Pentru înviorarea apărătorilor obosiţi ai lui Cristos, vreau să povestesc aici o mică întâmplare. Noi, creştinii, avem nevoie să ne încurajăm unii pe alţii.
Cel care poate să ne ajute cel mai mult este, desigur, Domnul Însuşi.
Am fost atunci într-o stare de mare disperare. Trecusem prin lupte mari, puterea se epuizase. Şi totuşi, mi se părea că în faţa mea se adună greutăţi şi mai mari. Pe lângă acestea, mai erau şi atacurile din interior. Totul s-a datorat probabil faptului ca nu mai găseam timp pentru rugăciune şi citirea Bibliei.
În această stare de disperare şi de epuizare am participat la o conferinţă religioasă. La început, un vorbitor a vorbit minunat despre rugăciunile ascultate. A fost, întradevăr minunat, şi desigur o mare întărire pentru adunare, când a relatat despre ajutorul lui Dumnezeu.
Mie însă inima mi-a fost şi mai grea. Ah, toată starea mea jalnică interioară mi s-a arătat şi mai clar la această conferinţă. Din cauza disperării legată de starea jalnică a bisericii şi de propria mea stare nu am mai putut nici măcar să-mi ridic privirea.
Un alt vorbitor a urcat pe scenă, îl cunoşteam. Era un bărbat care avea de dus o cruce grea. El a început aşa:
— Vreau acum să spun câteva cuvinte pentru cei cărora Dumnezeu nu le ascultă toate rugăciunile, pentru ucenicii lui Isus care sunt obosiţi şi disperaţi…
Mi-am ciulit urechile. Asta este în mod sigur ceva pentru mine. Şi vorbitorul şi-a luat Biblia şi a citit istoria lui Amram şi Iochebed, părinţii lui Moise. Cu toţi cunoaştem istoria când faraon a dat porunca ca toţi băieţii nou născuţi să fie aruncaţi în râu şi cum Amram şi Iochebed nu s-au supus poruncii lui, prin credinţă. Ei şi-au ascuns copilul timp de trei luni. Dar apoi în Biblie apare propoziţia: „Nemaiputând să-l ascundă…”
La aceste cuvinte, vorbitorul a pus jos Biblia, s-a uitat peste adunare şi a spus:
— Ce grea încercare trebuie să fi fost aceasta, când Iochebed a spus: „Nu mai pot…!” Şi totuşi, a fost un ceas bun. Căci acum Domnul a avut cale liberă. Deci, pentru că Iochebed nu a mai putut, Domnul a luat asupra Lui îngrijirea copilului. Când Iochebed a spus: „Nu mai pot”, atunci a început seria minunilor lui Dumnezeu.
După ce vorbitorul a spus aproximativ aceste cuvinte, a trebuit să stau şi să mă gândesc:
— Aceasta este exact situaţia mea. Nici eu nu mai pot.
Abia am mai ascultat restul discursului. Pentru ziua aceea, mesajul pentru mine a fost suficient. Mi-am aruncat toată povara la picioarele Domnului – şi în plus şi pe mine. Şi am avut experienţa lui Iochebed: Dumnezeu a început să lucreze! Şi ceea ce începe, El duce şi la bun sfârşit.
Aşa s-a repetat în viaţa mea străvechea experienţă a bisericii lui Isus, despre care mărturiseşte deja Isaia: „Flăcăii obosesc şi ostenesc, chiar tinerii se clatină; dar cei care se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturul” (Isaia 40:30,31).
Mici povestiri de Wilhem Busch
One Comment (+add yours?)