Nemurirea
Scripturile descoperă faptul că Dumnezeul cel veşnic este nemuritor (1 Tim. 1, 17). De fapt, El este „singurul care are nemurirea” (1 Tim. 6, 16). El este necreat, existent prin Sine şi nu are nici început şi nici sfîrşit.
„Scripturile nu descriu nicăieri nemurirea ca o calitate sau stare pe care omul sau ’sufletul’, ’spiritul’ său o posedă în mod inerent. Termenii obişnuiţi pentru ’suflet’ şi ’spirit’ se întîlnesc în Biblie de mai bine de 1600 ori, dar niciodată ei nu sînt asociaţi cu cuvintele ’nemuritor’ sau ’nemurire’.
În contrast deci cu Dumnezeu, fiinţele omeneşti sînt muritoare. Scripturile compară viaţa lor cu „un abur, care se arată puţintel, şi apoi piere” (Iacov 4, 14). Ei nu „sînt decît carne, o suflare care trece şi nu se mai întoarce” (Ps. 78, 39). Omul, „se naşte, şi e tăiat ca o floare; fuge şi piere ca o umbră” (Iov 14, 2).
Dumnezeu Se deosebeşte radical de fiinţele omeneşti. Dumnezeu este infinit, ele sînt limitate, au un sfîrşit. Dumnezeu este nemuritor, ele sînt muritoare. Dumnezeu este veşnic, ele sînt trecătoare.
Nemurirea condiţionată. La creaţiune, „Dumnezeu a făcut pe om din ţărîna pămîntului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Gen. 2, 7). Raportul creaţiunii descoperă faptul că omenirea îşi are viaţa de la Dumnezeu (Fapte 17, 25. 28; Col. 1, 16. 17). Concluzia logică a acestui adevăr fundamental este aceea că nemurirea nu aparţine neamului omenesc, ci este un dar al lui Dumnezeu.
Cînd Dumnezeu a creat pe Adam şi Eva, El le-a lăsat liberă voinţa – puterea de alegere. Ei puteau asculta sau nu, şi continua lor existenţă depindea de ascultarea lor continuă, prin puterea lui Dumnezeu. Astfel că posedarea darului nemuririi a fost condiţionată.
Dumnezeu Şi-a luat timp să le explice condiţia în care ei vor pierde acest dar şi anume, mîncînd „din pomul cunoştinţei binelui şi răului”. Dumnezeu i-a avertizat că atunci cînd „vei mînca din el, vei muri negreşit” (Gen. 2, 17).
Moartea: plata păcatului
- Contrazicînd avertizarea lui Dumnezeu, că neascultarea va aduce moarte, Satana a declarat: „Hotărît, că nu veţi muri” (Gen.
3, 4). Dar, după ce au călcat porunca lui Dumnezeu, Adam şi Eva au descoperit că, în adevăr, plata păcatului este moartea (Rom. 6, 23). Păcatul lor le-a adus această sentinţă: „Te vei întoarce în pămînt, căci din el ai fost luat; căci ţărînă eşti, şi în ţărînă te vei întoarce” (Gen. 3, 19). Aceste cuvinte nu arată spre o continuare a vieţii, ci spre încetarea ei.
După ce a rostit această sentinţă, Dumnezeu a exclus perechea păcătoasă de la accesul la pomul vieţii, ca nu cumva ei „să mănînce din el şi să trăiască în veci” (Gen. 3, 22). Acţiunea Sa arăta clar faptul că nemurirea, promisă cu condiţia ascultării, a fost pierdută prin păcat. Ei au devenit acum muritori, supuşi morţii. Şi, pentru că Adam nu putea transmite ceea ce el nu mai avea, „moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit” (Rom. 5, 12).
Primirea nemuririi
Momentul în care se dă acest dar al nemuririi este descris de Pavel: „Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trîmbiţă. Trîmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire. Cînd trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire, şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvîntul care este scris: ’Moartea a fost înghiţită de biruinţă’. (1 Cor. 15, 51-54). Aceasta face foarte clar faptul că Dumnezeu nu dă credinciosului nemurirea la moarte, ci la înviere, cînd „cea din urmă trîmbiţă va suna”. Atunci „trupul acesta muritor, se va îmbrăca în nemurire”. În timp ce Ioan scoate în evidenţă faptul că noi primim darul vieţii veşnice atunci cînd acceptăm pe Hristos ca Mîntuitor personal (1 Ioan 5, 11-13), realizarea practică a acestui dar va avea loc cînd Domnul Hristos va reveni. Numai atunci noi vom fi schimbaţi din muritori în nemuritori, de la putrezire la neputrezire.
Duhul se întoarce la Dumnezeu
Deşi trupul se întoarce în ţărînă, duhul (spiritul) se întoarce la Dumnezeu. Solomon spunea că la moarte „ţărîna se întoarce în pămînt, cum a fost, şi pînă nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat” (Ecl. 12, 7). Acest lucru este adevărat pentru toţi, atît pentru cei drepţi, cît şi pentru cei răi.Mulţi au gîndit că acest text aduce dovada că esenţa unei persoane continuă să trăiască şi după moarte. Dar, în Biblie, nici termenul ebraic şi nici cel grecesc pentru spirit (respectiv ruach şi preuma) nu se referă la o entitate inteligentă, capabilă de o existenţă conştientă, aparte de trup. Mai degrabă, aceşti termeni se referă la „suflare” – scînteia vieţii – esenţială existenţei individului, principiul vieţii ce animă atît animalele, cît şi fiinţele omeneşti.
Solomon scria: …….„Căci soarta omului şi a dobitocului este aceeaşi; aceeaşi soartă au amîndoi; cum moare unul, aşa moare şi celălalt. Toţi au aceeaşi suflare (ruach) şi omul nu întrece cu nimic pe dobitoc; căci totul este deşertăciune. Toate merg la un loc; toate au fost făcute din ţărînă şi toate se întorc în ţărînă. Cine ştie dacă suflarea (ruah) omului se suie în sus, şi dacă suflarea (ruah) dobitocului se pogoară în jos în pămînt?” (Ecl. 3, 19-21). Astfel că, după Solomon, la moarte nu este nici o deosebire între spiritul (duhul) omului şi al dobitocului.
Declaraţia lui Solomon, că spiritul (ruach) se întoarce la Dumnezeu care l-a dat, arată că ceea ce se întoarce la Dumnezeu este principiul de viaţă pe care îl dă El. Nu există nici un indiciu că spiritul sau suflarea de viaţă era o entitate conştientă separată de trup. Acest ruach poate fi pus alături de „suflarea de viaţă” pe care Dumnezeu a suflat-o primei fiinţe omeneşti, pentru a anima trupul său fără viaţă (Gen. 2, 7).
Recent Comments / Comentarii