Biblical Hermeneutics: Introduction and History – Phil Fernandes, PhD

Photo credit www.alwaysbeready.com

Biblical hermeneutics is the study of the principles of interpretation concerning the books of the Bible. It is part of the broader field of hermeneutics which involves the study of principles for the text and includes all forms of communication: verbal and nonverbal.While Jewish and Christian Biblical hermeneutics have some overlap and dialogue, they have distinctly separate interpretative traditions

Christian biblical hermeneutics

Until the Enlightenment, Biblical hermeneutics was usually seen as a form of special hermeneutics (like legal hermeneutics); the status of scripture was thought to necessitate a particular form of understanding and interpretation.

In the nineteenth century it became increasingly common to read Scripture just like any other writing, although the different interpretations were often disputed. Friedrich Schleiermacher argued against a distinction between “general” and “special” hermeneutics, and for a general theory of hermeneutics applicable to all texts, including the Bible. Various methods of higher criticism sought to understand the Bible purely as a human, historical document.

The concept of hermeneutics has acquired at least two different but related meanings which are in use today. Firstly, in the older sense, Biblical hermeneutics may be understood as the theological principles of exegesis which is often virtually synonymous with ‘principles of biblical interpretation’ or methodology ofBiblical exegesis. Secondly, the more recent development is to understand the term ‘Biblical hermeneutics’ as the broader philosophy and linguisticunderpinnings of interpretation. The question is posed: “How is understanding possible?” The rationale of this approach is that, while Scripture is “more than just an ordinary text,” it is in the first analysis “text” which human beings try to understand; in this sense, the principles of understanding any text apply to the Bible as well (regardless of whatever other additional, specifically theological principles are considered).

In this second sense, all aspects of philosophical and linguistic hermeneutics are considered to be applicable to the Biblical texts, as well. There are obvious examples of this in the links between 20th century philosophy and Christian theology. For example, Rudolf Bultmann’s hermeneutical approach was strongly influenced by existentialism, and in particular by the philosophy of Martin Heidegger; and since the 1970s, the philosophical hermeneutics of Hans-Georg Gadamer have had a wide-ranging influence on Biblical hermeneutics as developed by a wide range of Christian theologians. The French-American philosopher René Girard follows a similar trail.

Read more here - http://en.wikipedia.org/wiki/Biblical_hermeneutics

VIDEO: March 24, 2014 – Phil Fernandes speaks on the proper usage of biblical hermeneutics.

Biblical Hermeneutics COURSE:

Introduction - Part 1

March 31, 2014 – Phil Fernandes speaks on the proper usage of biblical hermeneutics. VIDEO by Theology, Philosophy and Science

Biblical Hermeneutics COURSE:

History - Part 2

History – The Rise and Fall of the Roman Empire (8 documentary videos)

Photo via wikipedia

Saturday mornings we usually make one of the postings an educational one, featuring documentaries, biographies, nature series. Today we present the HISTORY of ROME.

via wikipedia

Tremissis depicting Flavius Julius Nepos (474-480), the last Emperor of the Western Court wikipedia

There are 8 videos in the series:

  1. Rise of the Empire
  2. Legions of Conquest
  3. Seduction of Power
  4. Grasp of an Empire
  5. Cult of Order
  6. Fall of the Roman Empire
  7. Roman Letters from the Front
  8. Hidden History of Rome

VIDEOS by GREATER HISTORY

Israel In Ancient Egypt

Using the latest archaelogical evidence from the stables of Rameses ll to little-known ancient Egyptian texts, Egyptologist and Bible Archaeologist show that Israel did infact exist and had a presence in ancient Egypt. This is the 2003 documenary “Who Was Moses?” VIDEO by spamagee590

Inerrancy is Supported Biblically: The Relationship Between the Nature of God and Scripture – Carl Trueman and G. K. Beale

G. K. Beale:

There’s been some debate among evangelicals. And when I say evangelicals I don’t know what I mean because everybody’s an evangelical today, and it’s a huge, huge umbrella. It didn’t used to be back in the mid 20th century. But, nevertheless, a book as been written arguing that the traditional view of the inerrancy of the Bible is not biblical. Now, the traditional view he has in mind is a particular writer who started an evangelical seminary in England. The usual deduction is made that:

  1. God is perfect. I think that’s a pretty good deduction. His character is perfect.
  2. Therefore, what God speaks orally is perfect. So far, so good, for this particular writer.
  3. But his third one is that since God is perfect, His oral word is perfect, therefore His written word is perfect.

And this writer says, “Nowhere in the Bible do you find where it extends the perfection of God’s character  to the written Bible. He says, “That’s a logical deduction,” and in one way it makes sense. But, it’s not biblical. You can’t find a passage that really connects God’s perfection and his character with his word. So, I started thinking, when I read this, “I think there are passages. Such passages as Revelation 3:14, where it says that Christ is the ‘Amen’, the faithful and true witness the beginning of the creation, i.e. the new creation of Christ. It says that Christ is the ‘Amen’, the faithful and true witness. What’s amazing about that is that it’s almost a quotation from Isaiah 65:15-16, where it speaks of God as the ‘Amen’, the faithful and true. What a high statement about Jesus.

In fact, Isaiah 65:16 is the only place where it addresses a person in the Bible with ‘Amen’ as God. The only other place is Revelation 3:14, Jesus is the “Amen’, He’s identified with God, he’s a divine person. And so, He’s the faithful and true witness. So His character is true and what He says is true, and then very intriguingly in chapter 21:5, you have the statement that says: “The one who sits on the throne says: Write, these are true words of God.” And it says: Behold I create all things new. But, this phrase ‘Write, John…’ why are you to write John? These are actually true and faithful words of God. Well, that phrase ‘faithful and true’ is found only back in chapter 3:14. And this is an explicit development here in chapter 21, where John is to write God’s oral word, because they’re faithful and true. In other words, there’s an actual command for him to now put into writing what has been said, that represents God’s faithful character.

So we do actually have a place where God’s faithful character is true, and His oral word is true, and that’s to be put into writing. And one person’s writing, “Yeah, but when John went to record it, – okay, he was commanded to write, but when he went to record it, couldn’t there have been a little slippage? Was God actually superintending the recording? Yeah, yeah, He was in the command, but was He superintending the recording?” And, in fact, Carl Trueman rattled off a number of passages  about John, in the Book of Revelation writing the word of God. You might remember the seven letter, where Jesus commands John, “Write!!!” And, all of a sudden Jesus is speaking, John’s writing, but they’re the words of Jesus and at the end it says: He who has an ear, let him hear what the Spirit says. So, these are human words, they’re Christ’s words, they’re the Spirit’s words. Of course, at the very end it says, “If anyone adds to these words, God will add to him the plagues written in this book. And anyone who takes away from these words, God will take his part away form the tree of life and his part in the Holy City.” So, obviously, the words as they’ve been written down, have indeed been superintended by God through his prophet John.

So we do actually have an actual explicit Scriptural explanation of what this author says can’t be found. God’s character is true, His oral word is true, and the extension of that oral word to the written is not only commanded by God, but superintended by the Spirit. (Photos via http://www.wts.edu)

carl-truemanG. K. Beale:

Carl Trueman

From Acts 7- Scripture is the living word. As God is living and active, so His word is not just a book of logarithms, but it’s the speech of the living God.

G. K. Beale:

The sovereignty of God is important. Those, sometimes you find, who don’t affirm the absolute sovereignty of God. By that I mean, that leaves and birds don’t fall from heaven apart from God’s hand, even to that detail. If that’s the case, then it makes complete sense that when humans write, they will be sovereignly superintended by God, though their styles are different. But, those that don’t affirm the absolute sovereignty of God will say, “Humans have independence from God. They’re not always under God’s sovereign hand.” Then (to them) it makes sense that some human error could have crept in there. So I do think that an absolute understanding of the sovereignty of God is very important.

Prof. Alister Mc Grath – C S Lewis: Reluctant Prophet at St. Paul’s London

VIDEO by StPaulsLondon by 7 April 2013 The Revd Prof Alister McGrath speaks on the life, faith and work of CS Lewis at St Paul’s Cathedral. Part of the St Paul’s Sunday Forum series of lectures with prominent Christian authors.

Un film de Pasti (1) Quo vadis

Nero si arderea Romei

Filmul original, din 1951, „Quo vadis” este titlul unui roman istoric, scris de Henryk Sienkiewicz, în anul 1896. Romanul înfăţişează în chip deosebit de viu civizilatia din Roma şi persecuţiile suferite de creştini, în perioada împăratului păgân Nero, pe fundalul unei poveşti de dragoste. Pentru opera lui literară, în anul 1905, autorului polonez i s-a decernat Premiul Nobel. Titlul cărţii, însemnând în limba latină „Unde mergi?” Romanul evocă persecuțiile suferite de creștini în perioada lui Nero și aceasta prin intermediul poveștii de dragoste dintre o tânără creștină, Ligia și Marcus Vinicius, patrician roman. Acțiunea se desfășoară în cadrul cetății Romei.

Daca doriti sa vedeti filmul in Limba Engleza, fara subtitrare faceti click aici. Ca sa cititi cartea in Limba Engleza faceti click aici. Ca sa cititi mai mult despre acest roman, inclusiv care personaje sunt reale si care sunt fictive faceti click aici.
FILMUL in Limba Engleza - http://gloria.tv/?media=133076

film

CARTEA (622 pagini)

View this document on Scribd

Coming March 3rd 8/7C pm- A new History Channel Mini Series will feature the Bible- from Genesis to Revelation (Preview Videos)

The Bible is an epic five-week, 10-hour television mini-series premiering March 3, 2013 on the History Channel from Emmy Award winning husband and wife team, Mark Burnett and Roma Downey. For two hours each Sunday night millions of viewers will see the Bible from Genesis to Revelation come to life in a way never before seen. The final episode of the series will air on Easter Sunday and will feature the death and resurrection of Jesus.

8:00 pm
Premiere
The Bible: In the Beginning/ExodusNoah endures God’s wrath; Abraham reaches the Promised Land but still must prove his faith in God; M… TV14 V | CCShow Site

source outreach.com via SermonCentral.com

Source for table below - http://www.outreach.com/the-bible/about.aspx

March 3, Episode 1 The Beginning – Noah, Abraham thru Jacob, Israel begins
March 3, Episode 2 The Exodus – Pharaoh, Moses, Red Sea and Ten Commandments
March 10, Episode 3 The Homeland – Joshua, Samson, Judges, David & Goliath
March 10, Episode 4 The Kingdom – David, Saul, Solomon
March 17, Episode 5 The Survival – Zedekiah, Nebuchadnezzar, Daniel, Jews return to Jerusalem
March 17, Episode 6 The Revolution – Roman occupation, Birth of Christ, John the Baptist, Jesus and Peter
March 24, Episode 7 The Mission – Jesus ministry & miracles, Pharasee, the Disciples
March 24, Episode 8 The Betrayal – Last supper, Judas, Peter’s Denial
March 31, Episode 9 The Passion – Nicodemus, Caiaphas, Pilate, Crucifixion, Resurrection
March 31, Episode 10 The Courage – Jesus returns, Holy Spirit comes, Martyrdom of the Disciples, John survival and exile to Patmos, Revelation

The Nativity

Mary did you know

The Bible Trailer

Coming March 3rd 8/7C pm- A new History Channel Mini Series will feature the Bible- from Genesis to Revelation (Preview Videos)

The Bible is an epic five-week, 10-hour television mini-series premiering March 3, 2013 on the History Channel from Emmy Award winning husband and wife team, Mark Burnett and Roma Downey. For two hours each Sunday night millions of viewers will see the Bible from Genesis to Revelation come to life in a way never before seen. The final episode of the series will air on Easter Sunday and will feature the death and resurrection of Jesus.

8:00 pm
Premiere
The Bible: In the Beginning/ExodusNoah endures God’s wrath; Abraham reaches the Promised Land but still must prove his faith in God; M… TV14 V | CCShow Site

source outreach.com via SermonCentral.com

Source for table below - http://www.outreach.com/the-bible/about.aspx

March 3, Episode 1 The Beginning – Noah, Abraham thru Jacob, Israel begins
March 3, Episode 2 The Exodus – Pharaoh, Moses, Red Sea and Ten Commandments
March 10, Episode 3 The Homeland – Joshua, Samson, Judges, David & Goliath
March 10, Episode 4 The Kingdom – David, Saul, Solomon
March 17, Episode 5 The Survival – Zedekiah, Nebuchadnezzar, Daniel, Jews return to Jerusalem
March 17, Episode 6 The Revolution – Roman occupation, Birth of Christ, John the Baptist, Jesus and Peter
March 24, Episode 7 The Mission – Jesus ministry & miracles, Pharasee, the Disciples
March 24, Episode 8 The Betrayal – Last supper, Judas, Peter’s Denial
March 31, Episode 9 The Passion – Nicodemus, Caiaphas, Pilate, Crucifixion, Resurrection
March 31, Episode 10 The Courage – Jesus returns, Holy Spirit comes, Martyrdom of the Disciples, John survival and exile to Patmos, Revelation

The Nativity

Mary did you know

The Bible Trailer

Israel – what does it mean for Christians? Documentar cu istoria Israelului incepind de la Avraam (4 1/2 hrs)

A journey through time in the land of israel – 4 1/2 hour video filmed in Israel goes through Israel’s history from the time of Abraham to the end times. VIDEOS by Chuttex

Part 1

Part 2

Remembering 9/11 (video 2) National Geographic – George W Bush: The 9/11 Interview

911: President George W. Bush Addresses Joint ...

Image by The U.S. National Archives via Flickr

Until now, former president George W. Bush, has never discussed on camera what he was thinking and feeling, and what drove his real-time, life-or-death decisions in the first minutes, hours and days after the attacks of September 11, 2001.

But first some raw reporting from that fateful day in our nation from the “New York Times” newspaper on Sept. 11,2001 -

In what appeared to be parallel attacks on quintessential symbols of American financial and military power, hijackers flew jetliners into both towers of the World Trade Center in Manhattan and, less than an hour later, into the Pentagon, outside Washington.

The 110-story towers at the World Trade Center soon collapsed in a horrific storm of flying glass and rubble. The largest of several smaller buildings in the World Trade Center complex, a 47-story structure that had been set ablaze by debris in the morning, gave way in late afternoon.

One wall of the Pentagon — the fortress-like headquarters of the Defense Department across the Potomac River from Washington that was built at the beginning of World War II — also tumbled to the ground.

President Bush said tonight that thousands of people had died in the attacks.

Mayor Rudolph W. Giuliani said at around 10:30 p.m. that outside of the airplane passenger deaths, there were six confirmed fatalities in New York, “and tragically there are going to be a lot more than that, but that’s what we know of at this point.” In all, 266 people perished in the four planes that were hijacked, including one that went down in Pennsylvania, with its apparently intended target being Camp David, the presidential retreat in Maryland.

President Bush, in a televised address to the nation this evening, denounced those responsible for the attack and promised swift and harsh justice. He also pledged the nation’s aid to the victims.

“Today our nation saw evil, the very worst of human nature, and we responded with the best of America,” President Bush said.

“The search is under way for those who are behind these evil acts,” he added. “We will make no distinction between the terrorists who committed these acts and those who harbor them.”

National Geographic – George W Bush: The 9/11 I…, posted with vodpod

Quo vadis?

Quo Vadis?

O poveste cutremuratoare despre puterea care este invinsa de credinta, despre credinta care aduce dragostea si despre dragostea care a schimbat Roma din timpul lui Nero.
Ofiterul roman Marcus Vinicius, care tocmai se intorsese dintr-un razboi din Asia Minor, ajunge acasa la unchiul sau Petronius, prieten al imparatului Nero, un estet si iubitor de arta. Vinicius ii destainuie lui Petronius ca s-a indragostit de o fata frumoasa si misterioasa, pe nume Ligia, pe care a intâlnit-o in casa generalului Aulus Plaucius. Dorind sa-l ajute pe tânar, Petronius ii propune sa-i faca o vizita lui Plaucius. Acolo, Petronius realizeaza ca Vinicius are dreptate; el decide sa-l ajute pe nepotul sau. Vinicius si Ligia se intâlnesc in gradina, unde fata deseneaza un peste pe nisip.

More

Istoria Martirilor, John Foxe – Capitolul 5A – Martin Luter, Ulrich Zwingli, Wendelmuta, Waldenzii, Thomas Bilney, John Twkesbury, John Frith, Andrew Hewet, Thomas Bennett, William Tyndale, John Lambert,

Cititi:

  • Introducerea si Capitolul 1  – Apostolii, Martiraj sub Imparatii Nero, Domitian, Traian, Adrian, Antoninus Verus, Severus
  • Capitolul 2  – Martiraj sub Imparatii Maximumus, Decius, Valerian, Dioclesian, Licinius, Persia, Iulian si Constantin cel Mare
  • Capitolul 3  – John Wycliffe, Sir William Sautre, John Badby, William Thorpe, Jan Huss, Ieremia din Praga, William White, Joan Boughton si Girolamo Savonarola
  • Capitolul 4 – Joan Clerk, Thomas Chase, Laurence Ghest, John Browne,

Traducere de Petru Popovici.

Martin Luther

Martin Luther, născut în 1483 la Isleben în Saxonia, a fost trimis la universitatea din Erfurth. Acolo a intrat în ordinul călugărilor augustini şi a întâlnit un călugăr bătrân cu care putut discuta multe lucruri, mai ales iertarea păcatelor.

La mănăstire a putut învăţa înţelesul deplin al afirmaţiei lui Pavel “suntem neprihăniţi prin credinţă”. Citind scrierile profeţilor şi ale apostolilor şi practicând credinţa şi rugăciunea, Luther a ajuns să creadă adevărul afirmaţiei pauliene şi şi-a dat seama de greşeala celor învăţate de la învăţătorii Bisericii. În cei patru ani petrecuţi la Erfurth, Luther a citit şi lucrările lui Augustin, Gabriel, Cameracensis, Occan, Aquino, Scotus şi Gerson preferându-l pe Augustin mai mult decât pe ceilalţi.

În 1508, la vârsta de douăzeci şi şase de ani, Luther a început să predea şi să predice la universitatea din Wittemberg, impresionând pe mulţi oameni cu educaţie prin erudiţia sa. Trei ani mai târziu a călătorit la Roma din pricina unei neînţelegeri dintre călugări şi la întoarcerea sa acasă i s-a acordat titlul de doctor, prin bunăvoinţa Ducelui de Saxonia. În curând Luther a început să compare Epistola către Romani şi Psalmii, arătând oamenilor diferenţa dintre lege şi har. El s-a pronunţat de asemenea împotriva învăţăturii greşite care spunea că oamenii pot să-şi câştige iertarea păcatelor făcând fapte şi şi-a condus ascultătorii şi cititorii la iertarea păcatelor de către Dumnezeu prin dragostea lui Isus şi nu prin indulgenţe sau pelerinaje.

În tot acest timp Luther nu a schimbat nimic din ceremonii, respectând cu atenţie regulile ordinului său. Singurul lucru în care se deosebea de ceilalţi preoţi era că accentua rolul credinţei în mântuire.

În 1516 Papa Leo X a început să vândă indulgenţe, prin care a adunat o mare sumă de bani de la oamenii care erau dornici să mântuiască sufletele celor iubiţi de ei. Cei care strângeau banii îi asigurau pe oameni că pentru fiecare zece şilingi dăruiţi, un suflet anume va fi eliberat din durerile purgatoriului. Colectorul papal din Germania era un călugăr dominican numit Tetzel.

În 30 septembrie 1517, Luther şi-a afişat obiecţiile la această practică pe uşa capelei castelului din Wittemberg. Tetzel imediat l-a numit eretic şi i-a ars obiecţiile ca şi predicile despre indulgenţe. Luther a replicat că nu era cu totul împotriva indulgenţelor ci prefera să fie folosite în mod mai moderat.

În curând Maximilian (âmpăratul german), Carol (regele Spaniei) şi Papa l-au contactat pe Ducele Frederick de Saxonia pentru a-l ruga să-l facă pe Luther să tacă. Ducele s-a sfătuit cu mulţi oameni educaţi cu privire la problemă, inclusiv cu Erasmus care l-a sprijinit pe Luther dar l-a şi îndemnat să fie mai moderat în scrieri şi predici. Ducele Frederick i-a comunicat lui Luther preocuparea sa dar n-a făcut nici un pas pentru a-l reduce la tăcere. Controversa a continuat, dar în 1518 Luther a scris Papei supunându-se deplin autorităţii sale.

În 7 august i s-a poruncit lui Luther să se înfăţişeze înaintea Papei la Roma. Imediat Universitatea din Wittemberg şi Ducele Frederick au trmis scrisori la Papa, cerând ca Luther să fie audiat de către cardinalul Cajetan în Augsburg. Papa i-a spus cardinalului să-l convoace pe Luther la sine în Augsburg şi să-l aducă la Roma, folosind forţa dacă era necesar.

La cererea cardinalului, Luther a călătorit la Augsburg, la începutul lunii octombrie, aşteptând trei zile să primească permisul de liberă trecere din partea împăratului. Când Luther s-a înfăţişat înaintea sa, Cajetan l-a rugat cu blândeţe trei lucruri:

- să se pocăiască şi să-şi retragă greşelile

- să promită că nu se va întoarce la ele

- să nu facă nimic ce ar tulbura Biserica

Când Luther a întrebat în ce anume a greşit, cardinalul i-a arătat bula papală a lui Clement referitoare la indulgenţe şi a susţinut ideea că credinţa nu este necesară cuiva care ia parte la sacramente.

În răspunsul scris adresat cardinalului, Luther a afirmat că Papa trebuia ascultat atâta vreme cât ceea ce spune este în acord cu Scriptura, dar Papa poate face şi greşeli şi oricare creştin credincios are dreptul să nu fie de acord cu el, dacă are argumente mai bune sau o sursă mai autoritară pentru opiniile sale. De asemenea, el a afirmat că nimeni nu este neprihănit şi că o persoană căreia i se administrează sacramnetele trebuie să şi creadă.

Cardinalul i-a spus lui Luther să plece până când va fi gata să se pocăiască. Luther a aşteptat trei zile la Augsburg după care a trimis un mesaj cardinalului, în care spunea că va păstra tăcerea cu privire la indulgenţe dacă şi oponenţii săi vor face la fel. A cerut ca fiecare din celelalte puncte ale conflictului să fie prezentate Papei, ca acesta să hotărască cu privire la ele. După alte trei zile de aşteptare, Luther a plecat din Augsburg, dar înainte de a pleca, a trimis o scrisoare explicativă cardinalului, ca şi o petiţie Papei, care au fost publicate înainte să părăsească oraşul.

Împăratul Maximilian a murit în ianuarie 1519 şi a fost succedat la tron de către Carol, regele Spaniei care a primit coroana graţie eforturilor Ducelui Frederick. În luna noiembrie a aceluiaşi an, soseau la Frederick doi cardinali care veneau din partea Papei Leo ca să îi ceară două lucruri: ca toate cărţile lui Luther să fie arse şi Luther să fie ori omorât ori trimis la Roma. Frederick a refuzat să dea curs acestor cereri, cerând permisiunea să se intreprindă o investigare de către oameni educaţi, care să determine dacă Luther a greşit sau nu. Dacă se va dovedi că el a greşit şi refuza să se dezică de ideile sale, Frederick nu îl va mai proteja.; însă până atunci Luther se afla sub protecţia sa.

În 1521 Luther a participat la Dieta din Worms, la cererea împăratului şi cu garantarea de către acesta a liberei sale treceri. În a patra zi de la sosire, i s-a ordonat lui Luther să apară în faţa împăratului şi a nobililor germani, lucru pe care l-a şi făcut. După ce i s-a spus să tacă până i se va cere să vorbească, lui Luther i s-au pus două întrebări:

- cărţile adunate acolo erau ale lui?

- este dispus să se dezică de ele sau le susţine în continuare?

Luther a răspuns că acele cărţi sunt ale lui, dar cere timp pentru a se gândi la răspunsul pentru întrebarea a doua. Adus înapoi în ziua următoare, Luther a spus că este imposibil să apere în mod categoric cele ce le-a scris, întrucât ştie că este un om supus greşelilor, dar este dispus să i se arate orice greşeală făcută.

Fiind solicitat să răspundă cu da sau nu la cele două întrebări, Luther a zis că susţine ceea ce a scris atâta timp cât Scriptura nu îi descalifică scrierile.

Fiindcă nu a putut fi determinat să se răzgândească, a fost trimis acasă având permisul de liberă trecere. Un timp a fost ţinut într-o ascunzătoare dar până la urmă s-a întors la Wittemberg, unde a murit la vârsta de şaizeci şi trei de ani, după ce a mai scris şi a mai predicat încă douăzeci şi nouă de ani.

Ulrich Zwingli

Ulricus Zwinglius s-a mutat la Zurich în jurul anului 1519, unde a trăit printre preoţii din abatia lor, respectându-le ritualurile şi ceremoniile timp de doi ani şi învăţând poporul în cunoaşterea Scripturii.

În acelaşi an, Papa Leo, şi-a reînnoit indulgenţele de-a lungul şi de-a latul lumii, însă Zwingli s-a opus acestei practici, găsind dovezi scripturale ale faptului că indulgenţele nu erau un lucru bun; el s-a opus şi celorlalte forme de corupţie care domneau în Biserică. Până la urmă, Hugo, episcopul de Constanz a scris senatului din Zurich şi colegiului canonicilor unde trăia Zwingli şi a explicat crezul înaintea senatului din Zurich, care a răspuns episcopului în 1522, spunând că ar trebui să înfăţişeze modul de viaţă murdar şi infam al preoţilor şi să nu facă nimic care să împiedice libertatea Evangheliei.

Zwingli a continuat să-i înveţe pe oameni Cuvântul lui Dumnezeu timp de câţiva ani, iar călugării dominicani au continuat să predice împotriva lui, până când Zwingli s-a oferit să participe la un dialog cu ei. Auzind aceasta, judecătorii şi senatul din Zurich au convocat toţi preoţii la Zurich,pe 29 ianuarie 1523, pentru o întâlnire la care fiecare era liber să-şi expună părerea. Episcopul de Constanz l-a trmis pe John Faber ca purtător de cuvânt al său. La încheierea întrunirii, senatul din Zurich a declarat că Evanghelia lui Cristos trebuie să fie învăţată din Biblie şi tradiţiile oamenilor trebuie abandonate.

În curând episcopul de Constanz a scris senatului pentru a apăra Biserica Catolică. În jurul zilei de 13 iunie senatul i-a respins doctrina şi a dat ordin ca toate imaginile catolice din oraş să fie arse. În luna aprilie care a urmat, oraşul Zurich a oprit misa catolică şi a înlocuit-o cu Cina Domnului, citirea profeţilor, rugăciuni şi predicare.

Doar oraşul Zurich a luat parte la această reformă, nu şi celelalte douăsprezece oraşe elveţiene care au rămas lângă Biserica Catolică. În decembrie 1527 s-a convocat o întrunire în oraşul Berna, unde celor două şcoli teologice li s-a permis să dezbată probleme în mod liber. De partea protestantă au fost prezenţi Zwingli, Oecolamadius, Bucer, Capito şi Blaurerus. Vorbitorul principal al catolicilor a fost Conrad Tregerus, un călugăr augustinian care a încercat să-şi argumenteze poziţia folosind alte surse decât Biblia, lucru care nu era permis.

Tregerus a părăsit adunarea. Dezbaterile au continuat timp de nouă zile, şi au avut ca rezultat final abolirea misei, altarelor şi chipurilor Bisericii Catolice, atât în oraşul Berna cât şi în cele din jurul ei.

În 1531, cantoanele Zurich şi Berna, singurele care şi-au reformat religia, au fost insultate de către alte cinci cantoane, ceea ce a dus la un război între ele. Când cele cinci cantoane au refuzat armistiţiul care ar fi permis libertatea religiei, Zurich şi Berna le-au blocat drumurile înfometând oraşele şi silindu-le să atace Zurich. Zwingli a murit într-o încercare de a întări o garnizoană izolată. Trupul său a fost mutilat şi ars de către trupele catolice. El a murit la vârsta de patruzeci şi patru de ani.

Wendelmuta

În anul 1527, în Olanda, a fost martirizată o femeie plină de virtuţi, pe nume Wendelmuta. Ea a fost arestată pentru crezurile sale protestante şi a fost întemniţată în castelul Werden până în ziua când a apărut în faţa sesiunii generale a Olandei. Au fost numiţi câţiva călugări care trebuiau s-o convingă să se dezică de crezurile ei, dar ea a refuzat. A refuzat de asemenea rugăminţile familiei şi a prietenilor printre care şi o nobilă care o simpatiza foarte mult.

“Wendelmuta”, i-a zis doamna “de ce nu ai sta liniştită şi să crezi în inma ta?”

“Nu ştii ce spui” a răspuns Wendelmuta, “Este scris: prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire”.

În ziua de 20 noiembrie, Wendelmuta a fost condamnată ca eretică şi s-a ordonat arderea ei pe rug. Venind spre rug, ea a refuzat să sărute crucea ce i-a fost adusă de către un călugăr. Şi-a pus un pachet de praf de puşcă la piept, şi-a lăsat gâtul legat de stâlp şi s-a încredinţat în mâinile Domnului. Când a venit momentul să fie ştrangulată, Wendelmuta şi-a închis ochii şi şi-a plecat smerită capul. S-a dat foc rugului şi acesta a ars până ce trupul i s-a prefăcut în cenuşă.

Waldenzii

În jurul anului 1160, Peter Waldo, un cetăţean din Lyon, şi-a schimbat brusc felul de viaţă, dăruind sume mari de bani, studiind Cuvântul lui Dumnezeu şi învăţându-i pe alţii cum să trăiască în mod demn. După un timp, oamenii au început să vină la el în număr mare, fiind dornici să primească Scripturile pe care le-a tradus în limba franceză şi le împărţea celor dornici de a învăţa.

În curând, feţele bisericeşti din zonă, care nu le explicau Scriptura oamenilor, i-au poruncit să se oprească ori va fi excomunicat. Deşi Waldo le-a ignorat poruncile, adepţii săi au fost atât de crunt persecutaţi încât s-au văzut siliţi să părăsească oraşul. Waldenzii exilaţi s-au împrăştiat prin multe locuri, inclusiv în Boemia, Lombardia şi alte provincii franceze. Aceşti oameni erau atât de desăvârşiţi în cunoaşterea Scripturii încât ţăranii analfabeţi puteau recita pe dinafară întreaga carte a lui Iov. Alţii ştiau întregul Noul testament. Unul din cei mai aprigi prigonitori ai lor a recunoscut “această sectă de lyonişti arată o mare eficacitate. Ei trăiesc în dreptate înaintea oamneilor, cred că toate lucrurile bune vin de la Dumnezeu şi susţin toate punctele credeului. Numai că hulesc şi urăsc Biserica Romană”.

Peste tot pe unde au trăit în următorii patru sute de ani, waldenzii au fost grozav de prigoniţi, mai ales în anul 1545. Până la urmă, în jurul anului 1559, waldenzilor care trăiau în regiunea Piedmont sub stăpânirea Ducelui de Savoya, li s-a dat libertatea de a-şi practica religia fără a fi persecutaţi – după multe generaţii care au suferit răbdător.

Thomas Bilney

Thomas Bilney a crescut la Universitatea din Cambridge, şi copil fiind a studiat ştiinţele liberale şi legea. Dar la urmă, găsind un mai bun învăţător în persoana Duhului Sfânt, el a renunţat la studierea legii oamenilor pentru a putea învăţa Cuvântul lui Dumnezeu.

Entuziasmat de dragostea sa pentru adevărata religie şi evlavie, Bilney a simţit nevoia să împărtăşească Evanghelia şi altora. El s-a bucurat de succes în această iniţiativă convertindu-i printre alţii pe Thomas Arthur şi Hugh Latimer. În curând el a părăsit universitatea pentru a putea călători mult şi pentru a putea învăţa pe oameni şi a putea predica, fiind însoţit de Thomas Arthur.

Atacurile lui Bilney, la adresa insolenţei, fastului şi mândriei clerului au atras repede atenţia lui Thomas Wolsey, cardinal de York, care a pus ca Bilney şi Arthur să fie întemniţaţi. În ziua de 27 noiembrie 1527, cei doi au fost aduşi în faţa lui Wolsey şi a unui grup de episcopi, preoţi şi avocaţi la Westminster.

Întrebat dacă a învăţat în mod public ideile lui Martin Luther sau ale oricui altcineva, împotriva Bisericii, Bilney a răspuns negativ. A fost întrebat apoi dacă nu cumva jurase înainte vreme că se va opune în mod activ acestui fel de învăţătură oriunde îl va găsi. El a răspuns că da, a jurat acest lucru, dar numai pentru că a fost silit şi nu în mod legal. Somat să se dezică de greşelile sale Bilney a refuzat spunând că vrea să aibă conştiinţa curată, aşa că a fost declarat eretic.

Începând cu 5-7 decembrie Bilney a continuat să susţină că nu a făcut nimic împotriva doctrinei Bisericii şi a cerut permisiunea să aducă martori care să dovedească acest lucru. Din moment ce deja fusese declarat eretic, nu s-a dat voie nici unui martor să se înfăţişeze şi în ziua de 7 decembrie i s-a dat ocazia să se lepede de credinţa sa înainte de a fi condamnat la închisoare pentru un timp şi a fost silit să facă penitenţa mergând înaintea procesiunii de la St.Paul desculţ şi cărând o fascie pe umeri, ca apoi să stea în picioare în faţa predicatorului în timpul predicii.

Întorcându-se la Cambridge în 1528, Bilney a căzut într-o depresie adâncă, de care nimic nu-l putea scăpa. Prietenii săi au stat lângă el zi şi noapte de teamă că se va sinucide dacă este lăsat singur. Depresia aceasta a durat până în 1531, când Bilney a decis că nu mai poate nega adevărul lui Dumnezeu şi şi-a luat rămas bun de la prieteni, plecând la Norfolk ca să predice. El îi îndemna pe toţi să înveţe din exemplul său şi să nu se încreadă niciodată în sfatul prietenilor atunci când este vorba despre religie şi conştiinţă. El a negat odată adevărul lui Dumnezeu pentru a-şi salva viaţa, dar nu o s-o mai facă niciodată.

Bilney a fost arestat în curând şi predat şerifilor oraşului pentru a fi executat, unul dintre aceştia, Thomas Necton fiindu-i un prieten apropiat. Deşi Necton nu avea nici o putere de a opri execuţia, a putut să facă mai comodă aşteptarea lui Bilney, lăsându-i chiar pe prietenii săi să îl viziteze în seara care a precedat execuţia.

Bilney s-a apropiat de rug fiind îmbrăcat în haina unui laic, braţele atârnând goale şi părul fiindu-i ciuntit prin depunerea rituală din slujba Bisericii. I s-a dat voie să se adreseze mulţimii şi el i-a sfătuit să nu-i acuze pe călugări de moartea sa după care şi-a făcut rugăciunile.

Călăii au adunat lemne şi vreascuri în jurul său după care le-au dat foc. Flacăra a crescut repede, desfigurând faţa lui Bilney în timp ce el şi-a ridicat mâinile şi a strigat “Isus” şi “Eu cred”.

Călătoriile, învăţătura şi exemplul lui Bilney au fost foarte influente la Cambridge şi au atras pe mulţi la Cristos. Printre cei ale căror viaţă a fost influenţată sunt Hugh Latimer, Doctor Barnes, Doctor Thistel, Master Fooke, Dr. Warner şi Master Soude.

John Twkesbury

John Tewkesbury a fost convertit citind Biblia lui Tyndale şi cartea Mamona cel Ticălos. Adus în faţa lui Cuthbert, episcopul Londrei, în ziua de 21 aprilie 1529, miercuri, Tewkesbury şi-a apărat credinţa timp de o săptămână încheiată, fiind atât de prompt şi de exact în răspunsurile sale încât acuzatorii săi se temeau că vor fi făcuţi de ruşine de către un simplu negustor de piei.

Când a fost cercetat pentru greşelile care cică existau în Mamona Cel Ticălos (mântuire prin credinţă), Tewkesbury le-a spus:

“Luaţi cartea şi citiţi-o. Nu cred că veţi găsi vreo greşeală în ea”.

“Eu îţi spun” a zis episcopul “articolele din această carte sunt false, ereice şi sunt condamnate de către Biserică. La asta ce mai spui?”

“Nu cred că este ceva fals în carte”, a răspuns Tewkesbury, arătând că el a studiat Evanghelia timp de şaptesprezece ani şi cunoştea greşelile din sufletul său la fel de bine cum oglinda îi arăta trăsăturile feţei. Întrebat încă odată dacă se dezice de greşelile sale, Tewkesbury a răspuns “Mă rog ca să vă reformaţi pe voi înşivă. Dacă sunt cu adevărat greşeli în carte, trebuie reformată. Eu cred că este bună.

Fiindu-i lăsate câteva zile de gândire, Tewkesbury a cedat la sfaturile prietenilor şi s-a lepădat, dar în curând s-a întors la prima sa poziţie. Cu doi ani mai târziu, a fost prins din nou şi adus în faţa lui Sir Thomas More şi a episcopului Londrei, a fost condamnat pentru erezie şi ars pe rug la Smithfield, în 20 decembrie 1531.

John Frith

Dintre toate relele persecuţiei nici una ni s-a părut mai teribilă decât tratamentul crud şi moartea lui John Frith, un tânăr care s-a ridicat mult deasupra tovarăşilor săi atât în cunoştinţe cât şi în evlavie. Chiar dacă însuşirile sale ar fi putut să-i aducă cinste şi omoruri în lumea seculară, Frith a ales să se dedice Bisericii, crezând ca un om cu adevărat bun trebuie să trăiască pentru alţii şi nu pentru sine.

După ce a studiat la Cambridge şi a căpătat o educaţie aleasă, Frith l-a cunoscut pe William Tyndale, care i-a plantat sămânţa Evangheliei şi a evlaviei sincere în inimă.

La această vreme, Thomas Wolsey, cardinalul de York, a construit un colegiu în Oxford numit Frideswide, cunoscut acum sub numele de Biserica lui Cristos – nu atât de mult din dragoste de învăţătură cât din dorinţa de a lăsa în urmă un monument care să rămână. El a adunat la un loc cele mai bune veşminte, veselă şi ornamente din ţinut şi le-a dăruit colegiului, numind în acelaşi timp cei mai buni profesori pe care i-a putut găsi, unul din ei fiind John Frith. Când aceşti profesori au discutat împreună despre abuzurile Bisericii, au fost acuzaţi de erezie şi aruncaţi în temniţă.

Frith a fost eliberat până la urmă, dar cu condiţia ca să se depărteze mai mult de zece mile de Oxford, o condiţie pe care el a şi încălcat-o imediat, plecând pentru doi ani în străinătate. Frith s-a întors în taină ca să viziteze stareţul din Reading şi a fost arestat acolo ca vagabond. Fiind un om sincer i s-a părut foarte greu să mintă în mod convingător, şi drept urmare autorităţile au fost sigure că în ciuda deghizării sale nu este un vagabond, dar nu a reuşit să-l facă să-şi declare identitatea. Până când să poată fi identificat, Frith a fost închis în magaziile de la Reading fără să i se dea mâncare. Când a început să sufere din cauza foamei, a cerut să fie adus la el directorul şcolii locale.

Îndată ce Leonard Cox a sosit, Frith a început să i se plângă de captivitatea sa – în latină. Cei doi au discutat despre multe lucruri atât în latină cât şi în greacă, după care Cox s-a grăbit la judecătorii din oraş şi s-a plâns de tratamentul impus unui asemenea tânăr atât de deosebit şi bine educat. Frith a fost eliberat fără a mai fi pedepsit mai mult.

Dar nu s-a putut bucura de libertate întrucât Sir Thomas More, Cancelarul Angliei la vremea aceea, îl căuta peste tot în ţară şi oferea recompensă pentru prinderea sa. Deşi s-a mutat din loc în loc, Frith a fost prins până la urmă şi întemniţat în Turnul Londrei.

În timp ce stătea în temniţă, Frith făcea schimburi de scrisori cu More, având controverse referitoare la comuniune şi purgatoriu. Scrisorile lui Frith erau întotdeauna moderate, calme şi erudite. În lucrurile unde nu era silit să argumenteze, lasă de la el de dragul păcii.

Până la urmă Frith a fost dus în faţa arhiepiscopului de Canterbury, apoi în faţa episcopului de Winchester, pentru a-şi susţine cauza. La urmă de tot s-a înfăţişat înaintea episcopilor adunaţi la Londra. Rechizitoriul său se învârtea în jurul a două puncte: purgatoriul şi substanţa sacramentului. Aşa cum a scris şi prietenilor săi, “Nu pot cădea de acord cu înaltele feţe bisericeşti şi prelaţii asupra faptului că este un articol al credeului că trebuie să credem sub pedeapsa condamnării veşnice ca pâinea şi vinul sunt schimbate în chiar trupul şi sângele Mântuitorului nostru Isus Cristos, în timp ce forma şi mărimea le rămân aceleaşi. Chiar dacă acest lucru ar fi adevărat, nu ar fi un articol al credeului”.

În ziua de 20 iunie 1533, John Frith a fost adus în faţa episcopilor Londrei, Winchesterului şi Lincolnului şi a fost condamnat la moarte. Pe 4 iulie a fost condus la rug, unde de bunăvoie a îmbrăţişat lemnul şi flacăra, dând o mărturie desăvârşită cu preţul vieţii sale. Vântul a suflat flăcările departe de el, către Andrew Hewet, care era ars pe rug lângă el, aşa că moartea lui Frith a durat mai mult decât de obicei, dar el părea să fie fericit pentru tovarăşul său şi nepăsător faţă de prelungirea suferinţei sale.

Andrew Hewet

Andrew Hewet era ucenicul unui croitor şi avea abia douăzeci şi patru de ani. Într-una din zilele sale libere s-a întâmplat să-l întâlnească pe William Holt, un mincinos notoriu, care a găsit că este protestant după ce a stat de vorbă cu el preţ de câteva minute. Holt s-a îngrijit că Hewet să fie prins şi pus în fiare. S-a reuşit cumva să i se strecoare o pilă, cu ajutorul căreia a evadat, dar numai ca să fie prins din nou.

La judecarea sa, Hewet a fost acuzat că nu credea ca oştia consacrată este chiar trupul lui Cristos. Întrebat despre ce crede cu adevărat, Hewet a răspuns că el crede “cum crede şi John Frith”.

“Crezi că este chiar trupul lui Cristos, născut din fecioara Maria?” au insistat acuzatorii săi.

“Nu”.

“De ce nu?”

“Fiindcă Cristos mi-a poruncit să nu îi cred pe toţi care spun “Iată Cristosul este aici sau Cristosul este acolo, fiindcă se vor ridica mulţi proroci mincinoşi”.

Episcopii au zâmbit la el şi episcopul i-a zis: “Frith este un eretic deja condamnat la arderea pe rug. Dacă nu îţi retractezi spusele, vei arde împreună cu el”.

“Bine”.

Întrebat din nou dacă vrea să-şi schimbe hotărârea, Hewet a spus că va face ceea ce a făcut şi Frith. În ziua de 4 iulie 1533, Andrew Hewet a fost ars pe rug alături de John Frith.

Thomas Bennet

Thomas Bennet s-a născut în Cambridge şi tot acolo şi-a obţinut masteratul. Cu cât mai mult creştea în cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Cuvântului Său sfânt, cu atât mai mult detesta starea coruptă a religiei din vremea sa, până când nădăjduind să poată trăi cu o mai mare libertate a conştiinţei, a părăsit universitatea şi s-a mutat la Exeter, în anul 1524, devenind învăţător.

Bennet a fost un om liniştit şi cea mai mare plăcere a lui era să asculte predicile. În timpul său liber el obişnuia să studieze Scriptura de unul singur şi nu îşi împărtăşea părerile cu nimeni până când nu era sigur că şi ei simţeau asemenea lui. Dar fiecare pom şi fiecare plantă îşi are vremea pentru a rodi; tot aşa şi Bennet.

Văzând că slava lui Dumnezeu este batjocorită, religia idolatră este în floare şi puterea Papei este proslăvită, s-a hotărât să nu mai tacă, chiar dacă ştia ce va fi pedepsit. În luna octombrie a afişat pe uşa catedralei un sul de hârtie care spunea că “Papa este anticristul şi noi trebuie să ne închinăm la Dumnezeu şi nu la sfinţi”.

Imediat ce mesajul a fost găsit, autorităţile au încercat să-l găsească pe ereticul care l-a afişat. Bennet şi-a continuat liniştit viaţa, mergând la serviciile de închinare şi învăţându-şi studenţii în timp ce Biserica şi autorităţile seculare îl căutau pe vinovat. Dar Bennet era un om atât de liniştit şi de credincios încât nimeni nu s-ar fi gândit ca el să facă un lucru atât de îndrăzneţ şi de primejdios.

După un timp, deoarece căutările nu au dat rezultate şi ereticul nu a fost găsit, Biserica a hotărât să blesteme în mod public pe vinovat sau pe vinovată, cu cartea, clopotul şi lumânarea – lucru considerat în acele zile ca cel mai crunt blestem posibil. Bennet şedea în adunare când s-a auzit excomunicat, dat pe mâna diavolului şi lipsit de beneficiul iertării păcatelor sale de către Biserică. Au fost invocate toate puterile Bisericii corupte împotriva sa: sfinţii, Papa, călugării – toate acestea fiind lucruri pe care Bennet le considera oricum ca fiind lipsite de vreo valoare.

Adunarea stătea tăcută, impresionată de această revărsare a mâniei Bisericii şi nădăjduind ca nimeni să nu fie atins de ea din greşeală, când Bennet dintr-o dată ironia situaţiei a început să râdă. Odată pornit să râdă, se părea că nu se mai poate opri şi a fost prins ca fiind ereticul pe care Biserica îl condamnă atât de teatral. Când prietenii săi l-a întrebat mai târziu de ce s-a trădat pe sine izbucnind în râs în biserică, Bennet le-a răspuns “Cine s-ar fi putut abţine să nu râdă văzându-le vanitatea şi farsele?”

Când a fost judecat, a mărturisit “Eu sunt cel care a afişat sulul şi aş face-o din nou fiindcă ceea ce am scris este adevărat”.

Când a fost executat, Bennet i-a îndemnat pe oameni să se închine la adevăratul Dumnezeu şi să Îl cunoască, uitând fanteziile şi imaginaţia Bisericii. Cei mai mulţi dintre oamenii care au fost de faţă, inclusiv scribul care i-a scris condamnarea la moarte, au fost convinşi că Bennet a fost un om bun şi un slujitor al lui Dumnezeu.

William Tyndale

William Tyndale s-a născut lângă graniţa cu Wales şi a fost crescut în Universitatea din Oxford, unde a studiat limbile, artele liberale şi Scriptura. După continuarea studiilor la Cambridge, a devenit institutorul copiilor Lordului Welch, un nobil din Gloucestershire.

Lordul Welch era deseori vizitat de stareţi, vicari, arhidiaconi şi alţi oameni cu educaţie, pentru discuţii asupra lucrărilor lui Luther şi Erasmus, ca şi asupra unor lucruri din Scriptură. Ori de câte ori nu era de acord cu părerile lor lucru care se întâmpla adesea, Tyndale nu ezita să-şi apere poziţia folosind Scriptura. Într-o bună seară, Lordul şi Doamna Welch s-au întors de la o cină şi i-au spus lui Tyndale despre discuţia care a avut loc acolo. Tyndale a început să le explice că ceea ce ei tocmai au auzit era greşit, dar vorba i-a fost tăiată de Lay Welch: “A fost acolo un doctor care şi-ar fi putut permite să cheltuiască o sută de lire sterline, altul ar fi putut lesne cheltui două sute iar al treilea trei sute. De ce te-am crede tocmai pe dumneata în loc să îi credem pe ei?”

În vremea aceea, Tyndale traducea lucrarea lui Erasmus, “manualul soldatului creştin”. După ce a terminat traducerea, a dat o copie Lordului şi Doamnei Welch, care odată ce au citit cartea, au ajuns să îi primească pe oamenii Bisericii mult mai rar.

În curând preoţimea din zonă a început să se plângă de Tyndale în cârciumi şi alte locuri, spunând că lucrările sale sunt erezii şi adăugând la cele spuse de el lucrurile care făceau ca acuzaţiile să pară adevărate. Tyndale a fost chemat înaintea cancelarului episcopal, a fost ameninţat şi acuzat de multe lucruri, ca apoi să i se dea drumul nevătămat.

După această întâmplare Tzndale a găsit cu cale că este mai bine să părăsească regiunea, aşa că a plecat la Londra nădăjduind să-şi găsească un loc cu ajutorul lui Cuthbert Tonstal, episcopul Londrei. Pentru că acest lucru nu s-a putut face, a plecat în Germania.

Tyndale a găsit de bine, fiind influenţat în parte de John Frith, ca oamenii să poată citi ei înşişi Scriptura, fără să trebuiască să se încreadă în Biserică pentru explicaţii cinstite şi complete. El credea că corupţia Bisericii era tolerată doar pentru că oamenii nu ştiau nimic mai bun – iar Biserica nici vorbă să-i înveţe mai bine, fiindcă excesele şi privilegiile clerului ar fi fost periclitate.

În 1526 Tyndale a publicat traducerea în limba engleză a Noului Testament şi a început să lucreze la traducerea Vechiului Testament, adăugând câte un prolog la fiecare carte. În afară de aceasta, a publicat Mamona Cel Ticălos şi Practica Prelaţilor, trimiţând copii ale lor în Anglia.

După ce a călătorit în Germania şi Saxonia, unde s-a întâlnit cu Luther şi cu alţi oameni învăţaţi, a sfârşit prin a se stabili la Antwerp, în Olanda.

Când cărţile sale – mai ales Noul Testament – au început să fie citite de mai mulţi oameni din Anglia, episcopii şi prelaţii Bisericii au făcut tot ce le-a stat în putere ca să le condamne şi să le demaşte “greşelile”. În 1527 l-au convins pe rege să interzică toate lucrările lui Tyndale în Anglia.

În acest timp, Cuthbert Tonstal, episcopul Londrei, a colaborat cu Sir Thomas More pentru a găsi o cale pentru a opri ca traducerile să ajungă în mâna publicului. El a făcut cunoştinţă cu Augustine Packinngton, un comerciant englez care îl sprijinea în secret pe Txndale şi Packington a promis episcopului că îi va aduce fiecare copie a următoarei ediţii a traducerii dacă episcopul îi va furniza fondurile pentru cumpărarea lor. Când episcopul s-a arătat a fi de acord, Packington şi-a primit laudele iar Tyndale a primit toţi banii, parte din ei fiind folosiţi în mod prompt pentru tipărirea unei noi ediţii şi trimiterea ei în ţară. Restul de bani i-a fost de ajutor lui Tyndale pentru o bucată de vreme.

Tonstal a ars în public toate exemplarele cumpărate de el, lucru care i-a jignit pe oameni într-atâta încât Biserica a promis că se va îngriji să apară propria ei traducere, lipsită de erori. Însă nu s-a făcut nimic pentru ca promisiunea să fie împlinită. De fapt în luna mai 1530 Biserica a declarat că o asemenea traducere nu este necesară, ceea ce a dus la creşterea vânzărilor lucrării lui Txndale.

Până la urmă Tyndale a fost prins de către împărat la Antwerp, cărţile lui au fost confiscate şi el a fost întemniţat pentru un an şi jumătate înainte ca să fie condamnat prin decretul imperial de la Augsburg. Tyndale a fost pus pe rug, ştrangulat şi ars, la Vilvorden, în 1536. El a murit rostind cuvintele:”Doamne deschide ochii regelui Angliei!”

John Lambert

John Lambert, care a fost convertit de către Bilney, a căutat să scape de persecuţiile din acea vreme plecând în străinătate, unde s-a alăturat lui Tyndale şi Frith şi a slujit ca şi capelanul englezilor care trăiau la Antwerp. La mai puţin de un an după plecarea sa, a fost capturat în 1532 şi dus la Londra pentru ca să răspundă celor patruzeci şi cinci de acuzaţii care i se aduceau, în faţa lui Warham, arhiepiscopul de Canterbury. Însă arhiepiscopul a murit în luna august 1532, aşa că Lambert a fost pus în libertate.

Aceste lucruri s-au întâmplat în timpul domniei lui Henric VIII, la puţină vreme de la distrugerea mănăstirilor englezeşti şi divorţul regelui de regina Catherina şi recăsătorirea sa, un timp în care adepţii Scripturii puteau să-şi exercite credinţa într-o relativă libertate.

După eliberarea sa, Lambert s-a întors la Londra ca învăţător de greacă şi latină. În 1538 el a fost prezent la predica susţinută la biserica St.Peter’s Church de către Dr.Taylor, un protestant care mai târziu avea să devină episcopul de Lincoln şi care a murit în timpul domniei reginei Maria. La terminarea predicii, Lambert l-a abordat pe Taylor pentru a purta o discuţie în contradictoriu cu privire la problema sacramentului.

Din dorinţa de a-l mulţumi pe Lambert, Taylor a discutat problema cu Dr. Barnes. Acesta era în favoarea predicării Evangheliei însă credea că abordarea acestei probleme ar fi împiedicat răspândirea Evangheliei în acea vreme aşa că a sugerat lui Taylor să ia legătura cu arhiepiscopul Cranmer.

Ceea ce a pornit ca o simplă discuţie particulară a ajuns să devină o problemă publică. Cranmer încă nu-şi schimbase părerea referitoare la sacramente – deşi o va face mai târziu aşa că l-a somat pe Lambert să-şi susţină cauza în public. Deşi nu putem şti cu siguranţă ce s-a petrecut la întâlnirea lor, ştim că zvonurile despre dezacordul dintre ei s-a răspândit peste tot.

Episcopul de Winchester, un om pe nume Stephen Gardiner, sfătuitor al regelui, era un om crud şi viclean care căuta tot timpul să împiedice răspândirea Evangheliei. El s-a dus la rege şi i-a spus că oamenii îl urau pentru câteva lucruri: pentru distrugerea mănăstirilor, abolirea autorităţii papale şi divorţul de soţia sa, însă dacă el ar demonstra că ereticii totuşi încă sunt pedepsiţi, şi-ar recâştiga popularitatea. Regele s-a arătat imediat a fi de acord spunând că el însuşi îl va judeca pe fiecare eretic din ţară.

Lambert a fost adus sub paza de la temniţă pentru a fi judecat de Henric, în prezenţa tuturor nobililor şi episcopilor care erau prezenţi. Având permisiunea să vorbească, Lambert a afirmat că este bucuros văzând că regele este dispus să asculte controversele religioase, mai ales că regele era un om cu judecată dreaptă şi cu înalte cunoştinţe.

“N-am venit aici ca să-ţi ascult laudele”! Treci la subiect” l-a întrerupt regele. Intimidat de acest răspuns aspru, Lambert a rămas tăcut.

“De ce stai acolo mut? Ce spui, în sacramentele altarului este trupul lui Cristos sau nu este?” a întrebat regele.

“Sunt de acord cu Sf.Augustin, este trupul lui Cristos din anumite puncte de vedere” a răspuns Lambert.

“Nu-mi vorbi mie de Sf.Augustin sau de alţii. Ce spui tu însuţi?” a întrebat regele în limba latină.

“În acest caz eu nu cred că sacramentul este chiar trupul lui Cristos” a răspuns Lambert.

Regele a lăsat la îndemâna lui Cranmer să continue interogatoriul, care împreună cu episcopul de Wichester şi Tonstal şi episcopul de Durham au încercat să îl facă pe Lambert să-şi schimbe părerea. Lambert era copleşit. Asaltat de zeflemeli şi ameninţări venite din partea unor oameni atât de puternici, impresionat de măreţia locului şi de prezenţa regelui şi epuizat din pricina statului în picioare timp de cinci ore, el s-a cufundat în tăcere.

Până la urmă ziua s-a încheiat, regele întorcându-se încă odată spre Lambert, “Ce mai spui, după atâtea învăţături primite de la oamenii aceştia educaţi? Eşti mulţumit? Vei trăi sau vei muri? Ce spui? Alege.

Lambert a răspuns: “Mă încredinţez şi mă supun voinţei voastre”.

“Încredinţează-te mai degrabă în mâna lui Dumnezeu şi nu a mea”, a răspuns regele.

“Îmi încredinţez sufletul în mâinile lui Dumnezeu dar trupul mi-l încredinţez clemenţei voastre”.

“Dacă te încredinţezi judecăţii mele, vei muri. Eu nu voi apăra pe eretici”. Regele s-a întors către Cromwell, cel mai mare prieten al protestanţilor, “Cromwell citeşte sentinţa lui de condamnare”.

Prin intermediul sfatului episcopului de Winchester, Satan a făcut ca Lambert să fie condamnat chiar de tovarăşii săi protestanţi, Taylor, Barnes, Cranmer şi Cromwell – care toţi vor suferi mai târziu de dragul Evangheliei. Dintre toţi oamenii arşi pe rug la Smithfield nimeni nu a fost tratat atât de crud ca şi Lambert, care în ciuda chinurilor şi-a ridicat mâinile zdrobite cuprinse deja de flăcări şi a strigat oamenilor “Nimeni altul decât Cristos, nimeni altul decât Cristos!”

Exodus Decoded – History Channel Documentary

an excellent documentary (via)

The Exodus Decoded is a 2006 History Channel documentary created by Israeli-Canadian filmmaker Simcha Jacobovici and the producer/director James Cameron. The documentary explores evidence for the Biblical account of the Exodus. Its claims and methods were widely criticized both by Biblical scholars and by mainstream scientists.

Jacobovici suggests that the Exodus took place around 1500 BC, during the reign of pharaoh Ahmose I, and that it coincided with the Minoan eruption. In the documentary, the plagues that ravaged Egypt in the Bible are explained as having resulted from that eruption and a related limnic eruption in the Nile Delta. While much of Jacobovici’s archaeological evidence for the Exodus comes from Egypt, some comes from Mycenae on mainland Greece, such as a gold ornament that somewhat resembles the Ark of the Covenant.

The documentary makes extensive use of computer animation and visual effects made by Gravity Visual Effects, Inc., based in Toronto. It runs for 90 minutes and was first aired in Canada on April 16, (Easter Day) 2006 (Discovery Channel Canada). Shown in the US on August 20, 2006 (History Channel US), UK on December 23, 2006 (Discovery Channel UK) and Spain on December 25, 2006 (Cuatro). (via) Wikipedia.

After you watch the documentary- For another perspective (the comments made on site are more interesting to me than the article’s argumentation) read a review from Biblearchaeology.org

Wikipedia also has a good summation of Jacobovici’s Egyptian and Mycenaean arguments and some critical analysis gathered from reviews of archaeologists and Biblical scholars.
All in all, (and although this documentary is based on Jacobovici’s studies and theories) still an outstanding documentary that takes you through the Moses and Jacobean age, confirms what the Bible claims, and is a worthwhile video to watch.

VIDEO by lioninZion2012

The Impact of the Printing Press on History – 1450-1500′s

from VoxEu.org

“Printing, lately invented in Mainz, is the art of arts, the science of sciences. Thanks to its rapid diffusion the world is endowed with a treasure house of wisdom and knowledge, till now hidden from view. An infinite number of works which very few students could have consulted in Paris, or Athens or in the libraries of other great university towns, are now translated into all languages and scattered abroad among all the nations of the world”. –Werner Rolewinck (1474)

The first printing press was established around 1450 in Mainz, Germany. Contemporaries saw the technology ushering in dramatic changes in the way knowledge was stored and exchanged (Rolewinck 1474).Read the entire article here.

(via) Abraham Piper

some Church history…Jesus and the first century historian Titus Flavius Josephus

A Roman portrait bust said to be of Josephus. (Wikipedia)

Josephus (37 – c.100 AD/CE), also Yoseph Ben Mattithyahu in Biblical Hebrew (Joseph son of Matthias) and Titus Flavius Josephus was a 1st-century Romano-Jewish historian and hagiographer of priestly and royal ancestry who recorded 1st century Jewish history, such as the First Jewish–Roman War which resulted in the Destruction of Jerusalem in 70 AD. He has been credited by many as recording some of the earliest history of Jesus Christ outside of the gospels, this being an item of contention among historians.

Josephus was a law-observant Jew who believed in the compatibility of Judaism and Graeco-Roman thought, commonly referred to as Hellenistic Judaism. His most important works were The Jewish War (c. 75 AD/CE) and Antiquities of the Jews (c. 94 AD/CE). The Jewish War recounts the Jewish revolt against Roman occupation (66–70). Antiquities of the Jews recounts the history of the world from a Jewish perspective for a Roman audience. These works provide valuable insight into 1st century Judaism and the background of Early Christianity. (source)

The earliest description of Jesus outside of the Gospels is found in Josephus’ Jewish Antiquities. Yet for centuries scholars have doubted that a Jewish writer could have written an account that contains basic tenets of Christian belief. This conflict is resolved by understanding the source of Josephus’ composition

There are no surviving Roman records of the First Century that refer to, nor are there any Jewish records that support the accounts in the Christian gospels — except one.      In Rome, in the year 93, Josephus published his lengthy history of the Jews. While discussing the period in which the Jews of Judaea were governed by the Roman procurator Pontius Pilate, Josephus included the following account:

About this time there lived Jesus, a wise man, if indeed one ought to call him a man. For he was one who performed surprising deeds and was a teacher of such people as accept the truth gladly. He won over many Jews and many of the Greeks. He was the Messiah. And when, upon the accusation of the principal men among us, Pilate had condemned him to a cross, those who had first come to love him did not cease. He appeared to them spending a third day restored to life, for the prophets of God had foretold these things and a thousand other marvels about him. And the tribe of the Christians, so called after him, has still to this day not disappeared.

– Jewish Antiquities, 18.3.3 §63
(Based on the translation of Louis H. Feldman, The Loeb Classical Library.)

To read more on Josephus Flavius visit Josephus.org.

The Works of Josephus

The Galilee, site of Josephus' governorship, in late antiquity.(source Wikipedia)The Jewish War (460 KB)

Antiquities of the Jews (1,030 KB)
The Life (60 KB)
Against Apion (90 KB)

The Works of Josephus
The Whiston translation online (external link).

The Works of Josephus in Greek
The Greek text of B. Niese at the Perseus Project.

Brill Translations with Commentary

Here are 4 short videos regarding Josephus’ first century writings and references to Jesus:

Donald A. Hagner, George Eldon Ladd Professor Emeritus of New Testament and Senior Professor of New Testament,School of Theology at Fuller Theological Seminary:

Doubts about Jesus and the New Testament from CPX on Vimeo.

Professor John Barclay was appointed Lightfoot Professor of Divinity at Durham University in 2003, succeeding Professor James Dunn. He is a prolific New Testament scholar who has been widely published in journals and books. He has special expertise on the apostle Paul and Second Temple Judaism. His publications include Obeying the Truth (1986), Jews in the Mediterranean Diaspora (1996), a guide on Colossians and Philemon (1997), and a commentary on Josephus’ Against Apion (2000).

He is currently engaged in writing a book on Paul’s understanding of grace. A gifted and popular speaker, Professor Barclay brings great historical and theological insight into how divine grace transformed the first-century world.

Josephus: the man and the myths. Part I from CPX on Vimeo.

Part II

Josephus: the man and the myths. Part II from CPX on Vimeo.

Jesus and Josephus, a forgery? Dr Chris Forbes is a Senior Lecturer in Ancient History, and Deputy Chairman of the Society for the Study of Early Christianity. His fields of research and teaching focus on New Testament history, Alexander the Great and Hellenistic history, Graeco-Roman History of Ideas and the intersection of early Christianity and Graeco-Roman culture. His current research is in the field of the relationship between religion and philosophy in Graeco-Roman thought. Dr. Forbes teaches at Macquarie University in Sydney, Australia where he is senior lecturer since 2001. He is also a member of the Society for Biblical Literature and the Tyndale Fellowship.

Zilele trec…

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari

Click pe harta pt ora actuala World Time Click on map for timezone

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 5,541 other followers