Citeste - din Cartea “De ce intarizie trezirea”, autor Leonard Ravenhill, Traducere Valentin Popovici- Partea (1) Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea
- Partea (2) Rugăciunea atinge veşnicia
- Partea (3) La amvoane, ungerea! În popor, strângerea!
La întrebarea: „Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?” noi răspundem: „El este acolo unde a fost întotdeauna, pe Scaunul de domnie!” Dar unde sunt azi curajoşii Ilie? Ştim că Ilie a fost un om „supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi”, dar vai, noi nu suntem oamenii aceloraşi rugăciuni ca ale lui! Un singur om care se roagă e la fel de tare ca o mulţime. Azi Dumnezeu nu poate folosi pe unii, nu fiindcă aceştia sunt prea neştiutori, ci fiindcă sunt prea plini de ei înşişi. Fraţilor, abilităţile noastre au ajuns handicapuri, talentele noastre pietre de poticnire.
Din obscuritate, Ilie a apărut dintr-odată pe scena Vechiului Testament. Regina Izabela, acea fiică a iadului, a ucis preoţii lui Dumnezeu şi i-a înlocuit cu temple şi parcuri idolatre ale zeilor ei. Întunericul acoperea ţara şi bezna neagră inimile oamenilor, iar poporul sorbea nelegiuirea ca apa. În fiecare zi ţara, împestriţată cu temple păgâne şi ritualuri idolatre, vedea înălţându-se la cer fumul a mii de altare sângeroase.
Şi toate acestea aveau loc în mijlocul unui popor care şi-l pretindea pe Avraam ca părinte, a căror strămoşi au strigat cândva către Dumnezeu în necazul lor iar El îi izbăvise din groapa pieirii. Cum s-a îndepărtat Dumnezeul slavei de ei! Cum şi-a pierdut sarea gustul! Aurul şi-a pierdut strălucirea! Dar din această cădere fără măsură, Dumnezeu şi-a ridicat un bărbat; nu un comitet, nu o sectă, nu un înger, ci un OM, un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi! Dumnezeu căuta un om, nu ca să predice, ci „să stea în mijlocul spărturii.” La fel ca Avraam în vechime, Ilie „a stat înaintea Domnului”. Astfel, Duhul Sfânt a putut scrie viaţa lui Ilie în două cuvinte: „S-a rugat!” Nimeni nu poate face mai mult nici pentru Dumnezeu nici pentru oameni. Dacă Biserica ar avea azi atâţia oameni ai rugăciunii pe câţi are sfetnici şi experţi administrativi, am avea o trezire spirituală mondială într-un an de zile!
Astfel de oameni ai rugăciunii, ca Ilie, sunt eroi naţionali, binefăcătorii popoarelor. Ilie a auzit o voce, a văzut o vedenie, a gustat o putere, a măsurat un vrăjmaş, şi, împreună cu Dumnezeu, a avut o biruinţă. Lacrimile pe care le-a vărsat, agonia sufletească pe care a îndurat-o, suspinurile pe care le-a înălţat, sunt toate amintite în cartea cronicii lucrărilor lui Dumnezeu. În cele din urmă Ilie şi-a înălţat glasul profeţind cu graiul infailibil al lui Dumnezeu. Cunoştea gândirea lui Dumnezeu. De aceea, el singur – un singur om – a gâtuit o naţiune întreagă şi a schimbat cursul naturii. Acest om, ca un colţ de stâncă, a stat majestic şi nemişcat ca munţii din Galaad, atunci când a închis cerurile cu un cuvânt. Având cheia credinţei, care se potriveşte la orice lacăt, Ilie a închis cerul, a pus cheia în buzunar, şi l-a lăsat pe Ahab să tremure. Da, e minunat atunci când Dumnezeu îl apucă pe un om! Dar pământul poate cunoaşte o minune chiar mai mare: atunci când un om se apucă şi se ţine de Dumnezeu. Să strige „în Duhul”, să suspine un om către Dumnezeu, şi Însuşi Dumnezeu va striga: „Nu mă ţinea!” Noi vrem realizările lui Ilie, dar nu luptele lui!
Fraţilor, dacă facem lucrarea lui Dumnezeu după cum vrea Dumnezeu la timpul hotărât de Dumnezeu în puterea lui Dumnezeu, vom avea parte cu siguranţă două lucruri: binecuvântarea lui Dumnezeu şi blestemele diavolului. Când Dumnezeu îşi deschide ferestrele cerului ca să ne binecuvinteze, diavolul îşi deschide porţile iadului ca să ne lovească. Când ne zâmbeşte Dumnezeu diavolul se încruntă! Predicatorii de meserie vor să ajute pe oricine şi să nu supere pe nimeni; dar profeţii adevăraţi răscolesc lumea şi pe unii îi înfurie chiar. Unii predicatori se iau după lume; profeţii merg împotriva ei. Un credincios eliberat, înflăcărat şi umplut de Dumnezeu, e ponegrit ca trădător de patrie, fiindcă se ridică împotriva păcatelor naţiunii; nepoliticos, fiindcă limba lui e o sabie cu două tăişuri; debalansat, fiindcă are un stil neobişnuit în mesaj. Predicatorul e lăudat; profetul huiduit.
Ah! fraţi predicatori! Îi iubim pe vechii sfinţi, misionari, martiri, reformatori: Lutherii noştri, Bunyanii noştri, Wesleyii, Asburyii, etc. Le scriem biografiile, le respectăm amintirea, le punem în ramă epitafurile şi le zidim monumentele. Facem orice de dragul lor, dar nu-i imităm. Le venerăm până şi ultima picătură de sânge vărsată de ei, dar avem grijă ca nu cumva să ne picure nouă vreuna.
Ioan Botezătorul a reuşit să nu fie prins, să scape de închisoare vreo şase luni. El şi Ilie n-ar rezista nici şase săptămâni pe străzile unui oraş modern de azi. Ar fi aruncaţi la închisoare sau într-o casă de nebuni, fiindcă s-ar ridica împotriva păcatului şi nu şi-ar ţine gura. America s-ar cutremura de la un ţărm la celălalt în 24 de ore dacă vreun predicator, uns cu Duhul Sfânt, ar spune lucrurile pe faţă. În Anglia e şi mai rău. Aprindem interesul naţional vorbind împotriva cruzimii tribului Mau-Mau, şi în acelaşi timp cochetăm cu criminalii atei conducători de guverne şi cu prelaţii murdăriţi de sângele martirilor. Preoţii aceştia care îmbată sufletele oamenilor cu mise idolatre, cu rugăciuni către Maria denigrând Calvarul, înşelând milioane de oameni şi în viaţă şi după moarte prin cea mai mare minciună pe care a putut-o inventa Lucifer vreodată. Toate acestea nu ne mai mişcă, nu ne mai coboară pe genunchi în suspine îndurerate cum l-au mişcat pe Ilie altădată. Duşmanul vine năvalnic, ca un puhoi de ape. Şi nu se mai găseşte nici un erou, nici un bărbat plin de Duhul, înarmat cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să ridice un steag împotriva nelegiurilor? În vremuri ca acestea, mai rămâne un singur loc de speranţă, în care ne putem păstra inima aprinsă şi ochii înspre ţintă: colţul rugăciunii! Acest om, Ilie, care avea în loc de inimă un vulcan, şi în loc de voce o furtună, a venit la împărăţie „tocmai pentru o vreme ca aceasta.”
Problemele pe care le întâmpină evanghelismul mondial sunt cu duiumul. Dar toate problemele se dau la o parte în faţa oamenilor dârji, care stăruie în rugăciune.
Ai râuri pe cari nu le poţi străbate?
Ai munţi la care nu te poţi urca?
Vino înaintea Domnului cu toate:
„Lucrurile imposibile” sunt specialitatea Sa!
Preţul e mare. Înainte ca Dumnezeu să ne vrea parteneri, împreună-lucrători, El cere să fie Stăpânul nostru!
Ilie a trăit cu Dumnezeu. Gândea ca Dumnezeu în ce priveşte păcatul; suferea, ca Dumnezeu, din cauza păcatelor din jur; a vorbit, ca Dumnezeu, împotriva păcatului. Întreaga fiinţă i se mistuia în rugăciune, şi mistuitoare i-a fost şi denunţarea răului din ţară. N-a avut predici moi. Predicile lui erau vâlvătaie de foc, şi cuvintele lui pârjoleau inima oamenilor cum sfârâie pielea la atingerea fierului înroşit.
Şi „Domnul întăreşte paşii omului, când îi place calea Lui!” (Psalmul 37:23). Domnul a vorbit lui Ilie: „Ascunde-te!” Apoi, după o vreme: „Arată-te!” Ar fi greşit să ne ascundem atunci când trebuie să ne arătăm, când trebuie să mustrăm pe regi în Numele lui Dumnezeu; ar fi greşit să vorbim atunci când Duhul ne spune să aşteptăm. Trebuie să învăţăm împreună cu David: „Da, suflete, încrede-te în Domnul, căci de la El îmi vine nădejdea!” (Psalmul 62:5). Care dintre noi ar îndrăzni să ceară ca Dumnezeu să ne rupă toate cârjele, să ne reteze toate proptelele, ca să n-avem alt sprijin decât în El? O, căile lui Dumnezeu nu sunt căile noastre. Căile lui Dumnezeu sunt dincolo de priceperea noastră, dar ni le descoperă prin Duhul Sfânt. Dumnezeu îi spune lui Ilie să fugă la Cherit. Apoi la Sarepta. Unde? Să stea într-un hotel elegant? Nu! Nu! Profetul acesta al lui Dumnezeu, acest predicator al neprihănirii, a primit poruncă de la Dumnezeu să stea în sărăcia casa unei văduve care nu mai avea nimic.
Observaţi mai târziu rugăciunea lui Ilie la Carmel. Aceasta e o capodoperă de rugăciune concisă şi clară: „Ascultă-mă, Doamne, ascultă-mă, pentru ca să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne, eşti adevăratul Dumnezeu, şi să le întorci astfel inima spre bine” (1 Împăraţi 18:37). E. M. Bounds are dreptate când spune că rugăciunile scurte, cu putere, rostite în public, sunt ecoul rugăciunilor îndelungate din taină. Ilie s-a rugat nu pentru distrugerea preoţilor idolatri, nici pentru fulgere din cer ca să distrugă poporul răzvrătit, ci ca slava lui Dumnezeu şi puterea Lui să se arate.
Noi adesea vrem să-L ajutăm pe Dumnezeu să iasă din încurcătură. Vă aduceţi aminte cum a încercat Avraam? Până în ziua de azi pământul e blestemat din cauza greşelii lui, cu Ismael. Pe de altă parte, Ilie L-a împovărat cât a putut pe Dumnezeu. A cerut foc, dar a muiat jertfa în apă! Lui Dumnezeu îi place o aşa îndrăzneală în rugăciune. „Cere-Mi, şi-Ti voi da neamurile de moştenire, şi marginile pământului în stăpânire!” (Psalmul 2:8).
Oh, fraţii mei! Multe din rugăciunile noastre sunt doar sfaturi pe care I le dăm lui Dumnezeu. Rugăciuni decolorate din cauza ambiţiilor noastre, fie pentru noi înşine, fie pentru confesiunile noastre. Piară gândul acesta de la noi! Ţinta noastră trebuie să fie numai Dumnezeu. Unitaţi-vă în jur: Cinstea Lui e pătată, Fiul Său ignorat, Legile Lui călcate, Numele Lui profanat, Cartea Lui uitată, Casa Lui transformată în circ de activităţi sociale!
Şi uitaţi-vă la rugăciunile noastre! Nicicând n-are Dumnezeu nevoie de răbdare mai multă ca atunci când poporul Lui „se roagă”! Noi îi spunem ce să facă şi cum să facă; dăm sentinţe şi facem aprecieri. Într-un cuvânt, spunem de toate, numai de rugat nu ne rugăm! Şi nu există Şcoală Teologică în care să învăţăm această artă. Care Şcoală Biblică are „Rugăciunea” în programa analitică? Şi de fapt, lucrul cel mai important pe care-l poate învăţa cineva e patosul şi focul rugăciunilor din Sfânta Scriptură. Dar unde şi cine le mai învaţă azi pe acestea? Hai să scoatem şi ultimul bandaj, să deschidem rana, să spunem deschis că cei mai mulţi dintre directorii şi profesorii şcolilor noastre nu se roagă, nu varsă lacrimi, nu cunosc agonia rugăciunilor de mijlocire. Pot să înveţe ce ei înşişi nu ştiu?
Dacă ar fi cineva în stare să-i facă pe credincioşi să se roage, sub puterea lui Dumnezeu, ar deschide uşa celei mai mari treziri spirituale pe care a văzut-o vreodată acest pământ. Dumnezeu nu dă greş. El „poate… prin puterea care lucrează în noi” Problema nu e nici Comunismul, nici Romanismul, nici Modernismul. Problema e creştinismul adormit!
„Trezirea spirituală şi evanghelismul, deşi legate una de alta, nu trebuie confundate. Trezirea spirituală este o experienţă în Biserică; evanghelismul este o expresie a Bisericii”
Paul S. Rees
„Dumnezeu n-a creat Biserica să fie un frigider de păstrat evlavia care altfel s-ar strica; ci un incubator în care să se nască noi convertiţi”.
F. Linciome
„Doamne, nu cumva sunt eu?” (Ucenicii).
„Dumnezeu ne ajută să căutăm popularitate acolo unde contează: la curtea lui Dumnezeu”.
Zepp
In Curtici eram un grup de prieteni care studiam filozofia si teologia. Avind ca lideri pe tinarul Niculita, care era student la facultatea de filozofie si teologie, si pe Petrica care era student la facultatea de istorie. Toti frecventam o biserica evanghelica. Aveam cu noi in grup si un tinar adventist si doi ortodocsi. In acest grup am invatat multe lucruri.
Recent Comments / Comentarii