Biografia Poetului Costache Ioanid…si doua poezii

Citeva aspecte din viata lui:

Costache Ioanid s-a nascut in anul 1912. In anul 1934 a absolvit  Academia de arta dramatica cu notă maximă. Poetul Mihai Codreanu îl recomandă Teatrului Naţional din Iaşi. In 1938 se mută în capitală. Lucrează sculptură şi regie pentru teatrele bucureştene. Ca urmare a unui diagnostic eronat, face peritonită şi este internat de urgenţă la Spitalul Brâncovenesc unde chirurgul şef îi sugerează să se roage înainte de operaţie.În timpul intervenţiei chirurgicale, trăieşte zguduitoarea experienţă a morţii clinice, eveniment care îi adânceşte predispoziţia meditativă. Se simte cercetat. Dupa ce in 1939 se căsătoreşte cu Elena Ştefănescu din Iaşi, in 1940 devine membru al Bisericii Lutherane a cărei pastor era Richard Wurmbrand. Scrie primele poezii creştine, pe care le şi recită în biserică. Intre 1941-1944, pe durata războiului este încadrat ca şi cartograf la Marele Stat Major.
1945-1953- Scrie poezii creştine, frecventează în mod regulat biserica şi deschide ultima expoziţie în aer liber, de sculptură caricaturală.
1958- Pastorul Richard Wurmbrand se întoarce în penitenciar pentru şapte ani, biserica se reduce la câţiva membri care se întâlnesc în secret.
1958-1961- Poezia evanghelică devine preocuparea sa principală şi scrierile sale circulă ilegal în toată ţara. Îşi câştigă existenţa din pictură peisagistică şi sculptură ornamentală.
1963- Se află în stare de arest la Malmaison. Poeziile sale reprezintă un pericol pentru ideologia comunistă, atee. Reacţia oficialităţilor dovedeşte din ce în ce mai clar cât de eficient este cuvântul inspirat de Cristos în vreme de prigoană. În tot cursul anului este urmărit în permanenţă şi ridicat pentru anchete, cel puţin odată pe săptămână. Este permanent susţinut de soţia sa Elena.
1966- Continuă să frecventeze cercuri de rugăciune şi studiu al Scripturii. Activitate poetică intensă. Este recunoscut ca unul dintre cei mai de seamă poeţi creştini alături de Traian Dorz şi alţii…
1981- Moartea soţiei sale.
1982- Imigrează în USA (Portland, Oregon)cu dorinţa de a ajuta la publicarea poeziilor sale.
1987- Noiembrie, de Ziua Recunoştinţei pionierilor americani, trece la Domnul.

Cantarea – Ce-i Viata Ta

Versuri Costache Ioanid

Muzica Nicolae Moldoveanu

Cantata de Liliana Balcan

CE-I  VIATA  TA?

Ce-i viaţa ta? E o peniţă
Cu care scrii mereu pe-un drum.
Şi-apoi la ultima portiţă
Tot ce-ai scris tu ca pe-o tăbliţă,
Nu se mai șterge nicidecum.

Şi vorbe-n vânt şi fapte rele
Rămân pe veci ca-ntr-un album.
Păzit e scrisul tău de stele.
De-ai pune mări întregi să-l spele,
Nu se mai sterge nicidecum.

În ceasul greu de judecată
Îţi vei citi întregul drum.
Şi vei zbucni în plâns deodată.
Dar nici o slovă-nlăcrimată
Nu se mai şterge nicidecum.

N-o poate şterge decât sânge,
dar sânge sfânt şi nu oricum.
Ce înger trupul său va frânge?
Şi-astfel, ce-ai scris, oricât ai plânge,
Nu se mai şterge nicidecum.

Isus cel drag veni din zare
Ca tu să scapi din foc şi fum!
Prin El trecutul tău dispare.
Dar dacă azi nu-I ceri iertare,
Nu se mai şterge nicidecum.

Isus pe lemn răbdă arşiţa.
Isus e preţul tău acum.
Prin El eşti alb ca lămâiţa.
Şi tot ce-a scris cândva peniţa
Nu se mai şterge nicidecum…

DE CE NU VII?

„De ce nu vii de pe carari straine
sa-Mi cazi la piept ca un copil iertat?
Eu n-am fugit, cind numai pentru tine,
ca Isaac am fost pe rug urcat.

Mai mult de-atit, ce jertfa de iubire?
Si cui i-ar da mai mult de-atit prin gind:
Un fiu pierdut si rida in nestire
si-un Dumnezeu sa cheme lacrimind?…

De ce nu vii cit inca sunt aproape?
De ce te-ascunzi cit inca te mai chem?
De ce nu simti lumina Mea pe pleoape
si Harul Meu, in ceasul tau suprem?

De ce nu vrei si fii cu Mine-n slava,
sa colindam alaturi ceru-ntreg?
Din flori de Rai, din vesnica dumbrava,
cu mina Mea cununa sa-ti aleg!

De ce nu vii tu, sufet nehotarnic,
cit inca pot Mintuitor sa-ti fiu?
Cind vei striga, va fi atunci zadarnic,
vei plinge-amar, dar poate prea tirziu!

Mai mult de-atit, ce jertfa de iubire?
si cui i-ar da mai mult de-atit prin gind:
Un fiu pierdut si rida in nestire
si-un Dumnezeu sa cheme lacrimind?”

Reclame

15 comentarii (+add yours?)

  1. Gabi Bogdan
    ian. 12, 2011 @ 23:21:21

    Fratele Niculita Moldoveanu are o melodie pe versurile ” Cei viata ta”

    • rodi
      ian. 13, 2011 @ 08:24:45

      He is also on my list of National Romanian Treasures (of the Christian faith). I am hoping that a younger generation who was born here or left Romania in thier youth will discover their Christian heritage.

  2. Trackback: Wurmbrand In Saptamina Aniversarii Revolutiei – (si altii) Adevaratii Eroi « agnus dei – english + romanian blog
  3. Trackback: Costache Ioanid – Poezii de Craciun « agnus dei – english + romanian blog
  4. Trackback: Costache Ioanid – Primavara – 1 Martie « agnus dei – english + romanian blog
  5. dan
    oct. 08, 2014 @ 01:39:51

    „fregventeze” se scrie frecventeze…este jenant sa scrieti o bniografie a unui mare poet cu astfel de greseli.

    • rodi
      oct. 08, 2014 @ 08:23:21

      te rog iarta-ne greseala si iti multumim pentru atentionare. Domnul sa te binecuvanteze!

    • dana
      dec. 22, 2014 @ 17:59:02

      Domnule Dan..si dumneata ai gresit…ai scris bniografie on loc de biografie…de ce vezi greseala numai la altii?

      • rodi
        dec. 22, 2014 @ 18:13:07

        Draga Dana,
        e ok 🙂
        cu timpul, cred (sper!) ca o sa ne invatam sa fim mai ingaduitori unii cu altii….
        God bless you!

  6. Ticu Leontescu
    nov. 26, 2014 @ 01:26:37

    In vara lui 1977, intr-o duminica dimineata, am avut privilegiul sa-l vad pe poetul C.Ioanid in biserica penticostala „Filadelfia” din Timisoara. Venise insotit de Aurel Popescu si de inca o familie, paremi-se, dr. Deac. A. Popescu a predicat, C. Ioanid a declamat poezia „Taine” iar fr. A.Popescu impreuna cu ceilalti insotitori au cantat cantarea „Cu Dumnezeu in fiecare zi” A fost ca un vis frumos, pe care nu-l pot uita, nici ignora. De-aceea vorbesc despre el. Spun aceasta spre slava lui Dumnezeu, apoi spre pomenirea poetului C. Ioanid si desigur a fr. A. Popescu… Ce oameni mari am avut si-atat de putin cunoscuti si pretuiti!? Fr. Ticu Leontescu, Timisoara, azi 26.11.2014

    • rodi
      nov. 26, 2014 @ 12:07:40

      Frate Ticu Leontescu, va multumim din inima pentru amintirile dvs. pretioase care le-ati impartasit cu noi. Fratele Costache Ioanid a fost un dar facut poporului Roman din partea lui Dumnezeu si binecuvantati sunteti cei ce l-ati cunoscut in mod personal. Din nefericire, nu exista prea mult material biografic pe internet, in afara de scurta biografie si relatarile Pastorului Daniel Branzei in volumele sale „Amintiri cu sfinti”. Daca va ganditi pe viitor sa scrieti sau sa adunati informatii mai multe, va rugam sa le impartasiti si cu noi spre publicare. Puteti sa ne contactati prin email la rodiagnusdei@gmail.com

      Inca odata, va multumim si va apreciem si pe dvs., in special in calitatea de poet. Dumnezeu sa va binecuvanteze!
      Rodica

  7. capusan
    mart. 09, 2015 @ 08:51:48

    Daca ati posta chiar melodia ”Ce-i viata ta …”originalul/ ar fi frumos pentru ca aceea e superba.

    • rodi
      mart. 09, 2015 @ 13:34:40

      Multumim foarte mult pentru sugestie si multumim Domnului ca am gasit cantarea si e cantata foarte frumos. Am adaugat-o mai sus, deasupra poeziei. Dumnezeu sa va binecuvanteze!

  8. Corneliu Livanu
    ian. 30, 2016 @ 14:09:56

    UN CUVÂNT ÎN AMINTIREA POETULUI

    L-am cunoscut pe poetul Costache Ioanid în Bucureşti, în toamna anului 1970 când eram student în anul I la Academia de Studii Economice. Întâlnirea a fost mijlocită de fratele Vlad Ioan, prezbiterul Bisericii Penticostale nr. 1 din Bucureşti, str. Crângaşi nr. 23.
    A fost o plăcere să-l cunosc şi să-l aud recitându-ne poezia pe care tocmai o terminase şi care se intitula “Fecioara”. Eram în preajma sărbătorii Naşterii Domnului. Glasul său inimitabil, lectura intens trăită şi mimica feţei erau parcă menite să coboare în faţa noastră ceva din atmosfera revelaţiei cereşti:
    “Pace ţie, cea primită-n har!
    Domnul e cu tine-n veşnicie!
    Binecuvântată eşti tu dar
    Şi aleasă-ntre femei, Marie!”
    Era o fire prietenoasă şi blajină. Niciodată nu l-am surprins vorbind de rău pe cineva. Avea harul lui Barnaba, găsind totdeauna un cuvânt de încurajare pentru cineva aflat în necaz. Când mi-a citit prima mea poezie (plină de tristeţe) care se numea ”Plânsete de seară” m-a întrebat dacă sunt mântuit şi dacă am vreo bucurie pe calea mântuirii.
    Mi-a povestit cum s-a născut poezia “Tu totdeauna, Doamne, eşti cu mine!” pe care a scris-o ca un fel de replică la o cântare tristă care suna cam aşa: “Pe marea vieţii singur trec şi astăzi/ Şi urlă valurile ne-ncetat. Sunt singur azi în mijlocul furtunii/ Isuse scump, ah, unde ai plecat?”
    Soţia sa Leana mi-a povestit cum soţul ei a lăsat pentru Domnul Isus viaţa de pictor, de sculptor şi de actor în care avusese succese importante şi s-a dedicat Evangheliei şi nevoilor spirituale ale Bisericii în care Dumnezeu l-a aşezat. Darul de a scrie poezii îl considera ca pe acel talant care trebuie încredinţat “zarafilor” astfel încât Stăpânul, la întoarcerea Sa glorioasă, să culeagă “o dobândă” în suflete salvate de la

    moartea veşnică. Recunosc cu modestie că eram şi eu, printre alţii, un astfel de “zaraf” care îi recitam cu multă dăruire poeziile în bisericile penticostale unde aveam acces: în Crângaşi, în Popa Nan sau chiar şi în Miuleşti.
    De fapt, pentru a fi corect, trebuie să spun că poetul Costache Ioanid nu aparţinea numai creştinilor penticostali, ci tuturor evanghelicilor cu care păstra strânse şi binecuvântate legături de dragoste şi de părtăşie în Cuvântul Domnului. Aşa cum afirma sora Elena Răscol, în prefaţa primului volum de poezii TAINE, apărut prin harul Domnului la Door of Hope Press în SUA, 1981, poetul Costache Ioanid este un Eminescu creştin al României greu încercate în perioada comunismului.
    Am adunat sub numele acestui volum toate poeziile scrise de Costache Ioanid, dascălul meu în arta poeziei al cărui sfat nu pot să-l uit niciodată. Consider prezenta lucrare o expresie a dragostei şi a datoriei mele faţă de memoria lui Costache Ioanid, adevărat luceafăr al poeziei creştine româneşti, deşi personal el a declarat, cu nedisimulată smerenie:
    “Eu nu sunt mai mult ca o umbră-n abis.
    Dar drumul spre stele oricând mi-e deschis.
    Eu nu sunt luceafăr cu chip marmoreu.
    Pe fruntea mea însă e scris Dumnezeu.”
    (din poezia EU NU SUNT MAI MULT…)

    Cu un glas părintesc îmi spunea uneori: “Fereşte-te să dai colaci necopţi publicului printr-o poezie nereuşită.” Ioanid era de părere că poeţii creştini nu sunt chemaţi să facă artă pentru artă, ci o artă militantă, pusă în slujba Evangheliei Domnului Isus.
    A privit poezia ca un instrument care atinge corzile sufletului omenesc într-un mod specific aşa cum alte mijloace artistice nu o pot face. Într-o vreme când bisericile penticostale se confruntau cu diferite interpretări ale actului spălării picioarelor pe care l-a făcut Domnul Isus ucenicilor Săi, înaintea patimilor şi morţii Sale de pe Golgota, poetul Ioanid dă, în poezia Ştergarul, cu mult curaj şi responsabilitate, o soluţie incontestabilă amintitei controverse prin versuri ca acestea:
    “Dar azi sunt mii de-amaruri. Necazul greu se curmă.
    Nu vrei, în lumea asta, să fii tu cel din urmă?

    E bun un vas de cinste, dar trebuie şi-un ciob!
    Nu vrei să fii tu, frate, al fraţilor tăi rob?
    Sunt răni neîngrijite, sunt mucuri ce se sting,
    Batiste-n care lacrimi în taină se preling,
    Sunt văduve bolnave, bătrâni fără putere,
    Sunt oameni singuratici, lipsiţi de mângâiere,
    Sunt prunci rămaşi acasă, cu-o mamă în spital,
    Bolnavi care aşteaptă al cerului semnal.
    Se cere osteneală şi jertfă uneori.
    Şi nopţi de priveghere şi iarăşi muncă-n zori.”
    Poetul propune astfel o credinţă creştină practică care nu ne lasă indiferenţi faţă de cei aflaţi în nevoi şi în diferite necazuri.
    În toamna anului 1982 l-am petrecut, cu mai mulţi fraţi şi surori la aeroportul Otopeni, de unde trebuia să-şi ia zborul către Statele Unite, unde îl aşteptau alţi fraţi şi prieteni dragi, dar mai ales familia fiului său Cristian, pentru care se hotărâse să emigreze.
    Părea răstignit între un “da” şi un “nu”. Cred că era trist pentru ceea ce lăsa în urmă: ţara, fraţii şi prietenii, un întreg univers de amintiri şi experienţe pe Calea Domnului.
    Am mai păstrat de atunci legătura, prin corespondenţă. Cu un anumit prilej i-am dedicat poezia URAREA MEA pentru a evoca amintirea sa binecuvântată din perioada în care am avut harul să-l cunosc:
    Urarea mea, vestindu-L pe Mesia
    Ce se apropie cu pas grăbit,
    Să v-amintească-n şoaptă părtăşia,
    Prin Duhul Sfânt, cu cei ce v-au iubit!
    Ei v-au înconjurat cu bucurie,
    Precum nepoţii harnici pe bunici,
    Când le vorbeaţi mereu de Apa vie,
    De păsări, de albine sau furnici.

    E-atât de scurtă viaţa noastră
    Dar c-un mesaj ţintind spre Paradis:
    Isus e viu şi-n zarea cea albastră
    Parcă-L vedem aşa cum ne-a promis.

    Ne-am despărţit, dar nu pe totdeauna,
    Când toamna rece lasă pomii goi.
    Chiar negre vânturi de-ar stârni furtuna
    Vom şti că Domnul e aici cu noi.
    Urarea mea e-o notă de cântare
    Ca un străjer stând neclintit pe zid
    Ce-aşteaptă-o veste eliberatoare
    Când porţile Cetăţii se deschid.
    Ca un copil ce-nvaţă să vorbească
    Dar n-are pentru dragoste cuvânt,
    Astfel şi ea să vă înveselească
    Măcar prin gestul candid, plin de-avânt.
    Şi în această mică tresărire
    Ce vă parvine tocmai din Carpaţi
    S-aveţi de-acum o fericită ştire:
    Isus e viu în mii şi mii de fraţi!
    Urarea mea porneşte din Iubirea
    Ce ne-a unit c-un Cer adevărat
    Oricând mă cheamă dulce amintirea
    Atâtor bune sfaturi ce mi-aţi dat.
    (din volumul 4, DESTĂINUIRI)

    Mi-a răspuns printr-o carte poştală, pusă într-un plic
    împreună cu o poză dintr-o Biserică în care a fost primit.
    Mi-a mulţumit pentru urări şi mi-a transmis multă sănătate mie
    şi familiei mele.

    “Din nefericire, scrie Elena Răscol în prefaţa volumului de poezii PORUMBIŢE ALBE, din 1985 starea sănătăţii poetului Costache Ioanid a suferit o dramatică alterare.” Peste doi ani, în 1987 poetul a trecut la cele veşnice, Dumnezeu îngăduind astfel să se împlinească ceea ce scrisese, ca un profet, în poezia CÂND INIMA:

    “Când inima odată de cer îmi va fi plină,
    În ceasu-acela mare şi binecuvântat,
    Să vie peste mine o rază de lumină
    Şi sufletul la Tatăl să urce împăcat.”

    În această poezie foarte frumoasă, pe care o recitam cu mult patos când eram tânăr, imaginaţia poetului îmbracă un accent evident eminescian:
    “Peste câmpii şi codri va trece iarăşi luna.
    Veţi asculta izvorul şi aripa de vânt.
    Iar eu, în zări de taină, voi fi întotdeauna
    Cu Cel ce-a pus pe-orbite şi stele şi pământ.”

    Nu ne rămâne decât să cugetăm, cu speranţă şi mângâiere, la acel “ceas binecuvântat” când îl vom reîntâlni pe fratele Costache Ioanid în slava nepătată a Împărăţiei lui Dumnezeu, descrisă de poet în versuri atât de vii şi impresionante care ne-ajută să iubim revenirea lui Isus şi să strigăm, împreună cu Duhul Sfânt: “Vino, Doamne Isuse!”

    Corneliu Livanu
    Pastor şi poet creştin

    Bucureşti

    • rodi
      ian. 31, 2016 @ 23:41:56

      Va rugam sa ne scuzati ca am tinut comentariul dvs neaprobat mai bine de o zi, dar am vrut neaparat sa facem o postare cu el la prima sansa dupa weekend pentru ca ne-ati impartasit niste amintiri foarte pretioase despre acest poet urias crestin si va suntem recunoscatori. Domnul sa va binecuvinteze si sa va inspire sa mai impartasiti ganduri, poezii si amintiri cu noi si cititorii blogului nostru. Domnul sa va binecuvinteze cu mult har si inspiratie in slujba dvs.! Va multumim din inima pentru aceasta frumoasa contributie !

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari

%d blogeri au apreciat asta: