Protestanţi sau neoprotestanţi? That’s the question! Otniel Veres

Marius Silvesan de la Istoria Evanghelica semnalazea un articol scris de Otniel Veres si preluat de la Oglindanet o revista electronica.

Cuvintele au suflet
Otniel Vereş
Duminică, 30 Ianuarie 2011 00:00
Îmi amintesc perfect scena. Mă aflam, în urmă cu vreo doi ani, la un curs doctoral în Cluj-Napoca, iar profesorul care ţinea cursul, văzându-mă pentru prima dată, mă chestionează cu privire la subiectul disertaţiei mele. Îi spun că mă ocup de teologul american Carl F. H. Henry. Curios, cum era normal, deoarece nu auzise până atunci de el, întreabă: „Dar ăsta ce e?” Bănuind ce va urma, răspund: „Protestant.” Profesorul continuă investigaţia, iar eu îi spun că este vorba despre un teolog baptist. Moment în care faţa i se luminează, în sfârşit, şi spune cu o nestrămutată siguranţă şi ironie: „Păi da, voi toţi sunteţi protestanţi”, insinuând că lipsa prefixului neo– în faţa cuvântului protestant, când vine vorba de baptişti, este un fel de subterfugiu pentru a scăpa de posibila catalogare sectară prin ancorarea într-o tradiţie mai mare, mai veche şi mai solidă.
Sper că voi fi suficient de clar în rândurile care urmează pentru a nu întări o astfel de prejudecată. Personal, nu mă deranjează să fiu numit oricum, nici baftist, cum se mai poartă prin Bucureşti, nici sectar, nici pocăit, nici eretic. Singura motivaţie este clarificarea unui adevăr istoric, nerespectat în denumirea neoprotestant.
Încercaţi să-i spuneţi unui american sau unui vest-european nefamiliarizat cu realităţile religioase din estul Europei despre neoprotestanţii din România şi se va uita nedumerit la dumneavoastră, din simplul motiv că un astfel de concept nu există în aceste spaţii. În SUA, spre exemplu, tradiţia protestantă cuprinde absolut toate confesiunile care se identifică într-un fel sau altul, mai mult sau mai puţin cu moştenirea dogmatică a Reformei. Şi mai important este faptul că, în identificarea confesională protestantă, criteriul temporal nu joacă niciun rol. Cu alte cuvinte, nu are importanţă când a apărut o anumită denominaţie religioasă protestantă. Prin urmare protestanţi sunt luteranii, prezbiterienii, baptiştii (apăruţi în secolul XVII), metodiştii (secolul XVIII), penticostalii (începutul secolului XX), etc. Având în vedere că proliferarea, adesea frustrant de stufoasă, a mişcărilor religioase, se află în codul genetic al protestantismului, ne întrebăm ce ne-am face dacă am aplica acest criteriu temporal la fiecare nou apărută mişcare. Dacă baptiştii sunt neoprotestanţi, ce sunt atunci penticostalii, apăruţi la trei secole după? Neo-neo-protestanţi? Ca să nu pomenim direcţiile şi mai radicale născute pe filon protestant, cum ar fi aşa-numita Emergent Church (chiar dacă aceasta trece dincolo de graniţele confesionale ale protestantismului).
Extrem de sugestiv mi se pare următorul caz practic. Carl F. H. Henry, amintit mai sus, poate cel mai important teolog evanghelic al secolului XX, foloseşte în scrierile sale în mod constant şi deliberat termenul neoprotestant cu referire la teologia lui Barth, Bultmann, Brunner. Lucrurile se complică, deci, pentru că vă daţi seama ce ar însemna să spui în România că Barth sau Bultmann au fost neoprotestanţi. În cazul lui Henry, acesta „inventează” termenul pentru a descrie teologia protestantă dialectic-existenţialistă de pe continentul european, care se îndepărtase de ortodoxismul protestant.
Orice relevanţă sau justificare ar avea, aşadar, cuvântul neoprotestant, ea rămâne circumscrisă spaţiului european răsăritean, căutând să identifice confesiunile protestante apărute în aceste ţări mai ales în a doua jumătate a secolului XIX, spre deosebire de cele „clasice”: luterane, reformate, unitariene. Subliniem din nou însă, vorbim despre un criteriu temporal local, de circumstanţă, nu istoric, pentru că adesea se creează impresia că baptiştii, de pildă, au apărut în secolul XIX. Este necesară, prin urmare, o clarificare istorică telegrafică.
Trasarea precisă a rădăcinilor baptiste (şi în fapt a tuturor denominaţiilor confesionale născute din Reformă în această perioadă) este o reală şi dificilă provocare pentru orice istoric al creştinismului, dar liniile generale sunt relativ solid fixate. Astfel, baptiştii îşi au originea în Anglia şi Olanda începutului de secol XVII din mişcările de reformă generate de puritanism, separatism şi, probabil, anabaptism. Chiar dacă anumite influenţe dogmatice anabaptiste sunt neîndoielnice în teologia baptistă, înrădăcinarea istorică efectivă în anabaptismul continental rămâne disputată şi pe bună dreptate. Constituirea primei biserici baptiste a avut loc în 1609 la Amsterdam, sub conducerea lui John Smith, care fusese forţat să părăsească Anglia.
Uneori baptiştii din spaţiul autohton susţin calificarea baptiştilor ca neoprotestanţi în virtutea practicii baptiste a botezului adulţilor. Astfel, baptiştii sunt neoprotestanţi pentru că, spre deosebire de doctrina şi practica luterană sau calvinistă, au introdus botezul adulţilor. Punctul slab care şubrezeşte această argumentaţie este faptul că botezul adulţilor era deja practicat de anabaptişti (Zwingli fiind reprezentantul de seamă al acestora) când Reforma abia începea.
Amintesc, de asemenea, o altă tendinţă extremă venită chiar din partea unor istorici baptişti „pur-sânge” (în special americani), care au sărit pur şi simplu peste toate secolele de istorie creştină până în secolul I şi au respins orice mediere a vreunei tradiţii. Acum, să-mi fie iertat, chiar dacă pun un mare preţ pe tot ce identific scriptural în teologia baptistă (inclusiv botezul adulţilor ca urmare a credinţei personale), diferenţa calitativă între acest fel de argumentare şi cel care îl face aproape şi pe Burebista creştin ortodox („Suntem creştini de 2000 de ani”) nu este prea mare. În cazul acesta înseamnă că există nu trei tradiţii creştine majore (catolică, ortodoxă, protestantă), ci patru: catolică, ortodoxă, protestantă şi baptistă.
În concluzie, sunt baptiştii protestanţi? Indiferent cum privim problema, răspunsul este unul singur: Da. Ar fi suficient dacă ne-am opri la calificarea „negativă” a tuturor protestanţilor, anume faptul că nu sunt catolici. Cum spunea un teolog american în 1938, „protestantismul este acea formă a creştinismului care îşi exprimă viaţa pe solul unei civilizaţii emancipate de sub autoritatea Bisericii Catolice” (Wilhelm Pauck, „The Nature of Protestantism”, în revista Church History, vol. VI, nr. 1, 1937). Însă, trecând dincolo de această definire prin delimitare, ajungem la marile doctrine protestante care dau viaţă teologiei baptiste: justificarea prin credinţă, autoritatea finală a Scripturii, preoţia universală a credincioşilor. Pe lângă toate acestea, din punct de vedere istoric, puritanismul şi separatismul din care s-au născut baptiştii au făcut parte din Reforma protestantă. Dacă însă ar trebui să oferim o determinare mai precisă în cadrul protestantismului, în armonie cu actualele delimitări confesionale interprotestante, baptiştii trebuie integraţi în protestantismul evanghelic.

‘Amintiri cu sfinti’ culese de Pastorul Daniel Branzai (4) Marturia lui Costache Ioanid si o cintare

Am obtinut permisiunea Pastorului Daniel Branzai sa postez o serie de articole preluate de la situl dinsului. Pastorul si scriitorul Daniel Branzai a publicat 4 volume sub titlul ‘Amintiri cu sfinti’ (Volumul 4 urmeaza sa apara de la tipar in urmatoarele luni)

Costache Ioanid –

Despre venirea lui Ioanid la Christos iata ce citim in marturia lui Christian Ioanid, fiul sau, asa cum a aparut ea in prefata volumului de poezii „Porumbite albe”:

Intr-o dupa amiaza de vara a anului 1940, pe o banca din parcul Carol din Bucuresti, blindul poet de mai tirziu citea cu nesat Sfinta Scriptura. Linga el, o doamna il urmareste cu discretie. Un copilas, cu ochii rotitori, ce se joaca prin preajma, ii atrage atentia doamnei ca vecinul ei citeste Biblia. Cu o „viclenie orientala”, doamna (Sabina Wurmbrand) intreaba: Ce carte cititi, domnule?” „Cea mai minunata carte din lume, doamna!” Urmeaza prezentari reciproce si invitatia de a participa la slujba din viitoarea duminica de la Biserica Luterana din strada Olteni. El nu stia nimic despre protestantism. La vremea aceea, Costache Ioanid era „greco-catolic”, ca si stramosii sai, si considera probabil aceasta apartenenta (chiar formala fiind) ca pe o necesitate traditionala. In rest, stia ca iudeii L-au rastignit pe Domnul Christos si de aceea sunt de dispretuit si vrednici de osinda. Cind, in duminica urmatoare, tatal meu s-a infiintat la aceasta biserica, nu mica i-a fost surpriza sa constate ca mai toti credinciosii erau evrei botezati, iar trei dintre cei patru pastori erau si ei evrei sadea: Richard Wurmbrand, Iancu Moscovici si Felix Iacobsohn. Contrariat de lipsa de ritual,Ioanid a fost in schimb fascinat de modul „obisnuit” de a vorbi, nedeclamativ si cu argumentatie luata din viata de toate zilele. In aceste conditii, continua sa se duca duminica de duminica la aceasta biserica si, destul de repede, este transformat launtric si botezat.

Bucuria acestei revelatii ii urmeaza o multime de intrebari, cele mai multe pline de candoare. De un farmec deosebit este una dintre ele, pusa pastorului Richard Wurmbrand: Spuneti-mi va rog, cum se pot impaca crestinismul, asa cum l-am acceptat eu acum, si doctrina legionara, in a carei valoare sociala purificatoare inca mai cred?

Raspunsul: „Probabil ca poate sa existe apropiere. Eu nu stiu pentru ca nu m-am gindit niciodata la asta. Ceea ce vreau sa-ti spun insa este faptul ca, devenind crestin adevarat, vei fi atit de ocupat incit nu vei mai avea vreme sa te gindesti la astfel de probleme!” Si asa a fost. (Amintiri cu sfinti, Volumul II P.111, autor Daniel Branzai)

In ciuda uriasului sau talent, Ioanid a fost un om smerit si simplu. Cine l-a urmarit de aproape a avut ocazia sa simta ca aceasta umilinta a lui, aceasta dorinta dupa anonimat era o urmare a dezbracarii de sine rezultate din intilnirea cu Dumnezeul care a venit sa moara pentru noi la Golgota. Sfintul Macarie obisnua sa spuna: „De dragul tau Dumnezeu S-a smerit pe Sine Insusi.” Ioanid a cintarit mult aceasta realitate si s-a hotarit sa traiasca pururi in umbra unei vinovatii personale a carei pedepsire a fost suspendata pe Calvar.

In prefata volumului de poezii „Porumbite albe”, Mircea Ciobanu scrie despre Costache Ioanid urmatoarele rinduri: (El) a facut multi pasi in adincimile simplitatii. El s-a retras, ca sa zicem asa, dinaintea oricarei ispite de a face vasul mai graitor decit continutul.Literatura romana nu poate gasi decit un singur exemplar asemanator – in poemele lui V. Voiculescu, cele din urma, in care gindul despre mintuire covirseste orice ispita de a cauta frumusetea in exterior.

Adevarata umilinta nu sta in a fi in stare sa spui: „Sunt nevrednic!”, ci in a le da dreptate celor care-ti spun de la obraz, in batjocura: „Esti nevrednic!” Ioanid a stiut mereu sa doreasca umilinta ca pe o acceptare a parerii lui Dumnezeu despre propria lui persoana. Asta nu l-a facut deloc neplacut sau nepotrivit celor din preajma. Dimpotriva!

Cu dinsul s-a adeverit inca odata zicala: „Daca vrei sa fii pretuit de oameni, nu te vorbi singur de bine.”

Cine l-a vazut inconjurat de oameni si mai ales de multimea tinerilor a dat dreptate celui care a observat ca „Cine fuge dupa glorie va fi ignorat de ea: cel ce, dimpotriva, se fereste de ea cu modestie, va fi imbratisat de easi laudat de toata lumea”. (Amintiri cu sfinti, Volumul II P.112, autor Daniel Branzai)

Puteti sa cititi Biografia lui Costache Ioanid si doua poezii aici. si

Amintiri cu sfinti (1) Richard si Sabina Wurmbrand

Amintiri cu sfinti (2) Iosif Ton

Amintiri cu sfinti (3) Richard Wurmbrand – de la Comunism la Hristos

Daniel Negrea – Ce dor frumos

COSTACHE IOANID

Arminianism – from Roger E. Olson’s book

I highly recommend this book. For anyone who has questions on what Arminian theology really stands for, this is a great resource:

Roger E. Olson’s book ‘Arminian Theology, Myths and Realities’.

About the Author – Roger E. Olson was born in  a Pentecostal preacher’s home. His parents and some of his aunts and uncles were pastors, missionaries, and denominational leaders (p 7). With a Ph.D. from Rice University, he is professor of theology at George W. Truett Theological Seminary at Baylor University in Waco, Texas. He has authored 14 books.

From Olson’s Introduction we learn how and why he came to write this book:

„In the 1970’s  the resurgence in Calvinist theology was leading to a widespread  impression  among some evangelicals that Arminianism is at best subevangelical and at worst outright heresy (p 9). Throughout the 1980’s ad 1990’s the author discovered that his evangelical world was being affected by what one of his Reformed friends called „‘the revenge of the Calvinists”. Several evangelical authors and publications began to attack Arminian theology very caustically, and with misinformation and misrepresentation.Olson says,”I heard and read my own form of evangelicalism called „humanistic” and „more Catholic than Protestant” (p 8).

In the book, Olson has two aims. One is to „clear up confusion about Arminian theology and respond to the main myths and misconceptions about it that are widespread in evangelicalism” and the second aim is to „turn to history for correct definitions and not allowing popular usage to redefine good theological terms”. (P 10)

Olson on  Synergism and Monergism:

Arminianism derives from the name Jacob (James) Arminius (1560-1609). Jacob Arminius is remembered in the annals of church history as a controversial Dutch pastor and theologian who wrote numerous works, filling three large volumes, defending an evangelical form of synergism (belief in divine-human cooperation in salvation) against monergism (belief that God is the all-determining reality in salvation, which excludes free human participation). Arminius was certainly not the first synergist in Christian history; all of the Greek church fathers of the first Christian centuries and  many of the medieval Catholic theologians were synergists of some kind. (P14)Like most theological terms, synergism has multiple shades of meaning, not all of which are positive.

Then, Olson quotes Philip Melanchthon (1497-1560) who defined synergism as „any belief in human responsibility and the ability to freely accept or reject the grace of salvation. Because of Melanchthon’s influence on post-Luther Lutheranism, many Lutherans throughout Europe adopted a synergistic outlook on salvation, eschewing unconditional predestination and affirming that grace is resistible. Later Arminian theology spread to England and the American colonies, largely through the influence of John Wesley and the Methodists. Numerous denominations are devoted to Arminian theology. These include many Baptists and all Pentecostals, Restorationists(Churches of Christ and other denominations rooted in the revivals of Alexander Campbell), Methodists(including the large Holiness movement).(P 14)

Olson goes on to say:

‘”While both (Calvinism and Arminianism) are forms of Protestantism, they take very different approaches to the doctrines of salvation (soteriology). Both believe in salvation by grace through faith alone (sola gratia et fides) as opposed to salvation by grace through faith and good works. Both deny that any part of salvation can be based on human merit. Both affirm the sole supreme authority of Scripture (sola scriptura) and the priesthood of all believers. However, Arminians have always opposed belief in unconditional reprobation–God’s selection of some persons to spend eternity in hell. Because they oppose that, they also oppose unconditional election–the selection of persons out of the mass of sinners to be saved apart from anything God sees in them.”

Olson defines Calvinism:

„used to denote the shared soteriological beliefs of persons who reagard John Calvin (1509-1564) of Geneva as the greatest organizer and purveyor of biblical truth during the Protestant Reformation. Calvinism is that theology which emphasizes God’s absolute sovereignty as the all-determining reality, especially with regards to salvation. Most classical or high Calvinists agree that human beings are totally depraved (helpless to do anything spiritually good, including excercising a good will towardGod), unconditionally elected (predestined) to either salvation or damnation (although many Calvinists reject Calvin’s „horrible decree’ of reprobation), that Christ’s atoning death on the cross was meant only for the elect…Calvinism is the soteriological system stemming from Calvin, which is generally known under the rubric of TULIP (Total depravity,Unconditional election, Limited atonement,Irresistible grace, Perseverance of the saints).”

Then Olson defines Arminianism:

„It describes (Arminianism or Arminian theology) not so much a movement as an outlook on salvation (and other theological subjects) shared by people who differ on other matters…It… connotes that form of Protestant theology that rejects unconditional election (and especially unconditional reprobation), limited atonement, and irresistible grace because it affirms the character of God as compassionate, having universal love for the whole world and everyone in it, and extending grace-restored free will to accept or resist the grace of God, which leads to either eternal life or spiritual destruction. (Non liberal) Arminians do not deny total depravity (even if they prefer another term to denote human spiritual helplessness) or the absolute necessity of supernatural grace for even the first excercise of a good will toward God.”

Then, Roger Olson goes into an in-depth study of the (His)story of Armenianism (Pages 14-43),where he delves into the two key doctrines where Arminians  part company with classical Calvinists: The Remonstrance-the issues of providence and predestination. The Remonstrance is the Arminian foundational document, prepared by forty-three Dutch Reformed pastors and theologians after Arminius’ death in 1609. He also gives a thorough review of 18th through 20th century overview, citing persons such as John Wesley(p24), Jonathan Edwards opposition to Pelagianism that contributed to  the habit of American Calvinists equating Arminianism with a type of liberalizing modern theology. (p23)

Olson recommends one  other good book in his introduction:

‘a gem of Armenian soteriology’ -The Transforming Power of Grace (1993) by Methodist Thomas Oden.

Next week we will look at Myth #1 – Arminian Theology Is the Opposite of Calvinist/Reformed Theology.

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari