Protestanţi sau neoprotestanţi? That’s the question! Otniel Veres

Marius Silvesan de la Istoria Evanghelica semnalazea un articol scris de Otniel Veres si preluat de la Oglindanet o revista electronica.

Cuvintele au suflet
Otniel Vereş
Duminică, 30 Ianuarie 2011 00:00
Îmi amintesc perfect scena. Mă aflam, în urmă cu vreo doi ani, la un curs doctoral în Cluj-Napoca, iar profesorul care ţinea cursul, văzându-mă pentru prima dată, mă chestionează cu privire la subiectul disertaţiei mele. Îi spun că mă ocup de teologul american Carl F. H. Henry. Curios, cum era normal, deoarece nu auzise până atunci de el, întreabă: „Dar ăsta ce e?” Bănuind ce va urma, răspund: „Protestant.” Profesorul continuă investigaţia, iar eu îi spun că este vorba despre un teolog baptist. Moment în care faţa i se luminează, în sfârşit, şi spune cu o nestrămutată siguranţă şi ironie: „Păi da, voi toţi sunteţi protestanţi”, insinuând că lipsa prefixului neo– în faţa cuvântului protestant, când vine vorba de baptişti, este un fel de subterfugiu pentru a scăpa de posibila catalogare sectară prin ancorarea într-o tradiţie mai mare, mai veche şi mai solidă.
Sper că voi fi suficient de clar în rândurile care urmează pentru a nu întări o astfel de prejudecată. Personal, nu mă deranjează să fiu numit oricum, nici baftist, cum se mai poartă prin Bucureşti, nici sectar, nici pocăit, nici eretic. Singura motivaţie este clarificarea unui adevăr istoric, nerespectat în denumirea neoprotestant.
Încercaţi să-i spuneţi unui american sau unui vest-european nefamiliarizat cu realităţile religioase din estul Europei despre neoprotestanţii din România şi se va uita nedumerit la dumneavoastră, din simplul motiv că un astfel de concept nu există în aceste spaţii. În SUA, spre exemplu, tradiţia protestantă cuprinde absolut toate confesiunile care se identifică într-un fel sau altul, mai mult sau mai puţin cu moştenirea dogmatică a Reformei. Şi mai important este faptul că, în identificarea confesională protestantă, criteriul temporal nu joacă niciun rol. Cu alte cuvinte, nu are importanţă când a apărut o anumită denominaţie religioasă protestantă. Prin urmare protestanţi sunt luteranii, prezbiterienii, baptiştii (apăruţi în secolul XVII), metodiştii (secolul XVIII), penticostalii (începutul secolului XX), etc. Având în vedere că proliferarea, adesea frustrant de stufoasă, a mişcărilor religioase, se află în codul genetic al protestantismului, ne întrebăm ce ne-am face dacă am aplica acest criteriu temporal la fiecare nou apărută mişcare. Dacă baptiştii sunt neoprotestanţi, ce sunt atunci penticostalii, apăruţi la trei secole după? Neo-neo-protestanţi? Ca să nu pomenim direcţiile şi mai radicale născute pe filon protestant, cum ar fi aşa-numita Emergent Church (chiar dacă aceasta trece dincolo de graniţele confesionale ale protestantismului).
Extrem de sugestiv mi se pare următorul caz practic. Carl F. H. Henry, amintit mai sus, poate cel mai important teolog evanghelic al secolului XX, foloseşte în scrierile sale în mod constant şi deliberat termenul neoprotestant cu referire la teologia lui Barth, Bultmann, Brunner. Lucrurile se complică, deci, pentru că vă daţi seama ce ar însemna să spui în România că Barth sau Bultmann au fost neoprotestanţi. În cazul lui Henry, acesta „inventează” termenul pentru a descrie teologia protestantă dialectic-existenţialistă de pe continentul european, care se îndepărtase de ortodoxismul protestant.
Orice relevanţă sau justificare ar avea, aşadar, cuvântul neoprotestant, ea rămâne circumscrisă spaţiului european răsăritean, căutând să identifice confesiunile protestante apărute în aceste ţări mai ales în a doua jumătate a secolului XIX, spre deosebire de cele „clasice”: luterane, reformate, unitariene. Subliniem din nou însă, vorbim despre un criteriu temporal local, de circumstanţă, nu istoric, pentru că adesea se creează impresia că baptiştii, de pildă, au apărut în secolul XIX. Este necesară, prin urmare, o clarificare istorică telegrafică.
Trasarea precisă a rădăcinilor baptiste (şi în fapt a tuturor denominaţiilor confesionale născute din Reformă în această perioadă) este o reală şi dificilă provocare pentru orice istoric al creştinismului, dar liniile generale sunt relativ solid fixate. Astfel, baptiştii îşi au originea în Anglia şi Olanda începutului de secol XVII din mişcările de reformă generate de puritanism, separatism şi, probabil, anabaptism. Chiar dacă anumite influenţe dogmatice anabaptiste sunt neîndoielnice în teologia baptistă, înrădăcinarea istorică efectivă în anabaptismul continental rămâne disputată şi pe bună dreptate. Constituirea primei biserici baptiste a avut loc în 1609 la Amsterdam, sub conducerea lui John Smith, care fusese forţat să părăsească Anglia.
Uneori baptiştii din spaţiul autohton susţin calificarea baptiştilor ca neoprotestanţi în virtutea practicii baptiste a botezului adulţilor. Astfel, baptiştii sunt neoprotestanţi pentru că, spre deosebire de doctrina şi practica luterană sau calvinistă, au introdus botezul adulţilor. Punctul slab care şubrezeşte această argumentaţie este faptul că botezul adulţilor era deja practicat de anabaptişti (Zwingli fiind reprezentantul de seamă al acestora) când Reforma abia începea.
Amintesc, de asemenea, o altă tendinţă extremă venită chiar din partea unor istorici baptişti „pur-sânge” (în special americani), care au sărit pur şi simplu peste toate secolele de istorie creştină până în secolul I şi au respins orice mediere a vreunei tradiţii. Acum, să-mi fie iertat, chiar dacă pun un mare preţ pe tot ce identific scriptural în teologia baptistă (inclusiv botezul adulţilor ca urmare a credinţei personale), diferenţa calitativă între acest fel de argumentare şi cel care îl face aproape şi pe Burebista creştin ortodox („Suntem creştini de 2000 de ani”) nu este prea mare. În cazul acesta înseamnă că există nu trei tradiţii creştine majore (catolică, ortodoxă, protestantă), ci patru: catolică, ortodoxă, protestantă şi baptistă.
În concluzie, sunt baptiştii protestanţi? Indiferent cum privim problema, răspunsul este unul singur: Da. Ar fi suficient dacă ne-am opri la calificarea „negativă” a tuturor protestanţilor, anume faptul că nu sunt catolici. Cum spunea un teolog american în 1938, „protestantismul este acea formă a creştinismului care îşi exprimă viaţa pe solul unei civilizaţii emancipate de sub autoritatea Bisericii Catolice” (Wilhelm Pauck, „The Nature of Protestantism”, în revista Church History, vol. VI, nr. 1, 1937). Însă, trecând dincolo de această definire prin delimitare, ajungem la marile doctrine protestante care dau viaţă teologiei baptiste: justificarea prin credinţă, autoritatea finală a Scripturii, preoţia universală a credincioşilor. Pe lângă toate acestea, din punct de vedere istoric, puritanismul şi separatismul din care s-au născut baptiştii au făcut parte din Reforma protestantă. Dacă însă ar trebui să oferim o determinare mai precisă în cadrul protestantismului, în armonie cu actualele delimitări confesionale interprotestante, baptiştii trebuie integraţi în protestantismul evanghelic.

6 comentarii (+add yours?)

  1. Gabi Bogdan
    feb. 01, 2011 @ 23:33:28

    Interesant articol.

  2. George W.Galis
    feb. 03, 2011 @ 22:53:15

    Sunt sperante pentru Evanghelicii din Romania cu astfel de eruditi, tineri dedicati
    studiul aprofundat al Scripturilor. Ei vor deveni Teologi de valoare, de care Bisericile sunt interesate. Astfel lucrarea lui Dumnezeu poate fi consolidata pe
    temelii trainice.

  3. munteanuaurel
    feb. 09, 2011 @ 14:24:43

    Veres vs. Spurgeon :

    Inainte ca adunarea sa se mute in „Metropolitan Tabernacle,” cand inca se intalnea la „New Park Street,” in 1860, Spurgeon a predicat astfel:
    „Nu imi e rusine de denominatia careia ii apartin, care vine direct de la Cristos, si care nu a trecut niciodata prin torentul noroios al Romei, si care are o origine separata de orice fel de protestantism sau de toti cei care au iesit din Biserica Anglicana, pentru ca noi am existat inaintea tuturor celorlalte denominatii . . .” C. H. Spurgeon, NEW PARK STREET PULPIT, Vol. 16, 1860 (Pasadena, Texas, Pilgrim Publications 1973 retiparire), p. 66.
    In timpul anului urmator, 1861, dupa ce s-a mutat in noul Tabernacle, Spurgeon a declarat:
    „Noi credem ca baptistii sunt crestinii originali. Noi nu ne-am inceput existenta la Reforma, noi am fost reformatori inainte ca Luther sau Calvin sa se fi nascut inca; noi nu ne tragem din Biserica Romei, pentru ca nu am facut niciodata parte din ea, ci avem o linie neintrerupta de la apostolii insisi. Am existat intotdeauna inca din zilele lui Cristos, iar principiile noastre, cateodata ascunse si uitate, ca un rau care poate sa curga si pe sub pamant pentru o scurta perioada, au avut intotdeauna aderenti sinceri si sfinti” C.H. Spurgeon, METROPOLITAN TABERNACLE PULPIT, Vol. 7, 1861 (Pasadena, Texas, Pilgrim Publications 1973 retiparire), p. 225.
    Mai tarziu in acelasi an, Spurgeon a declarat cu curaj pentru ca toata lumea sa auda:
    „Si acum . . . cand cineva ne spune ‘Voi ca denominatie, ce nume mari puteti sa mentionati? Despre ce parinti puteti sa vorbiti?’ Le putem spune, ‘Putem vorbi de mai multi parinti decat oricine altcineva sub cer, pentru ca noi suntem vechea biserica apostolica, ce nu s-a plecat niciodata in jugul printesei; noi, cunoscuti printre oameni, in toate erele, sub nume diferite cum ar fi, donatisti, novatieni, paulicieni, petrobrusieni, catari, arnoldisti, husiti, waldenzi, lolarzi si anabaptisti, intotdeauna am militat pentru curatia bisericii, distingerea si separarea ei de guvernarea omeneasca. Parintii nostri au fost barbati obisnuiti cu dificultatile si nu au stiut ce inseamna viata usoara. Fiii lor ne arata o linie continua care vine in mod legitim de la apostoli, nu prin mizeria Romei, nu prin manipularea prelatilor, ci prin viata Divina, prin ungerea Duhului Sfant, prin partasia Fiului in suferinta si a Tatalui in adevar” Spurgeon, (ibid., Vol. 7), p. 613.
    In 1881, douazeci de ani mai tarziu, Spurgeon inca predica aceleasi lucruri cu privire la originea baptistilor. Este foarte semnificativ ca dupa douazeci de ani de studii, lucrare si legaturi mai profunde, atat cu baptisti cat si cu altii, fratele Spurgeon inca a crezut in originea apostolica si in continuitatea bisericilor baptiste. El a declarat:
    „Istoria a fost scrisa pana acum de dusmanii nostri, care, daca ar fi putut, nu ar fi mentionat nimic despre noi in documentele lor si totusi iata ca s-a descoperit, pe ici pe colo, ca anumiti oameni saraci numiti anabaptisti, erau adusi pentru a fi condamnati. Din zilele lui Henry II, [1154-1189 d.Cr.] la cele ale lui Elizabeth [1558-1603] auzim de anumiti eretici nefericiti care erau urati de toata lumea din cauza adevarului care era in ei. Citim de oameni saraci, barbati si femei, cu hainele sfasiate, dusi pe campuri sa moara de frig, si imediat de altii care au fost arsi in Newington pentru vina de a fi anabaptisti. Mult inainte ca protestantii vostri sa fie cunoscuti, acesti anabaptisti oribili, asa cum erau in mod nedrept numiti, protestau pentru ‘un Domn, o credinta si un botez’” C.H. Spurgeon, (Metropolitan Tabernacle Pulpit, Vol. 27), p. 249, [parantezele drepte imi apartin: editorul].

    Cred ca nu mai merita comentarii.Marturia este incontestabila.

    • rodi
      feb. 09, 2011 @ 15:47:04

      Intr-adevar, sunt diferite denominatii care in prezent considera ca ‘se trag’ din Biserica Apostolica, dar istoric vorbind, daca citim carti de istorie a Baptistilor, cartile declara ca Baptiştii s-au conturat ca o mişcare creştină in perioada imediat următoare reformei protestante începuta de Martin Luther si ca prima biserica baptista s-a format in 1611 la Amsterdam (Olanda), dintr-un grup de imigranţi englezi conduşi de pastorul John Smith.
      In acest context, cred eu, ca a scris Otniel Veres si cred ca a vrut sa clarifice/explice semnificatia cuvintului ‘neoprotestant’ avind in vedere felul in care acest cuvint este aplicat de fratii ortodocsi.
      Va multumesc pentru citate, si perspectiva data. Dumnezeu sa va insoteasca in lucrarea care o faceti in Oltenia, dupa cum am inteles de pe blogul dumneavoastra.

  4. esteramunteanu
    feb. 10, 2011 @ 01:18:55

    Multumim pt incurajeri in primul rand.Eu cred ca acest fr.Veres a scris acest articol pentru a fii mai aproape de fratietatea ecumenica cu reformatorii si catolicii decat a fi obiectiv fata de pozitia si radacinile baptiste.Nu cred ca el este mai documentat decat fr. Popovici sau Mihai Cornea , fr care au un cuvant greu de spus. Citez :
    Bertalan Kirner – „În timpul Reformei, aceste concepţii baptiste [botezarea prin afundare] stârniseră multe controverse. Renumiţii reformatori, Zwingli, Luther şi Calvin purtau discuţii aprige cu baptiştii, şi îi puteau învinge doar prin forţă şi moarte.” (Viaţa misionarului Mihaly Kornya, p. 40). Liderii anabaptişti martiri Felix Manz, Michael Sattler, Balthasar Hubmaier şi Jorg Blaurock sunt menţionaţi ca predicatori baptişti

    Alexa Popovici – „Deşi noi nu punem accentul pe vreo succesiune care să valideze autenticitatea creştină, ci ţinem mult mai mult la o identitate de crez şi de practică, totuşi, dacă ar trebui să prezentăm şi o asemenea succesiune, ea există şi poate fi probată istoric. Înaintea existenţei anabaptiştilor au existat alte grupări religioase, care au avut acelaşi crez şi aceleaşi practici aplicate după învăţătura Noului Testament” (Istoria Anabaptiştilor din România, Ed. Făclia, p. 289-290).

    Cat priveste pe John Smyth va dau si dv. ceva de meditat dintr-un articol de-al meu:

    Totuşi, această origine ridică nişte întrebări serioase datorită credinţei iniţiale a Domnului Smyth cu privire la administratorul corect al botezului. Pentru a fi înţelese aceste întrebări, vom prezenta un caz ipotetic. Să spunem că am fost botezat ca prunc, iar acum, fiind adult, încep să studiez Biblia cu familia mea. Domnul ne mântuieşte şi realizăm că botezul primit în copilărie nu este valid. În oraşul meu nu este decât o biserică ce botează adulţi în baza marturisirii credinţei personale, dar nu sunt de acord cu ei în unele probleme doctrinare, aşa că hotărăsc să merg la râu şi să mă autobotez, iar apoi să botez şi restul familiei. Dacă vin la o biserică Baptistă locală, ne vor primi ei ca membri cu un asemenea botez? Acest exemplu prezintă un caz fundamental pentru Baptişti. Ca să fie consecvenţi cu doctrinele fondatorilor, ar trebui să ne accepte ca membri şi să ne considere botezurile valide. Dar toate bisericile Baptiste pe care le ştiu ar refuza să mă primească membru din cauza autobotezului, şi nici familia nu mi-ar accepta-o, pentru că am botezat-o eu. Dar refuzul lor arată că ei cred că, pentru ca botezul să fie valid, este nevoie de un administrator autorizat. Respingând botezul meu şi al familiei mele, ei resping botezurile Domnilor Smyth şi Helwys, pe care îi consideră fondatori. Mai mult, dacă toate botezurile lor vin din această sursă, ei îşi neagă propriile botezuri, arătând că nici unul dintre ei nu este cu adevărat botezat! Prezentul refuz al bisericilor Baptiste de a recunoaşte autobotezurile le pune într-o mare dilemă. Dacă vor continua să susţină originea prin Domnul Smyth, ar trebui să înceapă să recunoască autobotezurile, deoarece consecvenţa pretinde acest lucru. Dar, din câte ştiu, nu sunt gata să o facă, şi ar fi imposibil de găsit în Biblie vreo dovadă pentru o asemenea practică. Menţinând această poziţie, Baptiştii ar viola principiile Biblice, ar cauza serioase dezordini în bisericile lor, iar doctina şi practica bisericii lor ar fi în final ridiculizată şi distrusă. Dacă, totuşi, aleg să continue să refuze acceptarea autobotezurilor, sunt forţaţi să admită că John Smyth nu a fost botezat, că toţi cei care şi-au primit botezul de la el nu au fost botezaţi, inclusiv ei înşişi. Dacă rădăcina este rea, la fel sunt şi ramurile. Dacă fundaţia este greşită, la fel este toată casa. Care este atunci sensul numelui lor denominaţional, din moment ce Baptist înseamnă Botezat? Menţinerea acestei poziţii secunde i-ar pune pe Baptişti într-o situaţie foarte jenantă, şi, mai rău chiar, într-o poziţie nescripturală, din moment ce aceasta i-ar face o biserică surogat. Atunci, ei ar trebui să se dizolve ca biserici şi să caute un administrator autorizat să-i boteze şi să-i organizeze în biserici scripturale. Refuzul recunoaşterii autobotezurilor ca valide ar fi cu siguranţă alegerea scripurală, dar consecvenţa ar cere acceptarea acestora, şi logic, încălcarea principiilor scripturale……..
    http://aurelmunteanu.wordpress.com/2010/01/21/dilema-john-smyth-sau-400-de-ani-de-la-infiintarea-miscarii-baptiste/

    Har si pace -aurel munteanu.

    • rodi
      feb. 10, 2011 @ 09:23:40

      Estera si Aurel, va multumesc pentru comentariile voastre si le apreciez foarte mult! Ma intereseaza istoria fratilor Baptisti, si inca nu am avut timp sa citesc cartile care le am de la taticul meu – Istoria Anabaptistilor Vol 1 & 2 si Istoria Baptistilor de Alexa Popovici. Tatal meu (Pastor Penticostal) a fost prieten cu fratele Alexa Popovici, si la inceputul lucrarii tatalui meu, aici in Statele Unite, fratele Alexa a fost un mentor pentru el, si l-a sfatuit de multe ori. Din aceste motive si deasemenea pentru faptul ca suntem frati in Hristos, ma bucur sa citesc ce scriu fratii nostri Baptisti.
      As avea o intrebare daca puteti sa imi acordati putin timp sa raspundeti? As vrea sa inteleg mai mult cum a evoluat crezul Calvinist in Romania intre fratii Baptisti. Am respect enorm pentru multi dintre Calvinistii istoriei, si ai prezentului, pentru ca in predicile lor dovedesc ca iubesc Cuvintul lui Dumnezeu; ceia ce in ziua de astazi, cel putin in Statele Unite se neglijeaza uneori. Cuvintul nu are prioritate in unele Biserici Americane (se predica fara sa se citeasca din Cuvint). Si, avem mult de invatat de la o persoana ca si Spurgeon, de exemplu. Multumesc anticipant pentru raspuns,
      Dumnezeu sa va binecuvinteze familia frumoasa!

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari

%d blogeri au apreciat: