Family Series 7 – How to pray for your children, Andrew Case

Author:  Andrew Case (source)

A practical prayer-book to help parents intercede for their children consistently and biblically.

He established a testimony in Jacob and appointed a law in Israel, which He commanded our fathers to teach to their children, that the next generation might know them, the children yet unborn, and arise and tell them to their children, so that they should set their hope in God and not forget the works of God, but keep His commandments.
~Psalm 78:5-7

That Their Hearts May Rejoice in the LORD
Seldom is there more exuberance than that which erupts when a new soul enters the world. When God’s son was born Heaven exploded with song (Luke 2:13). Birth is an occasion  for saying, “Glory to God in the highest!” It is an occasion for joining the psalmist, singing, “He gives the barren woman a
home, making her the joyous mother of children. Praise the LORD!”               (Ps 113:9). It gives rise to songs like Hannah’s: “My heart exults in the LORD; my strength is exalted in the LORD” (I Sam 2:1). There is no question that God takes unbridled delight in creating families. And just as much as through
birth, He revels uproariously in building families through adoption. As the apostle Paul writes, In love He predestined us for adoption as sons through Jesus Christ, according to the purpose of His will, to the praise of His
glorious grace, with which He has blessed us in the Beloved. (Eph 1:4-6)
The LORD even chose to use an adopted son as the great leader who would bring His people out of Egypt and mediate His covenant with them (Ex 2:10). And it was the valiance of an adopted daughter that rescued her people from genocide (Esther 2:7). Yahweh glories in this. He glories in the creation
of families, no matter how conventional or unconventional, for the sake of His name. Indeed, children are a remarkable gift from the LORD. They are endlessly special and precious to Him. He even tells us that unless we become
like them, we will never enter His Kingdom (Matt 18:3).

Do you feel the severe enthusiasm of Heaven? “Behold, children are a heritage from the LORD, the fruit of the womb a reward” (Ps 127:3).
With such joy comes grave responsibility. All parents have the dark potential to follow the prodigal son in squandering their lavish inheritance and reward (Luke 15:11-32). Their own sin can easily lead to the loss of their children’s
souls. Terrifying unknowns spread out before our children like minefields scattered with the “passions of the flesh, which wage war against [their souls]” (I Pet 2:11). Still more terrifying is the realization that we, as parents, are ultimately unable to save them from the easy way “that leads to destruction” (Matt 7:13). And this forces us to our knees. We must entrust their hearts and paths to the One who not only creates families, but also loves to redeem them. Thus our duty remains to prayerfully labor and laboriously
pray for their salvation and welfare. The parents who neglect this, even while offering their children every other worldly comfort and opportunity, waste their reward and do their children great harm. As William Gurnall wrote,
Can there be a greater heartache in this life than to see your own child running full speed toward hell, and know that you were the one who outfitted him for the race? Oh, do your best while they are young and in your constant care, to win them to God and set them on the road to heaven.

1 Care for your sons and daughters wisely, for it is no small undertaking. Indeed, “There’s no work more complex, more important, or more exalted that that of caring for children. After all, it’s what God Himself has chosen, above all else, to do with His time.”

2 Prayerful labor must include diligent teaching as the LORD requires: “And these words that I command you today shall be on your heart. You shall teach them diligently to your children” (Deut 6:6-7). Surely this command was in the psalmist’s mind when he prayed, “So even to old age and gray hairs, O God, do not forsake me, until I proclaim Your might to another generation, Your power to all those to come” (Ps 71:18).

Likewise, Asaph builds his entire psalm upon the LORD’s command to make known His wonders to our children. Listen to his reasoning for singing the history of Yahweh’s deeds: We will not hide them [the “sayings from of old”] from their children, but tell to the coming generation the glorious deeds of the LORD, and his might, and the wonders that he has done. He established a testimony in Jacob and appointed a law in Israel, which he commanded our fathers to teach to their children, that the next generation might know them, the children yet unborn, and arise and tell them to their children, so that they should set their hope in God and not forget the works of God, but keep his commandments; and that they should not be like their fathers, a stubborn and rebellious generation, a generation whose heart was not steadfast, whose spirit was not faithful to God. (Ps 78:4-8) Let us likewise make known to our children His faithfulness (Isa 38:19). And let us then fall to our knees and ask that He would use His Word to set their hope in Him. Let us plead importunately that He would never let them forget His works. Let us implore that they would keep His commandments; that they would trust in the power and sufficiency of Christ. In other words, let us pray the Scriptures for our
children. O what a treasure trove of prayer is afforded to us in the Bible! Seize its wisdom of petition and exultation, and learn to be a conduit of its perfect intercession, committing your sons and daughters to the Father who is gracious, compassionate, and mighty to save (Ps 145:8, 103:13, Isa 63:1). Only by His strength will your children see Him and be glad. Only by His Spirit will their hearts “rejoice in the LORD” (Zech 10:7).

Click on icon at right to read the rest of this book.

Other posts from this series:

Lumea e in intuneric si e in bezna – Daniel Miclea

Dumnezeul meu – Daniel Miclea

Lumea – Daniel Miclea

Veniti sa ii cintam -Daniel Miclea

Iosif Ton la RTN, interviu realizat de Petru Amarei

Interviu realizat de Petru Amarei la

Romanian Television Network – Chicago

Alexandr Solzhenitsyn – Binecuvintata fii inchisoare; film in limba Romana

The film is in the Romanian language, however, you can read an article and timeline on Alexandr Solzhenitsyn in the English language at the bottom of this post.

Binecuvintata fii inchisoare – film dupa cartea lui Nicole Valery. Plon, Paris. Despre experienta carcerala : De la Soljeniţîn la Steinhardt: Gulagul între suferinţă mărturisită şi credinţă.

Alexander Soljenitin – Toti scriitori care au vorbit despre inchisoare fara sa fi trecut prin ea s-au simtit obligati sa-si arate simpatia fata de detinuti si sa blesteme  inchisoarea.  Eu am stat acolo mult timp, acolo mi-am faurit sufletul si pot spune fara ocol:   BINECUVINTATA   FII   INCHISOARE….. binecuvintat fie rolul care l-ai jucat in existenta mea!

VIDEO by Noua Galilee

Cine a fost Alexander Soljenitin:

Scriitorul rus, care a decedat la 3 august 2008, la vârsta de 89 de ani, a condamnat neîncetat universul inuman al lagărelor sovietice. Arestat în 1945 pentru că l-a criticat pe Stalin, a stat opt ani în închisoare.

A primit premiul Nobel pentru literatură în 1970, dar, în 1974, autorităţile de la Moscova i-au retras cetăţenia sovietică, expulzându-l din URSS. În 1973, Aleksandr Soljeniţîn publicase „Arhipelagul Gulag” în Occident şi a fost acuzat de trădare. A locuit apoi în Germania, Elveţia şi Statele Unite ale Americii, înainte de a reveni în Rusia, în 1994, după destrămarea Uniunii Sovietice. După întoarcerea în ţara natală, el a condamnat evoluţia Rusiei postsovietice.

Great Souls: Aleksandr Solzhenitsyn

Great Writers: Aleksandr Solzhenitsyn

Alexandr Solzhenitsyn

Christianity Today, January 1, 2000

Literature of Protest: Alexandr Solzhenitsyn
The high school physics-teacher-turned-novelist whose writings shook an empire by Edward E. Ericson, Jr.

January 1, 2000

A high school teacher in his hovel far from home spends every spare minute writing—and then burying the manuscripts in jars. Who could have guessed that he was changing history? A Soviet-era joke set in the future has a teacher asking who Soviet president Leonid Brezhnev was and a schoolgirl replying, „Wasn’t he some insignificant politician in the age of Solzhenitsyn?”

As a boy, Alexandr Solzhenitsyn planned to find fame through commemorating the glories of the Bolshevik Revolution. But as an artillery captain, he privately criticized Stalin and got packed off to eight years in the prison camps. There, the loyal Leninist encountered luminous religious believers and moved from the Marx of his schoolteachers to the Jesus of his Russian Orthodox forefathers: „God of the Universe!” he wrote, „I believe again! Though I renounced You, You were with me!”

After prison, Solzhenitsyn poured out once-unimaginable tales of the brutality of Soviet prison life. With One Day in the Life of Ivan Denisovich, the unknown author became lionized worldwide as a truth-telling freedom-fighter. A publishing event that Premier Nikita Khrushchev authorized as part of his de-Stalinization campaign looks, in retrospect, like the first crack in the Berlin Wall.

The Gulag Archipelago, a history of the Soviet concentration camps, prompted the Kremlin to ship the author westward in 1974.

At home, Solzhenitsyn had scolded the Soviet leaders for their attempted „eradication of Christian religion and morality” and for substituting an ideology with atheism as its „chief inspirational and emotional hub.” But once in the West, he scolded Western elites for discarding „the moral heritage of Christian centuries with their great reserves of mercy and sacrifice” and for substituting „the proclaimed and practiced autonomy of man from any higher force above him.”

Thus many Western intellectuals also turned against him (one headline bellowed, „Shut Up, Solzhenitsyn”). Despite his moderate political inclinations, critics pinned false labels on him: reactionary, chauvinist, monarchist, theocrat, even anti-Semite.

„Gradually it was disclosed to me that the line dividing good and evil passes not through states, nor between classes, nor between political parties either—
but right through every human heart.” —Alexandr Solzhenitsyn

Solzhenitsyn replied, „They lie about me as if I were already dead,” and complained, „Nobody ever gives any quotes.”

Moving to Vermont and listening only to „the sad music of Russia,” Solzhenitsyn fulfilled his boyhood plan with The Red Wheel, but now the Bolshevik Revolution was not celebrated but lamented. And „the main cause of the ruinous Revolution that swallowed up some sixty million of our people” was—as he had heard his elders starkly say—that „men have forgotten God.” That forgetting is also „the principal trait of the entire twentieth century.”

Today as the Cold War rapidly disappears from modern consciousness, Solzhenitsyn is less well-known. But he remains the indispensable witness to and keenest interpreter of the century’s greatest intellectual and political conflict. New Yorker editor David Remnick calls him our age’s „dominant writer” and says, „No writer that I can think of in history, really, was able to do so much through courage and literary skill to change the society they came from. And, to some extent, you have to credit the literary works of Alexandr Solzhenitsyn with helping to bring down the last empire on earth.”

Edward E. Ericson, Jr., is a professor of English at Calvin College, Grand Rapids, Michigan, and author of Solzhenitsyn and the Modern World (Regnery Gateway, 1993).

1917 Russian Revolution

1918 Alexandr Solzhenitsyn is born

1928 Joseph Stalin consolidates his power; first Five-Year Plan

1936-39 Stalin’s great purge annihilates tens of thousands

1945 Solzhenitsyn arrested as a captain in the army; Soviets consolidate power in Eastern Europe, which begins the Cold War

1953 Solzhenitsyn released from prison camps and diagnosed with terminal cancer; Nikita Khrushchev takes power in U.S.S.R. upon Stalin’s death

1962 Publishes One Day in the Life of Ivan Denisovich

One Day in the Life of Ivan Denisovich (1970)

1968 Publishes Cancer Ward and First Circle

1970 Awarded the Nobel Prize for literature

Receiving the Nobel Prize for Literature

Also click here to watch more film footage of Solzhenitsyn

1973 Publishes first volume of Gulag Archipelago

1974 Exiled from his homeland

1988 Mikhail Gorbachev becomes U.S.S.R. president

1989 Berlin Wall dismantled

1994 Solzhenitsyn returns to Russia

In his autobiographical The Oak and the Calf, Alexandr Solzhenitsyn recalls how he „wrote” in the camps, where writing was forbidden—and how vulnerable his work was.

In the camp, this meant committing my verse—many thousands of lines—to memory. To help me with this, I improvised decimal counting beads and, in transit prisons, broke up matchsticks and used the fragments as tallies. As I approached the end of my sentence, I grew more confident of my powers of memory, and began writing down and memorizing prose—dialogue at first, but then, bit by bit, whole densely written passages. … But more and more of my time—in the end as much as one week every month—went into the regular repetition of all I had memorized.

Then came exile, and right at the beginning of my exile, cancer. … In December [1953] the doctors—comrades in exile—confirmed that I had at most three weeks left.

All that I had memorized in the camps ran the risk of extinction together with the head that held it. This was a dreadful moment in my life: to die on the threshold of freedom, to see all I had written, all that gave meaning to my life thus far, about to perish with me. …

I hurriedly copied things out in tiny handwriting, rolled them, several pages at a time, into tight cylinders and squeezed these into a champagne bottle. I buried the bottle in my garden—and set off for Tashkent to meet the new year and to die. [In fact, he was treated and recovered completely.]

For more information on this topic, see:

Alexandr Solzhenitsyn

A World Split Apart: An Address by Aleksandr Solzhenitsyn

Copyright © 2000 by the author or Christianity Today International/Christian History magazine.

Cititi Partea 2 al articolului aici.De la Soljeniţîn la Steinhardt: Gulagul între suferinţă mărturisită şi credinţă de Alexandr Solzhenitsyn

Alte articole de interes:

De la Soljeniţîn la Steinhardt: Gulagul între suferinţă mărturisită şi credinţă de Alexandr Solzhenitsyn

Sénancour, Obermann

Jurnalul lui Steinhardt începe prin a enunţa cele trei soluţii necesare pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar (lagăr, temniţă ori orice altă formă de încarcerare), soluţii „strict lumeşti“, accesibile oricui, avînd un caracter practic: cea „a lui Soljeniţîn – moartea consimţită, asumată, anticipată, provocată“, „a lui Alexandru Zinoviev – nepăsarea şi obrăznicia“ şi „a lui Winston Churchill şi Vladimir Bukovski – vitejia însoţită de o veselie turbată“, toate trei subînţelegînd o formă de viaţă mai rea sau echivalentă cu moartea, implicînd în orice moment riscul morţii fizice.

Cea dintîi soluţie, care îi aparţine lui Soljeniţîn şi pe care Alexandru Isaievici o aminteşte în Primul cerc, revenind asupra sa în volumul I al Arhipelagului Gulag, propune o ieşire categorică din lume, prin intermediul căreia individul care se declară mort se privează de orice speranţă.

Ieşind din lume, printr-un „Nu“ hotărît pentru care este însă în stare să-şi dea viaţa, el dobîndeşte acea libertate pe care Soljeniţîn o ridică pe bună dreptate în slăvi, în ciuda trupului prizonier, a zăbrelelor şi a terorii: libertatea individului fără frică de moarte. Blestemul oamenilor, ne spune Dostoievski, e frica. Fără frică, ei nu mai pot trăda şi nu mai pot fi trădaţi; nu mai sînt vii, sînt doar nişte fantome.

„ – Care ei, Ivan Denisîci?“

„ – Ei, adică noi… “

Într-un univers concentraţionar nu existau decît două variante: trebuia să mori, fiindcă ăsta era scopul Arhipelagului, nu?, sau – dacă nu – să tragi concluzii: „Fără toate condamnările – spune Soljeniţîn –, n-aş fi scris cartea aceasta“. Cum au supravieţuit aceşti oameni tuturor etapelor detenţiei: arestarea, interogatoriul, tortura, procesele, prima celulă, transferurile de la o închisoare la alta etc.? Ce tip de rezistenţă au îmbrăţişat cei care au trecut prin toate cercurile Infernului?

„De la un moment încolo, aminteşte Steinhardt, nimeni nu mai poate face nimic pentru nimeni“, durerea devine sihastră, e a ta, şi numai a ta. Mărturiile supravieţuitorilor reprezintă însă singura punte către cei care nu mai sînt, memoria lor şi izvorul din care au gustat viaţa, viaţa de Gulag, de zek, de încarcerat, de om în lanţuri: „Trebuie să supravieţuieşti cu orice preţ“, adică, aici, să faci imposibilul posibil…

Această expresie intrată în uz devine, pentru cel a cărui nenorocire străbate universul, un legămînt teribil pe care îl face cu sine. Marea răscruce a vieţii de lagăr se regăseşte în punctul din care pornesc cele două drumuri ale deţinutului: „Pe cel din dreapta îţi pierzi viaţa, pe cel din stînga îţi pierzi conştiinţa“1.

Cine nu ar vrea să supravieţuiască?, se întreabă Soljeniţîn şi noi toţi. Cine nu are acest drept?! Însă „a rezista cu orice preţ“ însemna, în lagăr, a rezista cu preţul vieţii altuia….

Se ştie de secole că închisoarea regenerează în profunzime fiinţa umană. Ne-o spun mărturiile supravieţuitorilor, scriitorii, convertirile miraculoase ale atîtor oameni: „Încep să presimt că Hristos e prezent în puşcărie. Nu-mi vine să cred că totul poate fi atît de complet, că am parte de atîta binecuvîntat noroc“2. Aici, în acest spaţiu ireal, Steinhardt cunoaşte cele mai fericite zile din viaţa sa. La polul opus însă, pentru mulţi alţii, experienţa carcerală a dus la prăbuşire, la sistarea totală a oricărei acţiuni.

De exemplu, în 1951, Alice Voinescu este închisă în Ghencea pentru o perioadă de 19 luni, interval în care nu scrie nimic. Jurnalul va fi reluat în 1952, la Costeşti, unde este supusă domiciliului obligatoriu. Citez doar prima parte din acest jurnal, în care autoarea îşi refuză cu vehemenţă această experienţă:

„Nu vreau să mă gîndesc la cele 19 luni trecute în închisoare. E ceva atît de străin de gîndul meu, de soarta mea adevărată îndreptată spre libertate, încît nu-mi recunosc nici o rudenie, nici o afinitate, nici o coincidenţă între mine şi cele prin care am trecut. Zadarnic am încercat să integrez acest timp în sensul vieţii mele. Am vrut să-i găsesc un rost, o explicaţie. Mă amăgeam cînd pretindeam că e o mare experienţă ce-mi putea folosi. Nu mi-a folosit toată urîţenia şi murdăria şi comicăria decît să mă delimiteze şi mai bine, să mă smulg din ea“ 3.

Găseşte însă ceva: puterea de a vedea adevărul cu ochii, adevărul care însingurează şi scapă asupritorilor, arma secretă…

Sentimentul foarte acut de inutilitate, irealitate, neconcordanţa cu spiritul vremii, conştiinţa cvasigenerală a nevinovăţiei, procesul rapid de dezumanizare anulează voinţa umană, întăresc sentimentul de ascundere şi autoflagelare, însă irigă suferinţa:

„Nu mai vreau închisoare şi coerciţiuni, vreau oameni în libertate, crescuţi spre a fi liberi cu adevărat“, mărturiseşte Alice Voinescu. „Staţi deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi“ (Galateni 5,1). Nu este libertatea o însuşire şi un dar al Duhului Sfînt?

Opusul păcatului, spune Kierkegaard, nu este virtutea, ci libertatea. Tot ceea ce trebuie să faci este să încerci să-ţi păstrezi calitatea de om liber. Hristos ne conferă această calitate, însă ne cere eforturi în a o păstra.

Dar lagărul? Există şansa de a-ţi păstra integritatea în lagăr? Elevaţia spirituală – scrie Soljeniţîn – este cu totul imposibilă în lagăr? Fiindcă, cu siguranţă, lagărele sînt, în comparaţie cu închisorile, teritorii mult mai nocive, otrăvite, hipertrofiate, sortite pieirii… Şi nu numai lagărele, ci şi toate aşezările din vecinătate erau otrăvite cu toxinele Arhipelagului.

„Iată, taină vă spun vouă: nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba“ (Corinteni, I,15,51). Motto-ul cu care Soljeniţîn deschide capitolul „Sufletul şi sîrma ghimpată“ (volumul II, partea a 4-a) accentuează amprenta transfiguratoare lăsată asupra vieţii multora dintre deţinuţi.

Captivitatea începe să transforme în chip mirabil caracterul doar în momentul în care individul renunţă la ţelul său – acela de „a supravieţui cu orice preţ“ (cu toate capcanele inerente: trădarea ca formă de existenţă, minciuna, indiferenţa, ignoranţa generală, disimularea, suspiciunea, ciripitoria, ura etc.).

Calea salvatoare pe care o descoperă Soljeniţîn este cea creştină, pe care urcă sufletele simple şi răbdătoare, proprie atît sfinţilor, eroilor, dar şi „îndrăzneţilor“ binelui. Care şontîcăiesc pe drum, dar urcă.

Să îndrăzneşti să fii. Nu contează ce s-a făcut, ci cum s-a făcut. Nu rezultatul, ci spiritul; nu ce s-a realizat, ci cu ce preţ. Cu ce preţ au putut ajunge deţinuţii la astfel de concluzii? Nu au fost toţi cei care au pierit în vintrele Arhipelagului asemenea lui Hristos, părăsiţi şi singuri? De o parte, palmele, batjocura, umilirea, de cealaltă parte, crucea?

Aceste vieţi aflate, în acelaşi timp, sub semnul tragediei şi al umilinţei, al crucii şi al cununii de spini, pe lungul drum al nopţii, nu „strigă“ oare, cum spune Steinhardt, mai presus de orice, divinul?

În orice spaţiu concentraţionar, ca de altfel pretutindeni în viaţă, nu poate fi eliberat decît cel care, în prealabil, se eliberează sufleteşte. Dacă Dumnezeu este absent în lume (afirmă Kierkegaard), El este cu desăvîrşire prezent înlăuntrul nostru, eminamente prezent sufletului, ba chiar şi imediat cognoscibil.

Închis în carceră, „Kozîrev avea un taburet (Ghinsburg nu a avut). A crezut că va îngheţa şi va muri. Dar, puţin cîte puţin, a început să simtă un fel de misterioasă căldură interioară, care l-a salvat. A învăţat să doarmă pe taburet. De trei ori pe zi i se aducea cîte o cană de apă fierbinte, care îl îmbăta. În raţia de pîine (trei sute de grame), un gardian i-a strecurat, nu ştiu cum, clandestin, o bucăţică de zahăr“4.


„Vreme de o săptămînă, şi-a aşteptat, în extaz, condamnarea la moarte. Pînă astăzi, Skripnikova susţine că a fost cea mai luminoasă săptămînă din viaţa ei. O afirmaţie căreia, dacă e înţeleasă cum se cuvine, i se poate da crezare. Este extazul ce coboară, compensatoriu, în suflet, cînd ai renunţat la orice speranţă într-o salvare imposibilă şi te-ai abandonat integral eroismului. (Dragostea de viaţă spulberă acest extaz.)“5

„Perioadă de înăsprire a regimului, notează Steinhardt în ’61. Cîţi oameni admirabili în jurul meu! Şi sfinţi, o mulţime de sfinţi! Şi parcă aşa s-ar cuveni să fie, acceptă cu simplicitate“6. Toate aceste experienţe cărora oamenii ajung să li se supună dovedesc încă o dată că jertfa care s-a făcut pe cruce n-a fost zadarnică. Oamenii mai pot găsi în deznădejde liniştea, în întuneric, lumina, în noapte, speranţa.

Martirizarea a tot ce-i lumesc este încununarea omului înzestrat cu sentimentul infinitului, acea „scînteie de divinitate“ cu care fiecare individ se naşte şi poate persevera în fiinţarea sa. Această infuzie de sacralitate se revarsă asupra „cotidianului“ precar în multe dintre paginile Arhipelagului, cu atît mai mult cu cît unii au revelaţia propriei metamorfozări: saltul omului nou, liber, botezat. (Să ne amintim, mai ales, botezul lui Steinhard din 15 martie 1960, cel mai emoţionant fragment din Jurnalul fericirii.)

Parcurgerea numeroaselor cercuri provocate de un rău incoerent, absurd şi tragic a favorizat printre altele şi deşteptarea conştiinţei, a prieteniei întru acelaşi spirit dintre deţinuţi, a discuţiilor cu adevărat umane şi intelectuale a celor deja atinşi de rigiditatea morţii, a căsătorilor oficiate între oameni care nu se văzuseră niciodată (care, în ’54, în timpul revoltei de la Kenghir, după căderea lui Beria, se vor întîlni).

„Cei care corespondaseră pe căi secrete, subtile şi nu se văzuseră niciodată unul cu celălalt acum s-au cunoscut. Acele lituaniene, ale căror căsătorii fuseseră oficiate de preoţii catolici prin perete, acum şi-au văzut soţii consfinţiţi de pravila bisericii: căsătoria lor a coborît de la Dumnezeu pe pămînt! Pe cei credincioşi pentru prima dată în viaţa lor nimeni nu-i împiedica să se adune şi să se roage“7.

Da, mi se poate spune. Dar ceilalţi, cei care nu mai sînt?… Absenţa lor este un îndemn adresat nouă la „com-pătimire“ cu cei prezenţi, aici şi acum, care suferă în faţa noastră.

„A!, nu-i rău, spune Steinhard, să vrei binele omenirii şi al sărăcimii şi al clasei muncitoare, dar e uşor; mai greu e să-l duci pe braţe la tinetă pe deţinutul ăsta paralizat (şi care poate simulează), să-i dai plosca operatului ăstuia care nu se poate da jos din pat (şi care, poate, niţeluş, exagerează); ş…ţ să-l oblojeşti pe nesimţitul ăsta care urinează în gamelă, să-l asculţi pe neînduratul pisălog care nu-şi află liniştea decît turuindu-şi fără încetare necazurile, ranchiunele, amarul“8. Fapte mici, nu planuri măreţe, gesturi fireşti, nu deziderate înalte.

De-a lungul vremii, interpretarea răului, sub toate formele sale, i-a atras pe foarte mulţi. Nu evit răul, extrem şi greu de descifrat, însă acest bine, plăpînd şi nesigur, precum o rouă revărsată deasupra unui cîmp pustiu, care îndulceşte şi consolează, traversează în aceeaşi măsură inima omului şi a umanităţii. Linie mişcătoare, oscilantă, vie, fiindcă cea mai mare descoperire făcută în detenţie rămîne aceea a vocaţiei binelui şi a propriei umanităţi.

„Pe paiele putrede ale puşcăriei, am simţit înăuntrul meu prima tresărire a binelui“, spune Soljeniţîn. „N-am ştiut. Trăisem ca un dobitoc, ca o vită, ca un orb. La închisoare, înspre amurg, am aflat ce-i aia bunătate, bună cuviinţă, eroism, demnitate“, adaugă şi Steinhard.

Toţi prizonierii-supravieţuitori şi-au asumat angajamentul de a descrie ceea ce se petrecea sub ochii lor. „Focule, focule!… Pe front, ne uitam în foc să vedem cum va fi viaţa după Victorie… Vîntul smulge din flăcări o coajă de copac arzîndă. Acestui foc şi ţie, fetiţo, vă făgăduiesc: întreaga lume va citi despre asta“9.

Astfel de exemple sînt multe. La o coadă din faţa Lubiankăi, unde fiice, mame şi soţii încercau să trimită pachete cu mîncare celor dragi, una dintre femei, recunoscînd-o pe Anna Ahmatova, o întreabă dacă poate să scrie despre ceea ce se întîmplă sub privirile lor. Ahmatova promite şi se ţine de cuvînt scriind un poem.

Toţi cei care supravieţuiesc vor face astfel de legăminte; legăminte pentru care se făceau sacrificii ieşite din comun: oferirea infimei porţii de mîncare celui pe care vîrsta îl destina supravieţuirii, protejarea celui tînăr, aruncarea unei bucăţele de zahăr într-o carceră disciplinară etc.

Într-un astfel de context, „a supravieţui cu orice preţ“, adică „cu preţul vieţii altuia“, capătă în Gulag şi un alt sens: dacă tu trăieşti, eu nu mor, fiindcă, mistic, devin una cu tine.

Sacrificînd trupul, omul alege sufletul. Nu rămîne un număr, ci o persoană, care-şi lasă ca moştenire propria viaţă. Astfel, în mod simbolic, supravieţuitorul nu este unul singur, ci capătă chipul tuturor celor care nu mai sînt…

Într-un spaţiu predestinat pieirii, supus foamei, frigului, torturilor îngrozitoare, supravieţuirea celorlalţi, întru eternitate, se făcea pe baza unui legămînt de sînge: obligaţia de a se transmite ultimul cuvînt spus, promisiunea de a deveni mărturisitor, răscumpărarea tăcerii cu orice preţ.

În 1962, Hruşciov (deşi în ’63 dă înapoi, elogiindu-l din nou pe Stalin) va oferi, prin publicarea primei cărţi a lui Soljeniţîn, una dintre armele care va răpune regimul comunist. Ieşind din lagărul literaturii, Ivan Denisovici va deschide drumul disidenţei din Est, vocea lui Soljeniţîn auzindu-se peste tot în Occident.

În 1973 va apărea la o editură pariziană primul volum al Arhipelagului, privit, peste toate celelalte mărturii deja publicate, ca fiind o „dezrădăcinare“: „Arhipelagul se transformă repede într-un fel de Biblie pentru cei care nu ascultaseră pînă atunci pe nici unul dintre martorii contra Utopiei“10. Din această cauză, scriitorul va fi închis, condamnat pentru trădare şi expulzat.

„De ce a fost expulzat Soljeniţîn din patria sa?“, se întreabă în ’78 Havel.

Acest înveliş al „vieţii în minciună“, care atîta timp cît acoperă pare impermeabil, străpuns într-un singur loc, apare în mod neaşteptat într-o altă lumină, luînd aspect de hîrtie.

Soljeniţîn este un mărturisitor, iar „cînd mărturia îşi întîlneşte însă scriitorul, spune Monica Lovinescu, începe o sărbătoare a spusului“. O astfel de sărbătoare este Soljeniţîn. Şi Steinhard. Şi toţi cei care nu mai sînt. Cărora, după cum spune Psalmul, le sîntem datori să-i lăsăm să se odihnească mai înainte de a se duce şi de a nu mai fi…


1. Alexandr Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag, Editura Univers, Bucureşti, 2008, p. 469.

2. N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Polirom, Iaşi, 2008, p. 127.

3. Alice Voinescu, Jurnal, Albatros, Bucureşti, 1997, p. 631.

4. Alexandr Soljeniţîn, op. cit., vol. I, p. 397.

5. Idem, vol. II, p. 514.

6. N. Steinhardt, op. cit., p. 460.

7. Alexandr Soljeniţîn, op. cit., vol. III, p. 260.

8. N. Steinhardt, op. cit., p. 528.

9. Alexandr Soljeniţîn, op. cit., vol. I, p. 111.

10. Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 587.


Fotografiile despre Gulag din acest număr sînt reproduse după albumul Goulag, Editura Ballard – Acropole, 2003, şi aparţin fotografului Tomasz Kizny.


Arhipelagul Gulag (3 volume)

Traducere şi note de Nicolae Iliescu

Editura Univers, colecţia „Cotidianul. Literatura“, Bucureşti, 2008


Jurnalul fericirii

Argument de P.S. Justin Hodea Sigheteanul

Ediţie îngrijită, studiu introductiv, repere biobibliografice şi indice de Virgil Bulat. Note de Virgil Bulat şi Virgil Ciomoş. Cu „Un dosar al memoriei arestate“ de George Ardeleanu

Editura Polirom, Iaşi, 2008, 756 p.

Mirela Vişan   (sursa)

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!

România – LIVE webcams de la orase mari