Seminar Iosif Ton – Doua Imparatii in conflict – Seminar 1 (din 19)

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

1st collector for Seminar Iosif Ton – Doua Imparatii in conflict …
Follow my videos on vodpod

Radical Christianity Is Normal by Francis Chan – 2011

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

1st collector for Radical Christianity Is Normal by Francis Chan
Follow my videos on vodpod

Paul Washer – Cele mai marete Cuvinte din intreaga Scriptura

Predica din Romani, 1 ora 45 minute

C.H.Spurgeon – featured in the Vanity Fair Magazine – December 10, 1870 issue

Vanity Fair on Charles Spurgeon

This article and the caricature of Spurgeon appeared as a two-page spread in the 10 December 1870 issue of Vanity Fair.
Spurgeon caricature from Vanity Fair
Men of the Day. No. 16.
THE REV. CHARLES SPURGEON. INCE the old Methodist times there has been no preacher so capable of influencing masses of people as the Rev. Charles Spurgeon. Born in 1834, at Kelvedon, in Essex, he was only a cub of sixteen when he left the paternal den, and began to stalk the religious desert. He belonged to a family of Independents, some of whom were preachers, and has always been very independent himself; but, like a shaggy young Newfoundland, he took to the water at the first sight of drowning souls, and became a Baptist from conviction. His full-toned voice soon woke the echoes of the wilderness, and as early as 1852 people gathered, sub jove crudo, or elsewhere as it happened, to hear his warning voice. In 1853 the fame of his fine natural oratory had won for him the position of Minister in New Park Street Chapel, which soon overflowed with his audiences, so that the narrow streets were blocked, and the public-houses were crowded with those who could not find room in the chapel, or who, on leaving it with an awakened sense of sin, felt it like a relief to quench the spirit in a mug of beer. To widen the fold for the sake of these stray lambs, theatres and concert-rooms were converted into meeting-houses, the pulpit was exchanged for the platform, and a row of reporters below the footlights gave the utterances of this original and powerful preacher to the press. In his religious use of the grotesque, he resembles the old Puritans; and as chemists have made rum and sugar out of rags, he extracts edification out of slang. „I do not ask how are „your poor feet,” he began on one occasion, „but how are your poor souls?” No other preacher has succeeded like him in sketching the comic side of repentance and regeneration. Like the Primitive Methodist in Mr. Browning’s „Christmas Eve,” he would prove the Trinity from the three baskets on the head of Pharaoh’s baker. Lately, however, either because he is developing new faculties, or his huge congregation at the Metropolitan Tabernacle has been worked down to the more orthodox level of steady-going Churchmen, the world has heard less of these eccentricities, and such dissertations on justification as „Hooks and Eyes for Believers’ Breeches,” and the like, do not flow so freely from his pen. But he is still, and long may he live to be, a smiter of the Philistines; honest, resolute, and sincere; lively, entertaining, and, when he pleases, jocose; a straight hitter at such „twopenny-ha’penny divines” as Dr. Cumming; and a sworn foe of such Jesuits as Mr. Whalley and the Pope. Sound in his theology, according to the orthodox standard, he has the advantage of a powerful voice, a clear intellect, and a vivacity of diction but too rarely met with among popular preachers. His utterances are a singular mixture of realism and religious fantasy; but he is also a hard worker in his vocation; and whether he wields the Sword or the Trowel he always works in earnest. The Church of England owes him a deep debt of gratitude; and, if he would stoop to the office, would profit still more largely by making him Bishop of Southwark and St. Giles’s. It would be a curious experiment, in the mingling of such ingredients as salts and senna, to try the Rev. Charles Spurgeon in St. Martin’s Church, and the Rev. W. H. Humphrey in Mr. Spurgeon’s Tabernacle, by way of exchange. Will the Archbishop of Canterbury please make a note of it? 


C.H.Spurgeon – Scrisoare la un Pastor si Notite de Predica (Letter and Picture of his library)

Westwood
Beulah Hill
Upper Norwood
1887 June 11

Dear Friend,
On Wednesday next will you meet me at Liverpool Street at 10:09 a.m. to go to Loughton? I am delighted with the prospect of seeing you, and having you all to myself all day. I am glad to see that your place is one from which Liverpool Street can be readily reached, but still it is a journey at an early hour for you.
May we enjoy our Master’s presence.

Yours very heartily,C. H. Spurgeon 

(via)

Charles H. Spurgeon’s Sermon Notes

This one page of handwritten notes is all Spurgeon took with him into the pulpit when he preached Sermon 2890. A full transcription of the notes is at the bottom of the page. The sermon itself, titled „Unbelievers Upbraided,” is also part of the on-line collection of .
You will see by comparing these notes with the actual sermon that in the course of his preaching, Spurgeon recast or paraphrased all the wording he had jotted in his notes, and he never even reached the third main point of his outline. He seemed to know by the time he had completed his introduction that he would not preach all three points, because he announced only two of them. Comparing the notes with the actual sermon will give you some sense of how skilled Spurgeon was in speaking extemporaneously. He had an amazing facility with words, a phenomenal memory, and an uncanny ability to think on his feet.
When we remember that Spurgeon usually waited until Saturday night to prepare his outline for the Sunday morning sermon, we cannot help but be amazed at the richness and depth of his preaching. The key to this was Spurgeon’s voracious reading habit. He filled his mind with the truth of God’s Word from the beginning to the end of the week, every week of his life. He therefore could preach from the overflow of his heart, and his unique mind and abilities enabled him to give a sermon extemporaneously that most of us would be hard-pressed to write in a whole weeks’ time. Preachers who don’t have a memory like Spurgeon’s or verbal abilities like his would be well advised not to try to follow Spurgeon’s method, but to prepare an outline or manuscript with more meat on the bones.

Mark 16:14

This shows us the way in which we must deal with unbelief in ourselves, and in others. It is a sin and should be treated as such. Jesus would not have upbraided had not this been the case.
In the case before us they had repeated testimonies from their own brethren, and backed by his own word—but we have even more guilt, for we know him to be risen and yet doubt.

     

  1. Let us consider its evil in itself.
    Suppose someone doubted us.
    Think of who he is and what he has done.
    Consider his near and dear relation to us.
    The many times in which we have doubted
    And upon the same matter.
    Where his promises forbade unbelief
    Despite our own declarations.
    What have we believers in preference?
  2. Let us observe the evils which it causes.
    It grieves the Spirit of God.
    It causes disbeliefs in our own hearts.
    It weakens us for action or suffering.
    It depresses others.
    It leaves an ill impression [on] sinners.
    It cannot but gender to bondage.
  3. Let us reflect upon its sinfulness where it reigns.
    It gives God the lie.
    It argues hatred in the heart.
    It is the sign of utter moral death.
    It is the essence of hell.
  4.  

Charles H. Spurgeon’s Personal Library

Spurgeon's Library
Spurgeon’s study at Westwood, his family home, contained more than 12,000 volumes. The majority of these were acquired by a donor who gave them to Curry Library at William Jewell College (near Kansas City). Books, furniture, and all were moved there, where they resided in a room that was a replica of Spurgeon’spersonal study until 2006.

Charles Haddon Spurgeon – o biografie scurta

de la situl Viata Vesnica (Romania)

Intreaga suflare baptista din lume sarbatoreste, la 19 iunire 1934, centenarul nasterii lui Spurgeon. El a fost ultimul puritan. Insemnatatea lui este covarsitoare, atat pentru baptisti cat si pentru nenumaratii ucenici ai lui Isus. Milioane de buz vor rosti, cu adanca multumire, numele acestui barbat, pentru ca Dumnezeu l-a intrebuintat sa-i aduca la cunoasterea Adevarului.
Cu toate ca vocea lui a amutit acum demult, prin cele 66 de volume de predici, el mai vorbeste si astazi. Ele sunt pentru multi un izvor nesecat de binecuvantari. Toate acestea inseamna influenta permanenta a unei personalitati mari, aleasa in chip deosebit de Dumnezeu.
Sumara lucrare de fata doreste sa aduca modesta ei contributie la cunoasterea vietii, sufletului si operei acestui „principe printre predicatori”.
Traim alte vremuri decat acelea in care a trait Spurgeon. Marturia lui insa este scoasa din eternele adevaruri dumnezeiesti, care nu pier si nu se demodeaza niciodata. El a vestit, ca nimeni altul- o viata intreaga – unul si singurul adevar simplu si mantuitor: credinta in Isus cel rastignit. Dominat de mai putine particularitati si de mult mai putine secrete decat au oamenii in general, Spurgeon si-a pus intreaga inima in cuvantarile si scrierile sale. Sinceritatea lui naturala, care nu pastra nimic pentru sine ci dadea tuturor toate, a plamadit din comunitatea lui, o adevarata fratietate. El putea da altoar, pentru ca sigur, capata de la Domnul cu care traia in stranse legaturi.
Daca vrem sa sarbatorim cat mai folositor centenarul nasterii lui Spurgeon, atunci sa nu cinstim geniul lui de predicator admirandu-l pana la invidie, sa nu-l veneram cu exagerarea, pana la pasiunea lipsita de orice critica dreapta, dar nici sa nu ne obosim a scoate in relief ceea ce se afla la periferia mesajului sau, ci, sa devenim ceea ce a fost el: Transmitatorii binecuvantarilor primite prin harul lui Domnului nostru Isus Hristos.

Charles Haddon Spurgeon s-a nascut la 19 iunie 1834 in Cheveldon, tinutul Esex, in sud-vestul Angliei. Strabunicii lui erau originari din Olanda si faceau parte din miile de credinciosi care au gasit refugiu in Anglia in timpul persecutiilor ducelui de Alba.
S-a ajuns la o separe a familiei lui Spurgeon de biserica de stat. Strabunicii lui erau oameni cu o evlavie curata care si-au crescut copiii in temere de Dumnezeu. Fiul lor, James, bunicul lui Spurgeon a fost timp de 54 de ani pastorul comunitatii independente din satul Stambourne.
Inca din copilarie au inceput sa se arate cele doua insusiri ale caracterului lui care l-au facut atat de renumit: iubirea neclintita de adevar si vointa de fier. Serviciul divin si citirea Cuvantului lui Dumnezeu nu le facea cu sila, ci de placere si uneori cauta un loc ascuns unde sa se poata ruga. Cateodata predica fratilor si surorilor lui.
Neobisnuita dezvoltare spirituala a copilului, starnise atentia generala. Batranii adunarii, cu fetele grave, care se adunau in casa pastorului de obicei, sambata seara, ramaneau uimiti de observatiile potrivite, pe care le arunca copilul in toiul convorbirii lor. Siguranta si indrazneala, care mai tarziu l-au facut celebru ca vorbitor, se aratau din frageda copilarie.
Odata cu anul 1849 incepu pentru Spurgeon un timp de grele lupte sufletesti. De multa vreme era stapanit de un simtamant puternic al pacatelor sale. „Ma simteam nenorocit,”- istorisea el in acea vreme – „abia mai puteam lucra. Ma hotarasem sa vizitez fiecare biserica si am inceput cu cea din oraselul in care lociuam, gata sa fac orice, numai sa ma ierte Dumnezeu. Am facut ocolul tutoror bisericilor, am respectat si respect pe barbatii care predicau in ele, totusi trebuie sa spun ca n-am auzit pe nici unul din ei predicand intreaga Evanghelie. Predicau adevaruri mari, bune , dar eu vroiam sa stiu: cum mi se pot ierta pacatele? Tocmai lucrul acesta nu mi se spusese. Voiam sa audc cum poate capata pacea un pacatos, care-si simte povara pacatelor si in locul acetei Evanghelii, auzii o predica: „Nu va inselati, Dumnezeu nu se lasa batjocorit!”, care nu-mi arata calea scaparii, ci dimpotriva imi mari chinurile.
Intr-o zi de iarna, pe cand imi petreceam vacantele in Colchester, mergeam din nou spre biserica. Ningea insa atat de tare ca nu mi-am putut continua drumul. M-am oprit si am intrat intr-o sala necunoscuta. Era adunarea „metodistilor primitivi”. Auzisem in multe randuri de ei. Voiam sa cunosc cu orice chip, calea mantuirii, chiar daca as fi capatat cea mai cumplita durere de cap. M-am asezat pe o banca si serviciul divin incepu. La amvon s-a suit un om slab care citi cuvintele: „Intoarceti-va la Mine si veti fi mantuiti toti cei care sunteti la marginile pamantului!” (Is.45:22). Isi pironi ochii asupra mea, ca si cand intreaga mea inima i-ar fi fost cunoscuta si spuse: „Tinere, te afli in mari nevoi. Nu vei iesi din ele, daca nu vei privi la Hristos”. Apoi isi ridica mainile si striga, asa cum numai un metodist primitiv poate striga: „Priveste! Priveste! Priveste!” … – „Trebuie numai sa privesti”, spuse el. Si eu vazui indata calea mantuirii. O, cum imi salta inima de bucurie! Am fost tamaduit ca si israelitii, care au privit la sarpele de arma. Asa s-a pocait Spurgeon.
Spurgeon cunoscu, de copil, biserica independenta; in timpul unui serviciu divin metodist primi mantuirea, iar alegera lui personala l-a condus la baptisti.
Faptul ca nu socotea ca ceva nefolositor stiinta teologica, atat pentru el cat si pentru altii, reiese limpede si din indemnurile spre studiu temeinic, pe care le dadea elevilor sai. Dar Spurgeon nu neglija nici stiintele generale. El cunostea si iubea poetii englezi, in special pe Shakespeare. Una din cartile lui favorite era „Calatoria crestinului”, de John Bunyan. Stiintele naturale il atrageau cu deosebire si isi castigase cunostinte mari in acest domeniu.
Cand se hotari sa renunte la cultura universitare, se gandi ca ii este sortita existenta modesta a unui predicator sarac, intr-o comunitate mica. Nu presimtea cat de curand urma sa devina un predicator vestit.
Tanarul de 20 de ani, ajuns astfel pastorul unei comunitati londoneze si dupa patru luni, era un predicator iubit si stimat, la ale carui predici venea poporul in siruri nesfarsite. Dar n-a fost scutit nici de atacurile acelora care nu-l putea inghiti pe tanarul baptist, cu fata rotunda, cu limbajul inflacarat, care nu se misca in liniile vechi ale stilului demodat, care nu tinea predica fara sa nu se adreseze pacatosilor, staruind „sa se pociasa, sa creada in Evanghelie, sa priveasca la Isus si sa fie mantuiti”. Unii dintre colegii lui, evlaviosi in fond, neputand totusi inabusi invidia, ii profeteau un sfarsit trist. Insa cine s-a hotarat odata sa-l asculte, era captivat de felul nou si cuceritor in care Spurgeon vestea vechile adevaruri biblice.
Intr-o duminica , printe ascultatorii lui Spurgeon in Music Hall, se alfa si Livingstone. Dupa predica, el spuse lui Spurgeon ca, in toata viata lui, nici un serviciu divin nu l-a miscat atat de mult, ca acesta. Cand se va intoarce iarasi in singuratatea Africii, nimic nu-l va mangaia mai mult ca amintirea omului lui Dumnezeu, care a facut asa o adanca impresie asupra miilor de oameni. In Music Hall a predicat numai pana la sfarsitul anului 1859.
Comunitatea lui Spurgeon crescu curand la peste cinci mii de membrii inscrisi. Alte mii de oameni, membrii ai bisericilor de alta credinta sau nuanta religioasa, veneau sa-l asculte aici. Era mereu inghesuiala la intrarile Tabernacolului.
Predicile pe care le-a tinut Spurgeon in Tabernacol, timp de aproape 39 de ani, au fost mereu noi.
In celelalte seri libere, predica si in alte parti. Pentru a se recrea, se duse intr-o vara, pentru 12 zile in Scotia. A doua zi dupa sosire, primi o invitatie pentru predica. Prietenul al carei oaspete era, pentru a-l scapa de incurcatura inchirie un iaht si calatori impreuna cu el in largul marii; pestii doar nu-l puteau ruga sa le predice.
In anul 1854 iesi de sub tipar prima predica si din ianuarie 1855 se tipari cate una in fiecare saptamana. Aceste predici se vindeau intr-un numar enorm, cu un pence bucata. Predicile se tipareau in cate 100.000 exemplare, iar una, in care Spurgeon face apologia botezului crestin, asa cum il practica baptistii, atinse un tiraj de 300.000 exemplare. La sfarsitul anului 1891 se tiparisera 2236 predici, in ordine saptamanala. Adunat impreuna predicile alcatuiesc un numar respectabil de 66 de volume. Numarul urias de predici se explica usor prin faptul ca Spurgeon a predicat aproape 40 de ani in sir, in fiecare duminica de 2 ori, numai in Londra. Cei care le citesc nu sunt numai protestanti, ci si catolici si ortodocsi.
El credea ce spune Dumnezeu: „Cuvantul meu nu se va intoarce fara rod la Mine” si credea neclintit, ca prin fiecare predica, Dumnezeu va mantui suflete; si i se facea dupa credinta lui. Aceasta siguranta neclintita era unul din semnele si urmarile caracteristice predicilor sale. Asa a predicat, intr-un local lipsit de orice podoaba, far orga, fara amvon, fara vesminte pastorale, fara seminar, barbatul ale carui buze au fost atinse de carbunii aprinsi de pe altarul lui Dumnezeu si in a carui inima ardea focul Duhului Sfant.
Completa explicatie a succesului acestui instrument ales, sta in mana Aceluia care incuie si nimeni nu poate descuia, descuie si nimeni nu poate incuia.
Activitatea lui Spurgeon, ca scriitor, este tot atat de vasta ca si cea de predicator. Cine ar dori sa cumpere toate scrierile sale, ar trebui sa se ingrijeasca mai intai de o biblioteca mare. Si oricine ar voi sa citeasca toate, ar trebui sa renunte pentru multi ani la orice lectura.
Afara de cele 66 de volume de predici, a scris mai mult de 100 de carti. Numai datorita faptului ca poseda un instinct extrem de dezvoltat de a nimeri repede si precis obiectul cel mai potrivit, fara a pierde timpul in sovairi, precum si in insusirii de a economisii, nu numai minutele ci si secundele, prin impartirea sistematica a zilei, numai astfel a putut Spurgeon sa produca atatea scrieri si opere frumoase.
Spurgeon publica adesea in foaia lui, schite frumoase, originale, din calatorie, din care nu putea sa lipseasca predicatorul. Astfel, folosi si descrierea turnului Eiffel din Paris, pentru a scrie despre mania de a se crede mare.
Pe data de 8 ianuarie 1856, se castori cu Susana Thompson. Casa din Helensburgh, in care au petrecut primi ani de casnicie, era situata destul de departe de zgomotul orasului, in plina campie, care ii oferea lui Spurgeon recreatia atat de necesara. Casnicia era foarte fericita. Era o casnicie ideala. El tinea la sotia lui cu multa dragoste delicata; ea impartasea, intelegatoare, marea lui insarcinare si participa la toate bucuriile lucrului sau, chiar daca uneori viata familiara suferea din cauza deselor sale calatorii de evanghelizare.
Baietii gemeni, Thoma si Charles, singurii copii care au rezultat din casnicia lor, crescura pentru bucuria parintilor si ii urma in credinta. Ambii devenira predicatori.
La 20 ianuarie facu ultima plimbare. In ziua urmatoare trebui sa stea in pat, din cauza durerilor groaznice de cap, si starea lui se inrautati. Doua zile mai tarziu, spuse secretariatului sau: „Lucrul meu s-a terminat”. Transmise inca salutari prietenilor; dar mai mult zacu fara cunostinta si cei din jurul sau, care stateau zi si noapte de veghe, asteptara zadarnic un ultim cuvant din partea lui. Duminica 31 ianuarie, 1892, la ora 11 seara, trecu in vesnicie.

C.H. Spurgeon – A paste oi sau a distra capre

 

Printre creştinii declaraţi s-a furişat un rău atât de bătător la ochi şi de obraznic, încât chiar şi cei mai miopi îl pot vedea. În ultimii câţiva ani s-a răspândit cu repeziciune, ca drojdia care lucrează până ce s-a dospit tot aluatul. Rareori a insuflat Satan bisericilor ceva mai viclean şi mai abil, anume că este o parte a misiunii lor aceea de a oferi oamenilor distracţie pentru a-i putea câştiga. Mărturia Bisericii şi-a pierdut tot mai mult profunzimea, a devenit tot mai superficială. Puritanii încă vorbeau pe şleau, fără înconjur. Apoi omul a devenit indiferent şi n-a mai luat chiar aşa în tragic influenţele lumeşti. Curând, ele au fost tolerate la marginea bisericilor, Astăzi sunt instituite oficial cu argumentul că în felul acesta se pot atinge marile mase.

La aceasta răspund în felul următor: În primul rând, nu rezultă nicăieri în Scriptură că ţine de însărcinarea Bisericii creştine faptul de a oferi oamenilor distracţie. Dacă lucrul acesta ar ţine de lucrările spirituale, oare nu l-ar fi amintit Cristos? El a spus: ,,Duceţi-vă în toată lumea şi predicaţi Evanghelia întregii creaţii” (Mc,16:15). Este suficient de limpede. La fel de limpede ar fi fost dacă ar fi adăugat: „… şi oferiţi distracţie celor care nu primesc Evanghelia cu mare interes”. Dar nu găsim asemenea cuvinte. Se pare că El nu Se gândea la aşa ceva.

Să luăm un alt pasaj: ,,El a dat pe unii ca apostoli, pe alţii ca profeţi, pe alţii ca evanghelişti şi pe alţi ca păstori şi învăţători… pentru lucrarea de servire” (Ef.4:ll-12). Unde să-i încadrăm pe mucaliţi? Duhul Sfânt nu-i menţionează. Au fost oare profeţi persecutaţi pentru că nu i-au făcut pe ascultători să râdă sau pentru că au refuzat să facă lucrul acesta? (…)

În al doilea rând: Oferirea de distracţie este în contrast direct cu învăţătura şi cu viaţa lui Cristos şi a tuturor celorlalţi apostoli. Care a fost atitudinea Bisericii faţă de lume? ,,Voi sunteţi sarea…’’(Mt5:13), nu bomboana! Sarea este respinsă, nu înghiţită (cu plăcere). Cuvintele lui Cristos au fost scurte şi dure; ,,Lăsaţi morţi să-şi înmormânteze morţi” (Mt.8.22), Isus credea aceasta cu o seriozitate sfântă!

De-ar fi introdus Cristos mai multe elemente vesele şi plăcute în predicile Sale, nu şi-ar fi pierdut popularitatea în incidentul din Io.6:60-69 (..,). Nu citesc deloc că El ar fi spus: ,,Fugi după ei, Petre, şi spune-le că de mâine dimineaţă vom pune un alt fel de serviciu religios, atractiv, cu o predică scurtă. Vom pregăti mulţimii o seară plăcută. Spune-le că se vor simţi bine. Repede, trebuie să-i aducem cumva încoace pe oameni!”

Lui Isus îi era milă de păcătoşi, El a suspinat şi a plâns din cauza lor, dar n-a încercat niciodată să-i distreze. în zadar va căuta cineva în Epistole Evanghelia distracţiei.

Mesajul sună: ,,Ieşiţi [din lume], rămâneţi afară şi păstraţi-vă, curaţi de ea!” (…) Primii creştini aveau o încredere nesfârşită în Evanghelie şi nu aveau nevoie de alte arme. După ce Petru şi loan au fost arestaţi din cauza predicilor lor, Biserica s-a strâns la rugăciune [Fap,4]. Dar, în cererea ei, n-a spus: ,,Doamne, dă servilor Tăi ca prin distracţia inofensivă şi chibzuită pe care o oferim acestor oameni să le arătăm ce veseli suntem noi creştinii”.

Ei nu s-au lăsat opriţi în a-l vesti pe Cristos; ei nu aveau timp să organizeze distracţii. Împrăştiaţi de persecuţie, s-au dus pretutindeni şi au predicat Evanghelia. Ei şi-au pus lumea-n cap. Aceasta e deosebirea faţă de noi, creştini de azi.

,,0, Doamne, Te rog să cureţi Biserica de toata putreziciunea şi absurditatea cu care a împovărat-o diavolul şi să ne readuci la metodele apostolilor!”

În fine: ,,Distracţia creştină” nu-şi nimereşte ţinta. Ea pricinuieşte tinerilor convertiţi pagube pustiitoare. Să se scoale cei nepăsători şi batjocoritori, care îi mulţumesc lui Dumnezeu că Biserica le-a venit în întâmpinare la jumătatea drumului, şi să depună mărturie. Să ia cuvântul cei trudiţi şi împovăraţi care au găsit pace prin concertul ,,creştin”. Să se ridice alcoolicii care au primit impulsul decisiv la convertire prin piesa ,,creştină” de teatru. Nimeni nu se va ridica. Evanghelizarea prin distracţie nu duce pe nimeni la convertire.

Ceea ce avem astăzi nevoie este studiul cu încredere [al Cuvântului lui Dumnezeu ] împreună cu o viaţă spirituală serioasă, în care una creşte din cealaltă ca fructul din rădăcină. Avem nevoie de învăţătură biblică care să ne impresioneze în aşa fel mintea şi inima, încât să ne aprindem şi să ardem.

(sursa)

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari