Said Musa – exemplu viu (nu pentru mult timp)

Martiri in secolul nostru zilele noastre

Cu adinca durere in suflet urmaresc evenimentele in Afganistan unde Said Musa, un barbat la virsta de 45 de ani este condamnat la moarte de un judecator pentru ca refuza sa se reconverteasca la Islam. Musa, un tata la 6 copii refuza sa renunte la credinta sa in Hristos. El a fost arestat in luna Mai, 2010 dupa ce o statie de televiziune  a difuzat filmarea grupului de persoane care au primit botezul in apa, in ascuns. Daca vreti sa cititi mai multe detalii le gasiti aici la Christian Post. In weekend-ul trecut, zeci de Pastori Baptisti Americani au trimis mesaje Presedintelui Barack Obama la Casa Alba, solocitind ajutor si cerindu-i Presedintelui sa condamne aceasta condamnare la moarte pentru credinta, dar pina in prezent, Presedintele nostru nu a spus nici un cuvint. Rugati-va pentru Said Musa ca Dumnezeu sa il intareasca si sa isi faca voia Sa, Said Musa a declarat ca el e gata sa moara, si calaii lui pot sa faca ce vor cu trupul sau (deja a fost si este torturat, desi a pierdut un picior intr-o explozie in anul 1990) dar Duhul lui e in mina lui Dumnezeu. Se asteapta ca Said Musa sa fie executat in urmatoarele zile.

Dumnezeu ni l-a plasat  pe acest barbat ca o oglinda in fata noastra. Noi cit de mult il iubim pe Hristos  si cum demonstram dragostea noastra fata de El in lucruri mult mai mici si neinsemnate?   … Rugati-va pentru Said Musa, si sa ne rugam si pentru noi.

Sursa – Christian Post

The Case for a Creator/Pledoarie pentru Creator by Lee Strobel (subtitrare in Limba Romana)

English only version at bottom of post. Video cu subtitrare aici:

Uploaded by

I have read the books listed below and found them to be extremely useful and informative as apologetics books and as Bible Study material. They are good source material for high school and college kids who encounter atheist and gnostic challenges to their faith in that same time frame of their lives. I highly recommend these books to everyone (especially if you feel awkward or unsure in explaining your faith in a rational mode). The narrative that Lee Strobel uses in his investigative style approach gives one their own narrative of laying out a systematic approach to our basic beliefs. Next time you are in a book store pick up one of these books and read a chapter and see if it can be helpful to you too.

ENGLISH only

The Case for a Creator

Image via Wikipedia

Lee Strobel Strobel received a journalism degree from University of Missouri and a Master of Studies in Law degree from Yale Law School, becoming a journalist for The Chicago Tribune and other newspapers for fourteen years. Strobel was an atheist before he converted to Christianity.

OTHER BOOKS by LEE STROBEL:

Strobel describes The Case for Christ as a retracing and expansion of his becoming Christian. It summarizes Strobel’s interviews with 13 evangelical Christian scholars — Craig Blomberg, Bruce Metzger, Edwin Yamauchi, John McRay, Gregory Boyd, Ben Witherington III, Gary Collins, D.A. Carson, Louis Lapides, Alexander Metherell, William Lane Craig, Gary Habermas, and J. P. Moreland — defending their view of the historical reliability of the New Testament.

The Case for Faith: A Journalist Investigates the Toughest Objections to Christianity offers replies to doubts of Christianity, including the problem of evil, the contradiction between miracles and science, whether God is worthy of worship if he kills innocent children, whether Jesus is the only way to God, and the church’s history of oppression and violence.

The Case for the Real Jesus: A Journalist Investigates Current Attacks on the Identity of Christ presents a number of counter-arguments to challenges to the evangelical Christian view. Strobel addresses differences between the portrayal of Jesus in the non-canonical gospels versus the four canonical gospels, whether the church has changed this depiction over time, new explanations that refute Jesus’s supposed resurrection, the possible origins of the Jesus story in pagan religions, whether Jesus fulfils messianic prophecies, and whether contemporary people should have freedom of belief.

The Case for the Real Jesus Lecture

The Case for the Real Jesus Audio Book

In The Case for the Real Jesus, former award-winning legal editor Lee Strobel explores such hot-button questions as:
* Did the church suppress ancient non-biblical documents that paint a more accurate picture of Jesus than the four Gospels?
* Did the church distort the truth about Jesus by tampering with early New Testament texts?
* Do new insights and explanations finally disprove the resurrection?
* Have fresh arguments disqualified Jesus from being the Messiah?
* Did Christianity steal its core ideas from earlier mythology?

C.H.Spurgeon – Chemarea Eficace

(sursa)

„Isus când a ajuns la locul acela, Şi-a ridicat ochii în sus, şi i-a zis: Zachee, dă-te jos de grabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta.” – Luca 19:5

Deşi credem că sunteţi în general bine instruiţi în doctrinele Evangheliei veşnice, noi ne aducem aminte continuu, în urma discuţiilor cu noii convertiţi, că este absolut necesar să repetăm lecţiile anterioare, să susţinem şi să argumentăm din nou şi din nou acele doctrine care stau la baza religiei noastre sfinte. De aceea, prietenii noştri care au învăţat cu ani în urmă marea doctrină a chemării eficace vor crede că predica mea simplă în această dimineaţă va fi pentru cei tineri în credinţă, ca ei să înţeleagă mai bine acest măreţ început al lucrării lui Dumnezeu în inimă – chemarea eficace a oamenilor prin Duhul Sfânt.
Mă voi folosi de întâmplarea cu Zacheu ca o măreaţă ilustraţie a doctrinei chemării eficace. Vă amintiţi întâmplarea. Zacheu a fost curios să vadă pe minunatul om, Isus Cristos, care întorcea lumea cu susul în jos şi provoca o frământare imensă în minţile oamenilor. Uneori noi considerăm curiozitatea a fi greşită şi spunem că este păcat să vii la casa Domnului din acest motiv. Nu sunt foarte sigur că ar trebui să ne hazardăm în astfel de afirmaţii. Motivul nu este păcătos, dar nici virtuos – deşi deseori curiozitatea s-a dovedit a fi unul din cei mai buni aliaţi ai harului. Zacheu, determinat de acest motiv, a dorit să-l vadă pe Cristos, dar erau două piedici în calea lui: prima a fost mulţimea mare de oameni care-l împiedica să ajungă în apropierea Mântuitorului; a doua, el era atât de scund încât nu avea nici o şansă să se ridice peste capetele mulţimii pentru a-L zări cât de puţin.
Ce a făcut el? A făcut ceea ce fac băieţandrii – pentru că băieţii din antichitate erau fără îndoială exact ca cei din ziua de azi – s-au căţărat în crengile copacilor ca să-l vadă pe Isus cum trece. Deşi era un om în vârstă, el a sărit sus şi s-a aşezat printre copii. Aceştia erau destul de speriaţi de bătrânul încruntat, colector de taxe de care le era frică părinţilor lor, pentru a nu-l împinge jos sau a-i face alte şotii. Uitaţi-vă la el. Cu ce nelinişte priveşte în jos, să vadă care este Cristos – pentru că Mântuitorul nu avea nici o înfăţişare pompoasă care să îl deosebească; nimeni nu mergea înaintea Sa cu un toiag de argint; nu ţinea în mână nici un toiag episcopal de aur; nu avea haine pontificale. De fapt, El era îmbrăcat la fel ca şi cei din jurul Lui. Avea o haină ca a unui ţăran obişnuit, făcută dintr-o singură bucată de sus până jos. Zacheu abia putea să Îl deosebească. Totuşi, înainte ca el să-L vadă, Cristos şi-a fixat privirea asupra lui şi, oprindu-se sub pom, S-a uitat în sus şi a zis: „Zachee dă-te jos de grabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta.” Zacheu coboară. Cristos merge la el acasă; Zacheu devine ucenicul lui Cristos şi intră în Împărăţia cerurilor.

1. În primul rând, chemarea eficace este o manifestare a harului lui Dumnezeu. Vă puteţi da seama de aceasta din faptul că Zacheu era tipul de om despre care am presupune că ar fi ultimul care să fie mântuit. El locuia într-un oraş păcătos – Ierihon – un oraş care a fost blestemat şi nimeni nu-şi imagina ca cineva care era din Ierihon să fie mântuit. În apropiere de Ierihon a căzut omul între tâlhari – credem că Zacheu nu a fost implicat în acel incident – dar unii, deşi erau colectori de taxe, erau de asemenea hoţi. Ne-am putea aştepta mai degrabă la convertiţi din St. Giles,1 sau din părţile rău famate ale Londrei, din cele mai rele şi depravate hrube ale infamiei, mai degrabă decât din Ierihonul acelor zile. Ah, fraţii mei, nu contează de unde veniţi – poţi veni de pe una din cele mai murdare străzi, dintr-una din cele mai rele spelunci ale Londrei – dacă harul eficient te cheamă, aceasta este o chemare eficace, care nu face deosebire între locuri.
De asemenea, Zacheu a avut o slujbă din cale afară de rea şi probabil că înşela oamenii pentru a se îmbogăţi. Într-adevăr, atunci când Cristos a intrat în casa sa, exista un murmur general că El a mers să fie oaspetele unui păcătos. Dar, fraţii mei, harul nu face deosebire; nu pune preţ pe rangul persoanelor, ci Dumnezeu cheamă pe cine voieşte şi El l-a chemat pe cel mai rău dintre colectorii de taxe, din cel mai rău oraş, din cea mai rea meserie. În plus, Zacheu a fost unul dintre aceia care vor fi cel mai puţin probabil mântuiţi, fiindcă era bogat. Este adevărat, atât bogaţii cât şi săracii sunt bineveniţi – nici unul nu are vreo scuză în a dispera datorită condiţiei sale – totuşi este adevărat că „nu mulţi oameni mari” în felul lumii, „nu mulţi puternici” sunt chemaţi, ci „Dumnezeu a ales săracii acestei lumi – bogaţi în credinţă.” Dar harul nu face nici o deosebire aici. Bogatul Zacheu este chemat din copac. Vine jos şi este mântuit.
Mă gândeam că unul din cele mai mari exemple ale bunăvoinţei lui Dumnezeu, este acela că El se poate uita în jos la om. Dar vă spun că a fost o mai mare bunătate decât aceasta atunci când Cristos s-a uitat în sus ca să-l vadă pe Zacheu. Dumnezeu privind în jos la creaturile sale – aceasta este milă – dar Cristos, umilindu-se pe Sine atât de mult încât El să privească în sus la una din propriile Sale creaturi – aceasta este milă, într-adevăr!
Vai, mulţi dintre voi v-aţi căţărat în copacul propriilor voastre fapte bune şi v-aţi cocoţat pe crengile faptelor voastre sfinte şi vă puneţi încrederea în voinţa liberă a sărmanei creaturi, sau vă bazaţi pe vreo maximă lumească; cu toate acestea, Cristos se uită în sus chiar şi la păcătoşii aroganţi şi-i cheamă să coboare. „Dă-te jos”, spune El, „astăzi trebuie să rămân în casa ta.” Dacă Zacheu ar fi fost un om smerit, aşezându-se la marginea drumului sau la picioarele lui Cristos, noi am fi admirat atunci mila lui Cristos; dar aici el este înălţat, iar Cristos priveşte în sus spre el şi-l pofteşte să coboare.

2. Apoi, aceasta a fost o chemare personală. În pom erau băieţi la fel ca şi Zacheu, dar nu a fost nici o greşeală în ce priveşte persoana chemată. Chemarea a fost „Zachee dă-te jos de grabă.” Sunt şi alte chemări menţionate în Scriptură. Despre acestea se spune, „Mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.” Acum, aceasta nu este chemarea eficace avută în vedere de apostol când spune, „pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi.” Da, există o chemare generală, pe care cei mai mulţi, ba chiar toţi oamenii o resping, dacă nu este urmată de chemarea personală, individuală, care ne face creştini. Voi îmi sunteţi martori că o chemare personală v-a adus la Salvatorul vostru. Prin vreo predică v-aţi dat seama că sunteţi, fără îndoială, persoana vizată. Textul poate a fost „Tu eşti Dumnezeu care mă vede.” Şi poate că predicatorul accentua cuvântul „mă” aşa încât te gândeai că ochiul lui Dumnezeu este fixat asupra ta; şi, înainte să se sfârşească predica, în gând Îl şi vedeai pe Dumnezeu deschizând cărţile pentru a te condamna; iar inima îţi şoptea „Poate cineva să stea într-un loc ascuns fără să-l văd Eu? zice Domnul.” Puteai fi cocoţat pe fereastră sau înghesuit pe culoar – dar ai avut o convingere solemnă că acea predică a fost rostită pentru tine şi nu pentru altcineva. Dumnezeu nu îşi cheamă poporul Său cu grămada, ci unul câte unul.
„Isus i-a zis: ‚Marie!’ Ea s-a întors, şi i-a zis în evreieşte: ‚Rabuni!’ adică: ‚Învăţătorule!’” Isus i-a văzut pe Petru şi Ioan care pescuiau pe lac şi le-a zis: „Veniţi după Mine.” El l-a văzut pe Matei stând la masa sa de contabil şi i-a zis: „Ridică-te şi vino după Mine”; şi Matei a făcut aşa. Când Duhul Sfânt vine în casa unui om, săgeata lui Dumnezeu străpunge inima lui – nu îi zgârie doar coiful sau îi lasă vreo urmă pe armură, ci pătrunde printre încheieturile armurii, intrând în măduva sufletului. Aţi resimţit, dragi prieteni, acea chemare personală? Vă aduceţi aminte de vocea care vă spunea, „Ridică-te, El te cheamă.” Poţi tu privi înapoi spre clipa în care ai spus „Domnul meu, Dumnezeul meu” – când ştiai că Duhul se lupta cu tine şi când ai spus „Doamne, vin la Tine pentru că ştiu că Tu mă chemi”? Eu vă pot chema pe voi toţi o veşnicie, dar dacă Dumnezeu cheamă pe cineva, atunci acea chemare va fi mai eficientă decât chemarea mea generală adresată mulţimilor.

3. Chemarea eficace este o chemare urgentă. „Zachee, dă-te jos de grabă.” Păcătosul, când este chemat de un slujitor obişnuit, răspunde „mâine”. El ascultă o predică şi spune „Mă voi întoarce la Dumnezeu şi eu cândva.” Lacrimile îi curg pe obraz, dar ele sunt şterse îndată. Poate apare şi ceva bunătate, dar ca norul de dimineaţă, aceasta este împrăştiată de soarele ispitei. El spune „Din acest moment făgăduiesc să mă schimb. Încă o dată numai mă voi complace în păcatul meu favorit şi după aceea voi renunţa la poftele mele şi mă voi hotărî pentru Dumnezeu.” Of, dar aceasta este doar chemarea unui slujitor şi nu este bună de nimic. Iadul, se spune, este pavat cu intenţii bune. Aceste intenţii bune iau naştere prin chemarea generală.
Drumul spre pierzanie este presărat peste tot cu ramurile copacilor în care s-au urcat oamenii, pentru că ei aruncă ramurile, dar ei înşişi nu coboară. Paiele aşezate la uşa unui bolnav fac ca roţile să nu scârţăie aşa de tare. Deci, sunt unii care îşi aştern calea cu promisiuni de pocăinţă şi aşa se duc mult mai uşor şi mai silenţios în jos spre pieire. Dar chemarea lui Dumnezeu nu este pentru mâine. „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile, ca în ziua răzvrătirii, ca în ziua ispitirii în pustie, unde părinţii voştri M-au ispitit şi M-au pus la încercare…” Harul lui Dumnezeu întotdeauna vine cu repeziciune – şi dacă tu eşti tras de Dumnezeu, tu vei alerga după Dumnezeu şi nu vei discuta de amânări. Mâine nu se află înscris în almanahul timpului. Mâine se găseşte doar în calendarul lui Satan şi nicăieri altundeva. Mâine este o stâncă albită de oasele marinarilor care s-au izbit de ea. Mâine este lumina jefuitorului, strălucind la ţărm, ademenind sărmanele corăbii spre pierzare. Mâine este graalul prostului care se află la capătul curcubeului, dar pe care nimeni nu l-a găsit. Mâine este insula plutitoare Loch Lomond, care niciodată nu a fost văzută. Mâine este un vis. Mâine este o înşelăciune. Mâine, da, mâine se poate să deschizi ochii în iad, fiind în chin. Ceasul de acolo spune „azi”; totul strigă „astăzi”. Şi Duhul Sfânt care încuviinţează aceste lucruri spune: „Astăzi dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile…” Păcătoşilor, sunteţi voi dispuşi să-l căutaţi pe Mântuitorul? Rostiţi voi acum o rugăciune? Spuneţi voi: „Acum sau niciodată! Trebuie să fiu mântuit acum?” Dacă da, atunci eu nădăjduiesc că aceasta este o chemare eficace, fiindcă Cristos, când cheamă eficace, spune: „Zachee, dă-te jos de grabă.”

4. Chemarea eficace este o chemare umilitoare. „Zachee, dă-te jos.” De multe ori câte un predicator îi chema pe oameni la pocăinţă cu o chemare care îi făcea mândri, înălţându-i în proprii lor ochi, făcându-i să zică: „Mă pot întoarce la Dumnezeu oricând vreau eu. Pot să fac asta şi fără influenţa Duhului Sfânt.” Ei au fost chemaţi spre înălţare şi nu spre coborâre. Dumnezeu întodeauna smereşte pe păcătos. Să nu îmi amintesc eu când mi-a spus Dumnezeu să cobor? Unul din primii paşi pe care a trebuit să-i fac a fost să mă dau jos din faptele mele bune. Şi, ah, ce cădere a fost asta! „Te-am smuls din faptele tale bune, acum te voi smulge din propria-ţi suficienţă de sine.” Am mai căzut încă o dată, şi eram sigur că am ajuns jos de tot, dar Cristos mi-a zis: „Coboară!” Şi El a făcut să cobor până într-un punct în care încă mă simţeam vrednic de a fi mântuit. „Coboară, domnule! Mai coboară, încă.” Şi am tot coborât până ce a trebuit, disperat, să dau drumul fiecărei crengi a copacului speranţelor mele. Atunci am spus: „Nu mai pot să fac nimic. Sunt ruinat.” Apele îmi treceau peste cap şi am fost lăsat fară lumina zilei astfel că mă vedeam pe mine ca străin de adunarea lui Israel. „Coboară şi mai jos, încă mai jos, domnule! Tu încă eşti prea mândru pentru a fi mântuit.” Atunci am fost coborât până la pământ ca să-mi văd depravarea, răutatea, ticăloşia. „Coboară”, îţi spune Dumnezeu atunci când vrea să te salveze. Acum, păcătoşi mândri, nu vă este de nici un folos să fiţi mândri, să faceţi pe grozavii în copaci; Cristos vrea să coborâţi. Oh, tu care locuieşti cu vulturii pe stânca abruptă, tu vei coborî din înălţimea ta; tu vei coborî prin har, sau vei fi coborât cu mânie într-o zi. El „coboară pe cei mari din locul lor şi înalţă pe cei smeriţi şi umili.”

5. Chemarea eficace este o chemare iubitoare. „Astăzi trebuie să rămân în casa ta.” Vă puteţi uşor imagina cum s-au schimbat la faţă cei din mulţime! Ei gândeau că Cristos este cel mai bun şi mai sfânt om şi erau gata să-L facă rege. Dar El a zis: „Astăzi trebuie să rămân în casa ta.” Era acolo un evreu sărac care a fost în casa lui Zacheu; el „a stat pe covor”, după cum se spune la sat când eşti adus înaintea justiţiei, şi îşi amintea ce fel de casă era aceasta. El îşi amintea cum a fost dus acolo şi concepţia sa despre acel loc se asemăna cu cea a unei muşte despre plasa păianjenului după ce scapă de acolo. Era acolo altul care a fost deposedat de aproape toate proprietăţile sale – ideea pe care o avea despre a merge în casa lui Zacheu era similară cu intrarea în bârlogul leilor. „Cum”, au spus ei, „poate să meargă un astfel de om sfânt într-un asemenea bârlog, unde săracii şi nenorociţii de noi am fost trataţi aspru şi jefuiţi? A fost destul de rău pentru Isus să vorbească cu el la copac, dar însăşi ideea de a merge în casa lui…! Toţi murmurau la faptul că El urma „să fie oaspetele unui om păcătos.” Ei bine, eu ştiu cam ce au gândit unii ucenici, ei credeau că este foarte imprudent – Îi poate leza caracterul şi poate ofensa poporul. Ei gândeau că trebuia să-l întâlnească pe acest om noaptea, la fel ca pe Nicodim şi să-i ofere o audienţă atunci când nimeni nu Îl vede; dar a recunoaşte public un astfel de om era cel mai imprudent act pe care El l-ar fi putut comite.
De ce a acţionat Cristos într-un asemenea mod? Deoarece voia să îl cheme pe Zacheu cu o chemare iubitoare. „Eu nu vin să stau la tine în prag, sau să privesc prin fereastra ta, ci vin înlăuntrul casei tale – aceeaşi casă unde plânsul văduvelor ţi-a ajuns la ureche fără să îl iei în seamă. Eu vin în salonul tău, unde plânsul orfanilor nu ţi-a mişcat niciodată inima. Eu vin acolo, unde tu, ca un leu flămând, ţi-ai devorat prada. Eu vin acolo, unde tu ţi-ai înnegrit casa, făcând-o infamă. Eu vin în locul de unde strigătul s-a înălţat până la cer, stors de pe buzele acelora pe care tu i-ai asuprit. Eu vin în casa ta şi-ţi dau o binecuvântare.” Ah, câtă dragoste a arătat! Sărmane păcătos, Stăpânul meu este un Stăpân plin de afecţiune. El va veni în casa ta. Cel fel de casă ai tu? O casă pe care ai făcut-o mizerabilă prin beţia ta – o casă pe care ai pângărit-o cu necurăţia ta – o casă pe care ai spurcat-o cu blestemele şi înjurăturile tale – o casă în care practici o meserie rea, de care ai fi bucuros să scapi? Cristos spune: „Voi veni în casa ta.” Şi ştiu câteva case care erau înainte bârloguri ale păcatului şi în care acum Cristos vine în fiecare dimineaţă; soţul şi soţia care odată erau învrăjbiţi şi se încăierau, acum îţi pleacă genunchii împreună în rugăciune. Cristos vine acolo la prânz, când muncitorul se întoarce acasă pentru a mânca. Unii din ascultătorii mei pot rareori să meargă acasă o oră pentru a servi prânzul, dar întotdeauna îşi fac timp pentru rugăciune şi citirea Scripturilor. Cristos vine la ei. Acolo unde pereţii erau umpluţi cu cântece senzuale şi imagini triviale, acum este un almanah creştin într-un loc, o Biblie pe scrin; şi deşi locuiesc într-o singură cameră, dacă un înger ar veni acolo şi Dumnezeu ar zice „Ce ai văzut în acea casă?” el ar putea spune: „Am văzut mobilă bună, pentru că acolo este o Biblie, ici-acolo câte o carte religioasă, imaginile murdare sunt date jos şi arse; acum nu mai sunt cărţi de joc în şifonierul omului; Cristos a venit în casa sa. Oh, ce binecuvântare că noi putem avea un Dumnezeu al casei noastre, la fel ca romanii! Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al casei. El vine să locuiască cu poporul Său! El iubeşte corturile lui Iacov.
Acum, sărmane păcătos zdrenţăros, care locuieşti în cele mai murdare spelunci ale Londrei, dacă eşti cumva aici, Isus îţi spune: „Zachee, dă-te jos degrabă căci astăzi trebuie să rămân în casa ta.”

6. Chemarea eficace nu este doar una iubitoare, ci este o chemare care rămâne. „Astăzi trebuie să rămân în casa ta.” O chemare generală sună cam aşa: „Astăzi voi intra la tine în casă pe o uşă şi voi ieşi pe alta.” Chemarea adresată tuturor oamenilor prin Evanghelie este o chemare care acţionează asupra lor doar pentru un timp şi după aceea se stinge; dar chemarea mântuitoare este o chemare care rămâne. Când Cristos vorbeşte El nu zice doar: „Grăbeşte-te, Zacheu şi coboară, pentru că Eu doar vreau să arunc o privire în casa ta.” Nu. El zice: „Trebuie să rămân în casa ta. Eu vin să stau să mănânc şi să beau cu tine. Eu vin să cinez cu tine. Astăzi, trebuie să rămân în casa ta.”
„Ah”, spune cineva, „nu aveţi idee, domnule, de câte ori am fost cercetat. Adeseori am fost convins în mod solemn şi am crezut că sunt mântuit cu adevărat, dar toate acestea s-au dus; asemeni unui vis, când se trezeşte cineva, tot ce a visat dispare, la fel a fost şi cu mine.” Oh, sărmane suflet, nu dispera. Simţi lupta harului Atotputernic în inima ta îndemnându-te să te pocăieşti astăzi? Dacă da, aceasta va fi o chemare care rămâne. Dacă Isus este Acela care lucrează în sufletul tău, El va veni, va zăbovi în inima ta şi te va consacra pentru Sine pentru veşnicie. El spune: „Voi veni şi voi locui cu tine pentru veşnicie. Eu voi veni şi voi spune:

,Aici eu mă voi aşeza să mă odihnesc
Şi nu voi mai pleca
Nu voi mai fi străin sau oaspe
Ci stăpânul acestei case.’”

„Ah”, vei spune, „aceasta doresc. Eu vreau o chemare care rămâne, ceva care să dăinuie. Eu nu vreau o religie care să se decoloreze, ci una a cărei culoare rămâne.” Ei bine, cu o astfel de chemare cheamă Cristos. Slujitorii Lui nu o pot da; dar când Cristos vorbeşte, El vorbeşte cu putere şi spune: „Zachee, dă-te jos de grabă căci astăzi trebuie să rămân în casa ta.”

7. Există un lucru pe care nu îl pot uita, şi anume că aceasta a fost o chemare necesară. Doar recitiţi textul. „Zachee dă-te jos de grabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta.” Nu era ceva ce El ar fi putut să facă sau să nu facă – a fost o chemare necesară. Mântuirea unui păcătos este la fel de necesară pentru Dumnezeu precum împlinirea legământului potrivit căruia ploaia niciodată nu va mai îneca pământul. Mântuirea fiecărui copil al lui Dumnezeu răscumpărat prin sânge este un lucru necesar din trei motive: este necesar pentru că este scopul lui Dumnezeu; este necesar deoarece este achiziţia lui Cristos; este necesar fiindcă este promisă de Dumnezeu. Este necesar pentru copilul lui Dumnezeu să fie mântuit. Unii teologi gândesc că este foarte greşit să accentuezi cuvântul „trebuie”, în special în pasajul unde se spune: „El trebuia să treacă prin Samaria.” „Păi”, spun ei, „El trebuia să treacă prin Samaria deoarece nu era un alt drum pe care ar fi putut merge, de aceea el a fost obligat să meargă pe acel drum.” Da, domnilor, fără îndoială, răspundem noi. Dar poate că acolo a mai existat şi un alt drum. Providenţa a făcut în aşa fel încât El a trebuit să treacă prin Samaria şi Samaria trebuia să se afle pe ruta pe care El ales-o. Aşa că tot v-am prins. „El trebuia să treacă prin Samaria.” Providenţa l-a direcţionat pe om să construiască Samaria chiar pe acea rută şi harul l-a constrâns pe Mântuitorul să meargă în acea direcţie. Nu a spus, „Zachee, dă-te jos, căci aş putea rămâne în casa ta”, ci „trebuie”. Mântuitorul a simţit o constrângere puternică. La fel cum este necesar ca omul să moară, ca soarele să ne lumineze ziua iar luna noaptea, la fel de necesar este ca fiecare copil al lui Dumnezeu răscumpărat prin sânge să fie mântuit.

„Astăzi trebuie să rămân în casa ta.” Şi, ah, când Domnul ajunge aici, la faptul că El trebuie să vină şi are să vină, ce mare este acest lucru pentru sărmanul păcătos. Uneori ne întrebăm, „Să Îl las să intre? Este un străin la uşă. El bate chiar acum – El a mai încercat şi înainte – Îl voi lăsa să intre?” Dar de data aceasta sună astfel: „Eu trebuie să rămân în casa ta.” Nu a existat nici o bătaie în uşă, ci o izbitură a prefăcut uşa în atomi! Şi El a intrat înăuntru – Eu trebuie să rămân, Eu voi rămâne, Eu vreau să rămân – Nu-mi pasă că protestezi, considerându-te ticălos şi necredincios. Eu trebuie, Eu vreau – Eu trebuie să rămân în casa ta.”
„Oh”, poate spune cineva, „Eu nu cred că Dumnezeu mă va face vreodată să cred aşa cum crezi tu, sau să devin vreodată creştin.” Ah, dar dacă El va spune doar „Astăzi trebuie să rămân în casa ta” atunci nu va fi nici un pic de împotrivire din partea ta. Sunt unii dintre dumneavoastră care batjocoresc tocmai ideea de a fi un Metodist ipocrit – „Ce, domnule? Presupuneţi că voi deveni unul din oamenii dumneavoastră religioşi?” Nu, prietene, eu nu presupun aceasta – eu ştiu sigur. Dacă Dumnezeu zice, „Eu trebuie” atunci nu este nimic care să-I stea împotrivă. Să spună numai „trebuie” şi aşa va fi.
Vă voi spune o istorioară care dovedeşte aceasta. „Un tată voia să-şi trimită fiul la colegiu, dar ştiind despre influenţa la care acesta va fi expus, era profund îngrijorat şi neliniştit din cauza bunăstării eterne şi spirituale a fiului său favorit. Temându-se ca nu cumva învăţăturile credinţei creştine, pe care el s-a străduit să i le întipărească în minte, să fie brutal asaltate, dar încrezându-se în eficacitatea acelui Cuvânt care este viu şi lucrător, el a achiziţionat, fără ştirea fiului său, o elegantă copie a Bibliei şi a aşezat-o pe fundul cufărului său.
Tânărul a intrat la colegiu. Curând, restricţiile educaţiei sale pioase au dispărut, iar el înainta din speculaţie în îndoială şi din îndoială în negarea realităţii religiei. După ce a devenit, conform propriilor sale estimări, mai înţelept decât tatăl său, el a descoperit într-o zi, în vreme ce cotrobăia prin cufăr, cu o mare surpriză şi indignare, comoara sacră. El a scos-o, şi gândindu-se ce să facă cu ea, a hotărât că aceasta poate fi folosită ca hârtie de şters briciul atunci când se bărbierea. De fiecare dată când se bărbierea, rupea câte o foaie sau două din Cartea Sfântă, până când jumătate din carte a fost distrusă.

Dar pe când comitea acest sacrilegiu asupra Cărţii Sfinte, ochii lui întâlneau când şi când un pasaj care mergea ca o săgeată în inima lui. După un timp, el a auzit o predică ce i-a dezvăluit propriul său caracter şi expunerea sa la mânia lui Dumnezeu. Aceasta i-a ţintuit în minte imaginea ultimei file rupte din binecuvântata, deşi insultata carte. De ar fi avut toate lumile la dispoziţie, ar fi renunţat bucuros la toate de l-ar fi ajutat să des-facă ceea ce a făcut. După o vreme el a găsit iertarea la Cruce. Foile rupte ale cărţii au adus vindecare sufletului său – pentru că l-au condus să se încreadă în mila lui Dumnezeu, care este suficientă pentru cel mai mare păcătos.”
Vă spun că nu există nici un ticălos care să umble străzile şi să spurce aerul cu blasfemiile sale, nu există nici o fiinţă abandonată în aşa fel încât să fie aproape la fel de rea ca Satan însuşi, care, dacă este fiu al vieţii, să nu se afle în graniţele milei. Şi dacă Dumnezeu spune: „Astăzi trebuie să rămân în casa ta”, El fără îndoială va face aşa.

Simţi, dragul meu ascultător, chiar acum, ceva în mintea ta care pare să-ţi spună că te-ai împotrivit Evangheliei de multă vreme, dar că astăzi nu mai poţi rezista? Simţi că o mână puternică te-a prins şi auzi tu o voce zicând: „Păcătosule, Eu trebuie să rămân în casa ta. Tu adeseori M-ai batjocorit, adesea M-ai luat în râs, adesea ai scuipat în faţă îndurarea Mea, adesea M-ai hulit, dar păcătosule, Eu trebuie să rămân în casa ta. Tu ieri ai trântit uşa în faţa misionarului; ai ars broşura, l-ai batjocorit pe predicator, ai înjurat casa lui Dumnezeu, ai încălcat ziua duminicii – dar păcătosule, Eu trebuie să rămân în casa ta şi voi rămâne!”
„Ce, Doamne”, zici tu, „să rămâi la mine în casă? Dar este plină de nelegiuire! Să rămâi în casa mea! Dar nu este un scaun sau o masă din ea care să nu strige împotriva mea! Să rămâi în casa mea! Dar grinzile şi bârnele şi pardoseala toate se vor ridica şi-Þi vor spune că eu nu sunt vrednic să-Þi sărut marginea hainei. Ce, Doamne, să rămâi la mine acasă?” „Da” spune El, „Trebuie să rămân. Este absolut necesar, dragostea Mea mă constrânge ori că vrei să mă laşi ori nu, Eu sunt hotărât să te fac să vrei şi tu Mă vei lăsa înăuntru.\”
Nu te surprinde oare faptul că Cristos nu doar te cheamă să vii la El, dar se invită pe Sine la masa ta, şi mai mult, când vrei să îl îndepărtezi, El spune cu bunătate, „Eu trebuie, Eu voi intra la tine.” Gândeşte-te numai la Cristos căutând un păcătos, strigând după un păcătos, implorând un păcătos să-L lase să fie salvat de El – şi aceasta este tocmai ceea ce face Isus pentru aleşii Săi.

Păcătosul fuge de El, dar harul îl urmăreşte şi-i spune: „Păcătosule, vino la Cristos.” Şi dacă inimile noastre sunt închise, Cristos îşi pune mâna în acea uşă şi dacă noi nu ne ridicăm, ci îl respingem cu răceală, El spune, „Eu trebuie, Eu voi veni înăuntru.” El plânge pentru noi până când lacrimile Sale ne vor birui. El ne strigă, până când strigătul Său va învinge, iar în ceasul Său bine hotărât, El intră în inima noastră şi va locui acolo. „Eu trebuie să rămân în casa ta”, a spus Isus.

8. Şi acum, în ultimul rând, această chemare a fost una eficientă, deoarece vedem rezultatele ei. Uşa lui Zacheu a fost deschisă, masa a fost aşternută, inima i-a devenit generoasă, mâinile i-au fost spălate, conştiinţa i-a fost uşurată, sufletul i-a săltat de bucurie. „Iată, Doamne”, a zis el „jumătate din ce am dau săracilor; îndrăznesc să spun că jumătate din avuţia mea a fost luată de la ei, iar acum le-o dau înapoi” „şi dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi împătrit.” O altă parte din avuţia lui s-a dus. Oh, Zacheu, diseară te vei culca mult mai sărac decât te-ai trezit azi-dimineaţă – dar de asemenea infinit mai bogat; sărac, foarte sărac în bunurile acestei lumi, în comparaţie cu ceea ce aveai când te-ai căţărat în sicomor – dar bogat, infinit mai bogat în comori cereşti. Păcătosule, vom şti dacă Dumnezeu te cheamă după aceasta – dacă El te cheamă, aceasta este o chemare eficace, nu o chemare pe care o poţi auzi şi apoi uita, ci una care produce fapte bune. Dacă Dumnezeu te-a chemat în această dimineaţă, vei arunca la o parte paharul de băutură, şi rugăciunile tale se vor înălţa în sus. Dacă Dumnezeu te-a chemat în această dimineaţă, la magazinul tău nu va fi doar un oblon tras, ci toate, şi vei pune un anunţ: „Magazinul este închis în ziua de duminică şi nu va mai fi deschis în această zi.”
Mâine poate fi o anumită distracţie lumească, dar dacă Dumnezeu te-a chemat, tu nu vei merge. Şi dacă ai jefuit pe cineva (şi cine ştie, aici poate fi şi vreun hoţ), dacă Dumnezeu te cheamă, atunci va fi o restituire a ceea ce ai furat, tu vei renunţa la tot ce ai, astfel încât să-l urmezi pe Dumnezeu cu toată inima. Noi nu credem că un om este convertit decât atunci când el renunţă la căile sale greşite, când practic, el este adus în punctul în care ajunge să cunoască pe Cristos Însuşi ca stăpân al conştiinţei sale şi să găsească plăcere în Legea Lui.
„Zachee dă-te jos de grabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta.” Şi el s-a grăbit şi a coborât şi L-a primit pe Isus cu bucurie. „Dar Zacheu a stătut înaintea Domnului, şi I-a zis: Iată, Doamne, jumătate din avuţia mea o dau săracilor; şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi împătrit. Isus i-a zis: Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta, căci şi el este fiul lui Avraam. Pentru că Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut.”

Acum, avem una sau două lecţii. O lecţie pentru cei mândri. Coborâţi-vă, inimi mândre, coborâţi-vă! Îndurarea curge în văi, nu pe coama munţilor. Coboară, coboară, spirit semeţ! Oraşul semeţ El îl coboară până la pământ şi apoi îl reconstruieşte. Apoi, o lecţie pentru tine, sărmane suflet disperat, mă bucur să te văd în casa lui Dumnezeu în această dimineaţă, acesta este un semn bun. Nu îmi pasă pentru ce ai venit. Poate ai auzit de un ciudat care predică aici. Nu contează asta. Sunteţi la fel de ciudaţi ca el. Este necesar să existe un om ciudat pentru a aduna pe alţi ciudaţi.
Acum, am o mulţime de oameni aici. Şi dacă ar fi să folosesc o metaforă, v-aş putea compara cu o mare grămadă de cenuşă amestecată cu puţină pilitură de fier. Acum, dacă predica mea este însoţită de har Divin, va fi un fel de magnet; nu va atrage nici o cenuşă – ei vor rămâne tot acolo – dar va atrage pilitura. Ar trebui să am un Zacheu acolo. Este o Mary chiar acolo sus. Un John chiar aici jos, o Sarah, sau un William, sau un Thomas acolo – aleşii lui Dumnezeu – ei sunt pilitura de fier în congregaţia de cenuşă şi Evanghelia mea, Evanghelia Binecuvântatului Dumnezeu, ca un mare magnet, îi va atrage afară din grămadă.
Ei vin, ei vin. De ce? Pentru că a fost o putere magnetică între Evanghelie şi inimile lor. Ah, sărmane păcătos, vino la Isus, crede în iubirea Lui, încrede-te în mila Sa. Dacă tu ai dorinţa de a veni, dacă îţi faci loc cu forţa prin cenuşă pentru a ajunge la Cristos, aceasta se datorează faptului că Cristos te cheamă. Oh, toţi acei care vă cunoaşteţi pe voi înşivă a fi păcătoşi – orice bărbat, femeie şi copil dintre voi – da, copilaşilor (pentru că Dumnezeu mi-a dat pe câţiva dintre voi ca răsplată), vă simţiţi voi înşivă păcătoşi? Atunci credeţi în Isus şi fiţi mântuiţi.
Mulţi dintre voi aţi venit aici din curiozitate. Oh, de v-ar întâlni Isus să vă mântuiască! Eu sufăr pentru voi, ca nu cumva să vă scufundaţi în focul iadului. Oh, ascultaţi-L pe Cristos când vă vorbeşte. Cristos spune în această dimineaţă „Coboară.” Mergeţi acasă şi smeriţi-vă înaintea lui Dumnezeu. Duceţi-vă şi mărturisiţi-vă păcatele care le-aţi făptuit împotriva Lui; mergeţi acasă şi spuneţi-I că sunteţi nenorociţi, ruinaţi fără harul Său suveran; şi apoi priviţi la El, pentru că puteţi fi siguri că El a fost primul care s-a uitat la voi. Tu spui, „Domnule, oh, sunt gata pentru a fi mântuit, dar mă tem că El nu vrea.”

„Stai! Opreşte-te! Să nu mai aud asta! Îţi dai seama că aceasta este aproape blasfemie? Nu întru totul. Dacă nu ai fi neştiutor, ţi-aş spune că aceasta este în parte blasfemie. Tu nu-l poţi privi pe Cristos, înainte ca El să te fi privit pe tine. Dacă tu doreşti să fi mântuit, El ţi-a dat voinţa. Crede în Domnul Isus Cristos şi fi botezat şi vei fi mântuit. Eu cred că Duhul Sfânt te cheamă.

Tinere care stai acolo sus, tinere care stai în fereastră, grăbeşte-te! Coboară! Bătrâne care stai pe aceste bănci, coboară! Negustorule de pe acel culoar, grăbeşte. Doamnă şi domnişoară care nu-L cunoşti pe Cristos, oh, fie ca El să te privească! Bunicuţo, ascultă chemarea harului. Şi tu, tinere, Cristos poate te priveşte – eu aşa cred – şi îţi spune, „Grăbeşte-te şi vino jos, pentru că astăzi Eu trebuie să rămân în casa ta.”

Charles Haddon Spurgeon – Biography (Online Book)

Photo courtesy of Life Magazine

If you would like to read more about Charles Haddon Spurgeon here are some useful links. First, you can add C.H.Spurgeon’s 4 Volume Autobiography through Google reader here (for free):

and at Spurgeon.org you can read C.H.Spurgeon – A Biography by Y.W.Fullerton:

Charles Haddon Spurgeon: A Biography


C.H. Spurgeon

 

    C. H. Spurgeon was to nineteenth-century England what D. L Moody was to America. Although Spurgeon never attended theological school, by the age of twenty-one he was the most popular preacher in London.
    He preached to crowds of ten thousand at Exeter Hall and the Surrey Music Hall. Then when the Metropolitan Tabernacle was built, thousands gathered every Sunday for over forty years to hear his lively sermons.
    In addition to his regular pastoral duties, he founded Sunday schools, churches, an orphanage, and the Pastor’s College. He edited a monthly church magazine and promoted literature distribution.
    Sincerely and straightforwardly he denounced error both in the Church of England and among his own Baptists. An ardent evangelical, he deplored the trend of the day toward biblical criticism.
    This warm, fascinating story enduringly records Spurgeon’s character and focuses light on different aspects of the man. The result is a lifelike picture of Spurgeon as he lived and labored for the Lord he loved.

Charles Haddon Spurgeon

By W. Y. Fullerton

PREFACE TO ORIGINAL EDITION

HE CONTEMPORARY SKETCHES of the life of Spurgeon are an interesting conglomerate of significant facts, but they scarcely give an adequate picture of the man as he lived and laboured with such prodigious energy. It seemed desirable, therefore, that before those who knew him and shared in his ministry had passed away, someone who had the privilege of his friendship should say the things about him that still needed to be said, and place the familiar things in truer perspective than was possible at the time.
  That pleasant burden has been placed upon me, and in fulfilment of the charge I have allowed to drop out of sight a multitude of particulars which were only interesting at the moment, not chronicling events as in an epoch but presenting the personality as in an epic, although I can only summon common prose in the doing of it.
    Sir Sidney Lee, in his Leslie Stephen lecture on the „Principles of Biography,” says excellently that „the aim of biography is, in general terms, to hand down to a future age the history of individual men and women, to transmit enduringly their character and exploits. Character and exploits are for biographical purposes inseparable. Character which does not translate itself into exploit is for the biographer a mere phantasm. But character and exploit jointly contribute biographic personality. Biography aims at satisfying the commemorative instinct by exercise of its power to transmit personality.”
    This biography is only historic in its earlier chapters; beyond these it seeks to focus the light on different aspects of the man, rather than to diffuse it in a narrative of the years and their happenings. This plan has its drawbacks, but I hope that the advantages may be appreciated, and if any seek the details of the time they will find them available elsewhere.
    Very heartily I express my indebtedness to Mr. William Higgs for placing at my disposal his remarkable collection of contemporary records, and to the Rev. Charles Spurgeon and Mrs. Thomas Spurgeon for their generous co-operation.
    To introduce Spurgeon to a generation that never knew him, and to keep alive his memory in a century he never knew, is honour enough for any man: a supreme privilege to a man who knew and honoured and loved him, and owes to him more than he can ever express or repay.

    W. Y. FULLERTON


Charles Haddon Spurgeon: A Biography


CONTENTS

     

  1. The Spurgeon Country: 1465-1769
  2. The Search for God
  3. The Apprentice Preacher
  4. The Voice in the City
  5. The Prophet of the People
  6. The Romantic Years
  7. The Great Tabernacle
  8. An Intimate Interlude
  9. A Word Portrait
  10. Spurgeon’s Sermons
  11. Spurgeon’s College
  12. Spurgeon’s Orphanage
  13. A Chapter Of Incidents
  14. A Bundle of Opinions
  15. Book Talk
  16. Some Minor Discussions
  17. Two Great Controversies
  18. Two Importunate Questions
  19. The Triumphant End
  20. Spurgeon In History
  21.  


This book was transcribed for by Dan Carlson.

Martyn Lloyd Jones – Preacher (Biography and Online book by John Peters)

A BRIEF BIOGRAPHY (source)

David Martyn Lloyd-Jones (1899–1981)

David Martyn Lloyd-Jones (20 December 1899 – 1 March 1981) was a Welsh Protestant minister, preacher and medical doctor who was influential in the Reformed wing of the British evangelical movement in the 20th century. For almost 30 years,  he was the minister of Westminster Chapel in London. Lloyd-Jones was strongly opposed to the liberal theology that had become a part of many Christian denominations, regarding it as aberrant. He disagreed with the broad church approach and encouraged evangelical Christians (particularly Anglicans) to leave their existing denominations, taking the view that true Christian fellowship was only possible amongst those who shared common convictions regarding the nature of the faith.

Lloyd-Jones was born in Cardiff and raised in Llangeitho, Ceredigion. Llangeitho is associated with the Welsh Methodist revival, as it was the location of Daniel Rowland’s ministry. Attending a London grammar school between 1914 and 1917 and then St Bartholomew’s Hospital as a medical student, in 1921 he started work as assistant to the Royal Physician, Sir Thomas Horder. After struggling for two years over what he sensed was a calling to preach, in 1927 Lloyd-Jones returned to Wales, having married Bethan Phillips (with whom he later had two children, Elizabeth and Ann), accepting an invitation to minister at a church in Aberavon (Port Talbot).

After a decade ministering in Aberavon, in 1939 he went back to London, where he had been appointed as associate pastor of Westminster Chapel, London, working alongside G. Campbell Morgan. In 1943 Morgan retired, leaving Jones as the sole Pastor of Westminster Chapel.

Lloyd-Jones was well-known for his style of expository preaching, and the Sunday morning and evening meetings at which he officiated drew crowds of several thousand, as did the Friday evening Bible studies – which were, in effect, sermons in the same style. He would take many months – even years – to expound a chapter of the Bible verse by verse. His sermons would often be around fifty minutes to an hour in length, attracting many students from universities and colleges in London. His sermons were also transcribed and printed (virtually verbatim) in the weekly Westminster Record, which was read avidly by those who enjoyed his preaching.

Lloyd-Jones provoked a major dispute in 1966 when, at the National Assembly of Evangelicals organised by the Evangelical Alliance, he called on all clergy of evangelical conviction to leave denominations which contained both liberal and evangelical congregations. This was interpreted as referring primarily to evangelicals within the Church of England, although there is disagreement over whether this was his intention. As a significant figure to many in the free churches, Lloyd-Jones had hoped to encourage those Christians who held evangelical beliefs to withdraw from any churches where alternative views were present.

However, Lloyd-Jones was criticised by the leading Anglican evangelical John Stott. Although Stott was not scheduled to speak, he used his position as chairman of the meeting to publicly rebuke Lloyd-Jones, stating that his opinion was against history and the Bible (though John Stott greatly admired Lloyd-Jones’s work, and would often quote him in Stott’s own books). This open clash between the two elder statesmen of British evangelicalism was widely reported in the Christian press and caused considerable controversy. Although there is an ongoing debate as to the exact nature of Lloyd-Jones’s views, they undoubtedly caused the two groupings to adopt diametrically opposed positions. These positions, and the resulting split, continue largely unchanged to this day.

Lloyd-Jones retired from his ministry at Westminster Chapel in 1968, following a major operation. He spoke of a belief that God had stopped him from continuing to preach through the New Testament book of the Letter to the Romans in his Friday evening Bible study exposition because he did not personally know enough about „joy in the Holy Spirit” which was to be his next sermon (based on Romans 14:17). For the rest of his life he concentrated on editing his sermons to be published, counselling other ministers, answering letters and attending conferences. Perhaps his most famous publication is a 14 volume series of commentaries on the Epistle to the Romans, the first volume of which was published in 1970.

Despite spending most of his life living and ministering in England, Lloyd-Jones was proud of his roots in Wales. He best expressed his concern for his home country through his support of the Evangelical Movement of Wales: he was a regular speaker at their conferences, preaching in both English and Welsh. Since his death, the movement has published various books, in English and Welsh, bringing together selections of his sermons and articles.

Lloyd-Jones preached for the last time on 8 June 1980 at Barcombe Baptist Chapel. After a lifetime of work, he died peacefully in his sleep at Ealing on 1 March 1981, St David’s Day. He was buried at Newcastle Emlyn, near Cardigan, west Wales. A well-attended thanksgiving service was held at Westminster Chapel on 6 April.

Since his death there have been various publications regarding Lloyd-Jones and his work, most popularly a biography in two volumes by Iain Murray.

Legacy

Charismatic Movement

Martyn Lloyd-Jones has admirers from many different denominations in the Christian Church today. One much-discussed aspect of his legacy is his relationship to the Charismatic Movement. Respected by leaders of many churches associated with this movement, although not directly associated with them, he did teach the Baptism with the Holy Spirit as a distinct experience rather than conversion and the regeneration of the Holy Spirit.[5] Indeed, towards the end of his life he urged his listeners to actively seek an experience of the Holy Spirit. For instance, in his exposition of Ephesians 6:10-13, published in 1976, he says, „Do you know anything of this fire? If you do not, confess it to God and acknowledge it. Repent, and ask Him to send the Spirit and His love into you until you are melted and moved, until you are filled with his love divine, and know His love to you, and rejoice in it as his child, and look forward to the hope of the coming glory. ‘Quench not the Spirit’, but rather ‘be filled with the Spirit’ and ‘rejoice in Christ Jesus'”.[6]

Part of Lloyd-Jones’ stress of the Christian’s need of the baptism with the Holy Spirit was due to his belief that this provides an overwhelming assurance of God’s love to the Christian, and thereby enables him to boldly witness for Christ to an unbelieving world.[5]

Aside from his insistence that the baptism with the Spirit is a work of Jesus Christ distinct from regeneration, rather than the filling of the Holy Spirit, Lloyd-Jones also opposed cessationism, claiming that the doctrine is not founded upon Scripture. In fact, he requested that Banner of Truth Trust, the publishing company which he co-founded, only publish his works on the subject after his death.[5] He claimed that those who took a position such as B.B. Warfield’s on cessationism were ‘quenching the Spirit.’[5] He continued to proclaim the necessity of the active working of God in the world and the need for him to miraculously demonstrate his power so that Christian preachers (and all those who witness for Christ) might gain a hearing in a contemporary world that is hostile to the true God and to Christianity in general.[4]

Preaching

Lloyd-Jones seldom agreed to preach live on television, (the exact number of occasions is not known, but it was most likely only once or twice).[7] His reasoning behind this decision was that this type of „controlled” preaching, that is, preaching that is constrained by time-limits, „militates against the freedom of the Spirit.”In other words, he believed that the preacher should be free to follow the leading of the Holy Spirit concerning the length of time in which he is allowed to preach. He recorded that he once asked a television executive who wanted him to preach on television, „What would happen to your programmes if the Holy Spirit suddenly descended upon the preacher and possessed him; what would happen to your programmes?”

Perhaps the greatest aspect of Lloyd-Jones’ legacy has to do with his preaching. Lloyd-Jones was one of the most influential preachers of the twentieth century. Many volumes of his sermons have been published by Banner of Truth, as well as other publishing companies. In his book, Preaching and Preachers (Zondervan, 1971), Lloyd-Jones describes his views on preaching, or what might be called his doctrine of homiletics. In this book, he defines preaching as „Logic on fire.” The meaning of this definition is demonstrated throughout the book, in which he describes his own preaching style which had developed over his many years of ministry.

His preaching style may be summarized as ‘logic on fire’ for several reasons. First, he believed that the use of logic was vital for the preacher. But his view of logic was not the same as that of the Enlightenment. This is why he called it logic „on fire.” The fire has to do with the activity and power of the Holy Spirit. He therefore believed that preaching was the logical demonstration of the truth of a given passage of Scripture with the aid, or unction, of the Holy Spirit.[9] This view manifested itself in the form of Lloyd-Jones’ sermons. Lloyd-Jones believed that true preaching was always expository. This means he believed that the primary purpose of the sermon was to reveal and expand the primary teaching of the passage under consideration. Once the primary teaching was revealed, he would then logically expand this theme, demonstrating that it was a biblical doctrine by showing that it was taught in other passages in the Bible, and using logic in order to demonstrate its practical use and necessity for the hearer. With this being the case, he labored in his book Preaching and Preachers to caution young preachers against what he deemed as „commentary-style” preaching as well as „topical” preaching.

Lloyd-Jones’ preaching style was therefore set apart by his sound exposition of biblical doctrine and his fire and passion in its delivery. He is thereby known as a preacher who continued on in the Puritan tradition of experimental preaching. A famous quote on the effects of Lloyd-Jones preaching is given by theologian and preacher J.I. Packer, who wrote that he had „never heard such preaching.” It came to him „with the force of electric shock, bringing to at least one of his listeners more of a sense of God than any other man”.

Lloyd-Jones was also an avid supporter of the Evangelical Library in London.

Martyn Lloyd Jones – Preacher by John Peters (via)

Martyn Lloyd-Jones was possibly the greatest British preacher of the twentieth century. His ministry at Westminster Chapel and his writings earned him respect and affection throughout the world. He had a decisive influence on many individuals and on evangelicalism as a whole.

Now John Peters who (like the Doctor) is a Welsh- speaking Welshman, has written the first complete account of The Doctor’s life and achievement. It includes personal reminiscences by men and women whose lives were changed by Martyn Lloyd-Jones.


John Peters is a native of Aberdare, South Wales. He teaches English language and literature at Charterhouse School and lives in Godalming with his wife and three children.

This excellent little book is now out of print, but the text is exclusively presented here for you to freely download by kind permission of the author, John Peters. Copyright © 1986 John Peters

Links to access download of 75 page book:

Rich Text Format (which will load into most wordprocessors)

Microsoft Word Format.

Martyn Lloyd Jones – Nine sermons from 1969 in Pensacola, Florida US visit

Photo by Iain Murray (misterrichardson.com)

Thanks to a great site www.mlj-usa.org/pensacola:

Here are nine sermons that Martyn Lloyd-Jones preached at the Pensacola Theological Institute in 1969, as part of his final visit to the USA.

The first was preached on Sunday morning, 17th August 1969, with Hurricane Camille threatening the area. Hence MLJ’s comment:-

    „Now I shall condense as best I can, my exposition of this great statement!”

The second sermon was preached on the afternoon of that same Sunday, the meeting having been brought forward in view of the approaching storm. However, by that time it had become apparent that the worst of the hurricane was going to miss Pensacola.

These are truly excellent sermons. ‘Prayer’ seems a slightly unusual start to the series, but ‘The Acid Test’ is powerful, ‘A Picture of the Church’ is hard-hitting, ‘The Problem of Evangelism’ is a real gem, and from my point-of-view ‘How Shall We Escape?’ might be more appropriately titled: ‘So Great a Salvation’ – it’s a great sermon on a great salvation.

May God bless you greatly as you listen.

1. Prayer (Hebrews 10:10-25)

2. The Acid Test of Christian Profession (2 Corinthians 4:17)

3. The Deep Things of God (1 Corinthians 2)

4. The Doctrine of the Church (Acts 2:42)

5. A Picture of the Church (Luke 24:25-27)

6. How Shall We Escape? (Hebrews 2:1-4)

7. The Problem of Evangelism (1 Thessalonians 1:5a)

8. Revival of a Backslidden Church (Exodus 33)

9. The Narrow Way (Matthew 7:13-14)

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari