ISTORIA ANABAPTISTILOR – Daniel Branzai (Lucrare de baza pentru Romanii Protestanti)

(sursa) situl Crestinul

Miscarea Anabaptistilor e importanta pentru ca Anabaptistii au fost percusori ai Reformei.

Mişcarea anabaptistă

1. ASPECTE METODICE

1.1. Definirea, incadrarea si delimitarea subiectului.

Sub aspectul cercetarii istorice, subiectul se defineste atat ca subiect de istorie a crestinismului in cadrul istoriei religiilor, care apartin stiintei seculare, folosind metode obiective, cat si ca subiect de istorie a Bisericii, ca ramura a Teologiei, folosind metoda de cercetare teologica din perspectiva evanghelica.

Subiectul se defineste drept studiu al unei miscari crestine constituite in timpul Reformei din sec. al XVI-lea, miscare care are continuitate pana in prezent. Din acest punct de vedere, se coreleaza cu o alta ramura a Teologiei istorice, si anume istoria gandirii crestine sau istoria doctrinelor crestine.

Prin problemele de teologie sistematica pe care le pune istoria doctrinelor, subiectul se coreleaza si cu teologia sistematica, mai ales cu dogmatica si cu teologia polemica. Prin problemele de teologie practica, subiectul cercetat se leaga de ramuri ca teologia evanghelizarii sau misionarism, teologia pastorala, liturgica, etc…

Din punct de vedere al istoriei seculare, subiectul pune probleme ce depasesc istoria bisericeasca, raportandu-se la istoria culturii si civilizatiei, societate, economie, stat, corelate, bineinteles, cu problema fundamentala a relatiei dintre Biserica, stat, si natiune.

1.2. Importanta problemei cercetate care justifica abordarea ei in aceasta lucrare.

Lucrarea anabaptista apartine Reformei radicale, care, la inceput, a fost prezentata ca extremista, iar in prezent este reconsiderata de teologii protestanti, mai ales cei evanghelici, fiindca prin tendinta ei anabaptista este precursoarea tuturor bisericilor evanghelice care practica botezul la varsta adulta. Prin tendinta radicala de traire integrala a crestinismului, precede fundamentalismul neoprotestant, iar prin tendinta entuziasta, precede miscarea penticostala.

Anabaptistii au separat radical Biserica de Stat, prefigurand un aspect care va fi reluat in America de Nord de baptisti, si care se va impune in statele seculare dupa Revolutia franceza din 1789. Din alt punct de vedere, participarea partiala a miscarii anabaptiste la miscarea hiliasta ( milenista), care a incercat sa instaureze o societate bazata pe crestinismul comunitar, a prefigurat socialismul secular din sec. XVIII- XIV, de la Saint Simon la Marx, care nu au facut decat sa “teoretizeze” o imparatie de 1 000 de ani fara Dumnezeu.

Esecul de a instaura o societate milenista pe scara larga a condus la aparitia comunitatilor anabaptiste inchise. In prezent, aceste comunitati tind sa se deschida si contribuie prin scrieri si activitati practice la dezvoltarea conceptiei dupa care Biserica preia de la statul secular sfere intinse de activitate.

Invatamantul, asistenta sociala, asigurarile si multe alte domenii care privesc viata sociala a membrilor sunt preocupari importante pentru Biserica. In felul acesta este limitata activitatea statului, reducandu-se riscul aparitiei tensiunilor social-politice. Importanta miscarii anabaptiste, ca subiect de cercetare reiese si din faptul ca a influientat istoria crestinismului din tara noastra, unde tendinta anabaptista spre unitarism este si mai clara prin faptul ca promotorul unitarismului in Transilvania, David Francisc a fost si promotorul anabaptistilor.

Tendinta actuala de apropiere a miscarii anabaptiste de cea evanghelica justifica un studiu pozitiv al acestor reprezentanti ai Reformei radicale.

1.3. Obiectivele cercetarii.

Originea, aparitia si dezvoltarea miscarii anabaptiste evanglelice in Elvetia, Imperiul Romano – German, Olanda, Transilvania, continuarea miscarii anabaptiste pana in prezent si tendintele ei actuale.

2. DE LA PRECURSORII REFORMEI (PREREFORMATORI) LA MAREA REFORMA PROTESTANTA

2.1. VIATA SPIRITUALA IN EVUL MEDIU

2.1.1. DECADENTA CRESTINISMULUI

Biserica Crestina, din perioada apostolilor si pana la Reforma, a fost mai intai biruitoare, in ciuda persecutiilor, dar apoi, incepand cu sec.IV a cunoscut o perioada de decadenta si declin, care s-a accentuat cu trecerea timpului.

Una din devierile timpurii de la invataturile Noului Testament a fost supozitia ca actele de cult contin puteri magice si sunt mijloace prin care se obtine mantuirea.

Botezul, in decursul timpului, a ajuns sa fie vazut ca un instrument de regenerare iar participarea la impartasanie ca un mijloc de obtinere a iertarii pacatelor savarsite dupa botez.

In decursul catorva secole, alte grave erori si practici nescripturale si-au gasit drumul in biserica. Odata cu acceptarea religiei crestine de catre Constantin, imparatul Imperiului Roman, persecutiile au incetat. Atunci a inceput cresterea exterioara si expansiunea bisericii.

Constantin si fiii lui, care i-au succedat la domnie, au acordat privilegii Bisericii, iar mai tarziu, crestinismul a devenit religie de stat. Teodosiu I, in anul 380 a dat un edict in care declara crestinismul religie de stat. Biserica s-a unit cu statul si mai tarziu, populatia a fost silita sa devina crestina.

Toate conditiile preliminare de a putea fi primit ca membru in biserica au fost abandonate, cu exceptia botezului, care a fost facut obligatoriu. Deoarece, in teorie, acest act de cult trebuia sa fie un instrument de regenerare, membrii bisericii erau considerati persoane regenerate. A fost introdus botezul copiilor mici, ceea ce inseamna ca biserica nu mai putea fi un trup de credinciosi. Disciplinarea biblica nu mai putea fi aplicata in biserica.

Consecinta acestui declin in credinta si practica a dus la pierderea standardului de viata si practica lasat de apostoli.

Ideea de preotie, luata in mod literal, a inlocuit preotia spirituala a tuturor credinciosilor. Preotii acestor biserici erau considerati ca mediatori intre Dumnezeu si om. Acum, o preotie luata in sens literal, avea nevoie de un altar, sacrificii, deasemenea luate in sens literal. Acest lucru s-a realizat prin ceremonia liturghiei, cu supozitia ca painea sau azima, in serviciul de impartasanie, este schimbata in trupul Domnului Isus, si ca El trebuie, in mod literar, oferit din nou si din nou, ca ispasire pentru pacat.

Rugaciunea catre Maria si sfinti era considerata necesara. In limbajul Scripturii, sfintii sunt cei credinciosi. In viziunea bisericii numai cei ce se canonizau si erau despartiti de viata lumeasca, erau considerati sfinti.

In timp, imagini despre Isus si sfinti au inceput sa fie obiecte de inchinare si adoratie. Biserica de Apus si cea de Rasarit aveau practici diferite in ceea ce priveste obiectele de inchinare (picturi, statui de piatra, lemn).

Printre semnele clare ale indepartarii de invataturile Noului Testament au fost doctrinele cu privire la purgatoriu, indulgente, folosirea apei si uleiului sfint, superstitiile legate de relicve, si alte practici.

Dupa secolul al 12-lea credinciosului nu i se dadea si vinul, ci numai painea, considerandu-se ca fiecare element continea si trupul si sangele lui Hristos.

Muzica a devenit complicata si colorata ca un acompaniament potrivit pentru misterele sacre al liturghiei.

Intre anii 1309-1439 Biserica Romana a ajuns cat se poate de jos in ochii laicilor. Organizarea ierarhica cu cererea ei de celibat a dus la un declin in morala clericilor. Multi preoti aveau concubine sau se angajau in aventuri nepermise cu membre din bisericile lor.

Papalitatea si-a pierdut prestigiul datorita evenimentelor legate de “Captivitatea Babiloniana” si “Marea Schisma”. Impozitele papale si numeroase alte taxe au devenit o povara pentru populatie. In anumite tari(Franta, Anglia) statul national a devenit suficient de puternic pentru a-l sfida pe papa si a incerca sa supuna Biserica intereselor nationale. Toate acestea cereau reforma interna a papalitatii in perioada evului mediu tarziu.

2.1.2. O epoca a nelinistii

Cele doua secole care preced reforma s-au dovedit in mod remarcabil vitale in fata unei provocari si schimbari fara precedent. Cu cat se inmulteau abuzurile in biserica, cu atat se se auzeau mai multe strigate pentru reforma. Noi forme de pietate laica, mici tratate devotionale, interes renascut pentru relicve, pelerinaje si sfinti, miscarile religioase – toate marturisesc o spiritualitate cu radacini adanci. Se poate observa crestere constanta in intensitate si profunzime a sentimentului religios pana la perioada Reformei.

Acest lucru nu inseamna negarea realitatii ca Evul Mediu Tarziu a trecut si prin perioade de transformari politice, sociale, economice si religioase.

Poetul Eustache Deschamps spunea “Acum lumea e lasa, decazuta si slaba, batrana , invidioasa si balbaita. Nu vad decat barbati si femei nebune. Se apropie sfarsitul, intradevar …..toate merg prost“, exprimand starea generala de melancolie.

De fapt aceasta stare de indispozitie, sentimentul ca vremurile au scapat de sub control, combinata cu asteptarile religioase tot mai mari, a produs o epoca de extraordinara neliniste.

In cartea sa , The Courage To Be, Paul Tillich schiteaza istoria civilizatiei vestice in termenii a trei tipuri recurente de neliniste, de frica.

Sfarsitul antichitatii clasice a fost marcat de o neliniste ontologica, de o preocupare intensa pentru soarta si moartea omului. Catre sfarsitul Evului Mediu, a predominat o neliniste caracterizata de un sentiment de vinovatie si frica de condamnare. Aceasta, in schimb, a lasat loc, catre sfarsitul epocii moderne, unei nelinisti spirituale, unui sentiment de desertaciune si lipsa de sens. Moartea, sentimentul vinovatiei si al lipsei de sens rasuna ca o nota distonanta in literatura, arta si teologia acestei perioade.

Aceste trei teme se contureaza in zbaterea lui Luther si in incercarea lui de a gasi un Dumnezeu plin de har. Prins in mijlocul unei furtuni cu tunete si trasnete, si temandu-se ca i se apropie sfarsitul, Luther a jurat ca va deveni calugar. O data ajuns la manastire, a fost cuprins de un coplesitor sentiment de vinovatie. Desi zbaterea lui Luther a fost doar a sa, ea rezuma sperantele, nelinistile vremii sale. El a fost, am putea spune, exact ca toti ceilalti,dar intr-o masura putin mai mare. Asfel teologia reformatorilor a fost un raspuns specific la nelinistea aparte a vremii lor.

In Evul Mediu Tarziu, Europa a fost invadata de o preocupare morbida pentru suferinta si moarte. La baza acestei experiente neplacute stau doua fenomene inrudite: foametea si ciuma. Criza agrara a fost deosebit de puternica la inceputul sec.al XIV-lea; acesteia i s-a adaugat ciuma bubonica sau Moartea Neagra, care a ajuns la apogeu in Anglia in jurul anului 1349 si care a cauzat moartea a cel putin o treime din populatia Europei.

Viziunea mortii s-a manifestat atat in predici si xilogravuri, cat si in pictura si sculptura vremii. Mormintele erau deseori impodobite cu imaginea unui cadavru gol, cu gura cascata, pumnii inclestati si cu maruntaiele mancate de viermi. Moartea, vazuta sub forma unui schelet, dansa conducandu-si victimele.

Siguranta mortii era o tema obisnuita si pentru predicatori. Un calugar franciscan, Richard de Paris, a predicat zece zile consecutiv, cate sapte ore pe zi, numai despre Zilele din urma: moarte, judecata, rai, iad. Nelinistea morala, pe care Tillich o considera a fi motivul dominant in epoca, deriva din faptul ca moartea implica judecata, iar judecata il aduce pe pacatos in fata in fata cu un Dumnezeu sfant si plin de manie.

Au existat diferite incercari de a diminua sentimentul de vinovatie, care apasa atat de greu asupra sufletelor oamenilor. Cele mai radicale au fost exercitate de diverse grupuri de persoane care practicau flagelarea, ascetismul sever, si care mergeau din oras in oras, biciuindu-se cu biciuri de piele, in sperata ca vor ispasi vina proprie si cea a intregii societati.

Nicaieri altundeva nu este mai evident sentimentul vinovatiei care caracterizeaza viata religioasa din perioada medievala ca in manualele confesionale si in catehismele laice, care au invadat lumea cu ajutorul tiparnitelor recent inventate. Analiza acestor documente, pe care o face Steven Ozment, arata ca, departe de a oferi un sentiment de iertare, acestea nu au facut altceva decat sa reinvie vina deja existenta.

In stransa legatura cu frica, ce a dominat toate fazele vietii in Evul Mediu Tarziu, se afla o criza de incredere in identitatea si autoritatea Bisericii. Spre deosebire de alte doctrine stabilite la diferite concilii, doctrina despre Biserica nu a primit niciodata un statut dogmatic.

Reforma din sec. XIV-lea a fost o continuare a cautarii adevaratei biserici, care a inceput cu mult inainte ca Luther, Zwingli, Calvin sau parintii catolici sa intre in scena.

2.2. Precursori ai reformei

De-a lungul veacurilor, pe masura ce Biserica unita cu statul se indeparta tot mai mult de adevarul Sfintelor Scripturi, au existat diferite grupuri de crestini care s-au straduit sa ramana credinciosi invataturii curate a Noului Testament. Astfel Dumnezeu nu a ramas nici o data fara sa aiba un popor al Sau, oameni care sa-L marturiseasca atat prin viata lor cat si cu gura, chiar cu riscul vietii lor. Dintre aceste grupari se pot mentiona in mod special: donatistii, valdenzii si anabaptistii. Supusi unor prigoane salbatice de catre „sfanta biserica”, hartuiti pretutindeni, torturati, macelariti, masacrati in mare parte, acesti oameni „nu si-au iubit viata, chiar si pana la moarte”. Asa cum spune autorul epistolei catre Evrei: „…unii, ca sa dobandeasca o inviere mai buna, n-au vrut sa primeasca izbavirea, care li se dadea si au fost chinuiti. Altii au suferit batjocuri, batai, lanturi si inchisoare; au fost ucisi cu pietre, taiati in doua cu fierastraul, chinuiti; au murit ucisi de sabie, au pribegit imbracati in cojoace si-n piei de capre, lipsiti de toate, prigoniti, munciti, – ei, de care lumea nu era vrednica – au ratacit prin pustiuri, prin munti, prin pesteri si prin crapaturile pamantului” (Evrei 11:35-38).

Chiar daca unele din aceste grupari nu mai exista astazi asa cum erau pe vremuri, ideile lor, credinta lor curata a strabatut veacurile si au influentat alti oameni de seama a lui Dumnezeu. Multe dintre ideile lor se gasesc in marturisirea de credinta si in practica Bisericilor Penticostale din zilele noastre. Este demn, ca pe langa aceste grupari pe care le-am amintit mai sus, sa consemnam contributia importanta pe care au avut-o unele personaje din istoria bisericii. Dintre acestea as aminti pe: William Ockham, Misticii scolastici, John Wyclif, Jan Hus si Savonarola, care au avut o contributie considerabila in pregatirea Reformei. O buna parte din ideile lor au fost luate si propovaduite de reformatori. Doresc in continuare sa vorbesc putin despre cateva dintre aceste miscari si personaje, care au avut un rol deosebit in pregatirea reformei care a urmat. Acestea sunt: Valdenzii, William Ockham, Misticii medievali, Fratia vietii in comun, John Wyclif si Jan Hus. Nu putem vorbi despre toti, deoarece spatiul acestei lucrari nu permite. De aceea i-am ales pe cei care au avut o rezonanta mai puternica in ceea ce priveste baza biblica a credintei lor precum si influenta asupra personajelor reformei, in special asupra lui Luther.

2.2.1. Valdenzii

Cea mai veche grupare crestina pre-reformatoare, care a existat si exista si azi o constituie valdenzii. Numele si l-au luat de la un negustor bogat din Lyon pe nume Petro Valdes, care pe la 1175-1176 si-a impartit averea saracilor si a hotarat sa urmeze pilda lui Hristos, traind o viata de saracie si propovaduind Evanghelia. El avea o traducere a Noului Testament din limba latina in limba vorbita de popor, traducere care a stat la baza actiunii lui de evanghelizare. Barbati si femei consacrati i s-au alaturat, iar acest ideal de viata dusa in saracie si simplitate a fost aprobat de papa Alexandru III la Conciliu Luteran III in 1179.

De aceea cred ca merita sa spunem ceva despre ei. Iata cum prezinta Elisabet Livingstone inceputurile lor: „Aceasta mica comunitate crestina, care supravietuieste in Piedmont, isi are originea in grupa <<Saracilor din Lyon>>, organizata in secolul XII de Petro Valdes, de la care si-au preluat numele… Valdes a fost un negustor bogat din Lyon care a murit intre 1205 si 1218. In 1173 sau curand dupa aceea el si-a impartit averea la saraci si a devenit predicator itinerant; in scurta vreme a atras o multime de urmasi, barbati, femei si … Alexandru al III-lea i-a aprobat lui Valdes juramantul de saracie, dar i-a interzis lui si tovarasilor sai sa predice fara invitatia clerului. Valdes a inceput curand sa nu mai de-a ascultare prohibitiei impuse… Valdes si urmasii sai s-au organizat separat de Biserica, au ignorat decretele si sanctiunile ei si si-au numit proprii lor slujitori. Mai presus de toate ei au insistat asupra dreptului datoriei de a predica”.

Dupa un timp ei au fugit din Lyon si si-au organizat miscarea ca o Biserica, alegandu-si episcopi, preoti si diaconi. In cele din urma s-au declarat Biserica adevarata si s-au raspandit peste tot: in sudul Frantei, si Spaniei, apoi in Germania, Piedmont si Lombardi dar predominand in Lombardia (Italia de nord) si Proventia (Franta de sud). Puternicul papa Inocentiu III nu putea ingadui aceasta situatie.

In 1214, el i-a denumit pe valdenzi eretici, schismatici iar in 1215, la marele conciliu Lateran IV, Inocentiu III a repetat denumirea generala a ereticilor, inclusiv a valdenzilor. Cu toate acestea valdenzii s-au raspandit atat de mult geografic si doctrinar, incat in 1218 au convocat un conciliu general la Bergano (Italia) unde s-au discutat diferentele doctrinare intre valdenzii din Lombardia si cei din Franta. Mai tarziu au fost urmariti de Inchizitie fara ca aceasta sa-i poata distruge.

Invatatura lor, pe care o respingea papa, era propovaduirea neautorizata a Bibliei si respingerea rolului intermediar al clerului, cele doua chestiuni fundamentale care le-au atras denumirea de eretici.

Una din sursele cele mai convenabile ale invataturii valdenze este un tratat scris pe la 1320 de Bernard Gui, un vestit inchizitor francez pe vremea cand valdenzii erau inca una dintre cele mai puternice miscari dizidente. Acesta ii descrie ca respingand autoritatea eclesiastica, mai ales prin nesupunerea fata de papa sau fata de decretele sale de excomunicare, si prin reinterpretarea tuturor sacramentelor romano-catolice, cu exceptia spovedaniei si iertarii si a impartasaniei.

In teorie, toti valdenzii, barbati si femei, puteau administra aceste sacramente, iar euharistia avea loc o data pe an. Pare sa se fi practicat si un botez valdenz. Sarbatorile si rugaciunile romano-catolice erau respinse de valdenzi.

Gui ii invinuieste ca se erijau ca Biserica alternativa in care „preotul” era pur si simplu un om bun, in loc sa fie o persoana ordinata de Biserica. Aceasta ii parea ceva mult mai greu decat alta importanta trasatura distinctiva ale valdenzilor, propovaduirea misionara in limba locala, cu o puternica scoatere in evidenta a Noului Testament.

Ei refuzau sa depuna juraminte, fiindca spuneau ca Biblia interzice aceasta. Valdenzii negau purgatoriul intrucat nu gaseau nici o baza pentru el in Noul Testament, negand astfel credinta romano-catolica in favoarea rugaciunilor si milosteniilor facute pentru morti. Pentru Valdenzi, daca mortii erau in iad, nu mai erau speranta pentru ei, iar daca erau in ceruri nu aveau nevoie de rugaciune.

In ceea ce priveste organizarea Bisericii spune Gui, valdenzii aveau superiori si credinciosi. Superiorii trebuiau sa traiasca vieti mai austere, fiind obligati sa evanghelizeze si sa rataceasca predicand fara incetare ca si apostolii.

Punctele notate de inchizitorul Gui in sec XIV sunt iarasi dezvaluite de inchizitorii ulteriori in sec. XV si in sec. XVI, cu anumite trasaturi, care par sa devina mai radicale.

Erau acuzati ca resping cladirile, cimitirele, altarele, agheasma, liturghiile, pelerinajele, indulgentele, toate fiind socotite netrebuincioase. Valdenzii si-au completat organizarea. „Clerul” valdenz continua sa se consacre exclusiv predicarii in dialectul local.

Zonele in care ei au fost mai puternici, au fost cele din Europa centrala si tarile romano-catolice din Europa rasariteana. Insesi invataturile valdenze au fost influentate de alte miscari dizidente.

Valdenzii francezi au continuat sa fie hartuiti pana la sfarsitul evului mediu. Aceasta a culminat cu o cruciada contra lor in 1488, in Dauphine (dofine). In Italia, ei au continuat sa reziste cu succes impotriva Inchizitiei, gasindu-si refugiu mai ales in Piemont, unde au fost atacati in 1488. Lucrarea celor din Europa centrala si partea romano-catolica a Europei de est, avea sa influenteze mai tarziu cursul Reformei protestante.

In sec. XV, in pofida campaniilor repetate impotriva lor, valdenzii au circulat mult in Europa centrala si au avut schimburi de idei cu husitii cehi si wyclifitii englezi care se aflau in aceasta zona.

Viata acestor credinciosi in munti nu a fost usoara atata timp cat ei erau cautati pentru a fi executati. Insa dupa un timp oamenii care locuiau la poalele muntilor le-a oferit un ajutor, iar mai tarziu „fratii din Boemia” au fost pentru ei un ajutor, acesta incercand o unificare cu valdenzii. Mai tarziu au luat contact cu reformatorii, fiind influentati puternic de teologia lui Calvin si identificandu-se in mare masura cu reformatii.

In ciuda tuturor prigoanelor care s-au abatut asupra lor de-a lungul timpului, au ramas si exista si azi, asa cum scrie Gunar Westin: „ei traiesc si azi inItalia si sunt unici in felul lor, o biserica libera protestanta din secolul XII, care este plina de vitalitate”.

Alaturi de aceste grupari crestine din biserica oficiala s-au ridicat si barbati de seama, cercetatori ai Sfintelor Scripturi, teologi remarcabili, care au inteles din studiul lor personal, luminati de Duhul Sfant adevarurile Bibliei si ratacirile doctrinei catolice. Cei mai de seama reprezentanti de care ne vom ocupa in cadrul acestui capitol sunt John Wycliff si Jan Huss.

2.2.2. Fratia vietii in comun (Devotia Moderna)

Aceasta a fost o comunitate de barbati, atat laici, cat si clerici, care s-au adunat in casa lui Radewijns din Deventer. Acestia erau in principal prieteni ai acestuia care aveau acelasi fel de gandire si erau adepti ai lui Groote Geert – un bastinas din Deventer (Olanda) care studiase la Paris si fusese profesor la Colonia (Koln). Acesta s-a pocait in anul 1374 (anul mortii lui Petrarca); mai tarziu a adunat in casa lui femei cucernice care traiau fara sa fi depus vreun juramant monastic, apoi s-a asociat cu Florens Radewijns. Acesta era un preot care studiase la Praga, era un bun organizator si a trait intre anii 1350-1400.

Cei care s-au adunat in casa lui Radewijsn au ajuns cunoscuti sub numele de Fratii Vietii in comun. Erau un grup semimonahal care respecta regula simpla a saraciei, castitatii si ascultarii insa neangajati prin nici un legamant formal. Astfel, orice membru era liber sa paraseasca fratia si sa se intoarca la viata seculara, daca asa ii placea. Fratii nu cerseau pomeni, cum faceau „fratii cersetori”, ci aveau grija sa fie tacuti, sa-si vada de treburile lor si sa lucreze cu propriile lor maini, dupa invatatura apostolului Pavel.

Cand Graote a murit de ciuma, Radewijns a preluat conducerea miscarii Devotio Moderna, iar in 1387 a intemeiat casa ei cea mai influenta la Windesheim, langa Zwolle, in Olanda. Acolo, Fratii Vietii in comun au devenit canonici augustini iar statutul lor a fost aprobat de papa Bonifaciu IX in 1395. Peste cativa ani, s-au asociat cu alte case din Olanda, ca sa formeze Congregatia de la Windesheim. Ei s-au consacrat nu doar vietii spirituale si renuntarii la lume, ci si intregului proces al educatiei. Ei predau in scoli locale si isi infiintau propriile lor scoli. Ca sa-si intretina comunitatea, se ocupau de toate aspectele productiei de carti: scrierea, copierea manuscriselor, legarea si comercializarea volumelor, iar odata cu aparitia tiparului, isi tipareau cartile in propria lor tipografie. Windesheim si casele sale afiliate s-au facut curand cunoscute ca stupi de sarguinta cucernica. Cu timpul, miscarea pornita de Grapte a luat avant si s-a raspandit. In secolul XV, Canonicii de la Windesheim au infiintat comunitati in Germania si Elvetia.

Multi dintre fratii vietii in comun si dintre cei mai educati de ei au marcat prin personalitatea lor lumea crestina. Cei mai de seama dintre acestia au fost Nicolaus din Cusa (Kues) si Erasmus insusi. Gabriel Biel (1420-1495), filosof cunoscut ca „ultimul scolastic german” si umanistul Rudolf Agricola (1444-1485), au fost membri ai acestei comunitati, intrucat cele mai stralucite elemente ale scolasticii si umanismului coexistau in Devotio Moderna.

Aceasta comunitate a fost importanta prin accentul pe care l-a pus pe studiu. Este deosebit de important sa stim aceste lucruri, deoarece ne vor ajuta sa-l intelegem mai bine pe Luther care a studiat intr-o asemenea scoala si este evident ca acest fapt l-a influentat in ideile si teologia lui de mai tarziu.

2.2.3. William Ockham (1280-1394)

A fost un ganditor crestin de prima importanta. S-a nascut intre 1280-1290, probabil in satul Ockham din Surrey (Anglia) si a murit la Munchen (Germania) pe la 1349. Dupa ce a intrat in ordinul franciscan, si-a inceput studiile teologice la Oxford, pe la 1309 si a indeplinit conditiile pentru a primi gradul universitar de Magister, cu prelegerile sale asupra „Cartii sentemtiilor” de Petru Lombard pe la 1318-1320.

Dupa cate s-ar parea, fostul cancelar al universitatii l-a denuntat ca eretic papei Ioan XXII si William a fost convocat la Avignon in 1324. Cand a ajuns acolo, s-a implicat intr-o controversa asupra saraciei apostolice care l-a facut sa fie mai critic fata de papalitate; el a cerut ca biserica sa fie condusa de un colegiu de papi si a afirmat ca Hristos este unicul Cap al Bisericii, invataturi care prevesteau miscarea conciliara. Ockham a respins complet autoritatea papala in materie seculara. In 1328, a intrat in serviciul imparatului romano-german, Ludovic de Bavaria, sprijinindu-l in lupta lui cu papalitatea.

In filosofie, Wiliam a elaborat o noua forma de teorie nominalista. El a respins doctrina predominanta, dupa care „universaliile” – instructiuni mentale fara realitatea autonoma – ar fi avut existenta reala. Nominalismul lui William avea sa fie numit „via moderna” (calea moderna) in opozitie cu „via antiqua” (calea veche) a lui Aquinas. Ockham argumenta ca „universaliile” sunt pur si simplu produse artificiale ale mintii umane, necesare pentru comunicarea cu ajutorul limbajului. Numai indivizii sau lucrurile „particulare” (concrete) ar avea existenta reala. Intrucat cunoasterea se bazeaza pe experienta lucrurilor individuale, stiintelor naturii li s-a dat o noua semnificatie.

In multele sale scrieri, Gulielmus Occamus (pe numele sau latinizat) a dezbatut cu iscusinta logica, magistrala marile teme ale filosofiei si teologiei. Principiul sau cunoscut sub numele de „briciul lui Ockham”, afirma: concluzia care se poate formula pornind de la mai putine presupuneri nu are rost sa fie formulata pornind de la mai multe presupuneri („ceea ce se poate face cu mai putin, in zadar se face cu mai mult”); mintea nu trebuie sa inmulteasca lucrurile fara necesitate. Occamus a facut critica elaborata a dovezilor existentei lui Dumnezeu, desi el insusi formulase o puternica teologie pozitiva (KATAFATICA, care definea pe Dumnezeu prin afirmatii, spre deosebire de teologia negativa, APOFATICA, dupa care se poate spune doar ceea ce nu este Dumnezeu, nu ceea ce este.

Originalitatea si profunzineam lui Ockham, este deficitara. Dumnezeu este absolut liber si omnipotent, El poate face totul, inclusiv sa se contrazica, de pilda poate sa mantuiasca un raufacator si sa osandeasca un sfant. Aceasta afirma unii istorici despre Ockham deoarece el subliniaza ca Dumnezeu este cunoscut numai prin credinta, nu prin ratiune sau prin iluminare si ca voia lui Dumnezeu este absolut suverana dar aceasta nu inseamna ca se contrazice. In aceste privinte si in altele, Ockham a netezit calea pentru teologia reformatorilor din sec. XVI, in mod special a lui Luther care va fi influentat de nominalismul lui, pe care il va studia la universitatea din Erfurt.

2.2.4. Misticii Germani

Studiul acestor mistici este important deoarece ei au influentat gandirea lui Luther precum si lucrarea lui.

Primul mare mistic care l-a influentat pe Luther in lucrarea sa de mai tarziu a fost Johnn Eckhart (1260-1327).

Meister Eckhart a fost un calugar dominican german a carui opera este la originea curentului mistic renan si a traditiei conceptuale reluata de idealismul german. Dupa moarte, invatatura lui a fost condamnata de papa Ioan XX (1316-1334). Este recunoscut acum drept forta cea mai de seama in viata religioasa a Germaniei inainte de Reforma.

b) Johnn Tauler (1300-1361)

Elevul lui Eckhart, Johnn Tauler – si el un mistic dominican german, a fost un predicator puternic care a accentuat nimicnicia omului in prezenta lui Dumnezeu. Predicile lui au contribuit la modelarea gandirii lui Luther intr-un stadiu critic al experientei lui spirituale.

c) Johann von Wesel (1400-1481)

Johann von Wesel, din Renania a prefigurat pe reformatorii germani intr-o mare parte din invatatura sa. A respins multe dintre doctrinele si practicile specifice ale Bisericii catolice medievale si a declarat ca numai Biblia este autoritatea absoluta in materie de credinta. A scris impotriva indulgentelor in 1475, a fost judecat de Inchizitie in 1479 si condamnat la detentiune pe viata in manastirea augustina de la Mainz.

d) Wssel Gansfort (1419-1489)

Wessel Gansfort, un teolog olandez educat de Fratii Vietii in comun, a fost denumit unul dintre umanisti biblici. Si el a scris impotriva indulgentelor si a luat in mare masura aceeasi pozitie ca si Luther in atacearea pretentiilor papei si in denuntarea erorilor Bisericii din timpul sau.

2.2.5. John Wycliff (cca. 1328-1384)

Este foarte interesant modul in care apare pe scena acest credincios considerat un premergator al Reformei.

Supunerea Regelui John al Angliei fata de Papa Inocentiu al III-lea si umilirea sa de catre acesta, au dus la o atitudine ostila fata de papalitate in acesta tara. Intreaga natiune engleza s-a considerat injosita in urma acestui act. Pretentiile exagerate ale papilor si amestecul lor in numirea episcopilor englezi au dus in repetate randuri la dispute deschise intre Biserica si conducerea laica, contribuind la largirea prapastiei existente. In aceste conditii apare pe scena Bisericii engleze Wycliff.

Iata cum il prezinta Andrew Miller:

„Tocmai cand rabdarea poporului fata de abuzurile papalitatii parea sa se fi epuizat, Dumnezeu a gasit cu cale sa ridice un oponent puternic al intregului sistem ierarhic primul om care a facut sa se zguduie din temelii dominatia papei in Anglia, si inainte de toate, un om care a iubit in mod sincer adevarul si care l-a vestit atat celor invatati cat si poporului de rand. Acesta a fost John Wycliff. El este numit pe drept precursorul, sau steaua de dimineata a zorilor Reformei”.

O buna parte din viata si-a petrecut-o studiind si apoi predand la Oxford. La inceput dorinta sa nu a fost sa lupte impotriva autoritatii Bisericii Romano-Catolice, ci dorea o reformare din interiorul ei. Astfel pana in 1378 intentia lui a fost sa reformeze Biserica prin eliminarea clericilor si prin deposedarea de proprietati care, credea el, sunt cauza coruptiei. In 1376 scrie lucrarea „Of Civil Dominio” (Despre stapanirea civila) in care sustine ca exista o baza morala pe care trebuie sa o aiba conducerea eclesiastica. Insa nu a putut suporta modul in care clerul deposeda de bani pe credinciosii de rand ai Bisericii. Pamanturile, in mare parte, erau proprietatea Bisericii, de aceea la cererea lui de deposedare de proprietati a acesteia, s-a bucurat de un sprijin deosebit din partea nobilimii engleze, care dorea mult acest lucru.

Daca la inceput a incercat reformarea Bisericii din interior, mai tarziu „dezgustat de <<captivitatea Babiloniana a Bisericii>> si de schisma, Wycliff n-a mai fost satisfacut de aceasta abordare mai degraba negativa, si dupa 1378 a inceput sa se opuna dogmei Bisericii cu idei revolutionare”.

Intrebarea fireasca pe care si-o pune orice istoric este cum a reusit Wycliff sa-si propage ideile fara sa fie excomunicat si omorat ? Raspunsul este ca Dumnezeu l-a ocrotit prin nobilii englezi si prin John de Graunt. Astfel Biserica nu s-a atins de el.

Lovitura cea mai puternica pe care a dat-o Bisericii a fost in anul 1379, cand fara sa-i fie frica de consecintele nefaste care ar fi putut sa apara, a sustinut cu toata taria in scris ca “Hristos este capul Bisericii, si nu Papa”. Prin aceasta nega ca Biserica ar avea putere absoluta, spunand: „Puterea pe care a pierdut-o prin pacate de moarte”. Sau altfel spus: „chiar daca papa si toti clericii ar disparea de pe pamant… credinta nu s-ar pierde, pentru ca ea isi are temelia numai in Domnul Isus, Stapanul si Dumnezeul nostru”.

Vazand importanta pe care o dadea clerul Bisericii in sine precum si invataturile eronate cu privire la autoritatea ei, abuzand astfel de neglijenta fata de Sfanta Scriptura, Wycliff nu a mai suportat acest lucru afirmand ca: „Biblia si nu Biserica este singura autoritate pentru credincios si ca Biserica trebuie sa ia model de la Biserica Nou Testamentala”. Critica adusa Bisericii nu s-a oprit aici, el atacand prin predicile sale alte nereguli cum sunt: cultul icoanelor, cultul sfintilor, al moastelor si al sacramentelor, precum si infiintarea indulgentelor.

Cea mai mare realizare a lui Wycliff a fost aceea de a pune Biblia la indemana poporului in limba engleza. Astfel el a putut sa-si sustina mai bine convingerile cu privire la Biserica, Papa, Scriptura.

In ceea ce priveste euharistia a sustinut consubstantierea insa extrema la care a ajuns cu privire la sacramente a fost aceea de a nu recunoaste nici un sacrament, negand caracterul sacru al euharistiei. Dupa moartea lui insa cei care au continuat invatatura lui au fost numiti „lolarzi”. Acestia erau predicatori laici care au continuat ideile lui Wycliff, iar miscarea acestora a fost numita miscarea lolarzilor.

Cu privire la acestia Elisabeth A. Livingstone a afirmat: „lolarzii sunt urmasi ai lui Wycliff, isi bazau invatatura pe credinta personala, alegerea divina si mai presus de toate pe Biblie”. In general s-au opus celibatului preotilor, transsubstantiunii, indulgentelor si pelerinajelor, sustinand totodata ca validitatea actelor preotesti era determinata de caracterul moral al preotului. Acestia erau oameni simpli, tarani care au ales sa traiasca modest. Dupa 1401, prin statutul de „haereticis comburend” s-a aprobat osandirea oricarui taran sau croitor care tagaduia sfintenia Euharistiei sau care participa seara la o intrunire frateasca in care se propovaduia Cuvantul Bibliei.

Traducerea Bibliei in limba engleza si crearea grupului de predicatori lolarzi a avut o influenta asupra englezilor si a netezit calea Reformei. In afara de aceasta ideile lui Wycliff s-au raspandit in Europa cu repeziciune. Un rol important in raspandirea acestora l-au jucat studentii boemieni, care studiau in Anglia. Acestia i-au dus ideile in Boemia, unde au devenit baza pentru invatatura lui Jan Hus.

Concluzionand in ceea ce priveste ideile lui Wycliff in istorie pot spune ca ele nu constituie altceva decat „cateva grinzi” ale unui pod care face trecerea de la un ev mediu intunecat la o epoca moderna, acest pod prinzand contur odata cu declansarea Reformei.

2.2.6. Jan Hus (1373-1415)

Pentru a intelege ceea ce s-a intamplat in centrul Europei prin anii 1400, trebuie sa ne reamintim ce s-a intamplat in Anglia precum si legaturile acesteia cu Europa centrala. In acest sens nu trebuie uitata casatoria lui Richard al III-lea al Angliei cu Ana de Boemia, care a avut o importanta istorica deosebita, aceasta concretizandu-se in ceva practic si anume: „schimbul de studenti intre Anglia si Boemia”.

Trebuie retinut faptul ca la fel ca in Anglia s-au facut simtite sentimentele nationale. In ambele cazuri, ele s-au ridicat impotriva stapanului strain, care domnea la Roma, si care avea pretentia de a fi loctiitorul lui Hristos pe pamant. In afara de aceasta, in Boemia existau nemultumiri si din cauza faptului ca germanii detineau multe pozitii inalte in cadrul Bisericii in detrimentul cehilor, iar la Universitatea din Praga pretindeau a avea o pozitie privilegiata.

Luptele dintre ei au dus la retragerea germanilor de la Praga si la infiintarea Universitatii din Leipzig in anul 1409. Atunci cand ideile teologice si filozofice a lui Wycliff s-au intalnit si s-au impletit cu nationalismul ceh, s-a dezvoltat in Boemia o puternica miscare de emancipare sub tutela Romei.

Am spus ca intre cele doua orase Oxford si Praga s-au facut schimburi de studenti. Astfel ideile lui Wycliff au ajuns foarte repede si usor pe teritoriul Boemiei, datorita studentilor care au studiat in Anglia si s-au confruntat cu ideile lui. Gasindu-le bune, acestia le-au luat in Boemia.

In vremea aceea la Oxford, in Anglia, se dezbateau ideile lui Wycliff. Acesti studenti le-au imbratisat si le-au adus in Boemia.

Dupa acestea intre studentii din Praga a luat fiinta o comunitate de admiratori ai ideilor lui Wycliff, in fruntea carora se afla Jan Hus. Pe langa acestia, ideile au fost imbratisate de multi intelectuali, clerici si laici.

Jan Hus s-a nascut in Bohmernald (astazi Husinet) in 1373 dupa unii ar fi 6 iulie 1369, intr-o familie modesta. Ramanand de timpuriu fara tata, a fost crescut de mama sa, care era o femeie credincioasa. Muncind din greu, aceasta l-a ajutat sa ajunga la Universitatea din Praga. Fiind un student sarguincios, a reusit foarte repede sa se adapteze situatiei. Interesat de cunoasterea Scripturilor, va deveni unul dintre cei mai buni studenti ai Universitatii.

Dupa terminarea studiilor ajunge predicator la Capela Betleem din Praga, avand un dar deosebit de a-si captiva ascultatorii cu predicile sale. Era familiar cu ideile lui Wycliff, astfel ca in predicile sale reproducea nu doar ideile acestuia ci chiar limbajul. Avea un rol important la Universitatea unde la inceput a fost magistru. Dupa plecarea germanilor la Leipzig, devine rector al acesteia in anul 1409. Ataca in predicile sale unele dogme ale Bisericii Romano-Catolice, coruptia clerului inalt. Sustinea, asemeni lui Wycliff ca Biblia este singura autoritate in viata si credinta crestinului: „Biserica este comunitatea celor alesi, iar Hristos este singurului ei Cap.

O vreme se parea ca Hus va reusi sa atraga de partea acestei invataturi prin predici si scrieri intreaga natiune ceha; insa si in Boemia existau ierarhi catolici, care i s-au impotrivit. Daca la inceput arhiepiscopul Sbinok de Praga l-a incurajat, curand acesta l-a abandonat, trecand de partea papei Alexandru al V-lea. Lui Hus i s-a interzis sa mai predice, iar papa a emis o bula in 1410 prin care s-a ordonat distrugerea cartilor lui Wycliff, iar pentru a curma influenta reformatorului ceh i-a interzis sa mai predice si in capelele private.

In 1411 papa Ioan al XXIII-lea l-a excomunicat pe Hus, care a trebuit sa se refugieze din Praga. In timpul acesta de refugiu, el s-a dedicat scrisului, elaborand, astfel principala sa opera „De Eclesia” in 1413, scrisa sub influenta directa a lucrarilor lui Wycliff.

Fiind citat sa se prezinte in fata Conciliului Bisericii, care s-a desfasurat la Constance in 1414, Hus bazandu-se pe promisiunea imparatului ca nu i se va intampla nimic rau, da ascultare si se deplaseaza acolo. Din pacate, imparatul nu s-a tinut de cuvant. Ba mai mult atat ideile lui Wycliff, cat si invatatura sa au fost condamnate ca eretice. Refuzand sa-si retracteze invatatura, Hus este intemnitat, iar in anul 1415 ars pe rug. Invatatura lui Hus nu a putut fi distrusa, fiind dusa mai departe de urmasii sai, care s-au impartit in doua tabere. Una era tabara radicala, „taboritilor”, dupa muntele Tabor, fortareata lor din sudul orasului Praga. Acestia au respins orice invatatura cu privire la credinta si practicile Bisericii Romano-Catolice care, spuneau ei, nu aveau fundament scriptural.

Cea de-a doua ramura care sustinea ideile lui Hus si care era mai moderata, era cea a „utraquistilor”. Ei au avut o pozitie proprie prin care sustineau ca numai ceea ce Biblia interzice trebuie eliminat si ca toti credinciosii, nu numai clerul trebuie sa primeasca atat painea cat si vinul la impartasanie.

Din gruparea radicala a taboritilor s-a format gruparea „Fratii Uniti”, sau „Fratii Boemiei”. Acestia au aparut prin anii 1540, constituind astfel suportul unei noi biserici care poate fi gasita si azi, numita „Biserica Moraviana”. Aceasta s-a dezvoltat foarte mult prin spiritul ei misionar, de aceea nu este ceva deosebit daca spunem ca Hus l-ar fi inspirat pe Luther. Deoarece Luther avea posibilitatea sa cunoasca invataturile lui Hus.

Seriozitatea religioasa, atat a lui Wycliff cat si a lui Hus, cere o admiratie deosebita. Dar in ciuda recunoasterii lui Luther a multor puncte de legatura cu Hus, Reforma s-a datorat intr-o mica masura eforturilor lor. Totusi nu trebuie uitat faptul ca ei au anticipat spiritul si lucrarea reformatorilor, netezind calea acestora si usurand astfel aparitia Reformei.

2.3. Reforma protestanta. Linii generale.

Reforma a fost o incercare de intoarcere la puritatea crestinismului Noului Testament si dezvoltarea unei teologii in acord cu acesta. Reformatorii erau convinsi ca aceasta teologie nu va deveni niciodata o realitate atata timp cat Biserica va fi autoritatea finala in locul Bibliei. In cea mai mare parte, Reforma a fost limitata la Europa de Apus si la popoarele teutonice. Nici Biserica de Rasarit si nici popoarele latine din vechiul Imperiu Roman nu au acceptat Reforma. In acele parti, inca stapaneau idealurile medievale de unitate si de uniformitate, dar in nordul si vestul Europei, popoarele teutonice au trecut la diversitatea protestantismului.

Totusi, in anumite tari Romano-Catolice in ciuda tuturor persecutiilor si-au mentinut existenta mici denominatii Valdenze si ale Fratilor Boemieni.

Principalii lideri ai acestei miscari au fost Martin Luther (1483 – 1546), Ulrich Zwingli (1484 – 1531), John Calvin (1509 – 1564). La inceput ei au fost pentru o restaurare a Crestinismului primar, dar nu dupa mult timp, liderii acestei miscari au adoptat ideea si apoi au decis ca o unire cu statul este necesara succesului bisericii. Aceasta decizie a fost un compromis fata de pozitia sustinuta la inceput. Acceptarea acestui compromis de catre Luther si Zwingli, compromis care includea si eliminarea oricaror disidente, a dus la aparitia miscarii Anabaptiste evanghelice.

Martin Luther s-a nascut la Eisleben, 1483 in Saxonia, o provincie din Imperiul German. A primit educatie la scoala Latina din Eisenach si la Universitatea din Erfurt. In 1505, el a devenit calugar augustinian in acelasi oras, sperand sa gaseasca pacea sufletului prin efort personal. In cele din urma, a ajuns la concluzia ca iertarea divina si schimbarea interioara sunt rezultatul credintei in Christos.

In 1509, a acceptat sa fie profesor la Universitatea din Wittenberg in Saxonia. In 1517, Johann Tetzel a fost insarcinat sa vanda indulgente papale in diferite parti ale Germaniei. Luther a considerat ca Tetzel pretinde prea mult pentru eficacitatea acestor indulgente, si ca in aceasta privinta el a actionat in contradictie cu vointa papei si cu invatatura Bisericii Romano – Catolice.

In consecinta, Luther a scris 95 teze in latina si le-a fixat pe usa Bisericii din Witteberg. In aceste teze el a condamnat abuzurile de care se facea vinovat Tetzel, din punctul de vedere romano- catolic. In timpul controverselor ce au urmat, Luther a fost din ce in ce mai mult convins ca multe invataturi si practici ale Bisericii Romane sunt nescripturale. Inca inainte de expunerea acestor teze el a avansat ideea doctrinei justificarii prin credinta, care din punctul de vedere al Bisericii Romane era o erezie. Electorul Frederich cel Intelept i-a acordat toata protectia posibila.

In cele din urma Luther a fost excomunicat de papa in 1520. Obtinand o copie a declaratiei papale, Luther i-a dat foc in public. Anul urmator a aparut in fata Dietei, ori a Parlamentului Imperiului German, la Worms, dar a refuzat sa retraga ceea ceea ce i s-a cerut. Electorul Frederich, in secret, a aranjat sa fie dus la Castelul Wartburg, pentru siguranta lui personala. In timpul acesta, Luther a luat decizia ca Liturghia sa fie mentinuta pana cand ea ar fi putut fi inlocuita cu aprobarea autoritatilor civile. Aceasta atitudine cu privire la Liturghie si alte puncte practice ce trebuiau reformate a dus la o stransa legatura intre stat si biserica. Liturghia a fost in cele din urma abolita in Wittenberg si in toata Saxonia, dupa moartea Electorului Fredereck, de catre fratele acestuia, Electorul John, in 1525. Biserica Luterana a fost facuta biserica de stat in Saxonia si in cele din urma in toate provinciile Germaniei si Scandinaviei, ai caror conducatori acceptasera crezul lutheran.

In aceeasi perioada Biserica Zwingliniana sau Reformata a devenit biserica de stat in anumite cantoane din Elvetia.

Ulrich Zwingli a fost un lider al Reformei in regiunea din Elvetia in care se vorbea limba germana. El s-a nascut in anul 1484, la Wildhaus, langa St. Gall in Elvetia. A studiat in Bern, Viena, si Basel fiind consacrat ca preot in 1506. In anul 1518 a fost ales episcop principal al orasului Zurich, cel mai important oras din Elvetia.

Dupa sosirea lui in Zurich, s-a putut observa in predicile lui o nota evanghelica. In cativa ani, in predicile lui, Zwingli a atacat anumite doctrine si practici Romano – Catolice. Atitudinea Consiliului din Zurich fata de Reforma a fost favorabila, dar guvernul federal al Elvetiei s-a opus miscarii. Consiliul din Zurich i-a dat lui Zwingli deplina libertate in ceea ce priveste predicarea din Scripturi. Din motive politice, consiliul a ales o atitudine de compromis, interzicand toate devierile de la practicile Bisericii Romano – Catolice ce puteau avea loc. In concluzie, lui Zwingli i s-a permis sa predice impotriva Bisericii Romane, dar nu sa si abandoneze practicile ei.

Luther si Zwingli nu au avut, in toate, aceleasi invataturi. Principala controversa dintre ei a fost in legatura cu Cina Domnului. Luter a aparat doctrina Prezentei Reale, adica painea si vinul sunt in realitate trupul si sangele lui Hristos, in timp ce Zwingli sustinea ca acestea sunt embleme sau simboluri. Zwingli, a respins doctrina regenerarii prin botez, pe care Luther o sustinea.

Zwingli a ajuns la aceste pareri datorita controverselor cu Fratii Elvetieni, dandu-si seama de faptul ca Anabaptistii aveau dreptate cand sustineau ca nici botezul nici impartasania nu sunt mijloace prin care sa se obtina iertarea pacatelor. Reforma, in anumite state a condus la infiintarea unor biserici de stat protestante. Conducatorii care acceptau crezul luteran sau zwinglinian, stabileau fie o biserica de stat Luterana sau Zwingliniana. Formarea unei noi biserici de stat nu era ceva complicat. Conducatorul teritoriului respectiv dadea ordin preotilor sa se conformeze doctrinei si practicii noului credeu. Peotii duceau la indeplinire ordinele conducatorilor. Oamenii de rand nu aveau nimic de spus in aceasta problema.

Infiintarea acestor noi biserici de stat erau in avantajul personal al acestor conducatori. In felul acesta aveau control mai larg asupra bisericilor si asupra averilor manastirilor. In provinciile Lutherane, printul conducator era considerat summus episcopus al bisericii din acel stat. Surprinzator este faptul ca religia de stat se schimba in functie de poruncile autoritatilor civile.Anumite districte care trecusera la Zwinglianism, au trecut sub stapanirea unor conduceri Romano-Catolice, iar populatia acestor districte au reacceptat credeul Romano Catolic. Locuitorii regiunii Palatinelor de Sus au fost nevoiti sa-si schimbe religia de patru ori in timpul Reformei. Oamenii, fie protestanti fie catolici nu au luat credinta lor in serios ca sa fie gata sa sufere persecutii pentru ea. Numarul martirilor Luterani si Zwinglinian este foarte mic. Anabaptistii s-au plans de multe ori ca au fost ridiculizati pentru ca au fost gata sa indure persecutii pentru credinta lor. Dupa cum s-a aratat, orice disidenta sau deviere de la crezul bisericii de stat era sever pedepsita.

Din scrierile lui Luther si Zwingli, reiese clar ca in anii de inceput ai Reformei, ei au aparat principiul membriei voluntare, nevoia disciplinei in biserica si independenta bisericii de stat. Toate aceste obiective nu au putut fi atinse de Luther si Zewingli. Istoricul lutheran, profesorul Karl Mueller, Tuebingen, Germania, a spus: “Puterea agresiva, cuceritoare, pe care lutheranii au manifestat-o in prima perioada, s-a pierdut oriunde, in momentul in care guvernantii au luat problema in mainile lor si au stabilit Crezul Lutheran.”

(VA  URMA)

About these ads

2 Comments (+add yours?)

  1. Trackback: 400 ani de Credinta Baptista in Europa « agnus dei – english + romanian blog
  2. valimagicflash
    Feb 27, 2013 @ 14:11:17

    Reblogged this on valimagicflash.

    Reply

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


Zilele trec…

Click pe harta pt ora actuala World Time Click on map for timezone

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 5,156 other followers

%d bloggers like this: