–>Iosif Ton – Lucrarea Duhului Sfânt – în individ şi în adunare (Essential reading)

(sursa)

Foarte multe confuzii se vor elimina dacă vom face o distincţie clară între ceea ce urmăreşte să facă Duhul Sfânt în persoana umană şi ceea ce urmăreşte El să facă în adunările publice ale copiilor lui Dumnezeu.

În cele ce urmează, eu voi face o distincţie netă între acestea şi de aceea împart ceea ce urmează în două capitole distincte: lucrarea în individ şi lucrarea în adunare.

Lucrarea Duhului Sfânt în individ

Apostolul Ioan ne vorbeşte despre părtăşia (greceşte: koinonia) cu Tatăl şi cu Fiul. La acestea, apostolul Pavel adaugă părtăşia (acelaşi cuvânt: koiononia) cu Duhul Sfânt, în binecuvântarea pe care le-o dă corintenilor:

„Şi harul Domnului Isus Cristos, şi dragostea lui Dumnezeu şi părtăşia Duhului Sfânt să fie cu voi cu toţi!” (2 Corinteni 13:14).

În mod normal, atunci când ne rugăm ne adresăm Tatălui, aşa cum spune apostolul Pavel: „îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Cristos” (Efeseni 3: 14). În continuare în această rugăciune Pavel scrie:

„şi-L rog… să vă întăriţi în putere prin Duhul Lui, în omul din lăuntru,

aşa încât Cristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă…” (v.16-17).

Cu toate că, în termeni absoluţi, Duhul Sfânt ne umple toată fiinţa, şi Domnul Isus ne umple toată fiinţa, pentru vizualizare, adică pentru o mai clară percepere a relaţiei şi a părtăşiei noastre cu aceste Persoane, este bine să ne gândim în termenii scrişi de Pavel:

Domnul Isus este Mântuitorul nostru, este Preaiubitul nostru, este Mirele nostru, este Învăţătorul nostru, este Modelul nostru şi prin toate acestea suntem legaţi sentimental: El locuieşte în inima noastră.

Pavel ne spune că Duhul Sfânt locuieşte „în omul din lăuntru”. În Romani 7:22 şi 23, Pavel foloseşte o alternanţă din care rezultă că pentru el „omul din lăuntru” este „mintea.” În Efeseni 4:23, Pavel scrie că Domnul Isus are ca unul dintre obiectivele cu care vine la noi „să vă înnoiţi în Duhul minţii voastre” (aici nu este vorba de duhul nostru, ci de Duhul Sfânt care trebuie să devină Duhul minţii noastre. Totul se defineşte cel mai clar în Romani 8:6, unde, în original, Pavel vorbeşte despre „mintea cărnii” şi despre „mintea Duhului” (contextul de aici arata cel mai clar că este vorba de Duhul Sfânt).

Din 1 Corinteni 2:10-16, înţelegem clar că Duhul Sfânt este cel care ne aduce în mintea noastră gândurile lui Dumnezeu.

Pentru şi mai precisă localizare, la convertire Duhul Sfânt se uneşte cu duhul nostru şi astfel devenim „un singur duh” cu Cristos (1 Cor.6:17, vezi şi v. 19 pentru întregirea ideii.) Duhul nostru operează în mintea noastră. După ce Duhul Sfânt se cuplează cu duhul nostru, El vorbeşte în duhul nostru şi mintea noastră recepţionează ceea ce ne comunică Duhul.

Să mai vedem încă o conexiune.

În Romani 9:1, Pavel vorbeşte despre „conştiinţa mea luminată de Duhul Sfânt.” Este important să vedem de aici legătura dintre conştiinţă şi Duhul Sfânt.

În Romani 2:14-15, vorbind despre păgâni, Pavel scrie că „lucrarea Legii este scrisă în inimile lor”. Apoi el explică ce vrea să spună: „despre lucrarea aceasta mărturiseşte conştiinţa lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele”.

Este evident că Pavel foloseşte aici cuvântul „inimă” cu înţelesul de „conştiinţă” (paralelismul ebraic îl obligă să nu folosească acelaşi cuvânt de două ori, ci să spună acelaşi lucru cu alt cuvânt).

Conştiinţa este locul unde Dumnezeu a scris principiile morale în toţi oamenii care vin pe lume. Conştiinţa şi mintea (gândurile) sunt două entităţi distincte: conştiinţa îl învinovăţeşte pe om („îl mustră conştiinţa”), iar mintea (gândurile) se dezvinovăţeşte („raţionalizează”, găseşte scuze: Ce era să fac? N-am avut încotro? Şi alţii fac… etc.).

Când omul este născut din nou şi Duhul Sfânt şi-a făcut locuinţa în acel om, El luminează conştiinţa, adică pune acolo învăţăturile Domnului Isus şi, dacă omul nu le ascultă, încep mustrările de conştiinţă. Trebuie să fim, deci, atenţi că de acum conştiinţa este unul dintre instrumentele prin care ne vorbeşte Duhul Sfânt.

Acum ajungem la elementul cel mai important pentru înţelegerea scopului fundamental pentru care vine Duhul Sfânt în noi. Scopul acesta este definit de Dumnezeu Însuşi, atunci când ne face făgăduinţa venirii Duhului Sfânt ca să locuiască în oameni:

„Vă voi stropi cu apă curată şi veţi fi curăţaţi; vă voi curăţa de toate spurcăciunile voastre şi de toţi idolii voştri.

Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un Duh nou; voi scoate din voi inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne.

Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele” (Ezechiel 36:25-27. Italicele mele, I.Ţ.).

Scopul cu care ne dă Dumnezeu Duhul Său este ca noi să fim făcuţi capabili să împlinim voia lui Dumnezeu în toată purtarea noastră!

Care este problema? De ce nu suntem noi în stare să facem voia lui Dumnezeu? Aceasta este întrebare fundamentală!!!

Răspunsul ne este dat de apostolul Pavel în Romani 5-8 şi în Galateni 5-6. Ceea ce ne face incapabili să facem voia lui Dumnezeu este „carnea”, sau firea pământească, sau natura noastră umană pervertită prin neascultarea primului om şi prin câteva mii de ani de ani de trăire separată de Dumnezeu a înaintaşilor noştri.

Trebuie să ne uităm bine în Romani 8 şi în Galateni 5 la opoziţia dintre Duhul Sfânt şi elementul acesta al corupţiei noastre lăuntrice. În Galateni 5:16-17, Pavel ne spune că dacă umblăm călăuziţi de Duhul Sfânt nu vom mai împlini impulsurile care ne vin din carne, şi apoi ne spune că Duhul şi carnea „sunt lucruri protivnice unul altuia,” adică sunt în totală opoziţie unul faţă de celălalt.

În Romani 8:6, Pavel vorbeşte de „mintea cărnii” şi de „mintea Duhului”, adică unii oameni au mintea concentrată numai la ce le cere sau dictează carnea, iar unii şi-au deprins mintea să se concentreze la ce le şopteşte Duhul. Şi astfel, unii trăiesc după îndemnurile cărnii, iar ceilalţi după îndemnurile Duhului.

Trebuie să vedem şi precizarea categorică făcută de Pavel că cei care trăiesc după îndemnurile cărnii (ale firii pământeşti) nu vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu, ci „vor muri”, spre deosebire de cei care trăiesc după îndemnurile Duhului, care au ca rezultat viaţa veşnică.

În Romani 7, Pavel ne-a spus că firea pământească are o putere copleşitoare asupra tuturor oamenilor şi că fără unirea noastră cu Cristos şi fără călăuzirea şi împuternicirea pe care ne-o dă Duhul Sfânt nu avem nici o şansă să fim liberi de sub puterea păcatului şi să trăim după voia lui Dumnezeu.

Dar, dacă ştim să trăim în unire cu Cristos şi ştim să trăim sub călăuzirea Duhului Sfânt avem tot ce ne trebuie pentru o viaţă de sfinţenie!

Despre trăirea în unire cu Domnul Isus am vorbit pe larg în materialul întitulat: Unirea cu Cristos. Cum se realizează ea şi cum trăim în ea.

Aici trebuie să ne uităm la a doua întrebare fundamentală: Cum învăţăm să trăim sub călăuzirea Duhului Sfânt?

Să stabilim mai întâi că aici vorbim despre totalitatea felului nostru de a fi şi despre totalitatea comportamentului nostru. Acestea cuprind gândurile care ocupă mintea noastră, sentimentele pe care le nutrim în inima noastră, impulsurile (pornirile, nervii, mâniile), cuvintele pe care le folosim în conversaţii (şi în scris!), tonul, acţiunile, gesturile, atitudinile (pacea lăuntrică, mulţumirea cu ce avem, bucuria, fericirea). Toate acestea pot fi determinate de carne şi pot fi determinate de Duhul.

Iată de ce trebuie să ne pătrundă foarte bine gândul fundamental că toate simţirile şi toate trăirile noastre ne vin din două surse: ori din firea coruptă, ori din Duhul Sfânt.

Un element absolut fundamental al vieţii spirituale este să învăţăm ca în permanenţă să ne întrebăm: Simţământul acesta, imboldul acesta, dorinţa aceasta, de unde îmi vine: de la firea coruptă sau de la Duhul lui Isus (sau Duhul lui Cristos, sau Duhul lui Dumnezeu, care sunt nume alternative date Duhului Sfânt).

Când ne uităm la o persoană de sex opus şi mintea noastră începe să gândească la păcat, obişnuinţa noastră trebuie să fie să gândim imediat: firea mea coruptă mă împinge să am gânduri păcătoase, iar Duhul lui Isus îmi spune că dacă le gândesc comit adulter în mintea mea. Eu resping îndemnul cărnii şi aleg să ascult de Duhul Sfânt. Doamne Isuse, ascult de Duhul Tău. Dă-mi chiar acum puterea să gândesc la ceva curat şi dumnezeiesc!

Când cineva mă ironizează, sau mă jigneşte, sau mă insultă, şi eu imediat mă aprind în lăuntru si caut nişte cuvinte cu care „să-l pun la punct”, „să nu mă las călcat în picioare”, „să i-o spun de la obraz”, trebuie să am deja reflexul format ca să-mi zic: „Acestea vin din firea mea coruptă; Duhul lui Isus îmi zice să rabd, să iert şi să răspund cu o vorbă bună. Oare ce înseamnă ca acum să ascult de Duhul lui Dumnezeu? Ce reacţie şi ce răspuns îmi şopteşte El?” Vă asigur că totul în noi se va schimba în acea clipă şi vom primi „chiar în ceasul acela” o vorbă caldă şi plină de dragoste cu care să nu ne lăsăm biruiţi de rău ci să biruim răul prin bine!

Să discutăm acum cuvintele noastre. Să ţinem cont că ceea ce ne spune Pavel despre vorbirea noastră este în contextul poruncii de a nu-L întrista pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu:

„Nici un cuvânt stricat să nu vă iasă din gură; ci unul bun, pentru zidire, după cum e nevoie, ca să dea har celor ce-L aud… Să nu se audă nici cuvinte porcoase, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste, care nu sunt cuviincioase; ci mai de grabă cuvinte de mulţumire” (Efeseni 4:29 şi 5:4) şi „Vorbirea voastră să fie totdeauna cu har, dreasă cu sare, ca să ştiţi cum să răspundeţi fiecăruia” (Coloseni 4:6).

Aici trebuie să adăugăm neapărat ceea ce ne spune Dumnezeu pe această temă în cartea Proverbe. Acolo, Dumnezeu face distincţie între vorbirea înţeleptului şi vorbirea nebunului.

„Cine vorbeşte în chip uşuratic răneşte ca străpungerea unei săbii,

dar limba înţelepţilor aduce vindecare” (12:18).

„Un răspuns blând potoleşte mânia,

dar o vorbă aspră aţâţă mânia.

Limba înţelepţilor dă ştiinţă plăcută,

Dar gura nesocotiţilor împroaşcă nebunie” (15:1-2)

„Limba dulce este un pom de viaţă,

dar limba stricată zdrobeşte sufletul” (15:4).

„Cine are inimă înţeleaptă

îşi arată înţelepciunea când vorbeşte

şi mereu sunt învăţături noi pe buzele lui” (16:23)

„Vorbele nebunului aduc ceartă

şi gura lui înjură până stârneşte lovituri.

Gura nebunului îi aduce pieirea

Şi buzele lui sunt o cursă pentru suflet” (18:6-7)

„Cine îşi păzeşte gura şi limba

îşi scuteşte sufletul de multe necazuri” (21:23)

„Cine iubeşte curăţia inimii

şi are bunăvoinţa pe buze este prieten cu împăratul” (22:11).

„Un răspuns bun

este ca un sărut pe buze…

Nu vorbi în chip uşuratic împotriva aproapelui tău;

Ori ai vrea să înşeli cu buzele tale?” (24: 26 şi 28).

Oare de ce consideră Dumnezeu că este atât de important să ne dea atâtea instrucţiuni referitoare la vorbirea noastră?

Iacov ne spune de ce: fiindcă

„Limba este şi ea un foc de nelegiuiri. Ea este aceea dintre mădularele noastre care întinează tot trupul şi aprinde roata vieţii, când este aprinsă de focul gheenei” (Iacov 3:6).

Iacov explică apoi că vorbirea din invidie şi cearta au origine „pământească, firească, drăcească” (v. 15).

În contrast cu aceasta, înţelepciunea care vine de la Duhul lui Dumnezeu produce pace, blândeţe, curăţie şi bunătate (v.17).

Ţineţi cont că lucrul de bază pe care trebuie să-l învăţăm este să ne întrebăm în permanenţă care este sursa din care ne vine un impuls, un îndemn sau altul. În cazul vorbirii, trebuie să ne intre bine în minte că unele cuvinte taie, rănesc, produc durere, umilesc, şi chiar degradează fiinţa cărora le sunt adresate. Duhul Sfânt nu produce asemenea roade!

Dacă un om este dominat de Duhul Sfânt, în el este bunătate, amabilitate şi blândeţe. Când îi vine îndemnul să spună un cuvânt care supără, care ofensează, el îşi va zice: „Cum aş putea spune eu un asemenea cuvânt?”

Un om plin de Duhul sfânt este un om plin de bunătate! Şi el va zice în sine: „Ce cuvinte să folosesc în această situaţie, ca să dau har celui din faţa mea?!” Cuvintele mele trebuie să fie „drese cu sare,” adică trebuie să fie de bun gust, nu de prost gust!

Până nu ne formăm dexteritatea (obişnuinţa şi priceperea) de a ne întreba la fiecare cuvânt ce ne vine pe limbă, „Din ce sursă îmi vine cuvântul acesta?”, nu ne vom schimba felul de a vorbi, ci vom continua să vorbim vulgar, răutăcios, ofensator, producând multora răniri şi multă durere.

Când ne-am format această dexteritate şi suntem ferm decişi să ascultăm numai de Duhul Sfânt, care este Duhul dragostei, al păcii, al bunătăţii, limbajul nostru va deveni curat, ziditor, constructiv, vindecător, producător de bucurie şi de fericire tuturor cărora le adresăm vorbirea noastră.

Să ne gândim la simţămintele noastre. Cuvântul ne spune să nu lăsăm să locuiască în noi amărăciune, invidie, gelozie, duşmănie, ură, răutate. Şi în domeniul acesta trebuie să ne formăm deprinderea de a ne întreba: Stările acestea sufleteşti îmi vin de la natura mea coruptă, sau îmi vin de la Duhul lui Isus?

Chiar şi numai punându-ne cu toată seriozitatea această întrebare în noi se va face deja lumină: vom vedea că aceste stări sunt din firea noastră păcătoasă şi nu le vom mai dori în noi. Şi atunci, în mod normal ne vom adresa Duhului Sfânt şi-I vom cere Lui să ne cureţe de aceste simţăminte străine de Dumnezeu şi diavoleşti şi să ne umple El cu bunătate, cu milă (înţelegere pentru slăbiciunile celorlalţi), cu capacitate de iertare, cu îngăduinţă, cu răspuns bun la orice răutate care a fost revărsată peste noi.

Una dintre cele mai mari eliberări lăuntrice are loc atunci când interiorul nostru este golit de amărăciune, de invidie, de gelozie, de duşmănie, de răutate, de ură şi când în locul acestora vine dragostea agape care este plină de bunătate şi de generozitate! Dar noi înşine nu putem face această eliberare interioară: Numai Duhul lui Isus o poate face! Şi El tocmai de aceea ne este dat: ca să realizeze în noi schimbările pe care le doreşte Dumnezeu!

O atenţionare importantă aici: Duhul Sfânt nu ne umple dacă noi nu-L lăsăm să aducă în interiorul nostru aceste simţăminte cereşti! Cum crezi că Duhul Sfânt te umple când tu eşti plin de lucruri care Lui nu-I plac? Acceptă să producă El în tine roada Lui, şi atunci cu siguranţă că El te va umple!

Să ne gândim la ceea ce facem la serviciu, sau la scoală, sau în afacerile noastre. Minciuna, incorectitudinea, necinstea, nedreptatea, înşelăciunea, sunt categoric lucruri pe care Duhul Sfânt nu le tolerează. Când le facem, noi ascultăm de firea noastră coruptă. Şi încă odată: Cine face asemenea lucruri nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu, prin urmare nici acum el sau ea nu este de la Dumnezeu, nu are pe Duhul lui Dumnezeu în sine!

Când te duci la serviciu, la şcoală sau la orice alte afaceri, trebuie să-ţi creezi deprinderea să-ţi spui: „Tot ce voi face eu astăzi va fi ori din natura mea coruptă, ori din Duhul Sfânt. Şi veşnicia mea depinde de cine ascult! Indiferent cât câştig dacă spun minciuna şi fac incorectitudinea sau nedreptatea, dacă îmi pierd veşnicia cu Dumnezeu, câştigul este prea mic şi pierderea este prea mare! Nu merită să ascult de fire! Şi oricât aş pierde aici şi chiar dacă aici aş rămâne sărac lipit pământului, dacă am în mine pe Duhul Sfânt am în mine veşnicia! Merită să-L ascult pe Duhul Sfânt şi de aceea voi spune numai adevărul, voi fi corect, voi fi cinstit, voi fi drept, deoarece aşa îi place Domnului meu!

Vă rog să observaţi cum în toate domeniile discutate mai sus, totul se petrece mai întâi în mintea noastră. Acolo noi deliberăm şi acolo noi luăm decizii. Tot ce suntem şi apoi tot ce facem depinde de aceste deliberări interioare şi de deciziile pe care le luăm acolo. Acum aduceţi-vă iarăşi aminte că Duhul Sfânt ne este dat ca să fie „Duhul minţii noastre”. Când noi deliberăm ce să fim şi ce să facem, firea noastră coruptă strigă cu disperare şi din răsputeri să o ascultăm pe ea. Duhul Sfânt ne şopteşte delicat care este învăţătura Domnului Isus în acea problemă şi ne spune care este voia lui Dumnezeu.

Întotdeauna când luăm o decizie, noi ascultăm ori de fire ori de Duhul lui Isus.

Adeseori noi ne plângem că suntem slabi, că suntem supuşi greşelii, că n-avem putere să fim mai buni, mai corecţi, etc.

Plângerea aceasta ori vine din necunoaşterea acestor resorturi lăuntrice, ori vine pur si simplu din faptul că noi am decis deja de mult că noi vom asculta de fire, nu de Duhul Sfânt.

Acum, scopul acestei scrieri este înainte de toate să ne înveţe să punem în permanenţă întrebarea referitoare la cele două surse: firea coruptă şi Duhul Sfânt. Şi chiar şi numai dacă am pus întrebarea, o parte din luptă este câştigată, căci imediat ne dăm seama ce vine din fire şi ce vine de la Duhul.

Al doilea scop al acestei scrieri este să ajungem la acea decizie sfântă, categorică şi totală că vrem să ascultăm de Duhul Sfânt şi că atunci când Îi cunoaştem călăuzirea vom merge pe calea Lui indiferent cât ne costă!

Până când nu există în noi această decizie fundamentală, vom fi tot falimentari şi vom continua să trăim ca lumea şi vom avea ca sfârşit pieirea.

Viaţa din belşug, viaţa satisfăcătoare, viaţa împlinită ne vine numai din această trăire sub călăuzirea Duhului Sfânt.
Dumnezeu ne spune: „Puneţi-Mă la încercare”. Adică, luaţi decizia să ascultaţi de Duhul Meu, şi Eu voi deschide zăgazurile cerului şi voi turna peste voi belşug de binecuvântare. Veţi vedea că puterea Mea va fi în voi, şi veţi fi cu totul capabili şi în stare să fiţi oamenii plăcuţi Mie.

Dumnezeu îşi manifestă puterea Lui prin Duhul Sfânt în noi şi prin noi numai după ce noi am decis să-L ascultăm în toate pe Duhul Sfânt!

Am început partea aceasta a lucrării de faţă introducând conceptul de „părtăşie cu Duhul Sfânt.” Termenul grecesc, koinonia, înseamnă „parteneriat”, adică fenomenul în care două persoane îşi unesc resursele şi forţele pentru a realiza un obiectiv comun. În cazul parteneriatului cu Duhul Sfânt, obiectivul este transformarea caracterului nostru până când se formează în noi chipul lui Cristos (vezi 2 Cor.3:18) şi transformarea comportamentului nostru ca să devenim sfinţi în toată purtarea noastră, prin „sfinţirea lucrată de Duhul Sfânt” (1 Petru 1:2 şi 14-17). „Roada Duhului” din Galateni 5:22-23 nu este altceva decât o descriere mai detaliată a ce se înţelege prin chipul lui Cristos.

Când în caracterul nostru şi în comportamentul nostru se manifestă „lucrurile firii pământeşti”, noi nu avem părtăşie cu Duhul Sfânt (suntem „în carne” nu „în Duhul”, Romani 8:9). Părtăşie cu Duhul Sfânt avem numai când ne-am format dexteritatea de a defini clar sursa a ceea ce simţim, gândim, sau facem şi când Îl ascultăm pe Duhul Sfânt în toate aceste domenii. Cum ai putea pretinde că tu ai părtăşie cu Duhul Sfânt, când tu asculţi de fire şi, implicit, asculţi de diavolul (pentru identificarea firii pământeşti cu acţiunea diavolului în oameni, vezi Efeseni 2:1-3)?

Cel mai de seamă lucru în viaţa unui copil al lui Dumnezeu este părtăşia cu Tatăl, părtăşia cu Fiul şi părtăşia cu Duhul Sfânt. Când ai pierdut părtăşia, ai pierdut asocierea cu Ei, ai pierdut totul!

Iar părtăşia cu Ei depinde de trăirea în lumină (1 Ioan 1:4-7).

Lucrarea Duhului Sfânt în adunare

În lucrarea pe care mi-a trimis-o şi pe care eu am afişat-o aici intr-o file, fratele Joldiş face aduce următoarea critică Bisericilor baptiste din România:

„Lipseşte manifestarea darurilor, vindecarea, eliberarea demonică, şi un loc pentru minunile Lui ca la cei din Noul Testament!”

Discutând în principiu, foarte multe situaţii actuale îşi au explicaţia în istorie. Dacă ştim ce s-a întâmplat în istorie, putem înţelege cum de s-a ajuns unde suntem astăzi.

Mişcarea penticostală a început în România prin 1924, dar ea a luat un mare avânt abia imediat după al doilea război mondial, mai exact între 1945- 1950. În perioada aceea, o mulţime de Biserici baptiste au trecut în întregime la penticostalism şi s-au declarat Biserici penticostale. În alte locuri, o bună parte dintre baptişti au trecut la penticostali.

Istoric, atunci a intrat cultul baptist în stagnare. Putem spune că nu şi-a mai revenit din lovitura pe care a primit-o atunci.

Fiindcă penticostalii au venit cu accentul pe Duhul Sfânt şi pe darurile Lui cele mai spectaculare, baptiştii s-au speriat de Duhul Sfânt! În multe Biserici baptiste există o frică de a vorbi despre Duhul Sfânt, iar acolo unde se vorbeşte despre El se spune mai mult ceea ce El nu face (adică, se spune că astăzi nu mai dă anumite daruri).

Situaţia se vede în percepţia populară care spune că baptiştii cred în Domnul Isus, iar penticostalii cred în Duhul Sfânt.

Prin ceea ce afirm aici nu critic pe nimeni şi nu laud pe nimeni, ci doar semnalez un fenomen care a avut loc în istoria noastră.

Este un fapt că baptiştii se tem de „manifestarea darurilor”, prin care penticostalii înţeleg tocmai darurile pe care le aminteşte fratele Joldiş: vindecările, eliberările de duhuri rele, şi alte minuni.

Paguba cea mai mare pentru baptişti este că temându-se de manifestările miraculoase ale Duhului Sfânt, care de regulă au loc în adunare, mulţi dintre ei neglijează şi lucrarea lăuntrică a Duhului Sfânt.

Afirmaţiile acestea vor stârni, desigur, proteste şi acuze din partea unora dintre fraţii mei baptişti. Dar… tocmai de aceea scriu ce scriu, ca să producem o discuţie despre noi înşine. Căci dacă ne vom judeca singuri, nu vom mai fi judecaţi de Domnul!

Eu cred în proorocii. Domnul mi-a dat încă în 1977 descoperirea că brusc, nu peste multă vreme, comunismul se va prăbuşi de la sine. Pe baza aceasta mi-am alcătuit programul de a face cărţi teologice şi de a forma oameni pentru timpul când va veni libertatea. Când am spus această profeţie în America, experţii de acolo, care erau convinşi că comunismul va birui în toată lumea, s-au uitat la mine ca la o ciudăţenie. Când am început să spun această profeţie românilor prin radio Europa Liberă, am fost considerat ca naiv, deoarece nimeni nu putea crede că un colos aşa de puternic se va prăbuşi de la sine! Dar… s-a întâmplat aşa cum mi-a descoperit Duhul Sfânt şi cum am profeţit! Cum aş putea eu spune că astăzi nu mai există darul acesta?

Eu cred în vindecări miraculoase ca răspuns la rugăciunea prezbiterilor cu punerea mâinilor, deoarece am văzut aşa ceva cu ochii mei! Şi eu cred în minuni de vindecări ca răspuns la rugăciunile Bisericii, deoarece am văzut şi am trăit şi aşa ceva!

Eu cred în multe alte minuni, inclusiv eliberări de stăpânire demonică, prin rugăciunile Bisericii, şi uneori fără nici o rugăciune, minuni care se petrec în timp ce noi predicăm Cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum scrie în Marcu 16:20 şi cum se atestă în Faptele apostolilor. Am fost martor şi la asemenea minuni în cursul lucrării mele de predicator al Cuvântului lui Dumnezeu!

Veţi observa însă că eu nu am dat niciodată publicităţii aceste fenomene miraculoase. De ce? Fiindcă aşa am simţit eu, că Duhul Sfânt este suveran şi că El face aceste minuni atunci când voieşte El şi că eu nu trebuie să mă laud cu ceea ce face El!

Poate că am greşit prin această tăcere.

Oricum, ar fi o mare schimbare în adunările noastre baptiste dacă noi ne-am ruga pentru vindecarea bolnavilor şi am aştepta să aibă loc acea vindecare, fără să mai adăugăm formula de îndoială „dacă este voia Ta.” Dumnezeu ne porunceşte să ne rugăm pentru bolnavi în Numele Domnului Isus şi ne porunceşte să credem că ceea ce ne-am rugat am şi primit. El voieşte, numai noi să credem!

Îndoiala noastră cu privire la puterea Duhului Sfânt de a face şi astăzi ce a făcut altădată blochează puterea Lui în adunare!

O extrem de importantă clarificare. Dacă Duhul Sfânt nu are libertate în noi ca indivizi, să lucreze în noi voia lui Dumnezeu aşa cum am descris mai sus, atunci automat El nu are libertate nici să facă minuni în adunare! Cu cât este mai puternică părtăşia noastră cu Duhul Sfânt în viaţa personală, cu atât este mai puternică manifestarea Lui cu putere în adunare!

Anunțuri

A bitter rift among Atheists? (via) SkyeBox

I came across this interesting article  by Skye Jethani titled Atheism Has Fundamentalists Too.(It was written 1 year ago, but valid today for its information. Did you know atheists now celebrate Blasphemy Day?)

If you landed on this page and have no belief in God, I invite you to read my tab at the top of the blog page-titled God and the Gospel.  And if you would like to listen to some Christian Philosophers (we call them Christian Apologists) visit this page and listen to Ravi Zacharias or Alvin Plantinga. Watch Jesus among other Gods a lecture with visual effects by Ravi Zacharias to understand how we, as Christians view God among all the other gods of this world. And if you wish, feel free to leave a comment.

Atheism Has Fundamentalists Too

The rift between traditional and „new” atheists show all the signs of a church schism.

Popular “New Atheists” like Christopher Hitchens and Richard Dawkins and proving to be controversial reformers among faithful atheists. In a rift that seems more reminiscent of a church schism, traditional atheists are increasingly uncomfortable with the flame-throwing rhetoric of the new atheists.

For example, Hitchens, a columnist for Vanity Fair and author of the book God Is Not Great, told a capacity crowd at the University of Toronto, “I think religion should be treated with ridicule, hatred and contempt, and I claim that right.” His words were greeted with hoots of approval.

Religion is “sinister, dangerous and ridiculous,” Hitchens tells NPR, because it can prompt people to fly airplanes into buildings, and it promotes ignorance. Hitchens sees no reason to sugarcoat his position.

“If I said to a Protestant or Quaker or Muslim, ‘Hey, at least I respect your belief,’ I would be telling a lie,” Hitchens says.

A full report on the rift among atheists can be read on NPR’s website. The story recounts how the new atheists are no longer content with a live-and-let-live approach to those adhering to religious beliefs. Instead, they are on the march to demean and destroy the religious faith of others.

Last month (2009), atheists marked Blasphemy Day at gatherings around the world, and celebrated the freedom to denigrate and insult religion.

Skye Jethani concludes:

You can’t help but see the irony in this. The new atheists are becoming the very thing that they hate about religion–intolerant, militant, dogmatic, and aggressive. This only shows that anything can become a religion, even anti-religion, and twisted. The problem isn’t religion, but the broken human beings who practice it–including Christopher Hitchens and Richard Dawkins.

click here to read the entire article.

Isaiah 64:1 – Oh that you would rend the heavens and come down, that the mountains might quake at your presence – Sermon by John Piper

God works for those who wait for Him

a message by John Piper (1982)

You can listen to the audio sermon here.

Isaiah 64:1-4

Oh that you would rend the heavens and come down, that the mountains might quake at your presence- 2 as when fire kindles brushwood and the fire causes water to boil- to make your name known to your adversaries, and that the nations might tremble at your presence! 3 When you did awesome things that we did not look for, you came down, the mountains quaked at your presence. 4 From of old no one has heard or perceived by the ear, no eye has seen a God besides you, who acts for those who wait for him.

One of the rare delights of this summer was that my 2½ year old Abraham became a preacher. One morning I came up from downstairs and awakened the family with Psalm 20:7, „Some boast of chariots and some of horses; but we boast of the name of the Lord our God.” I announced it like a general to his army: this is the banner over our family. From then on Abraham has become a preacher. He climbs on the kitchen stool and calls out, arms waving, „We not trust in chariots, we not trust in horses; we trust in Lord our God!” And that has made my summer!

Celebrate God’s Labor not Ours

I want to speak this morning on why every family and every person should raise that banner over your front door. The reason is given in Isaiah 64:4, „From of old no one has heard or perceived by the ear, no eye has seen a God besides thee, who works for those who wait for him.” The reason everyone should say, „We not trust in horses, we not trust in chariots, we trust in Lord our God,” is that God works for people like that. And if God is working for you, surely things will turn out better than they would if everyone else in the world were working for you, but not God.

On this Labor Day Sunday I want us to lift up and enjoy the God who labors for us. If everything that we needed in this life and in the life to come could be achieved by mere human labor, then it would be fitting on Labor Day just to celebrate man and his labors. But, in fact, everyone knows that the things we need most are not owing to our labor. Did we labor to be created? Did we make our eyes so we could have the joy of sight? Or our ears for hearing? Or our nose and mouth for smelling and tasting? Did we create our wives or husbands or parents or friends who give so much delight to our life? Did we supply the earth with water for drinking? Did we make the sun and station it at just the right distance to hold the earth fast, warm our days, tan our skin, make our crops grow? Did we surround the earth with air to carry clouds and birds and oxygen for our lungs? Do we paint the sunrises and sunsets that never cease but make their way endlessly around the globe for all to see? And when we come to die, will it be by our labor that a holy and just God can acquit us of all our sin, take away all fear and pain and guilt, and give us new resurrection bodies forever and ever in the age to come? All the things we need most will be achieved for us by the labor of God, or not at all. And so as Labor Day approaches tomorrow, I want to leave this great truth ringing in your ears: „God works for those who wait for him.”

I will mention briefly three things about this work which God does: 1) its uniqueness; 2) its competence; 3) its condition.

The Uniqueness of God’s Work

First, the uniqueness of such work. The text suggests that in working for those who wait for him, God does something utterly unique. „From of old no one has heard or perceived by the ear, no eye has seen a God besides thee, who works for those who wait for him.” No one has ever heard or seen the likes of this God. Isaiah contrasts Jehovah with the Babylonian gods in Isaiah 46:1–4. Bel and Nebo are the Jupiter and Mercury of Babylon, and they are as helpless as their falling images. They have to be carried. Their subjects have to work for them. But the Lord of Israel is the creator, and he does the carrying.

Bel bows down, Nebo stoops, their idols are on beasts and cattle; these things you carry are loaded as burdens on weary beasts. They stoop, they bow down together; they cannot save the burden, but themselves go into captivity. Hearken to me, O house of Jacob, all the remnant of the house of Israel who have been borne by me from your birth, carried from the womb; even to your old age I am He, and to grey hairs I will carry you. I have made, and I will bear; I will carry and will save (cf. Jeremiah 10:5).

What sets Jehovah apart from all the other gods is that he does not need to be carried. He has made, and he will carry. He will work for those who wait for him. The distinguishing mark of the God and Father of our Lord Jesus is that he magnifies his greatness by coming down to work for us. It says in Isaiah 30:18, „He exalts himself to show mercy to you.” God aims to be an utterly unique, wonderful, and exalted God, and the way he does it is by condescending to forgive sinners and work for those who wait for him. Therefore, no eye has ever seen the likes of such a God; it is without parallel anywhere that the Creator should come down and work for the creature.

The Complete Competence of God’s Work

Second, we should consider for a moment the competence of this work. We’ve all had work done for us. I had landscaping work done for me so water would drain away from the back door. They did it wrong twice and had to come back a third time. I had work done for me on my transmission, and it’s still not right. We all know what it is like to depend on a workman and then to be let down through incompetence in one form or another.

But things are altogether different when God becomes our workman. God is not lacking in any of the things that cause human workmen to let us down in the service we need. They may lack a sufficient concern for the reputation and honor of their firm. They may lack sufficient understanding of how to do the job. They may lack sufficient strength or endurance to finish it. In other words, their motivation, their knowledge, and their power may be inadequate for what needs to be done, and so they sometimes let us down.

But with God things are utterly different. His motivation to preserve his honor and avoid the reputation of a bumbler is infinite. His knowledge of how everything works and how to meet every need is infinite. And his strength and endurance are infinite. God cannot fail. As he says in Isaiah 46:9, 10,

I am God, and there is no other; I am God, and there is none like me, declaring the end from the beginning and from ancient times things not yet done, saying, „My counsel shall stand, and I will accomplish all my purpose.”

If God undertakes to work for us, he cannot fail. He will succeed in providing all the services we need. As Paul says in Philippians 4:19, 20,

My God will supply every need of yours according to his riches in glory in Christ Jesus. To our God and Father be glory for ever and ever. Amen.

The Condition for God’s Work

Finally, we must ask about the condition of this divine service. For whom does God work? In one respect, God works for everyone. He works to produce life and to provide sun and rain and harvest for all his creatures, even those in rebellion. He gives health and prosperity to millions who ignore him or give him token acknowledgment. All this is meant to lead them to repentance and gratitude and worship. But if their hearts remain cold toward God, even his kindness will heighten their guilt in the end (Romans 2:4, 5). This general work which God does for all his creatures is called common grace. It is common to all men.

But the work of God referred to in our text is a special grace. It is work done only for those who have a certain disposition. „No eye has seen a God besides thee, who works for those who wait for him.” The work mentioned here is more than creation and preservation. It is more than meeting a few natural needs. It is the investment of all God’s energy in every way for our eternal good. This he does only for those who wait for him.

So the big question for all of us who want to have God working for and not against us is, „How do we wait for him?” What does waiting mean? In Isaiah „waiting for God” implies that the people of God are in trouble. They are in danger from enemies, and the temptation is very great to hastily seek the help of men instead of waiting for God to act. But in Isaiah 31:1 it says,

Woe to those who go down to Egypt for help and rely on horses, who trust in chariots because they are many or in horsemen because they are very strong, but do not look to the Holy One of Israel or consult the Lord.

How Do We Wait for God?

Waiting for the Lord means, first of all then, looking to the Lord, consulting or seeking his will before any human aid is pursued. In short, we wait for the Lord when we pause to pray before we act. It says in Psalm 106:13, „They soon forgot his works; they did not wait for his counsel.” The first act of waiting is to seek God’s counsel in prayer before any attempt is made to solve the problem ourselves. And it should go without saying that when we wait for God’s counsel, we are submissive and open to it. We are not telling him what he must do. We are like patients phoning the doctor for advice on how to treat the rising pain.

The answer may come from the Lord in two forms, both of which involve more waiting for him. He may tell you to do nothing, or he may tell you to do something. For example, in Isaiah 30:15 the Lord says,

„In returning and rest you shall be saved; in quietness and in trust shall be your strength.” And you would not, but you said, „No! We will speed upon horses,” therefore you shall speed away, and, „We will ride upon swift steeds,” therefore your pursuers shall be swift.

In other words, God’s will was that they let him save them in quietness and rest. But they preferred to escape their own way, and God did not work for them. So when we pray for God’s counsel, we must be prepared to hear him say what Moses did at the Red Sea, „Fear not, stand firm, and behold the salvation of the Lord, which he will work for you today . . . The Lord will fight for you, and you have only to be still.” So the second thing waiting means is, trust the Lord enough to be still when he says to. Then he will bare his arm and work for you.

But the Physician may answer your phone call by saying, „Take your pill.” God may say, „Enter the battle.” In 2 Samuel 5:19, when the Philistines were pursuing David, it says, „David inquired of the Lord, ‘Shall I go up against the Philistines? Wilt thou give them into my hand?’ And the Lord said to David, ‘Go up. For I will certainly give the Philistines into thy hand.'” He did not take matters into his own hands. He waited for the Lord. Then the Lord said, act.

But the thing we have to remember (and this changes all of life) is that we do not cease to wait for God when we begin to act ourselves. For we know the lesson of Proverbs 21:31, „The horse is made ready for the day of battle, but the victory belongs to the Lord.” Even when we follow the Lord into battle, we carry with us a spirit of waiting for his help. We say with the psalmist (33:16–22),

A king is not saved by his great army; a warrior is not delivered by his great strength. The war horse is a vain hope for victory, and by its great might it cannot save . . . Our soul waits for the Lord; he is our help and shield. Yea, our heart is glad in him, because we trust in his holy name. Let thy steadfast love, O Lord, be upon us, even as we hope in thee.

If the Lord instructs us to take certain precautions against the enemy, even in the midst of that activity we must keep on waiting for the Lord’s help, because we know Psalm 127:1, „Unless the Lord watches over the city, the watchmen stays awake in vain.” Therefore, the third way that we wait for the Lord is by having a sense of reliance on his work even when we are most active. We are waiting for the Lord when we have a spirit of expectancy that, though all our labor is fragile and vulnerable, nevertheless, God never fails and the final result is in his hands.
In conclusion, then, these three things. When circumstances arise in which you feel that something must be done, for safety or for service, wait for the Lord, and he will work for you. First, pray, seek his counsel, submit to his wisdom and power. Second, if he says to be still, then leave it all in his hands, trusting his supernatural involvement in the situation. I don’t mean laziness or shirking of duty. I mean that when you are most prepared, most capable, most primed for battle, and think that most hangs on you, he may say, „Stay home, be quiet, pray, and watch me act.” Third, if the Lord says, „Prepare, train, work, fight, argue, struggle,” even then maintain that humble reliance on the Lord. Have a spirit of expectancy that, though your labors are shabby, the final issue is the Lord’s, and he loves to work for people who wait for him.

By John Piper. © Desiring God. Website: desiringGod.org

Isaia 64

Isaia 64

1,,O! de ai despica cerurile, şi Te-ai pogorî, s’ar topi munţii înaintea Ta,

2ca de un foc care aprinde vreascurile, ca de un foc care face apa să dea în clocot! Ţi-ar cunoaşte atunci vrăjmaşii Numele, şi ar tremura neamurile înaintea Ta!

3Cînd ai făcut minuni la cari nu ne aşteptam, Te-ai pogorît, şi munţii s’au zguduit înaintea Ta,

4cum niciodată nu s’a pomenit, nici nu s’a auzit vorbindu-se, şi cum nici n’a văzut vreodată ochiul aşa ceva: anume ca un alt dumnezeu afară de Tine să fi făcut asemenea lucruri pentru cei ce se încred în El.

5Tu ieşi înaintea celor ce împlinesc cu bucurie dreptatea, celor ce umblă în căile Tale, şi îşi aduc aminte de Tine. Dar Te-ai mîniat, pentrucă am păcătuit: vom suferi noi vecinic, sau putem fi mîntuiţi?

6Toţi am ajuns ca nişte necuraţi, şi toate faptele noastre bune sînt ca o haină mînjită. Toţi sîntem ofiliţi ca o frunză, şi nelegiuirile noastre ne iau ca vîntul.

7Nu este nimeni care să cheme Numele Tău, sau care să se trezească şi să se alipească de Tine: de aceea ne-ai ascuns Faţa Ta, şi ne laşi să pierim din pricina nelegiuirilor noastre.„

8Dar, Doamne, Tu eşti Tatăl nostru; noi sîntem lutul, şi Tu olarul, care ne-ai întocmit: sîntem cu toţii lucrarea mînilor Tale.

9Nu Te mînia prea mult, Doamne, şi nu-Ţi aduce aminte în veci de nelegiuire! Priveşte dar, spre noi, căci toţi sîntem poporul Tău.

10Cetăţile Tale cele sfinte sînt pustii; Sionul este pustiu, Ierusalimul o pustietate!

11Casa noastră cea sfîntă şi slăvită, în care părinţii noştri cîntau laudele Tale, a ajuns pradă flacărilor, şi tot ce aveam mai scump a fost pustiit.

12După toate acestea, Te vei opri Tu, Doamne? Vei tăcea Tu oare şi ne vei întrista nespus de mult?„

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari

Click pe harta pt ora actuala