A.W.Tozer Sermon – The Path to Power (Holy Spirit) and Usefulness

A.W. Tozer – some powerful preaching on the Holy Spirit’s work.

Part 1 of 5. Play video to the end and next video will automatically load.

If you don’t have time to listen to all 5 parts in one sitting, here are  links to

Part 2 –  Part 3 –  Part  4 –  Part  5

Other A. W. Tozer pages:

In ENGLISH:

1. Tozer – John 1:1  In the beginning was the word
2. Tozer – Praying ’til we pray
3. Tozer  –Unity that brings revival
4. Tozer –The Path to Power (Holy Spirit) and Usefulness

In Limba Romana

1. Tozer – O Biografie
2. Tozer – Opt lucruri care le tanjesc in Biserica
3. Tozer – Isus Capetenia Credintei noastre
4. Tozer – Crucea veche, crucea noua
5. Tozer – Cum ne sustinem convingerile
6. Tozer – Fugiti de idolatrie
7. Tozer – Un nou val de religie
8. Tozer – Ingerul lucrurilor obisnuite
9. Citate despre inchinare (via) Flacara Inchinarii

Cum M-am Intors la Dumnezeu, marturie scrisa de Dumitru Cornilescu – traducatorul Bibliei in Limba Romana

Sa ne cunoastem inaintasii

credintei noastre – Vedeti cum

Dumnezeu se descopera!

O lucrare extraordinara si putin cunoscuta de credinciosi, ce ne dezvaluie modul in care Dumitru Cornilescu a inteles mintuirea in timp ce lucra la translatia Bibliei in Limba Romana. Nefiind sigur ca  intelege in mod corect mesajul Evangheliei, el s-a rugat lui Dumnezeu ca sa mai intoarca si pe altcineva la Domnul ca pentru el sa fie o confirmare ca  a inteles mesajul Bibliei. La scurt timp dupa ce s-a rugat primeste la el doi soldati care  in curind plecau spre razboi. Dupa  explicatiile lui Cornilescu din Biblie, acestia il primesc pe Hristos ca Mintuitor iar dupa aceea urmeaza o evanghelizare in mijlocul soldatilor cu programe de studiu al Cuvintului lui Dumnezeu  care tineau de la orele doua  dupa amiaza pina la orele noua seara in fiecare duminica. Petreceau 7 ore impreuna vorbind despre Mintuitorul (de cintat nu stiau nici o cintare, desi doreau sa cinte dupa indemnul Scripturii). Cititi aceasta autobiografie in care veti putea gasi detalii din viata  acestui om a lui Dumnezeu care a avut o mare influenta in viata de traire a poporului roman si caruia ne datoram prima translatie a Bibliei in Limba Romana.

La sfirsitul articolului puteti viziona Simpozionul Dumitru Cornilescu cu Dr.Prof. Iosif Ton, Daniel Cuculea, Timotei Mitrofan, si Petru Hututui.

Spre traducerea Bibliei

Eram la seminar şi învăţam pentru a deveni preot. Nu ştiam ce înseamnă să ai un Mântuitor personal. Dintr-o pornire lăuntrică îl iubeam fără să-L cunosc. Câteodată mă gândeam la viitoarea mea slujbă, dar nu puteam vedea cum va fi. într-o zi am primit de la directorul seminarului un catalog cu foarte multe cărţi religioase din străinătate. Am rămas uimit când am văzut atât de multe cărţi creştine, întrucât pe vremea aceea, la noi în ţară, erau foarte puţine.

Am început să comand aceste cărţi şi să le ci­tesc. Pe când le citeam, am aflat că toate vorbeau despre o viaţă creştină deosebită, cu totul diferită de viaţa religioasă de la noi. Ideea unei astfel de vieţi mă înflăcăra din ce în ce mai mult şi îmi ziceam mereu: „Asta are să fie slujba mea când mă voi face preot: să fac cunoscut poporului nostru această viaţă”. Dar cum?

Nu m-am mulţumit să aştept până mă fac preot. Am început încă din seminar să traduc câteva capitole din aceste cărţi; uneori chiar cărţi întregi, şi să le trimit spre publicare aproape la toate revistele religioase din ţară. Mă aşteptam să văd viaţa despre care îmi vorbeau ele. Dar viaţa nu venea.

Când eram la Universitate, din economiile mele şi banii pe care-i primeam ca pedagog la seminar şi cântăreţ la biserică, am început să tipăresc câteva din aceste capitole si chiar cărţi si tractate, şi să le împart prin ţară. Dar cu toată această lucrare, viaţa pe care o aşteptam nu venea.

Mă miram si ziceam: „Ciudat lucru! Sunt aceleaşi cărţi, aceleaşi gânduri: de ce nu vine aceeaşi viaţă despre care vorbesc ele?” Am în­ceput să mă gândesc mai temeinic şi să citesc cărţile cu mai multă atenţie. Cu prilejul acesta, am băgat de seamă că toate cărţile vorbeau de o singură carte: Biblia, în ele se spune că fiecare trebuie să aibă Biblia, s-o citească zilnic şi s-o trăiască. „Hm, îmi ziceam eu, iată un lucru pe care nici eu nu-l fac. Asta trebuie să fie pricina pentru care viaţa zăboveşte să vină”. Am început să citesc Biblia în fiecare zi dar – după câteva zile – Biblia nu-mi mai plăcea. Aveam înaintea mea o traducere aşa de proastă că n-o puteam înţelege. Mă miram cum de putea cineva să laude Biblia aşa de mult, când eu nu găseam nimic demn de laudă în ea. Dar când am început s-o ci­tesc într-o altă limbă, am înţeles-o şi mi-a plăcut.

,,Hei, mi-am zis eu, dacă e ca poporul nostru să capete viaţa creştină prin Biblie, trebuie să aibă o traducere pe care s-o înţeleagă. Dacă eu nu înţeleg traducerea de faţă, cum vor putea s-o înţeleagă ei?!”

Biblia din anul 1866

Atunci am început să mă gândesc să fac o altă traducere. Am început să traduc Evanghelia după Matei pentru mine. Dar greutatea era cu ce să o tipăreşti? Nu puteam să mă gândesc să tipăresc Biblia cu economiile mele, fiindcă era prea mare, în acelaşi timp, tipăream mereu cărţi mai mici, apoi am tipărit un calendar cu gânduri creş­tine pentru fiecare zi. Cineva a trimis acest calen­dar doamnei C., care era la Geneva. Era ceva nou la noi în ţară. Dânsa mi-a scris apoi cu privire la el. Când a venit în ţară, m-a rugat să vin s-o văd. Am vorbit despre lucrarea mea, i-am spus că mă gândesc să fac o nouă traducere a Bibliei: „Tocmai acesta este şi gândul meu”, mi-a răspuns dânsa.

Avea o sumă de bani, pe care o consacrase Domnului tocmai pentru acest scop: răspândirea Bibliei în ţară.

Aşa că s-a bucurat când a văzut că eu sunt gata să fac o altă traducere. Acum tiparul era asi­gurat, deci m-am apucat imediat de lucru.

Întoarcerea mea

Pe când lucram la traducerea Noului Tes­tament, a trebuit să caut fiecare cuvânt în greceşte, într-un dicţionar, ca să-i văd înţelesul. Şi pe când făceam lucrul acesta, m-am trezit cu totul cu alte păreri despre lucrurile cele mai obişnuite. De pildă, când am văzut că Biblia vorbeşte aşa de mult despre păcat, m-am gândit că păcatul trebuie să fie ceva grozav înaintea lui Dumnezeu, dacă El vorbeşte atât de mult despre păcat. Negreşit, totdeauna am crezut că păcatul trebuie să fie ceva foarte rău înaintea lui Dum­nezeu, dar dacă m-ar fi întrebat cineva:

–   Ce este păcat?
I-aş fi răspuns:

–   Dacă omori pe cineva, ai făcut un păcat.

–   Cine e un păcătos?

–   Ucigaşul e un păcătos si locul lui este la închisoare.

Dar când am citit că „oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecăţii” (Matei 5.22), am rămas uimit, fiindcă ştiam că toţi se mânie în fiecare zi. Dacă ai de a face cu persoane supărăcioase, nu poţi altfel decât să te superi. Şi dacă toţi se supără, nu se poate ca lucrul acesta să fie aşa de grav. N-am putut să pricep versetul acesta şi am trecut mai departe. Când am ajuns la versetul din epistola către Romani, care spune că: „Toţi au păcătuit”, nu am putut fi de acord cu el, fiindcă ziceam: „Eu cunosc foarte multe persoane care n-au omorât niciodată pe nimeni şi nu sunt în închisoare. Nu pot pricepe de ce spune Biblia că toţi au păcătuit. Dacă nu cunosc pe alţii, măcar mă cunosc pe mine însumi. Eu n-am omorât pe nimeni, n-am fost în închisoare, aşa că nu pot spune că sunt un păcătos”. N-am putut înţelege nici versetul acesta, l-am lăsat şi am trecut mai departe.

Când am ajuns la celălalt verset: ,Nu este nici un om neprihănit. Nu este nici un om care să facă binele…” m-am înfuriat puţin pe locul acesta., Asta n-o pot crede”, mi-am zis eu. „Fiindcă eu cunosc multe persoane care au făcut multe lucruri bune. Şi dacă nu cunosc pe alţii, mă cunosc pe mine. Am făcut o mulţime de lucruri bune, împărţind broşuri, dând ceva bani pentru Dumnezeu şi aşa mai departe. Şi acum ce fac? Fac o foarte frumoasă lucrare: traduc Biblia în limba poporului meu. Dar atunci de ce spune Biblia că «nu e niciunul care face binele», când eu văd că este cel puţin unul… sunt eu însumi.” N-am putut pricepe şi am mers mai departe. Când am venit la un alt verset din epistola către Romani, care spune că: „Plata păcatului este moartea”, am zâmbit şi am zis: „E cu putinţă să crezi asemenea lucruri, fiindcă toată lumea moare: fie buni, fie răi. Ce fel de plată a păcatului e aceea dacă fiecare o capătă?” Aşa că nici asta n-am înţeles-o şi am mers mai departe.

Când am ajuns la versetul din Apocalipsa 20.14 care vorbeşte despre a „doua moarte”, adică iazul de foc, mi-am zis: .Asta-i moartea ca plată a păcatului. Dar asta-i ceva groaznic. Aş vrea să ştiu cine e acolo în iazul de foc”. Si, când am văzut că în iazul cu foc sunt ucigaşii (Apocalipsa 20.8), mi-am zis: „Foarte bine, ucigaşii trebuie să fie acolo, pentru că sunt mai păcătoşi”. Apoi am cercetat mai îndeaproape tot versetul ca să văd cine mai e acolo. Si, spre marea mea uimire,, am descoperit că acolo sunt şi mincinoşii.

„Cum” mi-am zis eu, e minciuna un păcat aşa de mare ca să fie pedepsită cu aceeaşi pe­deapsă ca uciderea? Doar orice om spune min­ciuni în fiecare zi. Si nu numai una, ci multe si de felurite soiuri: minciuni de afaceri, minciuni de nevoie, minciuni de linguşire, minciuni de politeţe, etc. Şi dacă e aşa, mi-aduc aminte că şi eu am spus o mulţime de minciuni în viaţa mea. De pildă, când eşti acasă şi vine cineva pe la tine şi tu nu vrei să te vadă, spui că nu eşti acasă. Asta înseamnă o minciună.” Aşa că acum m-am încredinţat de-a-binelea că eram un păcătos. Dar nu numai un păcătos, ci un păcătos osândit, care mergea spre iazul cu foc. Atunci a început să-mi fie frică si îmi ziceam mereu: „Nu vreau să mă duc acolo în ruptul capului”.

Nu cunoşteam însă calea mântuirii. Nu ştiam ce să fac ca să nu merg în iazul cu foc. Am cer­cetat mai departe. Când am ajuns la versetul acela     din epistola către Romani, care spune că: „toţi sunt socotiţi neprihăniţi fără plată”, am zâmbit şi am zis: „Ce ciudat! Cartea asta e plină de lucruri care se bat cap în cap. Până acum am văzut că toţi sunt păcătoşi, osândiţi să meargă în foc şi acum deodată iată-i pe toţi «socotiţi neprihăniţi fără plată». Care e deosebirea?” Şi, citind mai cu luare aminte versetul acesta, am văzut că era şi e o deosebire.

Da, „socotiţi neprihăniţi fără plată”, dar prin credinţa în sângele lui Isus

click sa citesti cartea

Hristos, pe care Dumnezeu L-a dat ca jertfă de ispăşire pentru păcate. „A”, mi-am zis, „Domnul Isus a murit pentru păcate. E adevărat?” învăţasem la şcoală că el a murit pentru păcatele întregii lumi (l Ioan 2.2). Dar la ce-mi foloseşte mie lucrul acesta, când eu sunt un păcătos şi păcatele mele nu sunt iertate? Dar, dacă a murit pentru păcatele întregii lumi”, mi-am zis eu, „a murit pentru păcatele mele, fiindcă şi eu sunt unul din lume”. Oricum ar fi, văd din cartea aceasta că este o iertare a păcatelor, că Domnul Hristos a murit şi pentru mine, deci iertarea aceasta e şi pentru păcatele mele. Slavă Domnului! Dacă voi zice lui Dum­nezeu: „Doamne, eu nu cunosc decât cartea aceasta. Tu ai zis că e Cuvântul Tău. Eu am citit în ea că Domnul Hristos a murit pentru mine, am luat iertarea pentru mine. Dacă mă vei osândi, nu-i vina mea, fiindcă am crezut ce spune Cu­vântul Tău.” Şi aşa am luat pentru mine iertarea păcatelor.

Acesta a fost cel dintâi pas. Al doilea pas a fost când am descoperit că n-aveam un Mântuitor mort, ci un Mântuitor viu, cu care puteam intra • în legătură. El a murit pentru păcatele noastre, dar a şi înviat ca să ne facă neprihăniţi. Si acum e un Mântuitor viu. ,,Bun”, mi-am zis, „tocmai asta e ce-mi trebuia, îmi place să am o persoană vie, căreia să-i pot vorbi”. Dar cea mai mare bu­curie a mea a fost când am descoperit că El este nu numai un Prieten viu, căruia îi pot vorbi, ci că în Mântuitorul cel viu am puterea să birui păcatul, pentru că El a frânt puterea vrăjmaşului prin învierea Lui. Dacă lucrul acesta e adevărat, vreau să-l iau pentru mine însumi, fiindcă nu mai vreau să trăiesc în păcatul care a omorât pe Mântuitorul meu.

Eu îmi închipuiam că păcatul face parte din firea noastră, că nu puteam altfel, că trebuie să păcătuim. Ce bucuros am fost când am descope­rit că există o astfel de putere care biruie păcatul. Astfel L-am luat ca Mântuitor viu al meu. Cel din urmă pas a fost când am descoperit că El e şi Domn. Domn înseamnă stăpân. El e stăpân, iar noi suntem robi. Noi nu mai suntem ai noş­tri, ci suntem ai Lui cu tot ce avem şi cu tot ce suntem. Când am văzut că apostolul Pavel era un rob al lui Isus Hristos, am zis: „dacă aposto­lul Pavel era un rob, cu atât mai mult trebuie să fiu eu rob.” Si aşa L-am luat ca Domn si Stăpân al meu, care n-are decât să poruncească, iar eu să ascult. Şi ce Domn si Stăpân minunat e El, căci te poţi încrede deplin în El.

Aşa m-am întors la Dumnezeu. Acum ştiam că eram născut din nou, un copil al lui Dum­nezeu. Ştiam că de acum trebuia ca toate să se înnoiască în viaţa cea nouă. Şi cel dintâi lucru pe care ar trebui să-l înnoiesc a fost traducerea Bibliei, la care lucram. Căci îmi ziceam: „Tradu­cerea de până acum e făcută de omul cel vechi. Eu sunt un om nou şi trebuie să am o nouă tra­ducere făcută de omul cel nou. Am început tra­ducerea din nou, dar acum nu mai citeam Biblia cu întrebările de mai înainte, când ziceam: Se poate? Să fie adevărat? etc., ci cu alte întrebări, şi anume: Am eu ce spune cartea aceasta? Sunt eu ce spune ea? Dacă nu, de ce nu sunt şi de ce n-am? Dacă da, slavă Domnului!

O întărire şi un început

Acum greutatea era că eram singura persoană care începuse o viaţă nouă în felul acesta. Citisem si alte cărţi care întăreau cele de mai sus. Dar erau… cărţi. Aşa că am început să mă gândesc: „viaţa asta e foarte frumoasă, dar cine ştie dacă nu e numai o închipuire a mea, fiindcă am că­pătat-o numai prin citirea şi cercetarea Bibliei!” Dar acum fiecare verset mi se înfăţişa într-o lumină nouă. Şi versetul acesta din Filipeni 4 mi-a venit în minte: „In orice lucru aduceţi cere­rile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu prin rugăciuni şi cereri”. „Doamne”, am zis eu, „nu pot să spun că sunt un necredincios. Cred orice lucru din Cuvântul Tău, dar nu ştiu dacă sunt pe calea cea bună. însă dacă îmi dai prilej să văd un alt suflet venind la Tine, în acelaşi fel, voi fi deplin încredinţat că sunt pe calea cea bună.”

M-am rugat. După trei luni, m-am pomenit, într-o dimineaţă, cu doi tineri de la Şcoala Militară din Botoşani care m-au întrebat cum pot să fie pregătiţi pentru moarte. „Fiindcă”, ziceau ei, „trebuie să plecăm în curând pe front şi cine ştie dacă nu vom muri! Şi trebuie să spunem adevărul că nu suntem gata de moarte. Dumneavoastră ca preot trebuie să ştiţi cum poate fi cineva pregătit pentru moarte”,,Da”, am zis eu, „bine că aţi venit acum, fiindcă dacă aţi fi venit acum trei luni, n-aş fi putut să vă răspund la această întrebare. Domnul Hristos a murit pentru păcatele voastre şi, dacă luaţi pentru voi acest fapt şi vă daţi viaţa şi inima în mâna Lui, aveţi iertarea păcatelor chiar în această clipă. Iar dacă vă duceţi pe front si muriţi, Mântuitorul vă aş­teaptă să vă primească la El. Dar dacă vă veţi întoarce, veţi avea de făcut ceva pentru el şi anume să spuneţi şi altora cum pot fi pregătiţi pentru moarte”. S-au bucurat de această veste. Au primit-o îndată şi s-au întors la cazarmă, spunând celor­lalţi că sunt mântuiţi şi că păcatele le sunt iertate. Unii i-au luat în râs, alţii doreau să mai audă despre aşa ceva. Duminica următoare, au mai venit cu alţii si le-am spus adevărul si lor. Unii din ei s-au hotărât pentru Domnul şi, după câtăva vreme, era un număr destul de mare de suflete, cu care petreceam fiecare duminică după masă împreună, de la ora două până pe la nouă seara.

Aveam mult timp la dispoziţie, aşa că am simţit nevoia unei schimbări. Fiindcă toţi eram tineri, ne-ar fi plăcut să cântăm, dar nu ştiam ce să cântăm. Cântece din lume nu puteam cânta, iar cântări creştineşti nu aveam nici una. Dar, printre cărţile pe care le comandasem, la început, era şi o carte de cântări. M-am uitat prin ea şi am văzut că erau foarte frumoase Într-adevăr. Păcat că erau în altă limbă, nu în româneşte.

Acum însă obişnuiam să mă duc la Mântui­torul cu toate problemele şi i-am zis: „Mântui­torule, vezi în ce greutate mă aflu. Eu nu sunt un mare muzicant, dar Tu poţi să-mi dai putere să traduc câteva cântări”. M-am rugat astfel mai multă vreme, apoi am încercat, şi, după multă trudă, am tradus o cântare şi apoi altele, în duminica următoare, când au venit tinerii la mine, le-am spus că toate trebuie să se înno­iască în viaţa cea nouă, chiar şi cântarea. Ca urmare, am început să le cânt cântarea pe care o tradusesem. Le-a plăcut foarte mult şi, la ultima strofă, au început toţi să cânte. Am cântat timp de o oră, încât au învăţat cântarea pe dinafară, apoi s-au întors la cazarmă si au cântat-o şi acolo. Mulţi din camarazii lor au început să zică: .Asta-i frumos, aceştia se duc şi petrec cu muzică dumi­nica. Trebuie să ne ducem si noi la petrecere”. Au venit să petreacă şi mulţi dintre ei s-au hotărât pentru Domnul. Aşa a fost începutul.

Câteva fapte izbitoare au făcut să se întindă mişcarea.

Una dintre ele a fost întoarcerea la Dumnezeu a unui necredincios. Era un tânăr cult, dar care nu credea în nimic. Prietenii noştri, la început, doreau să-l facă si pe el să vină să audă Evan­ghelia, dar el nu voia. Unul dintre cei care s-au hotărât pentru Dumnezeu s-a îmbolnăvit. Docto­rul i-a spus să mănânce miere, dar miere nu se găsea în oraş în timpul războiului. El şi-a adus aminte că la mine mâncase miere la ceai. A rugat pe prietenul lui necredincios să vină la mine şi să-i aducă puţină miere. Necredinciosul nu voia să vină, căci zicea: „Omul acela îşi are părerile lui, eu le am pe ale mele, si nu vreau să mă cert cu el”. Dar prietenul lui i-a zis: „Dacă tu n-aduci vorba de credinţă, el nu începe”. „A, dacă e aşa”, a zis el în cele din urmă, „am să mă duc”.

A venit, şi a mai luat un alt prieten cu el. „Fiindcă” zicea el, „cine ştie, poate că ajungem la ceartă din cauza părerilor noastre deosebite si măcar să fim noi doi, iar el unul”. Când au venit, am început să vorbim despre toate: cum e vremea, cum merge războiul, etc., dar nici vorbă despre credinţă. Prietenul lui, care nu ştia nimic despre hotărârea camaradului său, şi-a zis: „Suntem în casa unui preot. Vorbim despre toate, numai despre religie nu. Nu este frumos. Trebuie să vorbim puţin şi despre credinţă, chiar dacă nu credem”. Şi a început să spună că „acum lumea nu mai crede în nimic”. Fără îndoială, m-am folosit de prilejul acesta si am început să vorbesc despre Evanghelie. Necredinciosul s-a supărat foc. A început să-mi spună o mulţime de lucruri neplăcute.

Eu am aşteptat până s-a liniştit şi apoi am început să vorbesc despre Mântuitorul. El a ascultat foarte liniştit şi, la urmă, a zis doar atât: „De ce nu ni se spun astfel de lucruri la şcoală?” „Pentru că”, am zis eu, „n-au trecut prin ele şi nu le au”. Lui îi plăcea să citească. I-am dat o carte şi l-am rugat să vină duminica viitoare şi să-mi spună dacă i-a plăcut.

în duminica viitoare, când a venit, l-am între­bat despre carte. A spus că i-a plăcut foarte mult şi că tot ce a găsit în ea era foarte adevărat. „Dacă e adevărat”, i-am zis eu „trebuie să iei o hotă­râre”. „Am şi luat-o”, a răspuns el. „Ce hotărâre?” l-am întrebat eu nerăbdător. „M-am hotărât pentru Domnul Hristos”. Ce bucurie pe noi, mai ales că el avea oarecare trecere printre tovară­şii lui, ca unul care era citit. El, prin pilda lui, a adus şi pe alţii.

Aveam si un foarte bun muzician, care a pregătit un cor. într-o zi, el era la carceră si citea o carte despre rugăciune. Un prieten al lui l-a văzut si a început să râdă de el. Apoi, a zis:„Dacă este adevărat că prin rugăciune se poate face atât de mult, roagă-te ca diseară pe la ora şase să-mi dea drumul din carceră şi să mă duc la Iaşi. Atunci am să mă întorc si eu la Domnul”. Muzicianul şi-a zis: De ce n-ar putea face Dum­nezeu lucrul acesta? Doar este spre slava lui”. Apoi a zis prietenului său:„Dorinţa ţi se va împlini”. Apoi s-a retras pentru câteva minute, s-a rugat într-un colţ şi a început să citească mai departe.

Spre marea mirare a celorlalţi, pe la şase sea­ra, a venit un soldat si a zis: „L. e liber si are or­din să plece îndată la Iaşi”. Ce răsunet a avut aceas­tă întâmplare în cazarmă! Fiecare a ştiut de ea. Duminica viitoare, si mai mulţi au venit să audă vestea Evangheliei. Aşa a început mişcarea

Lucrul la o şcoala normală

Când s-a terminat războiul, doi dintre cei întorşi la Dumnezeu datorită întâlnirilor noastre duminicale au fost nevoiţi să se ducă la şcoala normală de la B. să-şi finalizeze studiile ca să se facă învăţători. Simţeau că trebuie să facă şi acolo ceva pentru Domnul, dar nu vedeau ce. Nu puteau nici să predice, nici să vorbească prea mult cu colegii lor despre Domnul Isus. Erau într-o mare încurcătură.

Puteau însă să se roage. S-au hotărât să se ducă pe malul râului, în pădure, si să se roage. Au spus Domnului cam aşa: „Doamne, Tu ştii că noi nu putem să predicăm şi nu putem vorbi prea mult colegilor despre Tine. Dar Tu cunoşti sufletele din şcoala aceasta şi nevoia lor de un Mântuitor. Te rugăm să faci pe cei ce sunt fră­mântaţi de gândul mântuirii să vină la adunarea noastră . Noi nu vrem să vorbim nimănui si nu chemăm pe nimeni”. Aşa au şi făcut. După patru zile, a venit la ei un coleg şi le-a zis: „Am băgat de seamă că în fiecare seară voi vă duceţi în pădure. Puteţi să-mi spuneţi şi mie ce faceţi acolo?” Cei doi au rămas cam încurcaţi, dar au spus: „Ce facem noi poate nu ţi-o plăcea”. „Ce anume?” a întrebat el. „Ei, ne rugăm şi noi”. „Tocmai de asta am nevoie şi eu”, a zis el. „Cam bănuiam eu aşa ceva. Vreţi să mă lăsaţi să vin şi eu cu voi?” „Cu siguranţă!” a fost răspunsul celorlalţi. Ce bucurie a fost pe ei când au văzut că rugăciunea lor fusese ascultată aşa de curând. Acesta a fost începutul. Apoi au venit şi alţii, aşa că, după o vreme, erau destul de mulţi cei care se duceau frecvent si se rugau.

Mulţi dintre ei s-au întors la Domnul numai venind la această adunare de rugăciune. Fără îndoială, n-au mai putut rămâne ascunşi acum. Colegii lor au auzit. Unora le-a plăcut, altora nu. Se înţelege, nu prea le plăcea să se lase de păcat. Aşa că a început, ca de obicei, o mică prigonire.

Câţiva colegi neântorşi la Domnul s-au ho­tărât într-o seară să se ducă după ei la aduna­rea de rugăciune si să arunce cu pietre în ei. Credincioşii au auzit, dar au luat hotărârea să se ducă fără teamă, ca de obicei. S-au dus si au început să se roage. Apoi au venit cei neântorşi la Domnul cu pietre în mâini. Cel ce se ruga i-a văzut venind si a început să spună în rugăciunea lui: „Şi acum, Doamne, ai milă de cei ce vin cu gânduri rele împotriva noastră şi atinge-le ini­ma”. Deodată cel care era în fruntea cetei a aruncat şapca şi pietrele jos, şi a îngenuncheat şi el, mişcat de cuvintele rugăciunii pe care o auzise. Toţi ceilalţi au făcut la fel. Astfel i-a izbă­vit Domnul şi au avut o foarte bună adunare de rugăciune în seara aceea. După două luni, au isprăvit şcoala şi a trebuit să plece. S-au despărţit la gară, după o foarte frumoasă adunare de rugă­ciune pe care au avut-o pe marginea râului pe o lună frumoasă, înainte de venirea trenului, trenul care avea să-i împrăştie în lungul si în latul ţării.

Iată încă o întâmplare din viaţa lor. Unul din­tre aceştia, necredinciosul de care am vorbit la început, care era un bun creştin acum, era foarte sărac pentru că războiul abia se terminase, înainte de izbucnirea războiului, unul dintre prietenii lui i-a lăsat ca moştenire, în caz de moarte, un cufăr cu cămăşi pe care le-a dat spre păstrare unui alt prieten care locuia prin apropiere. Proprietarul cămăşilor murise, iar tânărul era acum stăpân pe ele. Gândul la aceste cămăşi a pus aşa de mult stăpânire pe el, încât nu putea să mai vadă sau să se mai gândească la altceva decât la cămăşi. Se gândea bietul om ce bine are să fie când are să pună mâna pe ele! Dar în curând şi-a dat seama că gândul la cămăşi era gata să ia locul Mân­tuitorului. Atunci a luat o hotărâre bărbătească. S-a dus la prietenul lui, a luat cufărul cu toate cămăşile acelea frumoase şi a venit pe marginea râului. A desfăcut cufărul şi a început să arunce în apă toate cămăşile una câte una, numai ca să scape de gândul grozav care pusese stăpânire pe el. „Şi astfel”, zicea el, „am fost slobod. Mi-am căpătat iar pacea tulburată de cămăşi. Era mai bine să fiu slobod şi cu Mântuitorul decât cu cămăşile şi fără Mântuitorul. Din clipa aceea viaţa mea a fost plină de bucurie şi putere. Mai târziu Domnul mi-a dat alte cămăşi în locul celor pe care le pierdusem pentru El”.

Întoarcerea unui preot şi lucrarea Sa

Cam pe vremea aceea a trebuit să mă duc la Bucureşti ca să-mi tipăresc traducerea. Acolo aveam un prieten preot. Era văduv. După moar­tea soţiei sale, îl frământa mult gândul să aducă suflete la Domnul Hristos. Dar nu ştia cum. El auzise despre întoarcerea mea şi despre lucrarea începută. Eram în corespondenţă. I-am scris câte ceva, dar n-a înţeles nimic. Când am venit la Bucureşti, l-am văzut si am început să stăm de vorbă asupra Evangheliei. Nu putea pricepe că el, preot cum se cade şi dintre cei mai buni, era un păcătos si nu putea să creadă că el trebuie să se întoarcă la Dumnezeu: era prea bun pentru aşa ceva! După multă vorbă şi supărare din par­tea lui, a spus că vrea să mă audă predicând în biserica lui şi că, dacă mai multă lume o să se întoarcă la Dumnezeu, „are să vadă”. După ce am predicat de câteva ori, mi-a spus că vrea să înceapă să predice si el, despre „întoarcerea la Dumnezeu”. ,Bun”, i-am răspuns eu, „dar tre­buie să fii întâi tu întors la Domnul”. „N-are a face”, a zis el, „am să predic altora”. A început să predice.

Într-o duminică, pe când predica şi zugrăvea grozăvia păcatului, a sfârşit prin a vedea grozăvia propriului său păcat si s-a întors la Dumnezeu prin propria sa predică, în timp ce căuta să în­toarcă pe alţii la Dumnezeu. De atunci a început să predice prin puterea Duhului lui Dumnezeu. Venea lume din toate părţile. Biserica era plină, dar nu se vedea nici un rod. „Ce va să zică asta?” mă întreba el într-o zi. „Sunt întors la Dumnezeu, predic Evanghelia, dar nimeni nu se întoarce la Dumnezeu”. Eu i-am zis: „Vezi că unii din ascul­tători sunt foarte atenţi la predică. Cheamă pe câţiva dintre ei la tine acasă marţi seara să vor­bim cu ei despre sufletul lor”.

Pentru prima dată ne-am adunat cinci per­soane. După ce am vorbit mai mult asupra Evan­gheliei, urmarea a fost lămurirea unui suflet. Acesta a fost începutul. Apoi au venit alţii şi, în curând, odăiţa preotului a fost plină. La început lucram numai pentru bărbaţi. Pe femei nu le lă­sam să vină. Ele auzeau însă acasă de la bărbaţii lor şi ne-au cerut voie să vină şi ele. Le-am spus să mai aştepte. Au aşteptat, până când într-o seară au venit acolo fără să ne mai ceară voie. Aşa că a trebuit să le vestim Evanghelia şi lor. Dar, în curând, odaia devenise neîncăpătoare şi a trebuit să luăm sala unei şcoli. Acolo predicam amân­doi, o dată pe săptămână, si venea multă lume să asculte Evanghelia. Mulţi s-au întors pe atunci la Dumnezeu.

În acelaşi timp mi-am tipărit traducerea Bi­bliei, apoi mai multe tractate şi cărţi pentru înaintarea în viaţa creştină, precum si publicaţia „Adevărul Creştin” pentru evanghelizare. Mulţi şi-au pus pentru prima oară întrebarea dacă sunt sau nu mântuiţi, si unii dintre ei s-au întors la Dumnezeu prin citirea tractatelor, cărţilor sau a publicaţiei.

Se înţelege că o asemenea lucrare hotărâtă după Evanghelie nu putea să fie lăsată în pace de marele vrăjmaş al sufletelor: Satana. El nu poate fi mulţumit şi nici n-a fost. Ba încă a fost foarte furios şi a stârnit o mare împotrivire. Dom­nul a biruit, măcar că prietenul meu a fost dat afară.

Mulţi dintre cei întorşi la Dumnezeu au fost o dovadă minunată despre lucrarea Duhului în sufletele lor. Unii din ei au învăţat carte numai ca să poată citi Noul Testament.

Iată acum si o pildă despre felul cum lucra Duhul în suflete. Noi obişnuiam să învăţăm pe cei întorşi la Domnul că, îndată ce s-au hotărât pentru Hristos, Satana are să vină să-i încerce din nou, fiindcă nu-i place niciodată să urmăm pe Mântuitorul. „Când faci ceva care ţine de omul cel vechi”, ziceam noi, „Satana se bucură, dar Mântuitorul e foarte trist”. O femeie întoarsă la Domnul a luat aceste cuvinte pentru ea. într-o zi, pe când mătura casa si voia să pună nişte perdele, iată că ele au căzut, înainte de întoar­cerea ei, femeia se supăra foc când i se întâmpla aşa ceva şi drăcuia şi blestema. Acum însă şi-a adus minte că „lucrurile vechi au trecut” şi că era „o făptură nouă în Hristos”. S-a uitat împrejur şi, ca şi când Satana ar fi fost de faţă şi l-ar fi văzut, i-a zis: „Nu zic, mă, nu zic! Degeaba vrei să mă faci să zic vorbe rele”. Apoi a încercat din nou să pună perdele. Dar iar au căzut. Atunci iar s-a întors într-o parte şi a zis:,,Nu zic, mă, nu zic! Să faci tu ce ai vrea, nu zic!” Iar a încercat să pu­nă perdele. Dar înainte de a încerca, s-a uitat la Domnul şi a zis în inima ei: „Acum, Doamne, e rândul Tău! El a încercat de două ori! Ajută-mi Tu”. Şi când a încercat din nou, perdelele nu au mai căzut, iar femeia a lăudat pe Domnul pentru biruinţa câştigată.

Şi câte astfel de pilde s-ar putea înşira!

Cuvântul într-o şcoală de fete

Voi încheia cu o frumoasă dovadă despre puterea Cuvântului lui Dumnezeu. Am fost rugat să dau lecţii de religie într-o şcoală, unde erau mai multe fete de la ţară. La început, nu voiam, fiindcă mă temeam să nu-mi pierd vremea vorbindu-le. Mai pe urmă, am acceptat, în pri­mele luni, a fost extrem de greu. Bietele fete n-aveau nici o idee de Cuvântul lui Dumnezeu şi erau pline de credinţe deşarte. Am dat fiecăreia un Nou Testament şi le-am rugat să citească în fiecare zi. Apoi am început să citesc si eu cu ele, căutând să le lămuresc un verset pe săptămâ­nă prin întrebări si răspunsuri. Se înţelege că, în toate aceste lecţii, căutam să le pun înainte cât se poate de lămurit calea mântuirii. După câte­va luni, totul părea în zadar. Dar, la urmă, a în­ceput să se vadă ceva rod şi multe din ele s-au hotărât pentru Isus. Clipele cele mai frumoase au fost la examenul de la sfârşitul anului. Nu-mi plăcea să fac un examen, dar regula şcolii îl cerea. Trebuia ca ele să înveţe în fiecare săptămână versetul pe care li-1 lămuream când făceam lec­ţia. Aşa că acum ştiau multe versete pe dinafară. Pentru examen, le-am spus să pregătească fiecare câte un verset, ca apoi să văd ce au înţeles din el. în ziua examenului, am rămas mirat, cât de mult ştiau aceste fete simple despre calea mân­tuirii. De pildă una din ele mi-a spus versetul 28 din Matei 11: „ Veniţi la Mine toţi cei trudiţi si împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.” „Ce înseamnă asta?” am întrebat-o eu. „Ce înseamnă Veniţi la Mine? „Ei”, a răspuns ea, „înseamnă ce spune. Dumneavoastră staţi acolo şi eu aici. Dacă îmi spuneţi să vin la dumneavoastră, por­nesc îndată si vin la dumneavoastră”. „Bine dar cum poţi să vii la Domnul Isus în felul acesta?” „La fel, Domnul Isus este aici, chiar dacă nu-L vedem cu ochii trupului. Aşa că n-avem nevoie să mergem cu picioarele ca să venim la El. fiindcă El este aici. Doar îi pot spune că vin la El acum”. „Dar ce înseamnă să fii împovărat?” „Vedeţi dumneavoastră, noi de multe ori lucrăm din greu aici. Şi câteodată avem de purtat lucruri cam grele. Am vrea aşa de mult atunci să ne odihnim puţin. La fel e si cu păcatele. Noi suntem împovăraţi din pricina păcatului. Vina păcatului e foarte grea. Aşa că, venind la Isus cu păcatele noastre, El ne iartă şi ne dă odihnă”. „Dar tu ai venit la Isus?” „Da!” „Când şi cum?” „în cutare zi, când vorbeaţi despre versetul acesta, eu am făcut întocmai ce ne-aţi spus. Am văzut că eram vinovată din pricina păcatului. Şi am zis Dom­nului: «Acum, Doamne, sunt împovărată. Vin la Tine şi Te rog să-mi ierţi păcatele». Şi El mi le-a iertat”. „De unde ştii?” „Aşa a spus El”. „A fost vreo schimbare în viaţa ta de atunci?”, Da. înainte spuneam minciuni, dar acum nu mai mint, înainte mă mâniam, acum nu mă mai supăr, etc.” „Cum poţi să faci aşa ceva?” „Cer putere de la Domnul. El mi-o dă, eu o iau şi aşa birui”. „Adevărat?”, am întrebat eu pe directoare, care era de faţă la examen.„Da, da”, a răspuns dânsa, cu lacrimi în ochi. „Eu am băgat de seamă că de la o vreme fetele mele erau cu totul schimbate, dar n-am ştiut până azi că această schimbare s-a făcut prin lecţia de religie”.

Ce bucurie a fost când am văzut că 20 de fete din 30 câte erau în clasă erau hotărâte pentru Domnul Hristos. Într-adevăr, Evanghelia este vestită săracilor” şi e o „putere a lui Dumnezeu pentru oricine crede”.

* * *

Mă opresc aici. Cred că am scris destul ca să arăt că Domnul e acelaşi şi puterea Duhului este aceeaşi azi ca si în paginile Noului Testament. Lăudat să fie Numele Lui în veci! S ă ne încredem tot mai mult în El. El este vrednic de încredere.

Şi acum, dragul meu cititor, te întreb: ce ţi-au spus şi ce ţi-au adus ţie aceste rânduri? Dacă eşti întors la Dumnezeu, hotărât că vei fi îmbărbă­tat văzând cât de minunat lucrează Domnul. Şi nu mă îndoiesc că te vei ruga pentru această lucrare începută de El.

Dar dacă nu eşti mântuit, de ce n-ai vrea să fii tu mântuit acum, prietene dragă, după citirea acestor rânduri? Mântuitorul e acelaşi şi tu ai nevoie de El, cum am avut şi eu. El te iubeşte şi te aşteaptă să vii la El. Vrei tu să-L primeşti acum si aici? Să facă Domnul ca acesta să fie rodul citirii acestei „istorii adevărate”!

Mai jos, vizionati Simpozionul:

Editie Speciala, Pastor Dan Duca (Moderator) si Invitati:

Dr. Prof. Iosif Ton, Daniel Cuculea, Timotei Mitrofan, Petru Hututui la Centru Crestin Oradea-

 

Cartea – Nu-ti risipi viata, autor John Piper – Don’t waste your life – English/Romanian online book

Click image for English version

TRADUCEREA: MIHAI DAMIAN, 2005   din PREFAŢĂ:
Pentru creştini şi necreştini.
Biblia spune: “Voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 6:19-20). Am scris această carte pentru a vă ajuta să gustaţi dulceaţa acestor cuvinte, în loc să le consideraţi amare sau plictisitoare.
Oricine ai fi, tu te găseşti într-una din următoarele două categorii: Sau eşti creştin, sau Dumnezeu te cheamă acum să devii creştin. N-ai fi ajuns să citeşti această carte dacă Dumnezeu n-ar fi deja la lucru în viaţa ta.
Dacă eşti creştin, nu mai eşti al tău. Hristos te-a cumpărat cu preţul vieţii sale. Acum aparţii de două ori lui Dumnezeu: El te-a făcut, şi El te-a cumpărat. Asta înseamnă că viaţa ta nu mai este a ta. Este a lui Dumnezeu. De aceea, spune Biblia, “Proslăveşte pe Dumnezeu în trupul tău.” Pentru asta te-a făcut Dumnezeu. Pentru asta te-a cumpărat Dumnezeu. Acesta este înţelesul, scopul vieţii tale.
Dacă nu eşti încă un creştin, iată ce îţi oferă Isus Hristos: să aparţii de două ori lui Dumnezeu, şi să poţi împlini scopul pentru care ai fost creat. Poate că nu ţi se pare prea grozav acest lucru. A-L proslăvi, sau a-L glorifica, pe Dumnezeu poate nu în-seamnă mare lucru pentru tine. Acesta este motivul pentru care în primele două capitole îţi spun istoria mea, pe care o intitulez “Creat pentru bucurie.” ******** Nu mi-a fost întotdeauna clar faptul că a căuta slava lui Dumnezeu înseamnă de fapt a-mi căuta propria bucurie a vieţii ******. Acum văd însă că milioane de oameni îşi risipesc vieţile fiindcă consideră aceste lucruri ca fiind două lucruri distincte, separate, nu unul singur.
Există şi un avertisment. Calea bucuriei de a-L înălţa pe Dumnezeu te va costa propria viaţă. Isus a spus, “Oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va mântui.” Cu alte cuvinte, este mai bine să-ţi pierzi viaţa decât s-o risipeşti. Dacă dăruieşti cu bucurie pentru a-i face pe alţii bucuroşi în Dumnezeu, viaţa ta va fi grea, riscurile vor fi mari, şi bucuria ta va fi deplină. Aceasta nu este o carte despre cum să eviţi să fii rănit în viaţă, ci despre cum să eviţi să-ţi risipeşti viaţa. Unii din voi veţi muri slujindu-L pe Hristos. Asta nu va fi o tragedie. Tragedia este să-ţi preţuieşti mai mult viaţa decât pe Hristos.

Te rog să înţelegi că eu mă rog pentru tine, indiferent dacă eşti un student care visează pentru propria-i viaţă o schimbare fundamentală, sau un pensionar care nădăj-duieşte să nu-şi risipească anii din urmă. Dacă te interesează cum şi ce mă rog, citeşte Capitolul 10. Aceea este rugăciunea mea.
Deocamdată, îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru tine. Bucuria mea creşte cu orice suflet care caută slava lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos. Aminteşte-ţi, ai o singură viaţă. Doar una. Ai fost creat pentru Dumnezeu. Nu-ţi risipi viaţa.
31 martie 2003
John Piper

Vezi acest document pe Scribd

(VIA)

The All-Conquering Love of Christ by John Piper

from DesiringGod.org. You can listen to the audio sermon here.

The All-Conquering Love of Christ

Romans 8:31-37

What then shall we say to these things? If God is for us, who is against us? 32 He who did not spare His own Son, but delivered Him over for us all, how will He not also with Him freely give us all things? 33 Who will bring a charge against God’s elect? God is the one who justifies; 34 who is the one who condemns? Christ Jesus is He who died, yes, rather who was raised, who is at the right hand of God, who also intercedes for us. 35 Who will separate us from the love of Christ? Will tribulation, or distress, or persecution, or famine, or nakedness, or peril, or sword? 36 Just as it is written, „FOR YOUR SAKE WE ARE BEING PUT TO DEATH ALL DAY LONG; WE WERE CONSIDERED AS SHEEP TO BE SLAUGHTERED.” 37 But in all these things we overwhelmingly conquer through Him who loved us.

As we focus on verse 34 let’s be very clear what God’s design is for us in these verses. What is this section of Romans meant to accomplish in you? It is meant to make you unshakably secure for the sake of suffering in the Christ-exalting path of obedience. The point is to build into your life God-wrought, blood-bought security to help you suffer well.

To those who love God and trust Christ and are called according to his purpose, verse 28 says that all things will work for your good. Verse 30 says that your final glorification is secured. Verse 31 says that since God is for you, no one can be successfully against you. Verse 32 says that since God gave his Son for you, he will give you everything you need. Verse 33 says that since God is the one who justifies, no one can make a charge stick against you in the courtroom of heaven. Verse 34 says that since Christ died and was raised and is at the right hand of God and intercedes for you, no one can condemn you.

What Is God’s Design in This Truth?

What is God’s design in all of this spectacular truth? His design is your security for the sake of bold, joyful, unwavering suffering for the cause of Christ. How do we know this? Because of the next verse. Everything is getting us ready to hear this: „Who will separate us from the love of Christ? Will tribulation, or distress, or persecution, or famine, or nakedness, or peril, or sword?” That is where we will be next week, the Sunday before the one year anniversary of 9-11. The point is that the massive power and wisdom and love of God for his people does not promise escape from these things. The power and love and wisdom of God promises triumph in these things.

In the sword that cuts off your head or pierces your heart. In the peril that sweeps away your family and leaves you alone. In the nakedness that shames you in the rape or prison yard. In the famine that leaves you and your bloated children with bones draped in skin. In the persecution that blocks all your professional advances or burns your house. In the distress or calamity that leaves you paraplegic or takes all your life savings. In the tribulation that wrings your soul till you wonder if every drop of faith will be squeezed out of it.

The design of God in this chapter is to give you such a deep, firm, unshakable, God-wrought, blood-bought security in his all-conquering love, that in these seven kinds of sufferings you will not curse him or forsake him or reproach him, but trust him and hold fast to him and be satisfied with him when all else is taken away. „When all around my soul gives way, he then is all my hope and stay.” Or, as Job said, after he tore his robe and shaved his head and fell on the ground, „Naked I came from my mother’s womb, and naked shall I return. The Lord gave, and the Lord has taken away; blessed be the name of the Lord” (Job 1:21; see 42:11)

In other words, the design of this passage is not to add eternal security to a life devoted to earthly comfort. The design is to promise eternal security to free you from a life devoted to earthly comfort, and give you the freedom and joy and courage to move toward need, not toward ease. Oh, the joy and holy health of soul that Americans forfeit in living for their own comfort while the poor and sick and oppressed and unloved and unconverted people of the world perish. Sum it up like this: Romans 8 is about God in Christ giving massive security for merciful service through many sufferings.

No Condemners!

So now let’s look at verse 34 as Paul puts more pillars under our security and service and suffering. „Who is the one who condemns? Christ Jesus is He who died, yes, rather who was raised, who is at the right hand of God, who also intercedes for us.” Again he asks a question without giving the answer because he expects us to give the right one and to draw us in: „Who is the one who condemns?” Answer: No one. Then the rest of the verse is foundation. He gives reasons why no condemnation can stand against Christians. Last time (verse 33) the answer was: Because God is the one who justifies. This time the answer is: Because Christ Jesus died, was raised, is at God’s right hand, and intercedes for us.

Christ’s triumph in verse 34 is the foundation of God’s justification in verse 33. The reason the infinitely just and holy God can justify the ungodly by faith alone is because of what Christ did in verse 34. Remember Paul already said in verse 32, „God did not spare his own Son.” Now in verse 34 he spells out what the Son of God did so that the Father could justify the ungodly by faith and remove all possible condemnation.

You see what Paul is saying here: „no condemnation!” Just like verse 1. Only here he says, no condemners! John Stott sees the universal impact of this and says after verse 34, „We can therefore confidently challenge the universe, with all its inhabitants human and demonic: Who is he that condemns? There will never be any answer” (Stott, Romans, p. 257).

Listen carefully, you who are oppressed by the devil – or some day may be. That is, everyone. Get blunt and courageous and tough with the devil. Did you hear what Stott said? You can challenge the demonic hosts of the universe: „Satan! Whom do you put forward to condemn me?” Get in Satan’s face and state your case with authority. Tell him four things and bid him go. „Christ died for me. Christ was raised from the dead for me. And Christ is at the all-seeing, all-powerful, all-ruling right hand of God for me, and Christ is interceding for me with almighty God. Be gone little, created, dependent, defeated, ruled devil! And hear this little devil! If you kill me – which almighty God may let you do – in that moment, my soul is freed (I win), your misery is multiplied (you lose), and thousands follow behind me blessed with my blood.”

Jesus Christ: Four Pictures

The design of this text is to make you valiant in Christ-exalting service and suffering. So look at the four things Christ does for you in verse 34. Or to be more faithful to the wording of the text, look at who it is that does these four things. You recall we almost made the same mistake last week. Verse 33 did not say, „Who will bring any charge against God’s elect? They are justified!” It focuses not on justification per se, but on the God who justifies: „Who will bring any charge against God’s elect? God is the one who justifies!”

So here in verse 34 Paul does not say, „Who is the one who condemns? Christ died for you, was raised, is at God’s right hand and intercedes for you.” No, he focuses again on the person who does the work. He says, „Who is the one who condemns? Christ Jesus is He who died,” and he continues this focus on the person by the way he writes about each of the following three deeds. „Yes, rather who was raised, who is at the right hand of God, who also intercedes for us.” He did not have to use two substantival participles and two relative pronouns. He did it to keep our focus on the person: Jesus Christ died. Jesus Christ was raised. Jesus Christ is at the right hand of God. Jesus Christ intercedes for us.

No death for us, no resurrection for us, no presence at God’s right hand for us, no intercession for us would do us any good if it were not Jesus Christ who died and rose and reigns and intercedes. So let’s keep our focus on him. Look to him. Know him. We are not talking about a mythological event or a random deed or a mere human happening. We are seeing the historical Jesus Christ in action. And the point is to know HIM as our security. Jesus himself is our No-condemnation.

Let’s see him and know him in four painfully brief pictures that Paul paints here.

1. Know Him as One Who Gave His Life for You

First know him as one who gave his life for you. I say „gave his life for you” instead of „died for you” just to make plain that he chose to die. He planned to die. He embraced death for you. He didn’t stumble in front of the divine bullet meant for you; he stepped in front of it. Mark 10:45, „The Son of Man came . . . to give his life as a ransom for many.” So know him that way.

Know him as the one who gave his life for the ungodly, not the deserving and worthy, but the undeserving and unworthy, even while we were still enemies (Romans 4:5; 5:6).

Know him as the one who gave his life to complete his perfect obedience so it could be imputed to us (Philippians 2:8; Romans 5:19; Galatians 2:21; 2 Corinthians 5:21).

Know him as the one who gave his life to forgive all our sins (Ephesians 1:7).

Know him as the one who gave his life to become a curse for us and remove the curse of the law (Galatians 3:13).

Know him as the one who gave his life to absorb our condemnation and remove the wrath of God (Romans 8:3).

Know him as the one who gave his life to prove that God is just when he justifies the ungodly who has faith in Jesus (Romans 3:26).

Know him as the one who gave his life in all these ways to prove the love of God for us. „But God demonstrates His own love toward us, in that while we were yet sinners, Christ died for us” (Romans 5:8).

2. Know Him as the One Raise from the Dead by the Father

Second, know him as the one raised from the dead by the Father. I stress that he was raised by the Father because the verb is passive in verse 34: not „Christ rose” but „Christ was raised.” The point is that the Father was so satisfied with the once for all, atoning work of the Son that he vindicated his obedience and suffering and his infinite accomplishment by raising him from the dead.

So know your Friend and Savior and Lord and Treasure as one absolutely approved by God. And know him, as Romans 6:9 says, as the one who „will never die again; death no longer has dominion over him.” And therefore know him as what Paul describes in the next two phrases.

3. Know Him as the One Who Is at the Right Hand of God

Know him, third, as the one who is at the right hand of God. That little phrase „right hand of God” was full of power for those first-century Christians who knew their Old Testament. Psalm 110:1 is quoted by New Testament writers more than any other verse in the Psalms. God says to the Messiah, „Sit at my right hand, until I make your enemies your footstool.”

The meaning is triumph and rule and authority. We can see this in Ephesians 1:20-21, „[God] raised him from the dead and seated him at his right hand in the heavenly places, 21 far above all rule and authority and power and dominion, and above every name that is named, not only in this age but also in the one to come.” And 1 Peter 3:22, „[He] has gone into heaven and is at the right hand of God, with angels, authorities, and powers having been subjected to him.”

In other words, to be at God’s right hand is to rule over all authority and power and dominion and angels and names. Know your Savior, your Lord, your Friend, your Treasure this way – triumphant and ruling now over all the universe until all his enemies are put under his feet. Know him and enjoy this unshakable security.

4. Know Him as the Intercessor between You and God the Father

Finally, know him as the intercessor between you and God the Father. Verse 34 ends, „. . . who also intercedes for us.” He was and is now and ever will be our go-between (1 Timothy 2:5). Our advocate (1 John 2:1). Our intercessor. We might ask, Why do we need an intercessor if the death and resurrection of Jesus provide the full ground of our forgiveness and righteousness? The answer is that today in heaven Jesus does nothing to add to the ground and purchase of our forgiveness and righteousness. That he finished once for all. What he does is represent that finished work for us in heaven. He stands as a lamb slain and triumphant. And provides a living evidence and witness for the ground of our salvation.

Hebrews 7:25 says, „He is able to save to the uttermost those who draw near to God through him, since he always lives to make intercession for them.” We experience this intercession every time we pray in Jesus’ name. Why do we say, „In Jesus’ name, Amen”? Because we have no rights with the Father apart from what he did for us on the cross and what he is for us in heaven. So know him as your intercessor every time you pray. Be thankful to him that he loved you and died for you and bought all your salvation and every answered prayer at the cost of his life.

I have emphasized know him. Not just knowing his work. Know him who did – and is doing – for you these great things. Know him as your freedom from condemnation, and your fearlessness, and your massive security in merciful service through many sufferings.

And since I have emphasized this personal dimension of knowing him, it would fitting to end with an insight from John Murray on this final point of Christ our intercessor. He catches a dimension that could be easily missed. I close with this as my final call to know him:

Nothing serves to verify the intimacy and constancy of the Redeemer’s preoccupation with the security of his people, nothing assures us of his unchanging love more than the tenderness which his heavenly priesthood bespeaks and particularly as it comes to expression in intercession for us. (Murray, Romans, Vol. 1. p. 330)

By John Piper. © Desiring God. Website: desiringGod.org

Sadhu Sundar Singh – Cap. 3 Incercari si Persecutii, Trad. Avram Cuc

Cu doua saptamini in urma am postat Capitolul 2, In Cautarea Pacii, si in prima postare am postat Capitolul 1, si Introducerea de Avram Cuc. Aici gasiti Biografia lui Sadhu Sundar Singh (1889-1929).

Capitolul 3 – INCERCARI si PERSECUTII.

Sundar Singh priveste convertirea sa, ca un lucru hotarit si supranatural, o minune in toata puterea cuvintului; un dar curat al gratiei lui Dumnezeu.

-„Religia hindusa,” zice el,”Invata ca exista un cer si in fiecare lucru sa vad vointa lui Dumnezeu si eu am facut toate eforturile pentru a ma elibera de pacat. O cit de mult am studiat cartile noastre sfinte, cit de mult am luptat, m-am luptat si am cautat pacea sufletului meu! Am incercat sa ma mintui pe mine insumi- prin fapte bune, ceea ce mi-a fost imposibil. Eram mindru de religia si de filozofia hindusa, dar filozofia niciodata nu a mintuit pe nimeni. In disperare de cauza, am implorat pe Dumnezeu sa-mi arate calea salvarii. Ca raspuns la rugaciune, am vazut pe Domnul si El mi-a descoperit ceea ce eram eu insusi”.

Sundar niciodata nu s-a indoit de realitatea aparitiei Dumnezeirii, acea vedenie n-a fost o imagine, nici un vis. Ca nu se viseaza dupa ce ai facut o baie rece. Unii au putut sa o puna la indoiala, s-o considere halucinatie. Pentru el insa a fost o certitudine neclintita. Cu proprii sai ochi a vazut pe Hristos viu, cu propriile sale urechi L-a auzit vorbind in hindustana, limba sa materna. In momentul acela el a devenit un om nou, o creatura noua in Hristos. Mai inainte el ura pe Hristos, acum era gata sa sufere si chiar sa-si dea viata pentru El. Un dusman al lui Isus a fost schimbat intr-un apostol al Evangheliei. „Lucrurile vechi au trecut, iata toate lucrurile au devenit noi”. Tulburarea inimii sale s-a sters ca un vis.

„Acolo,” spune el, ” Hristos mi-a dat pacea, acea pace care depaseste orice intelegere, nu pentru citeva clipe, ci pentru totdeauna. Nu exista cuvinte in limbaj omenesc sa descrie bucuria incomparabila care a umplut inima mea, ci numai marturisesc realitatea ei; este cerul pe pamint”.

Sundar separa limpede, frecventele sale viziuni ce le avea  in meditatie si contemplatie interioara, de aceasta aparitie cu totul neasteptata a lui Hristos. El a declarat absoluta deosebirea intre o revelatie spirituala si aceasta aparitie: „Eu am vazut numeroase viziuni dar de Isus nu L-am vazut decit odata”.

Sundar niciodata nu s-a falit de aceasta manifestare a lui Hristos ca de un subiect de glorie personala. El s-a smerit in fundul inimii, in sentimentul nimicniciei sale si pentru revolta sa din trecut. El urise pe Hristos, combatuse credinta crestina, arsese Biblia inaintea tuturor si si cu toate acestea, in timp ce era animat de acest spirit de ura, fusese cucerit de  iubirea care iarta. „Cind Hristos mi S-a descoperit, atunci am vazut ca eram un pacatos si ca El era Mintuitorul”.

Sundar a cunoscut fundamental intreg harul lui Dumnezeu revelat prin moartea lui Hristos pe cruce, inutilitatea eforturilor proprii in mintuire. Prin aceasta apartine liniei apostolului Pavel si Luter, precum si liniei oricarui suflet, pentru care chestiunea pacatului si gratiei este problema centrala a vietii. „Exista fericiti”, spunea el,”care n-au pacatuit ca mine si nu s-au impotrivit pe fata lui Isus Hristos. Exista altii care din copilarie au trait cu Hristos si n-au avut nevoie de o marturie exterioara pentru ceea ce au avut de primit interior. In toata umilinta Sundar se considera nedemn de dragostea pe care Dumnezeu i-a  aratat-o.

„O revelatie exterioara nu este esentiala”, zice el:”cunoasterea harului lui Dumnezeu este la fel de importanta fara sa fie insotita de miracole: Fericiti sint cei  care M-au vazut si au crezut”. Sundar insa era convins ca in situatia lui personala, n-ar fi gasit niciodata mintuirea fara aceasta directa revelatie. Intocmai ca Toma, a fost neincrezator si greoi la credinta- motiv pentru care, spunea el, va fi pe ultimul loc in imparatia lui Dumnezeu.”

„Aceste miini” a spus el cu umilinta,”au ars Cuvintul lui Dumnezeu si l-a transformat in cenusa. Sint miinile unui pacatos pe care numai dragostea lui Dumnezeu le-a rascumparat. Unica baza a iertarii mele este crucea lui Isus Hristos-Mintuitorul meu. Faptul de a fi dusman a lui Isus ramine ca o aschie in carnea mea; gindul acesta ma smereste pina in pulbere.” Si, pentru ca el era atit de sigur de dragostea lui Hristos si iertarea Sa, socotea imposibil sa se ierte singur.

Parca il auzim spunind impreuna cu Pavel: Eu nu sunt vrednic sa fiu numit apostol, pentru ca am persecutat biserica lui Dumnezeu”, sau inca „Isus Hristos a venit in lume pentru a mintui pacatosi, dintre care primul eu sint”. De aici inainte, Sundar Singh era unit cu Hristos pentru totdeauna. „Departe de mine gindul sa ma laud cu alt lucru decit cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care, lumea imi este rastignita, precum si eu sint pentru lume”.

„Dupa convertirea mea”, spunea el, am petrecut intr-un loc singuratic trei zile in rugaciune, pentru a cere iertare si a-mi marturisi pacatul. Eu ziceam lui Dumnezeu: „Iarta-ma ca am fost orb spiritual de nu intelegeam Cuvintul Tau. Acolo am primit asigurarea iertarii”.

‘Tu erai orb, dar acum ti-am deschis ochii si vei merge sa depui marturie”.

„Dupa aceia am anuntat familiei mele ceea ce vazusem si ca eram crestin. Unii gindira ca inebunisem, altii ca visasem, cind insa au vazut ca nu puteau sa ma clinteasca, au inceput sa ma persecute, dar toate acestea nu se comparau cu starea nenorocita in care eram mai inainte.”

Cam tot in vremea aceia trei tineri au voit sa devina crestini. Doi dintre ei au renuntat la acest lucru din cauza pedepselor la care parintii lor i-au supus. Al treilea a fost botezat. Tatal sau insa pretextind o grava boala a mamei, l-a facut sa vina acasa, unse in scurt timp a murit, fara indoiala otravit.

Timp de noua luni Sundar nu a parasit casa parinteasca. El trebui sa indure neputinta de pricepere, impotrivirea si persecutia.

La inceput tatal i-a vorbit cu dragoste, rugindu-l sa nu dezonoreze familia. Cum se putea ca un sikh dintr-o ramura simpla si influenta sa faca parte din aceasta secta a crestinilor si sa renunte la viitorul care deschidea inaintea lui, onoruri, bogatii, situatie stralucita? A fost pentru Sundar o mare ispita, fiindca ideea ca atragea defaimarea celor pe care ii iubea, il zdruncina. Dar el a auzit vocea lui Isus:”Acela care iubeste pe tatal sau si pe mama sa mai mult decit pe Mine, nu este vrednic de Mine”. Inima sa se sfisia vazind lacrimile tatalui sau; totusi el nu s-a putut sustrage din viziunea cereasca si din chemarea lui la Hristos.

Un unchi, demnitar si foarte bogat, incerca la rindu-i sa-l abata de la credinta. El l-a dus in splendida sa locuinta si l-a facut sa coboare intr-o cripta a carei usa o incuie. Dezchizind marea lada de fier ii arata nepotului uluit bogatii nemaipomenite, bijuterii de mare valoare, pietre pretioase, bilete de banca, aur si argint in mare cantitate. „Toate cele sunt ale tale, daca renunti sa devii crestin si nu dezonorezi numele nostru”.

Palatul din Shimla - 130 km de la Rampur . Bogatiile unchiului sau nu l-au convins pe Sundar Singh sa renunte la Hristos.

Inaintea atitor splendori, Sundar se simti un moment clatinat, miscat de asemeni si de duioasele rugaminti ale veneratului sau unchi. In acel momentinsa inima lui a fost umpluta de o atita iubire pentru Hristos si de un sentiment atit de viu ca este primit de El(Hristos), incit nu i-a fost greu sa inlature ispitirea.

Nu avea atunci decit cincisprezece ani. El stia bine ca pentru un baiat de virsta sa, a se declara crestin insemna o neiertata insulta pentru rude si ca acest act naruia marea autoritate a tatalui sau ca sef al familiei. El era singur. Nimeni care sa-l inteleaga sau sa-i dea un sfat; nici o simpatie pentru el, ci numai o crincena dusmanie, cei mai buni prieteni il chinuiau si populatia orasului se ridica contra lui cu indignare.

Directorul misiunii prezbiteriene a fost acuzat ca a exercitat presiune asupra elevilor sai pentru a-i face crestini. Sundar insa si un amic sikh – care s-a convertit de asemenea in acea perioada – au depus marturie inaintea magistratilor despre nevinovatia profesorului lor. In timpul acesta ca urmare a tuturor agitatiilor, mai multi crestini au trebuit sa paraseasca orasul si curind insusi misiunea n-a mai fost tolerata si a trebuit sa-si inchida portile.  Sundar, a carui viata era in pericol, a inteles ca nu era posibil sa ramina mult in casa parinteasca. El parasi Rampurul si se refugie la scoala misiunii prezbiteriene americane din Ludiana. Aici, misionarii l-au primit cu mare bunatate, dar cum spune el, „am fost surprins si scandalizat de felul de viata al unor baieti. Eu aveam ideia ca cei care urmau pe Hristos trebuiau toti sa fie sfinti; in aceasta, cu tristete m-am inselat. Daca nu as fi avut acea aparitie a lui Hristos si primit de la El o viata noua, poate m-as fi reintors si as fi ramas dusman al crestinismului”.

Sundar se hotari sa paraseasca aceasta scoala si pe acei crestini cu numele pentru a se reintoarce la ai sai. Familia revazindu-l, gindea ca lepada-se ideile sale stranii, dar cind au vazut ca era mai hotarit ca oricind, asuprirea deveni mai violenta inca.

Mai intii au cautat sa-l convinga a deveni crestin in secret, fara a marturisi deschis credinta sa. Aceasta a fost o adevarata ispita, ca puteau si invocate unele ratiuni plauzibile; el nu avea inca virsta legala ca sa faca ce vrea, nu putea oare sa astepte majoratul? Vocea interioara insa era hotaritoare:”Acela care Ma va marturisi inaintea Tatalui Meu care este in ceruri”.

A fost condus apoi la maharadjah, care cunostea istoria sa. Acesta il duse inaintea „Durbarului”- adunarea de stat, unde i s-a cerut sa isi explice atitudinea. I s-a oferit din nou bogatie, situatie frumoasa, maharadjahul facu apel la orgoliul rasei; nu era el oare un sikh, un leu si vroia intr-adevar sa cada atit de jos, s-ajunga un crestin, adica un ciine? Nimic din toate acestea nu au putut sa-l clatine. El a facut un pas in plus si a rupt ultimile legaturi, care puteau inca sa-l tina alipit de credinta poporului; isi taie parul lung, de care sikh-ii sint atit de mindrii.

Atunci, acest curajos martor al lui Isus a fost tinta celor mai crude persecutii, tratat ca o lepadatura, un paria, unul de neatins. El a trebuit sa-si procure hrana singur si sa doarma afara din casa ca un lepros.

„Imi amintesc”, scrie el mai tirziu,”de seara cind am fost alungat de acasa. Nu voi uita acea noapte petrecuta sub un arbore, pe un timp friguros. La o asemenea proba numai fusesem supus. Gindeam: nu mai edparte decit ieri, traiam inconjurat de tot luxul casei; astazi insa tremur de frig, mi-e foame, mi-e sete, sint fara adapost, lipsit de vestmint cald, si de hrana. Am ramas toata vara sub acel arbore si o bucurie si o pace miraculoasa imi potolea sufletul; simteam prezenta Mintuitorului meu. Tineam Noul Testament in mina si aceasta a fost ca prima noapte petrecuta in cer. Comparam fericit starea mea prezenta cu viata luxoasa de altadata. In mijlocul belsugului si confortului nu putusem gasi pacea; astazi prezenta Mintuitorului imi schimba suferinta in veselie. De atunci am simtit continuu prezenta Lui”.

Urit de tatal sau, el trebui sa paraseasca definitiv casa. Pleca numai cu vestmintele usoare ce le avea pe el si cu atitia bani cit costa trenul pina la statia vecina. In suferinta isi aminti ca la Ropur traiau crestinii ce au trebuit sa fuga de persecutii si sa paraseasca Rampurul. El se duse acolo si se indrepta spre casa unui pastor hindus, si a sotiei sale. Abia sosit, sarmanul baiat cazu grav bolnav. Un medic chemat declara ca Sundar fusese otravit. Era clar ca otrava fusese amestecata in hrana preparata anterior plecarii sale in speranta ca el ar muri pe drum inainte de a atinge tinta calatoriei sale. Era preferabil mai degraba sa moara decit sa dezonoreze familia.

Sotia pastorului a stat tot timpul la capul patului. Doctorul declarind starea disperata, a promis sa revina a doua zi pentru funeralii. Sundar suferea crud, insa cu toat extrema sa slabiciune, era convins ca Dumnezeu nu-l va lasa sa moara mai inainte ca sa poata face ceva pentru cauza Mintuitorului. El ceru doctorului sa-i citeasca povestirea invierii lui Isus dupa Evanghelia lui Marcu. Medicul care nu era crestin isi batu joc de absurditatea acestei istorisiri.

Cum s-a facut dimineata, Sundar se simti atit de bine ca s-a sculat si a iesit la soare in fata casei. Medicul stupefiat de a-l regasi traind in ciuda pronosticului sau, facu stinga imprejur fara a-i mai spune un cuvint. Citiva ani mai tirziu, atunci cind Sundar lucra in Burma, cineva veni la el:”Ma recunosti?” -„Da, raspunse Sundar, ultima data cind v-am vazut eram la portile mortii.” Atunci doctorul ii povesti ca miraculoasa lui vindecare facuse atit de mare impresie asupra sa ca a cumparat o Biblie si a inceput sa o citeasca. El deveni crestin, fusese botezat si intreprinse o lucrare misionara in Burma.

Cind Sundar s-a restabilit, se duse la amicii saide la misiunea americana din Ludiana. Parintii facura mai multe incercari sa-l rapeasca cu forta. Tentativa cea mai dureroasa pentru Sundar a fost acea a tatalui sau, venit sa-i adreseze un suprem apel. El nu putea sa-si retina lacrimile vazind durerea tatalui, care revasit de mihnire si vorbindu-i cu emotie de iubirea mamei sale, de fericirea vietii de familie, il ruga fierbinte sa revina acasa. A trebuit sa retina si aceasta lupta mai grea inca decit persecutia.

Ultimul sacrificiu era facut si Sundar se gasi iar singur, demostenit, de tot, renegat de ai sai, insa unit cu o dragoste insdisolubila de Mintuitorul sau”-Pentru dragostea Lui, el a vrut totul sa piarda.

Cu scopu de a-l feri de atacurile perfide ale dusmanilor sai,a fost trimis la Sabathu, o  mica localitate nu departe de Simla, unde locuia reverendul Redman, un crestin virstnic, care i-a fost ca un tata si a carei casa ii era deschisa ori de cite ori trecea prin Simla. Reverendul Redman era directorul lui „Church Missionary Society”. El il examina cu grija  si a fost izbit de cunoasterea lui extraordinara in ce priveste viata si invataturile lui Isus, precum si de experientele lui personale. Sundar i-a spus ca este sigur ca Hristos il chemase sa fie martor, si ca botezat sau nu, el trebuie sa predice Evanghelia.

Botez in apa.

In ziua de Duminica- 3 Septembrie 1905, la virsta de saisprezece ani, Sundar Singh a fost botezat de Reverend Redman la Simla, dupa ritul bisericii anglicane. Primul verset din Psalmul 23, citit in timpul serviciului divin, i-a constituit motto-ul vietii ce trebuia sa traiasca: „Domnul este pastorul meu, nu voi duce lipsa de nimic”. Acest psalm al bunului pastor ca si capitolul 53 din Isaia au fost pasajele favorite ale lui Sundar. Ele i-au format viata.

A doua zi dupa botez, el se reintoarse la Sabathu, cu inima revarsata de bucurie. Toate luptele si suferintele trecute se risipira ca fumul inaintea marii bucurii de a purta numele lui Hristos si a-i apartine pentru totdeauna.