(New) The Gospel Coalition 2011 Video Page

Link to AUDIO files of 38 Workshops

(uploaded May 15,2011 at TGC)

VIDEO for Plenary (Main) Sessions

Panel on Preaching Christ in the OT – Keller, Piper, Loritts, Carson, Chapell – TGC 2011 by The Gospel Coalition on Vimeo. A discussion on preaching Jesus and the gospel from the Old Testament at The Gospel Coalition’s 2011 national conference at McCormick Place. The panel includes Tim Keller, Crawford Loritts, Don Carson, John Piper, and Bryan Chapell.
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.
Youth – Matt Chandler – TGC 2011 by The Gospel Coalition on Vimeo. Matt Chandler preaches  Jesus and the gospel from the Old Testament book of Ecclesiastes.
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.
Studying The Scriptures and Finding Jesus – Albert Mohler – TGC 2011 by The Gospel Coalition on Vimeo.
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.
Not According To Our Sins – James MacDonald – TGC 2011
by The Gospel Coalition on video. James MacDonald preaches Jesus and the gospel from Psalm 25 at The Gospel Coalition’s 2011 national conference at McCormick Place in Chicago.
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.
The Righteous Branch – Conrad Mbewe – TGC 2011 by The Gospel Coalition on Vimeo. Conrad Mbewe preaches Jesus and the gospel from Jeremiah 23:1-8 at The Gospel Coalition’s 2011 national conference at McCormick Place in Chicago.
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.
Getting Out – Tim Keller – TGC 2011 by The Gospel Coalition on Vimeo. Tim Keller preaches Jesus and the gospel from Exodus 14 at The Gospel Coalition’s 2011 national conference at McCormick Place in Chicago.
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.
Getting Excited About Melchizedek – Don Carson – TGC 2011 by The Gospel Coalition on Vimeo. Don Carson preaches Jesus and the gospel from Psalm 110 at The Gospel Coalition’s 2011 national conference at McCormick Place in Chicago.
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.
From a Foreigner to King Jesus – Alistair Begg – TGC 2011 by The Gospel Coalition on Vimeo. Alistair Begg preaches Jesus and the gospel from the Old Testament book of Ruth at The Gospel Coalition’s 2011 national conference at McCormick Place in Chicago.
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.
God’s Great Heart of Love Toward His Own – Mike Bullmore – TGC 2011
by The Gospel Coalition on Vimeo. Mike Bullmore preaches Jesus and the gospel from the Old Testament book of Zephaniah at The Gospel Coalition’s 2011 national conference at McCormick Place in Chicago.
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

John Piper on What happens when you turn 65

Turning 65 in January has me all fired up to get busy. I am close enough to the finish line that the face of Jesus is coming into sharper focus. This is very exciting and makes me want to pick up the pace.

Of course, he is not the least impressed with frenzy. Nor is he pleased with Boomer indolence. What his face says to me is: “I am your rest every day, and there is good work to do every day till you’re home.”

One Great Thing

God has called me to this one great thing, and his face affirms it every day: “With full courage, now (after 65) as always, let Christ be magnified in your body, whether by life or by death” (Philippians 1:20). Live now to make much of Christ. Measure everything by this: Will it help more people admire Jesus more intensely and treasure Jesus more deeply?

The Bible says, “The years of our life are seventy, or even by reason of strength eighty” (Psalms 90:10). But of course, “My times are in your hand” (Psalms 31:15). The Lord gives and the Lord takes away. We don’t live one day longer or shorter than God appoints.

So at 65, I am still gagging at the pictures of leathery old sunbathers on white shores and green links. For fifteen years, I have thrown hundreds of senior mailings in the recycle bag unopened. Not that I am opposed to saving $0.79 on lunch at Perkins. Just don’t try to sell me heaven before I get there. There is too much hell left to fight.

Old Versus Retired

Turning 65 has set me to pondering what people have done in their later years.

For example, I just received a copy of the first major biography of Charles Hodge in over a century: Paul C. Gutjahr, Charles Hodge: Guardian of American Orthodoxy (Oxford, 2011). On the first page, I read,

When people reach their seventies, they often think their work is done. Not so with Hodge. His last years were among this most productive as he sat ensconced in his study, wielding his favorite pen to compose literally thousands of manuscript pages, which would eventually become his monumental Systematic Theology and his incisive What is Darwinism? (vii)

So I started poking around on the Internet. Here’s some of what I found (for example, at www.museumofconceptualart.com/accomplished):

  • At 65 Winston Churchill became Prime Minister of England, and for the next five years led the Western world to freedom.
  • At 69 English writer and lexicographer Samuel Johnson began his last major work, The Lives of the English Poets.
  • At 69 Ronald Reagan became the oldest man ever sworn in as President of the United States. He was reelected at 73.
  • At 70 Benjamin Franklin helped draft the Declaration of Independence.
  • At 77 John Glenn became the oldest person to go into space.
  • At 77 Grandma Moses started painting.
  • At 82 Johann Wolfgang von Goethe finished writing his famous Faust.
  • At 82 Winston Churchill wrote A History of the English-Speaking Peoples.
  • At 88 Michelangelo created the architectural plans for the Church of Santa Maria degli Angeli.
  • At 89 Albert Schweitzer ran a hospital in Africa.
  • At 89 Arthur Rubinstein performed one of his greatest recitals in Carnegie Hall.
  • At 93 Strom Thurmond, the longest-serving senator in U.S. history, won reelection after promising not to run again at age 99.
  • At 93 P.G. Wodehouse worked on his 97th novel, got knighted, and died.

Dependant Till the End

And don’t forget, if you are running this marathon with Jesus, you have a great advantage. God has promised you: “Even to your old age I am he, and to gray hairs I will carry you. I have made, and I will bear; I will carry and will save” (Isaiah 46:4). Nothing to be ashamed of here. We’ve been dangling in the yoke of Jesus ever since he called us. At out peak, we were totally dependent. So it will be to the end.

So, all you Boomers just breaking into Medicare, gird up your loins, pick up your cane, head for the gym, and get fit for the last lap. Fix your eyes on the Face at the finish line. There will plenty of time for R and R in the Resurrection. For now, there is happy work to be done.

[Originally published in WORLD magazine’s May 7, 2011 issue.

Gospel Coalition Full Audio Messages by Speaker 2011

Panel Discussion of Rob Bell’s book ‘Love wins’ at Gospel Coalition 2011

Click below for notes of  panel discussion:

R. Albert Mohler, Jr.: “Studying the Scriptures and Finding Jesus” (John 5:31-47)

Tim Keller: “Getting Out” (Exodus 14)

Alistair Begg: “From a Foreigner to King Jesus” (Ruth)

Session 4: Panel Discussion: Preaching from the Old Testament

Panel: Tim Keller, John Piper, Crawford Loritts, Don Carson, Bryan Chapell

James MacDonald: “Not According to Our Sins” (Psalm 25)

Conrad Mbewe: “The Righteous Branch” (Jeremiah 23:1-8)

Matt Chandler: “Youth” (Ecclesiastes 11:7-12:14)

Mike Bullmore: „God’s Great Heart of Love Toward His Own” (Zephaniah)

Don Carson: „Getting Excited about Melchizedek” (Psalm 110)

to see more of these great pictures, taken by Christian Photographer

Billy Jackson – click on image above (of Dr. Carson & Dr Piper)

Next Conference Event

April 29-30, 2011

Add to FacebookAdd to DiggAdd to Del.icio.usAdd to StumbleuponAdd to RedditAdd to BlinklistAdd to TwitterAdd to TechnoratiAdd to Yahoo BuzzAdd to Newsvine

Exodus Decoded – History Channel Documentary

an excellent documentary (via)

The Exodus Decoded is a 2006 History Channel documentary created by Israeli-Canadian filmmaker Simcha Jacobovici and the producer/director James Cameron. The documentary explores evidence for the Biblical account of the Exodus. Its claims and methods were widely criticized both by Biblical scholars and by mainstream scientists.

Jacobovici suggests that the Exodus took place around 1500 BC, during the reign of pharaoh Ahmose I, and that it coincided with the Minoan eruption. In the documentary, the plagues that ravaged Egypt in the Bible are explained as having resulted from that eruption and a related limnic eruption in the Nile Delta. While much of Jacobovici’s archaeological evidence for the Exodus comes from Egypt, some comes from Mycenae on mainland Greece, such as a gold ornament that somewhat resembles the Ark of the Covenant.

The documentary makes extensive use of computer animation and visual effects made by Gravity Visual Effects, Inc., based in Toronto. It runs for 90 minutes and was first aired in Canada on April 16, (Easter Day) 2006 (Discovery Channel Canada). Shown in the US on August 20, 2006 (History Channel US), UK on December 23, 2006 (Discovery Channel UK) and Spain on December 25, 2006 (Cuatro). (via) Wikipedia.

After you watch the documentary- For another perspective (the comments made on site are more interesting to me than the article’s argumentation) read a review from Biblearchaeology.org

Wikipedia also has a good summation of Jacobovici’s Egyptian and Mycenaean arguments and some critical analysis gathered from reviews of archaeologists and Biblical scholars.
All in all, (and although this documentary is based on Jacobovici’s studies and theories) still an outstanding documentary that takes you through the Moses and Jacobean age, confirms what the Bible claims, and is a worthwhile video to watch.

VIDEO by Igor Martins

Did Moses really write Genesis? Russell Grigg

Creation Ministries International via Apologetics315

A deadly hypothesis denying that Moses had anything to do with Genesis, based on spurious scholarship, is still widely being taught to future Christian leaders.

by Russell Grigg

Egyptian ruins

Egyptian ruins. Internal evidences in the text of the Pentateuch indicate that the author was familiar with Egyptian customs, as would be expected of Moses.

Nearly all liberal Bible colleges and seminaries, and sadly some which profess conservative evangelical doctrine, approvingly teach the ‘documentary hypothesis’, also known as the ‘JEDP hypothesis’.

What is the documentary hypothesis?

This is the liberal/critical view which denies that Moses wrote Genesis to Deuteronomy. It teaches that various anonymous authors compiled these five books (plus other portions of the Old Testament) from centuries of oral tradition, up to 900 years after Moses lived (if, in this view, he even existed). These hypothetical narrators are designated as follows:

  • J (standing for what the documentary hypothesists would term Jahwist) supposedly lived about 900–850 BC. He/she/they allegedly gathered the myths and legends of Babylon and other nations, and added them to the ‘camp-fire stories’ of the Hebrews, producing those biblical passages where the Hebrew letters YHWH (‘Jehovah’) are used as the name of God.
  • E (standing for Elohist) supposedly lived about 750–700 BC in the northern kingdom (Israel), and wrote those passages where ’Elohim is used as the word for God.
  • D supposedly wrote most of Deuteronomy, probably the book found in the temple in Jerusalem in 621 BC. (2 Kings 22:8).
  • P supposedly represents a Priest (or priests) who lived during the exile in Babylon and allegedly composed a code of holiness for the people.
  • Various editors R (from German Redakteur) supposedly put it all together.

The idea of multiple authorship of these books was first proposed by Jean Astruc in Paris in 1753. However, the foremost exponent was Julius Wellhausen (1844–1918), who ‘restated the Documentary Hypothesis … in terms of the evolutionary view of history which was prevalent in philosophical circles at the time’.1,2 He claimed that those parts of the Old Testament that dealt with sophisticated doctrine (one God, the Ten Commandments, the tabernacle, etc.) were not truth revealed by the living God, but were ideas that evolved from lower stages of thinking, including polytheism, animism, ancestor worship, etc.3 Hence the ‘need’ to find or fabricate later authors. One of the main arguments was that writing had supposedly not been invented yet at the time of Moses.

Thus the documentary hypothesis undermines the authenticity of the Genesis Creation/Fall/Flood accounts, as well as the whole patriarchal history of Israel. It presupposes that the whole of the Old Testament is one gigantic literary fraud, and calls into question not only the integrity of Moses, but also the trustworthiness/divinity of Jesus (see point 5 below). No wonder the critics have embraced it so warmly!

Was Moses J, E, D, P, or R?

Answer: He was none of the above. Rather, Moses himself was both writer and editor of the Pentateuch, and these five books were composed by him in about 1400 BC , not by unknowns at the time of the Exile. This does not mean that Moses did not use other written sources available to him (see later), or that he wrote the last few verses of Deuteronomy 34 that record his death. Talmudic (Rabbinic Jewish) tradition has always been that these were added, under divine inspiration, by Joshua.

There is no external evidence at all in support of J, E, D, P, or R. What were their names? What else did these alleged literary savants write? History, both Hebrew and secular, knows nothing of them. They exist only in the fertile imaginations of the inventors of the documentary hypothesis.

Evidence for Moses authorship of the Pentateuch

Clay tabletsClay tablets like this were ideal for long-term written records. Far from ‘Flintstones’ clumsiness, these could be held in one hand.
Patriarchal records may have been carried on the Ark, later used by Moses in compiling Genesis (under inspiration).

The evidence that Moses wrote the Pentateuch, often referred to in the Bible as ‘the Law’ (Hebrew torah), is overwhelming:

  1. Contrary to the views of Wellhausen and others, archaeological research has established that writing was indeed well known in Moses’ day. The JEDP hypothesis falsely assumes that the Iraelites waited until many centuries after the foundation of their nation before committing any of their history or laws to written form, even though their neighbours kept written records of their own history and religion from before the time of Moses.4
  2. The author is obviously an eyewitness of the Exodus from Egypt, familiar with the geography,5 flora and fauna of the region;6 he uses several Egyptian words,7 and refers to customs that go back to the second millennium BC.8
  3. The Pentateuch claims in many places that Moses was the writer, e.g. Exodus 17:14; 24:4–7; 34:27; Numbers 33:2; Deuteronomy 31:9, 22, 24.
  4. Many times in the rest of the Old Testament, Moses is said to have been the writer, e.g. Joshua 1:7–8; 8:32–34; Judges 3:4; 1 Kings 2:3; 2 Kings 14:6; 21:8; 2 Chronicles 25:4; Ezra 6:18; Nehemiah 8:1; 13:1; Daniel 9:11–13.
  5. In the New Testament, Jesus frequently spoke of Moses’ writings or the Law of Moses, e.g. Matthew 8:4; 19:7–8; Mark 7:10; 12:26; Luke 24:27, 44; John 5:46–47; 7:19. Jesus said that those who ‘hear not [i.e. reject] Moses’ would not be persuaded ‘though one rose from the dead’ (Luke 16:31). Thus we see that those churches and seminaries which reject the historicity of Moses’ writings often also reject the literal bodily resurrection of the Lord Jesus Christ.
  6. Other New Testament speakers/writers said the same thing, e.g. John 1:17; Acts 6:14; 13:39; 15:5; 1 Corinthians 9:9; 2 Corinthians 3:15; Hebrews 10:28.

Does this mean that Moses wrote Genesis without reference to any previous information? Not necessarily. Genesis comprises narratives of historical events that occurred before Moses was born. Moses may very well have had access to patriarchal records and/or reliable oral traditions of these events. In that case, such records would certainly have been preserved by being written (probably on clay tablets) and handed down from father to son via the line of
Adam-Seth-Noah-Shem-Abraham-Isaac-Jacob, etc.

There are 11 verses in Genesis which read, ‘These are (or ‘This is the book of’) the generations of …’ The Hebrew word toledoth translated ‘generations’ can also mean ‘origins’, ‘history’, or even ‘family history’, and each verse comes either before or after a description of historical events that involved the person named.9 The most likely explanation is that Adam, Noah, Shem, etc. each wrote an account of the events that occurred either right before or during his lifetime, and Moses, under the infallible inspiration of the Holy Spirit, selected, compiled, and edited these to produce Genesis in its present cohesive form.10

Genesis does not show a progress from idolatry to monotheism, as Wellhausen’s evolutionism requires. Rather, the Bible begins with an original revelation of God, which was later rejected to the point that the Hebrew nation itself descended into idolatry and so was given over to captivity by God.

What about the different words used for God?

Let us consider this in Genesis chapters 1 and 2. The word ’Elohim is used for God 25 times in Genesis 1:1–2:4a.11 It has the idea of an awesome and faithful Being, having creative and governing power, majesty and omnipotence, who is above the material world He created. It is a lofty title (= ‘God’) and is the appropriate word for Moses to have used for the first factual report of God’s creative activities.12

In Genesis chapter 2 from verse 4, the Hebrew uses the letters YHWH to refer to God. Sometimes translated ‘Jehovah’, it is more often translated ‘LORD’ (in small capitals), and is the most commonly used term for God in the Old Testament (6,823 times). It means ‘the One who always was, now is, and ever shall be’ and is the deeply personal name of God. It is therefore used in His personal and covenant relationships with people. Genesis 2:4b ff is the detailed account of how God made Adam and Eve, and of the setting He prepared for them.13 Here they were meant to live and work in loving covenantal fellowship with Him14 and with each other. It was entirely appropriate therefore that Moses should have used YHWH in writing this section of Genesis. In Genesis 2, YHWH is joined to ‘Elohim to form the compound name YHWH-’Elohim (= the Lord God). This identifies the covenant God YHWH as being one and the same as ’Elohim, the almighty creator. There is no logical reason (particularly any based on the term used for God) to ascribe this account to any other author(s).

The same principles apply in the rest of Genesis and throughout the Old Testament.

The JEDP system is self-contradictory, as its proponents need to break verses into sections and even credit parts of sentences (that use more than one term for God) to different writers. Such a hotchpotch would be unique in ancient Middle Eastern literature.

The ‘scholarship’ used to promote the documentary hypothesis would be laughed out of court if applied to any other ancient book!

Computer agrees: Genesis had only one author

The following quote comes from Omni magazine of August 1982:

‘After feeding the 20,000 Hebrew words of Genesis into a computer at Technion University in Israel, researchers found many sentences that ended in verbs and numerous words of six characters or more. Because these idiosyncratic patterns appear again and again, says project director Yehuda Radday, it seems likely that a sole author was responsible. Their exhaustive computer analysis conducted in Israel suggested an 82 percent probability that the book has just one author.’


Ultimately, the author of Genesis was God, working through Moses. This does not mean that God used Moses as a ‘typewriter’. Rather, God prepared Moses for his task from the day he was born. When the time came, Moses had all the necessary data, and was infallibly guided by the Holy Spirit as to what he included and what he left out. This is consistent with known history, and with the claims and principles of Scripture (2 Timothy 3:15–17; 2 Peter 1:20–21).

On the other hand there is no historical evidence, and no spiritual or theological basis whatsoever for the deceptive JEDP hypothesis. Its teaching is completely false; the ‘scholarship’ that promotes it is totally spurious. Propped up by the theory of evolution, it exists solely to undermine the authority of the Word of God.

Related articles

References and notes

  1. Josh McDowell, More Evidence that Demands a Verdict, Here’s Life Publishers, 1981, p. 45. Return to text.
  2. Notable exponents of Wellhausenism were Samuel R. Driver in England (1891), and Charles A. Briggs in the USA (1893). Since Wellhausen’s time, other liberal critics have ‘found’ up to 40 alleged contributors to the Pentateuch, including an Edomite source S and a Canaanite source K — there are almost as many subdivisions as there have been ‘experts’ finding sources! Return to text.
  3. Adapted from Dave Breese, Seven Men Who Rule the World from the Grave, Moody Press, Chicago, 1990, pp. 89 ff. Return to text.
  4. Adapted from Gleason Archer, Encyclopedia of Bible Difficulties, Zondervan, Michigan, 1982, pp. 51–52. Return to text.
  5. In Genesis 13:10 the Jordan valley is compared with ‘the land of Egypt, as thou comest unto Zoar’—appropriate only for readers unfamiliar with the Jordan Valley in Palestine but acquainted with Egypt. Hence written near the time of the Exodus from Egypt, not many centuries later. Return to text.
  6. The crop sequence in Exodus 9:31–32 is Egyptian, not Palestinian. The trees and animals referred to are mostly indigenous to Egypt or the Sinai Peninsula, not Palestine, e.g. the acacia tree, used for the tabernacle furniture, is native to Egypt and Sinai, but is hardly found in Canaan, except around the Dead Sea. The skins prescribed for the outer covering of the tabernacle in Exodus 26:14 (Hebrew tachash), were most likely those of the dugong or sea cow (Zool. Sirenia)—found in the sea adjacent to Egypt and Sinai but foreign to Palestine. See ref. 4, p. 46 ff. Return to text.
  7. More Egyptian loan words are found in the Pentateuch than anywhere else in the Bible, as would be expected if the author was Moses ‘learned in all the wisdom of the Egyptians’ (Acts 7:22). The very name ‘Moses’ is Egyptian not Hebrew (Exodus 2:10). Return to text.
  8. There is no mention in the Pentateuch of the temple, or that Jerusalem would be its future location — the only centre of worship mentioned was the tabernacle, a tent. Return to text.
  9. Genesis 2:4; 5:1; 6:9; 10:1; 11:10; 11:27; 25:12; 25:19; 36:1; 36:9; 37:2. The first of these, ‘These are the generations of the heavens and the earth’ (Genesis 2:4), does not mention a human name, as no man was present during Creation Week until day six. The information was probably revealed by God to Adam, who then recorded it (ref. 10). Return to text.
  10. Henry Morris, The Genesis Record, Baker Book House, Grand Rapids, Michigan, 1976, pp. 22–30; also Prof. Dr. F.N. Lee, personal communication, April 1998. Return to text.
  11. ’Elohim is a Hebrew plural form meaning ‘two or more’. In Genesis 1:1 it occurs with the verb ‘created’ (Hebrew bara’) in the singular form. It is thus a plural noun with a singular meaning, suggesting the uni-plurality of the Godhead. The Christian doctrine of the Trinity is thus foreshadowed in the Bible right from the very first verse. See also the use of the word ‘us’ in Genesis 1:26 and 11:7. Return to text.
  12. Note that the power of God associated with the use of this word is seen much more clearly in His having created the vast contents of space, as well as the astounding complexities and minutiae of life on Earth, in the short timespan of Creation Week, rather than in any long-drawn-out evolutionary timetable. See C.V. Taylor, The First 100 Words, The Good Book Co., Gosford, NSW, Australia, p. 3, 1996. Return to text.
  13. There is no contradiction between Genesis 1 and 2. In Matthew 19:3–6, Jesus quoted from both accounts together, 1:27 and 2:24, showing them to be equally authoritative and fully supplementary. See also D. Batten, ‘Genesis Contradictions?Creation 18(4):44–45, 1996; R.M. Grigg, ‘Should Genesis be taken literally?Creation 16(1):38–41, 1993. Return to text.
  14. Cf. Hosea 6:7: ‘But they like men [Hebrew: literally ‘like Adam’ or ‘in Adam’] have transgressed the covenant …’ Return to text.

(Also available in Greek)

Cina Domnului – o predica de Iosif Ton la conferinta Strajerilor – Aprilie 2011 – Baile Felix

Cuvantul vietii – o predica despre Cina Domnului a fratelui Iosif Ton, rostita la conferinta Strajerilor de la hotel Padis, Baile Felix, in aprilie 2011. Am avut ocazia sa inregistram aceasta predica, e un mesaj special! Fiti binecuvantati!mai multe resurse la http://alfaomega.tv

Alte predici- la Pagina Iosif Ton

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Cina Domnului – o predica de Iosif Ton la confe…, posted with vodpod

Istoria Martirilor de John Foxe – Capitolul 2 – Martiraj prin Imparatii Maximumus, Decius, Valerian, Dioclesian, Licinius, Persia, Iulian si Constantin cel Mare

Istoria Martirilor- Cititi:

Al optulea val de persecuţii

După ce a fost făcut împărat, Valerian a fost reţinut şi binevoitor faţă de creştini, dar a căzut apoi sub influenţa unui magician egiptean pe nume Macrianus, şi a dat ordin ca persecuţia să continue, lucru care s-a întâmplat în următorii trei ani şi jumătate.

Ştefan, episcopul Romei a fost decapitat iar Saturnius, episcopul de Toulouse a fost atacat şi imobilizat de către mulţime pentru că a oprit oracolele să vorbească. Refuzând să jertfească idolilor, a fost legat cu picioarele de coada unui taur care a fost mânat în jos pe treptele templului şi care l-a târât pe Saturnius până ţeasta i s-a despicat şi i-a ieşit creierul afară. Nimeni din creştinii din Toulouse nu a avut curajul să îi ia trupul până cânddouă femei l-au luat şi l-au îngropat într-un şanţ.

În Roma, Laurenţiu a fost dus înaintea autorităţilor, care ştiau că nu este doar un diacon responsabil cu sacramentele ci şi un ispravnic al bogăţiilor Bisericii. Când i s-a cerut să predea toate bogăţiile Bisericii, Laurenţiu a cerut un răgaz de trei zile pentru a putea aduna tot. În ziua a treia, când persecutorul i-a cerut să predea averea Bisericii, Laurenţiu şi-a întins braţele spre un grup de creştini săraci pe care i-a adunat la un loc. “Aceştia sunt comoara scumpă a Bisericii” a spus el judecătorului”. “Ce alte pietre preţioase poate avea Cristos decât aceia în care a promis că va locui?”

Mânios că a fost păcălit şi înfuriat peste măsură, persecutorul lui Laurenţiu a dat ordin ca acesta să fie biciut, bătut, legat de plăci de fier încinse în foc, şi apoi să fie pus pe un grătar de fier deasupra unui foc şi ars de viu.

Primul creştin englez martirizat a fost Alban, care a fost convertit de către un preot sărac care s-a adăpostit în casa lui. Când autorităţile au trimis după preot, Alban s-a îmbrăcat în hainele acestuia şi s-a dus în locul său. Judecătorul l-a recunoscut pe Alban şi i-a cerut să aducă jertfe zeilor păgâni sau să moară. Când Alban a refuzat, a fost torturat şi decapitat.

Al nouălea val de persecuţii

Această prigoană s-a declanşat sub împăratul Aurelian. Printre cei care au suferit de această dată, s-a numărat şi Felix, episcop de Roma, care a fost decapitat. Agapetus, un tânăr roman care şi-a vândut posesiunile şi a dat banii săracilor, a fost arestat ca creştin, torturat şi adus la Praeneste, un oraş lângă Roma, unde a fost decapitat.

Aceştia sunt singurii martiri cărora li se cunoaşte numele, din timpul domniei lui Aurelian.

Al zecelea val de persecuţii

La începutul celui de-al zecelea val de persecuţii, declanşat în al nouăsprezecelea an al domniei împăratului Diocleţian, acesta l-a numit pe Maximian să împartă tronul cu el şi cei doi i-au ales apoi pe Galerius şi Constantinus să slujească sub conducerea lor. În timpul celor patru conducători, creştinii au fost persecutaţi cu furie, situaţie care a continuat până în anul 313 d.Cr., deşi Diocleţian şi Maximian au renunţat la funcţiile lor în anul 305 d.Cr.

Constantinus şi Galerius şi-au împărţit imperiul între ei, Galerius primind ţările din răsărit iar Constantinus stăpânind în Franţa, Spania şi Britania. Între timp, soldaţii romani l-au ales pe Maxentius ca împărat al lor la Roma. În timp ce Galerius şi Maxentius au continuat prigonirea creştinilor timp de şapte-opt an, Constantinus a devenit un sprijinitor al creştinilor în imperiul său, fiind un stăpânitor iluminat şi inteligent care era preocupat de bunăstarea supuşilor săi şi care nu se angaja în războaie nedrepte şi nici nu îi ajuta pe aceia care o făceau. Bisericile erau cumplit de prigonite în celelalte părţi ale imperiului roman, dar Constantinus le-a dat creştinilor liberatatea de a trăi şi de a se închina după cum doresc, numind chiar pe unii din ei sfătuitori apropiaţi şi apărători.

Constatinus a murit în 306 d.Cr. şi a fost înmormântat la York, în Anglia. Fiul său Constantin, un creştin născut englez, l-a urmat la tron şi a fost la fel de înţelegător şi dedicat ca şi conducător, ca şi tatăl său.

La Roma, Maxentius stăpânea ca un tiran, ucigându-şi propria nobilime, confiscându-le bunurile pentru sine însuşi şi practicând magia, singurul lucru pe care se pare că putea să-l facă aşa cum trebuie. La începutul domniei sale s-a prefăcut a fi un prieten al creştinilor, dar numai ca să aibă parte de sprijinul populaţiei, căci pe ascuns el continua persecuţia.

Cetăţenii şi senatorii Romei au început să se îngrijoreze din pricina tiraniei şi răutăţii lui Maxentius şi i-au scris lui Constantin să vină şi să-i elibereze. La început nu a avut nici un rezultat, a strâns o armată în Britania şi Franţa şi a început să mărşăluiască spre Italia în 313 d.Cr.

Ştiind că nu se va bucura de sprijinul poporului, Maxentius a încercat să se bizuie pe magia sa şi pe ambuscade organizate din când în când armatei lui Constantin care înainta, însă fără succes întrucât marşul lui Constantin către Roma nu a fost încetinit.

Apropiindu-se de Roma, Constantin a început să se agite cu privire la bătălia care îi stătea înainte. L-a văzut pe Maxentius învingându-i pe alţii cu ajutorul magiei sale şi îşi dorea să aibă ce să poată opune acestei puteri. Într-o zi, la apusul soarelui, Constantin s-a uitat spre Sud şi a văzut pe cer o cruce strălucitoare şi cuvintele “În acest semn vei birui”. Atât el cât şi oamenii care erau cu el au rămas cutremuraţi la acest semn, deşi nimeni nu ştia prea bine ce însemnau aceste lucruri. Dar într-o noapte, în timp ce dormea, Cristos i s-a arătat lui Constantin, cu aceeaşi cruce şi i-a spus să facă o cruce pe care s-o care înaintea sa în bătălie.

Acest semn şi mesajul primit nu erau destinate să inducă o venerare superstiţioasă a crucii, de parcă crucea ar fi avut vreo putere în ea însăşi, ci erau destinate să fie un îndemn la căutarea lui Isus şi a slavei Numelui Său.

A doua zi, Constantin a pus să se facă o cruce mare, din aur şi pietre preţioase, care trebuia dusă înaintea oştirii în loc de steag. Având asigurarea că Dumnezeu i-a binecuvântat cauza, Constantin s-a grăbit spre Roma şi întâlnirea cu Maxentius.

Maxentius a fost silit să iasă din oraş şi să-l întâlnească pe Constantin la malul îndepărtat al Tibrului. După ce a traversat podul numit Pons Milvius, Maxentius l-a distrus şi l-a înlocuit cu un podeţ instabil făcut din bărci şi scânduri, gândind că îl va atrage pe Constantin în cursă. Cele două armate s-au ciocnit, Constantin l-a împins pe Maxentius înapoi, mai mult şi mai mult, până ce riscându-şi siguranţa, acesta a fost silit să se retragă pe podeţul şubred şi a căzut în propria sa capcană. Calul său s-a dezechilibrat şi l-a aruncat pe Maxentius, cu armură cu tot în Tibru, unde s-a înecat.

Maxentius a fost ultimul prigonitor roman al creştinilor, pe care Constantin i-a eliberat după trei sute de ani de apăsare şi moarte. Constantin a reuşit să fundamenteze atât de solid dreptul creştinilor la închinare lui Dumnezeu, încât au trebuit o mie de ani ca ei să urmeze să sufere din nou pentru credinţa lor.

Timp de trei sute de ani, cei mai puternici şi mai bogaţi conducători ai lumii au încercat să stingă creştinismul, folosind forţa, politica, torturile şi moartea, tot ce aveau la dispoziţie, dar iată că toţi aceşti conducători s-au dus dar Cristos şi Biserica Sa au rămas în picioare.

Persecuţii în timpul lui Iulian, 361 d.Cr.

Iulian a devenit împărat la moartea fratelui său Constantin, fiul lui Constantin cel Mare. Deşi Iulian a fost educat în credinţa creştină de către tatăl său, el a avut o inimă păgână şi imediat ce a fost întronat, a făcut o declaraţie publică a crezurilor sale şi a încrederii în vechile zeităţi păgâne, câştigându-şi astfel numele de Iulian Apostatul.

Iulian a reintrodus închinarea la idoli prin deschiderea templelor şi darea unei porunci către magistraţi şi popor de a-i urma exemplul, însă nu a emis nici o lege împotriva creştinismului. El a lăsat libertatea de practică a fiecărei secte religioase, deşi şi-a exercitat influenţa cât s-a putut de mult pentru restaurarea vechilor credinţe. Deşi nu sunt înregistrate morţi violente ale creştinilor care să fi rezultat din împlinirea vreunui ordin al lui Iulian, totuşi câteva execuţii au avut loc pe întinsul imperiului, la ordinele guvernatorilor şi autorităţilor păgâne.


Romanii o venerau pe zeiţa Venus, zeiţa dragostei şi luna aprilie era considerată ca fiind potrivită pentru sărbătorirea victoriilor acestei zeiţe. În timpul acestei luni, templele zeiţei erau înţesate de închinători deânchinători şi statuile sale din marmură erau umplute de flori. Severus, un centurion creştin din armata romană a îndrăznit să-şi ridice glasul împotriva acestui obicei popular şi nu numai că a refuzat să ia parte la ceremonia păgână ci a denunţat-o pe Venus înaintea judecătorului. El şi-a repetat îndrăzneţ crezurile în faţa judecătorului şi a fost condamnat să fie dus în faţa templului zeiţei, să fie insultat, biciuit şi bătut cu un bici numit “plumbete”, care avea biluţe de plumb legate la capătul fiecărei curele. Severus a fost bătut de doi oameni puternici, dat pe mâna călăilor publici şi decapitat.


Cassian a fost un învăţător dintr-un oraş nu prea îndepărtat de Roma. Când a fost arestat pentr că a refuzat să aducă jertfe idolilor, judecătorul său a decis ca pedepsirea lui să fie încredinţată elevilor săi, care nu îl agreau de loc. El a fost legat şi dat pe mâna elevilor săi, care s-au asupra lui cu stylurile lor (instrumente ascuţite din fier, cu care obişnuiau să scrie pe tăbliţele de ceară) şi l-au înjunghiat de moarte.

Teodorus, un creştin, a fost prins şi torturat. După ce a fost dat jos de pe grătar, a fost întrebat cum de a putut suporta cu atâta răbdare durerea. “La început am simţit ceva durere, a spus el, “dar după aceia a apărut un tânăr lângă mine care îmi ştergea faţa de transpiraţie şi mă împrospăta cu apă rece. Mi-a plăcut atât de mult încât mi-a părut rău că mi s-a dat drumul”.


Marcus, episcopul de Arethusa, un oraş în Tracia, a distrus un templu păgân şi a construit o biserică creştină în locul ei. Acest lucru i-a înfuriat atât de tare pe păgânii din oraş încât l-au pândit şi odată când a fost singur l-au prins. După ce l-au bătut cu beţele, l-au întrebat dacă vrea să reconstruiască templul pe care l-a dărâmat. Marcus nu numai că a refuzat să îl reconstruiască dar a şi ameninţat că îl va dărâma din nou dacă cineva îl va reconstrui. Chinuitorii lui s-au uitat în jur căutând o modalitate de a-l pedepsi şi în final s-au decis asupra unei metode pe cât de crude pe atât de neobişnuite. Ei l-au legat pe Marcus cu nişte frânghii şi l-au pus într-un coş mare pe care l-au atârnat de ramurile unui pom, după ce i-au uns trupul cu miere. După ce a fost atârnat în pom, Marcus a mai fost întrebat odată dacă vrea să reconstruiască templul dărâmat; el a refuzat aşa că a fost lăsat să moară din cauza înţepăturilor viespilor pe care îi atrăgea mierea cu care a fost uns.

Persecutarea de către goţi

În timpul domniei lui Constantin cel Mare, lumina Evangheliei a pătruns şi în ţinuturile barbarilor. Câţiva goţi au fost convertiţi în nord-vestul Europei, care purta numele de Sciţia în vremea aceea, dar majoritatea goţilor au rămas păgâni.

Fritegern, regele goţilor, a fost un prieten al romanilor dar Athanaric regele goţilor răsăriteni era în război cu ei. Creştinii care trăiau în regatul Fritegern se bucurau de pace, însă Athanaric fiind învins de romani şi-a vărsat mânia pe creştinii din teritoriile sale.

Sabas a fost primul care a simţit mânia regelui. El a fost un om modest, umil, care căuta să vadă Biserica crescând. Athanaric a dat ordine ca toţi locuitorii din ţinuturile sale să jertfească zeităţilor păgâne şi să mănânce carnea care a fost jertfită idolilor. Dacă cineva refuza, urma să fie pedepsit cu moartea. Unii din păgânii care aveau rude creştine le-au făcut rost de carne care nu a fost jertfită idolilor, dar Sabas a refuzat această modalitate de a rezolva problema. El nu numai că a refuzat să se supună noii legi, dar a afirmat în public că cei care mănâncă din carnea înlocuită, nu sunt creştini adevăraţi.

Sabas a fost arestat în curând, şi dus înaintea judecătorului care văzându-l sărac şi neimportant i-a dat drumul. În curând Sabas a vizitat un misionar creştin, pe nume Sansala. În a treia noapte de la sosirea sa acolo, amândoi au fost arestaţi de către soldaţi. Lui Sansala i-au dat voie să se îmbrace şi să meargă călare, dar Sabas a fost silit să-şi lase hainele şi să meargă pe jos. Pe toată durata călătoriei l-au târât prin tufişuri şi ţepi şi îl băteau. Serile, îl întindeau între două grinzi, legându-i mâinile de o grindă şi picioarele de cealaltă grindă, şi îl ţineau aşa toată noaptea. Chiar şi când o femeie miloasă i-a dat drumul, Sabas a refuzat să evadeze.

Dimineaţa, soldaţii au încercat să-i determine pe cei doi să renunţe la religia lor şi să mănânce carnea jertfită idolilor. Ei au refuzat şi deşi Sansala a fost lăsat liber până la urmă, Sabas a fost înecat.

Nicetas, un got care trăia lângă Dunăre împreună cu părinţii lui, a fost şi el creştin. Într-o bună zi Athanaric a dat ordin ca un oarecare idol să fie plimbat cu carul în fiecare oraş creştin; tuturor li s-a poruncit să se închine la idol când va trece prin faţa casei sale. Nicetas a refuzat să iasă când idolul a sosit la casa lui, aşa că i s-a dat foc casei şi toţi care s-au aflat în ea au căzut pradă flăcărilor şi au murit arşi.

Persecutarea de către vandali, 429 d.Cr.

Vandalii au trecut din Spania pe coasta nordică a Africii şi au învins armata romană de acolo, cucerind astfel întreaga ţară sub conducerea lui Genseric. Din moment ce vandalii erau din secta Ariana, şi-au bătut joc de creştini oriunde dădeau peste ei, jefuindu-le oraşele şi dărâmând orice lucru care părea a fi frumos sau de valoare. Au dat chiar foc la lanurile de grâne, pentru ca cei care au scăpat de sabia lor să moară de foame. Au jefuit bisericile şi i-au omorât pe episcop şi preoţi folosind multe metode foarte crude. Deseori le turnau cu de-a sila pe gât ulei rânced şi murdar, înecându-i. Alţii au fost martirizaţi prin legarea membrelor cu funii şi întinderea lor până ce venele şi tendoanele li se rupeau. Nici măcar bătrânii nu se bucurau de mila lor şi până şi copiii nou născuţi au simţit furia barbarismului lor.

Când un oraş li se împotrivea, vandalii aduceau un mare număr de creştini sub ziduri îi omorau şi lăsau ca trupurile lor moarte să putrezească acolo, până ce oraşul se preda ca să scape de ciumă.

După ce au cucerit Cartagina, vandalii i-au urcat pe episcop şi pe creştini într-o corabie care lua apă şi i-au dat drumul pe ape, crezând că toţi vor muri în curând, însă vasul a sosit în siguranţă într-un alt port. Câţiva creştini au fost bătuţi, biciuiţi, alungaţi în deşert, unde Dumnezeu i-a folosit la convertirea multor mauri la creştinism. Odată ce Genseric a descoperit acest lucru, a trimis porunci ca atăt creştinii şi convertiţii lor să fie legaţi cu picioarele de carele de luptă şi târâţi până ce se vor rupe în bucăţi.

Episcopul din Urice a fost ars de viu, şi episcopul din Habensa a fost alungat pentru că a refuzat să predea cărţile sfinte. Archinimus, un creştin devotat, a fost adus în faţa lui Genseric însuşi pentru a fi judecat. Fiind găsit tare în credinţă, Genseric a dat ordin ca Archinimus să fie decapitat, dar a dat ordin între patru ochi călăului ca “Dacă prizonierul se va arăta curajos şi dornic să moară, să nu-l omoari. Nu vreau să aibă cinstea de a fi un martir.” Când călăul a văzut că Archinimus este doritor să moară, l-a dus înapoi în temniţă, de unde a dispărut în curând, omorât probabil pe ascuns din ordinul regelui.

Chiril, episcopul Arian al Cartaginei, era un duşman înveterat al creştinilor care trăiau după credinţa cea dreaptă. El l-a convins pe Genseric că nu poate să lase ca un număr de supuşi să practice creştinismul şi să se bucure totuşi de pace. Genseric a încercat întâi să îi mituiască pe creştini să renunţe la credinţa lor, promiţându-le câştiguri materiale dar ei au rămas neclintiţi spunând “Nu recunoaştem decât un singur Domn şi o singură credinţă. Poţi să faci ce vrei cu trupurile noastre, căci mai bine suferim puţin durerile trecătoare decât să suferim pedeapsa veşnică”. Căutând o modalitate eficace de a omorâ atât de mulţi oameni dintr-o dată, guvernatorul a pus să fie urcaţi pe o corabie umplută cu lemne şi paie. S-a dat foc corabiei şi toţi cei ce erau la bord fie au ars fie s-au înecat. Numele creştinilor celor mai de seamă de pe corabie sunt:Rusticus Liberatus, Rogatus, Servus, Septimus şi Bonifaciu.


Roma sărbătorea victoria vremelnică asupra lui Alaric gotul în maniera obişnuită, prin luptele de gladiatori din arenă, când brusc spectacolul a fost întrerupt O siluetă grosolană îmbrăcat într-o robă a păşit în arenă. Telemachus era unul din eremiţii care s-au dedicat unei vieţi sfinte de rugăciune şi lepădare de sine şi se ţineau deoparte de viaţa stricată de la Roma. Deşi doar câţiva cetăţeni le-au urmat exemplul, majoritatea aveau un mare respect faţă de eremiţi, şi cei câţiva care l-au recunoscut pe Telemachus ştiau că a venit din sălbăticiile Asiei în pelerinaj ca să viziteze bisericile şi să săbătorească Crăciunul în Roma.

Fără să ezite măcar o clipă, Telemachus s-a apropiat de cei doi gladiatori care erau încleştaţi într-o luptă pe vaţă şi pe moarte. Punându-şi mâna pe unul din ei, l-a mustrat pentru vărsarea de sânge nevinovat ca apoi să se întoarcă spre miile de feţe furioase din jurul său şi să le strige: “Nu-L răsplătiţi pe Dumnezeu pentru mila Sa de a îndepărta sabia vrăjmaşiilor voştri, ucigându-vă unii pe alţii!”

Vocea i-a fost acoperită de strigăte mânioase: “Ăsta nu este un loc de a ţine predici! Continuaţi lupta!” Împingându-l pe Telemachus la o parte, cei doi gladaitori s-au pregătit să continue lupta dar el s-a aşezat între ei.Înfuriată de amestecul unui străin în practicarea vocaţiei lor, gladiatorii s-au întors spre Telemachus şi l-au înjunghiat de moarte.

Mulţimea a amuţit, şocată de moartea acestui om sfânt, dar moartea sa nu a fost în van, căci începând din ziua aceea, nici un gladitor nu s-a mai luptat în Colosseum.

Inchiziţia spaniolă

Inchiziţia pornită de Biserica Romei a fost, în zilele acelea, una din cele mai teribile maşinării a tiraniei inventate vreodata de om.Se poate spune că Inchiziţia a început în jurul anului 12OO, când Papa Inocenţiu III şi-a trimis inchizitorii la Waldenzi şi la alte secte separate de Biserică şi a continuat până în 18O8. Inchiziţia a zdrobit cu totul protestantismul din Spania:o socoteală a victimelor arată 31912 oameni arşi de vii şi 29145O de oameni întemniţaţi.În cei optsprezece ani în care călugărul dominican Thomas de Torquemada a condus Inchiziţia, au fost arşi pe rug 1O22O de oameni şi alţii 97352 au fost pedepsiţi cu pierderea averilor sau întemniţare.Deşi majoritatea victimelor erau cetăţeni spanioli, au fost şi alţii care au căzut victime Inchiziţiei.

William Lithgow

William Lithgow a fost un englez născut în jurul anului 158O. Fiind pasionat de călătorii, tocmai era pe drum spre Alexandria, Egipt, când a fost atacat pe neaşteptate de nouă oameni care i-au aruncat un sac negru pe cap şi l-au târât în casa guvernatorului din Malaga, Spania.Acolo, el a fost acuzat că este un spion englez şi nimic din ce spunea Lithgow nu putea convinge autorităţile locale că este doar un turist aflat în trecere prin oraş, aşa că s-a hotărât ca Lithgow să fie torturat până ce va mărturisi. El a fost pus pe un grătar de tortură şi chinuit, după care a fost întrebat dacă recunoaşte supremaţia papală, întrebare la care el a răspuns: “Aproape că m-aţi omorât pentru o pretinsă trădare, fără să aveţi vreun temei de acuzare. Acum vreţi să mă faceţi un martir din cauza religiei mele?”

“Ai fost arestat ca spion şi ai fost acuzat de trădare” a răspuns inchizitorul. “Poate că nu eşti spion, dar din cărţile şi scrierile tale ne-am dat seama că eşti un eretic şi de aceea meriţi o pedeapsă şi mai mare decât ai primit până acum”.

I-au lăsat opt zile lui Lithgow să se gândească dacă se va converti sau nu. În acest răstimp, atât inchizitorul său cât şi alţii au discutat deseori cu el, dar fără rezultat. Până la urmă, văzând că argumentele lor nu au nici un efect, şi că ameninţările cu tortura nu-l pot descumpăni, l-au lăsat singur pe Lithgow. Cele opt zile s-au terminat repede şi el a fost întrebat încă odată dacă se converteşte şi îşi salvează astfel viaţa. “Nu mă tem nici de moarte şi nici de foc” a răspuns el, “sunt pregătit şi pentru una şi pentru alta, aşa că faceţi tot ce puteţi!”

În acea seară Lithgow a fost condamnat la unsprezece torturi diferite, şi dacă ar fi scăpat cu viaţă, urma să fie dus în Granada şi ars pe rug după Paşti. Prima parte a condamnării a fost împlinită cu sânge rece şi cruzime, dar Dumnezeu Şi-a găsit plăcerea în a întări trupul şi cugetul bietei victime şi astfel Lithgow a supravieţuit. Acum aştepta cu resemnare ziua care va aduce sfârşitul chinurilor sale.

Deşi toate aceste lucruri s-au desfăşurat în cel mai strict secret, deoarece Lithgow era un supus englez şi nu un cetăţean al Spaniei, un băiat care slujea în casă a auzit din întâmplare discuţia primarului oraşului despre cazul lui Lithgow într-o seară şi a povestit acest lucru pe ascuns unui comerciant englez din oraş, numit dl.Wild. Acest domn Wild a povestit la rândul său întâmplarea altor comercianţi englezi care trăiau în oraş şi ambasadorului englez de la Madrid, Sir Walter Aston, care s-a grăbit să apeleze la rege şi consiliul Spaniei şi a obţinut un ordin de eliberare a lui Lithgow. Acesta a fost urcat la bordul unei corăbii de război care vizita oraşul şi două luni mai târziu a ajuns în siguranţă în portul Deptford, în Anglia. Deşi a scăpat, nu şi-a mai putut folosi niciodată braţul stâng.

Isaac Martin

Isaac Martin, un comerciant englez, trăia în Spania împreună cu soţia şi cei patru copii ai lor. Din pricina prenumelui său, autorităţile s-au gândit că este precis evreu şi au început să-l hărţuiască pentru a-l determina să-şi schimbe religia. După un timp, Martin a găsit cu cale că este mai bine să părăsească ţara dar a făcut greşeala de a împărtăşi planul său unui vecin spaniol, astfel că a fost arestat în miez de noapte.

Fiind dus în celula sa în toiul nopţii, lui Martin i s-a spus că “Trebuie să stai în linişte deplină, de parcă ai fi mort. Nu ai voie să vorbeşti, să fluieri, să cânţi sau să faci vreun alt zgomot care să poată fi auzit.. Şi dacă vei auzi pe cineva strigând ori făcând gălăgie, trebuie să stai liniştit şi să nu scoţi o vorbă, altfel vei primi două sute de bice”. Martin a întrebat dacă are voie să se plimbe prin celulă şi pentru că i s-a dat voie, el se plimba în tăcere.

Martin a fost chemat în audienţă de şase ori, fiind acuzat de inchizitorul său cu douăzeci şi şase de capete de acuzare triviale şi neadevărate. I s-a promis un avocat dar i s-a spus că avocaţii nu au voie să ia cuvântul la aceste audieri. La o lună după aceasta, i s-a pus o funie la gât şi a fost dus la altarul catedralei. Funcţionarii Sfântului Oficiu în faţa cărora stătea ca acuzat, l-au alungat din Spania pentru fărădelegile de care acuzat, după ce i se vor da două sute de lovituri de bici. A doua zi dimineaţă, călăul şi-a făcut apariţia, l-a dezbrăcat de haine pe Martin până la brâu, i-a legat mâinile şi l-a condus afară din închisoare. A fost urcat pe un asin şi a primit cele două sute de bice, după care a mai stat două săptămâni în temniţă. Apoi a fost trimis în Malaga de unde a fost luat la bord de către o corabie engleză care a venit să-l ia acasă.

Inchiziţia a continuat până la invadarea Spaniei de către Napoleon Bonaparte în anul 1808 şi abdicarea de la tron a regelui Carol IV în favoarea fiului său Ferdinand VII. Pe data de 22 februarie 1813 s-a întrunit Adunarea Generală a regatului la Madrid şi a decretat că existenţa Inchiziţiei nu mai era compatibilă cu constituţia politică adoptată de către naţiune. Episcopilor şi tribunalelor civile li s-au redat vechile puteri şi astfel apăsarea poporului Spaniei a luat sfârşit.

Gary Habermas and Antony Flew – Did Jesus rise from the dead?

John Ankerberg hosts and moderates a debate between Gary Habermas and Antongy Flew on the resurrection of Jesus. Flew was an atheist during this debate. Since then he has become a deist (and he is now deceased).

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Gary Habermas and Antony Flew – Did Jesus rise…, posted with vodpod

Atheism and the escape from reason (via) Logosapologia.org

(Via Logosapologia.org website)

A debate from William Lane Craig and Lawrence Krauss.

6 videos – Total length: 2 hours, 16 minutes. March 30, 2011 – NCSU – Dr. William Lane Craig debated Lawrence Krauss on the evidence for God’s existence.

Now posted at Youtube DrCraigvideos

Videos in this playlist (6)

Film – Ieremia (subtitrare in Limba Romana)

Pocait sau Ipocrit? – Marian Condrat la Biserica Philadelphia

Multumiri sorei Ica Dobre pentru linkul la aceasta predica.

De ce cred in Isus (6,7) de Rene Chenaux-Repond

Cititi –

6. Ce am gasit in Isus

Lumea în care trăim cunoaşte o dezvoltare tehnică extraordinară şi o explozie a cunoştinţelor ştiinţifice. Dar prin aceasta viaţa noastră, convieţuirea oamenilor, societatea noastră nu s-au simplificat. Dimpotrivă, astăzi, viaţa noastră a devenit mai complexă, mai complicată, mai imprevizibilă şi mai nesigură. Şi nu există nimic statornic. Totul este pus sub semnul întrebării. Cele mai multe lucruri sunt în scurt timp depăşite, multe teorii se dovedesc neadevărate. Aceasta este valabil pentru toate domeniile în care omul caută adevărul: ştiinţă, filozofie, ideologie, religie. Întregul adevăr este relativizat. Realitatea este adevărată numai în graniţele, mereu mai înguste, ale spaţiului şi timpului. Nimic nu este definitiv. Nu ar trebuie să resemnăm în faţa unor chinuitoare întrebări ca: Ce mai e încă valabil? Unde e punctul stabil? Ce este într-adevăr adevărat? Există adevărul absolut? Ce este bine şi corect? De ce ne putem lega oriunde şi oricând, în orice condiţii? Suntem dezorientaţi.

Spiritul vremii este supus unor rapide schimbări. Numai în secolul nostru într-o singură generaţie chiar, s-au schimbat opiniile şi concepţiile aşa de radical – tot ce a fost corect şi acceptat de toţi este astăzi negat şi condamnat.

În această nesiguranţă şi schimbare permanentă, Isus rămâne neschimbat. Ceea ce ne învaţă El este un adevăr care nu se schimbă, rămâne definitiv. De aceea cred în El. El îmi arată ce e adevărat şi bine, mereu valabil. Mă pot încrede în adevărul Lui, pentru că este adevărul lui Dumnezeu. Adevărul acesta a fost verificat în viaţa multor oameni care-mi sunt o pildă chiar şi în viaţa mea de zi cu zi. În contradicţie cu ceea ce propagă lumea drept ultim adevăr – multe adevăruri manipulate ne sunt prezentate – Isus nu ascunde şi nu idealizează nimic. El nu foloseşte metode sugestive şi nu ne consolează, simplu, promiţându-ne o viaţă după moarte. El nu promite o utopie, ci, realist fără menajamente, sincer, ne descoperă adevărul. Dar El nu ne lasă în resemnare şi în lipsa de speranţă. Spre deosebire de alte ideologii, concepţii despre lume şi viaţă, filozofii şi religii, care mai devreme sau mai târziu se dovedesc false, pentru că nu pot oferi oamenilor răspunsurile pe care le aşteaptă, Isus ne arată calea, El este singura soluţie pentru o viaţă cu sens. Prin cuvântul Său, Isus ne arată ţinta şi calea. El nu ne lasă să ne confruntăm cu diferite concepte, închipuiri filozofice sau reţete şi metode neconturate. El vrea să-mi schimb atitudinea şi modul de gândire, dându-mi şansa de a lua hotărârea cea dreaptă şi de a învăţa de la El cum să trăiesc fericit şi sigur.

Isus îmi spune adevărul despre mine însumi. În felul acesta El mă ajută. El îmi deschide ochii, ca să-mi pot vedea greşelile, slăbiciunile şi lipsurile. Dar în acelaşi timp mă ajută să schimb, să vreau să mă schimb: aspiraţiile, atitudinea şi gândirea: „… să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită” ne spune apostolul Pavel (Romani 12:2).

Isus mă face să recunosc că nu-mi foloseşte la nimic dacă contez pe performanţele mele, că încercarea mea de eliberare de povara mea este zadarnică şi tot aşa de nefolositoare este şi străduinţa mea să obţin salvarea făcând fapte bune şi să scap de păcatele mele, ispăşindu-le. Astfel de soluţii găsesc în filozofie şi religie, dar nu la Isus.

El mă face să înţeleg că noi nu de aceea suntem pierduţi pentru că suntem responsabili pentru păcatul lui Adam sau pentru păcatele strămoşilor, sau ale copiilor noştri. El îmi arată, în acelaşi timp, că nu putem scăpa de vina noastră transferând-o asupra societăţii sau a mediului înconjurător. Isus nu lasă nici o îndoială asupra faptului că eu însumi sunt răspunzător pentru modul meu de gândire, simţire şi trăire. Eu însumi port vina pentru păcatele mele. Fără El nu pot scăpa de această povară.

Credinţa şi evlavia părinţilor sau strămoşilor mei mă ajută tot aşa de puţin ca şi simpla apartenenţă la un popor creştin, la apusul creştin, ori aşa numitei creştinătăţi. La fel „moştenirea culturală creştină”, ori indiferent ce convingere religioasă, ori religie, oricât ar fi acestea veritabile şi de bună credinţă.

Isus mă ajută să privesc lumea, pe aproapele meu şi pe mine lucid şi în mod realist. Prin El, eu recunosc că sunt: păcătos, individualist, egoist şi că exercit o influenţă negativă asupra aproapelui meu. Eu am nevoie de Isus, care prin cuvântul Său îmi arată greşelile şi slăbiciunile, dar mă şi ajută să mă schimb după voia Lui şi, ceea ce este mai important – El realizează acest lucru în mine.

În străduinţa mea să înfăptuiesc voia Lui în existenţa mea, Isus îmi dă ajutorul potrivit: „Pot totul în Hristos, care mă întăreşte” (Filipeni 4:13) scrie apostolul Pavel creştinilor din Filipi: „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, şi vă dă, după plăcerea Lui şi voinţa şi înfăptuirea” (Filipeni 2:13) şi autorul Epistolei către Evrei scrie: „Dumnezeul păcii … să vă facă desăvârşiţi în orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui, şi să lucreze în noi ce-I este plăcut, prin Isus Cristos” (Evrei 13:20-21).

În Isus este pacea

Eu cred în Isus pentru că în El am găsit pacea – într-o lume a neliniştii, a urii, a violenţei, a terorii, a autodistrugerii, a războiului. Pot să fiu sigur că, deşi sunt înconjurat de nelinişte şi frică, în viaţa noastră Dumnezeu este „Dumnezeul Păcii”.

Isus a luat asupra Lui păcatele mele şi a murit pentru ele. El s-a jertfit ca eu să am iertare şi m-a împăcat cu Dumnezeu, ca astfel să avem pacea cu El. Acelaşi lucru îl face Isus şi astăzi, dacă eu sunt hotărât să ascult de cuvintele Sale. În felul acesta pot avea pace cu semenii mei şi cu Dumnezeu. Isus mă curăţeşte în fiecare zi de vina mea, de răul pe care l-am făcut altora. Nu trebuie să mă chinuiesc din cauza vinei, slăbiciunilor şi greşelilor mele.

Adevărul pe care mi l-a descoperit Isus şi pacea care mi-o dă mă eliberează de orice încătuşare, chiar şi de dependenţa de circumstanţe şi de orgoliul meu de a fi cineva. Este de neînţeles cum omul încearcă să facă pace prin violenţă şi teroare. Acolo unde pacea şi adevărul lipsesc, libertatea este doar o iluzie. Dar pacea nu o obţin dacă neg vina mea. Pacea o găsesc doar în Isus şi în Cuvântul Său: „V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33). Din închisoarea de la Roma apostolul Pavel scrie creştinilor într-o lume calmă: „Şi pacea lui Dumnezeu, care trece orice pricepere vă va păzi inimile şi gândurile în Isus Cristos” (Filipeni 4:7).

În Isus găsesc linişte

Într-o lume plină de indiferenţă, nelinişte, hărţuială, patimă, spaimă şi teamă tânjim după calm şi linişte. Prin Isus sunt sigur că mă aflu în mâna lui Dumnezeu. Isus îmi ia spaimele, teama de viaţă, apăsătorul simţământ al neputinţei, al nesiguranţei, al neajutorării, pierzania şi singurătatea. Nimeni nu este scutit de toate acestea, noi toţi suntem ameninţaţi prin birocratizare, nivelare, ideologizare. Dar ştiu că Isus cunoaşte şi înţelege spaimele mele. În El găsesc mângâierea şi puterea ca să le pot suporta. „… dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33).

Nu trebuie să ne dăm şi să ne facem mereu dreptate. Dar ştiu că Dumnezeu este drept şi va judeca drept (2 Tesaloniceni 4:8). În felul acesta va birui (Romani 2:16 şi 1 Petru 1:17). Această certitudine eliberează şi îmi dă o pace, pe care nimic nu o poate distruge.

Multe griji ne împovărează. Grija pentru ziua de azi: o să fac faţă, nu o să falimentez? Grija grea pentru ziua de mâine şi pentru viitor: ce o să fie mâine? O să trăiesc? Voi fi sănătos? Voi mai avea locul meu de muncă? Ce o să se aleagă de familia şi de copiii mei? Apoi grija pentru proprietatea şi existenţa mea. Nimeni nu mă poate feri de ele. Eu pot doar încerca să mă autoliniştesc, chiar şi prin metode psihologice şi să apelez la raţiunea mea, dar nici un om nu mă poate elibera de aceste griji.

Isus vrea să-mi ia grijile, el singurul este gata pentru aceasta şi este în stare să o înfăptuiască. Dacă înţelegem aceasta, cu atât mai uşoară şi mai plină de bucurie va fi viaţa noastră. „Nu vă îngrijoraţi dar, zicând: ‘Ce vom mânca?’ sau: ‘Ce vom bea?’ sau: ‘Cu ce ne vom îmbrăca?’ Fiindcă toate aceste lucruri Neamurile le caută. Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” (Matei 6:31-33). Creştinilor din Filipi Pavel le scrie: „Nu vă îngrijoraţi de nimic” (Filipeni 4:6). Iar creştinilor din Asia Mică Petru le scrie următoarele cuvinte de mângâiere: „Smeriţi-vă dar sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalţe, şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre căci El însuşi îngrijeşte de voi” (1 Petru 5:6-7).

Eu cred în Isus fiindcă am certitudinea – şi aceasta am trăit-o mereu – că El se îngrijeşte de mine. Cu spaimele mele şi la strâmtoare mă pot adresa Lui, rugându-l să-mi dea consolare, putere şi sprijin. El îmi dăruie astfel ajutor şi linişte. „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun şi sarcina mea este uşoară” (Matei 11:28-30).

În Isus este speranţă

Realitatea existenţei noastre duce la deznădejde. Faţă de atâta foamete, boli, mizerie, vărsări de sânge şi războaie, pe care omenirea le suportă cu sau fără vină ne dăm seama de neputinţa noastră de a schimba ceva. Bătrâneţea şi moartea, de care nimeni nu poate scăpa, marchează situaţia noastră fără de ieşire. Nu ne rămâne decât adânca resemnare, deznădejde, îndoială şi întrebarea paralizantă: Mai există vreun sens în toate acestea? Are viaţa un rost?

Această deznădejde se reflectă şi-n artă, literatură, filozofie, în modul de gândire şi trăire a oamenilor din societatea noastră. Când omul în secolul iluminismului s-a eliberat de autoritatea bisericii şi, dându-şi seama de religia lui falsă şi restrictivă, nu a folosit această ocazie ca să se întoarcă la Dumnezeul cel viu, aşa cum ni-L face cunoscut Isus, el a căzut în braţele ateismului şi ale nihilismului. Filozofia epocii noastre stă la baza modului nostru de gândire şi ea este caracterizată de pesimism, pierzare şi disperare. Omul „eliberat” de dumnezeu este fără speranţă. Şi atunci caută plăcerile vieţii, ocolind realitatea. Şi unii reuşesc să facă acest lucru o viaţă întreagă. Unor astfel de oameni, care au trăit într-o societate „liberă” asemănătoare cu a noastră, le scrie apostolul Pavel şi îl citează pe profetul Isaia din secolul 8 înainte de Cristos: „Dacă nu înviază morţii, atunci ‘să mâncăm şi să bem căci mâine vom muri’” (1 Corinteni 15:32).

Dar dacă omul nu reuşeşte să „uite” această realitate, atunci îl cuprinde deznădejdea. Aceasta conduce – li se întâmplă foarte des şi celor tineri – la tristeţe. Ultimul lor refugiu este băutura şi drogurile. Sfârşitul înseamnă disperare totală sau sinucidere.

Dar omul care se răzvrăteşte împotriva lui Dumnezeu şi se plasează în centrul universului, autonom, se poate supune şi unei ideologii care îi promite speranţă şi un viitor. Privirile lui sunt fixate în exclusivitate la această viaţă şi la componentele ei ce trebuie schimbate ca să-şi ajungă ţinta propusă. Conform acestei ideologii, omul în sine este bun şi poate fi fericit în măsura în care se eliberează de orice autoritate şi transformă împrejurările în favoarea sa. Realitatea că noi trăim într-o lume decăzută şi plină de păcat nu este luată în considerare. Din această gândire utopică emană euforia reformelor şi a progresului din epoca noastră. Omul a pus mâna pe frâiele destinului şi, fără speranţă fiind, inventează una.

Filozofia caută o soluţie condiţiei existenţei, în mijlocul unei lumi fără nădejde, în care recunoaştem că viaţa nu are nici un sens, nici un scop şi că omul este născut numai ca să sufere, existenţialismul se întreabă asupra sensului vieţii şi – cinic, ori covârşit de tristeţe – ori nu-l găseşte, ori îl neagă (J. P. Sartre, Albert Camus). Raţional privind, lumea este absurdă, iar omul trebuie să încerce să-şi facă un rost în ea. Realizarea depinde de actul de voinţă (Sartre). Problematic este faptul că aici toate intenţiile acestor acte de voinţă sunt de aceeaşi valoare.

Omul nu este altceva decât produsul incidental al naturii. Biologul francez Jaques Monod care a trecut de la ştiinţele naturii la existenţialism a ajuns la următoarea concluzie: Omul a fost aruncat într-un univers străin, mut şi indiferent, fără ca să existe cineva care l-a aruncat. Aşa, omul a fost lăsat singur pe această planetă şi contemplă distrugerea şi dispariţia sa. Nu-i ajută la nimic să închidă ochii în faţa acestei realităţi crude. Păstrarea idealurilor: bunătatea, frumuseţea e doar o iluzie. Pentru acceptarea acestui fapt, omul are nevoie de demnitate şi sinceritate, chiar şi împotriva spiritului lui, care caută explicaţii şi salvare. Este nevoie de mult curaj, dar omul trebuie să privească adevărul în faţă. Şi aici se descoperă umanitatea, valoarea şi eroismul lui. Monod este cel mai consecvent, el recunoaşte: nu există nici o nădejde, existenţa noastră este caracterizată de deznădejde – şi cine nu-l cunoaşte pe Dumnezeu nu are nici o scăpare – restul este o minciună. El cere un singur lucru: curaj. Dar cine-l are, cine poate trăi conştient fără nădejde?

Cantitatea speranţei disponibile este hotărâtoare în destinul omenirii. Teologul Emil Brunner ne-a atras atenţia în modul cel mai serios că viitorul nostru depinde de nădejdea pe care o avem în viitor. Frica este fundamentală în teoria lui Heidegger. Dar el spune: „Uitaţi-vă la poeţi”. Pentru că în univers răsună cuvinte înseamnă că a fi şi existenţa ar putea avea un sens. Este doar o încercare timidă oferită oamenilor care-şi ţin destinul în mână.

Dar filozofia existenţialismului a dovedit că şi această teorie este deficitară. Filozofii au fost întotdeauna preocupaţi să găsească esenţa lucrurilor şi rostul omului în univers. O credinţă optimistă în progres, stă întotdeauna în contradicţie cu o îndoială pesimistă. Dar, ca un filozof să se refere la viitor şi să pună la baza gândirii lui speranţa, este într-adevăr ceva nou. Un astfel de filozof este Ernst Bloch care a transformat nădejdea într-o cheie a filozofiei sale: dacă viaţa noastră nu are nici un sens atunci fiecare om este chemat să-şi inventeze unul. Datorită faptului că, pentru el nu există nici o speranţă – şi fără Dumnezeu este imposibil ca omul să o aibă – atunci trebuie, dacă vrea să trăiască, să se bazeze pe principiul nădejde.

Karl Jaspers vorbeşte despre „situaţie limită”. Aceasta înseamnă o experienţă atât de puternică, încât ne garantează certitudinea existenţei proprii, dându-ne speranţa unei vieţi cu sens, chiar dacă nu există nici o motivare raţională. Deci sensul vieţii se bazează pe o experienţă pe care nu o sesizăm, doar trebuie să ne-o băgăm în cap. Cel târziu în ceasul morţii, toate aceste teorii se năruie, în faţa realităţii vieţii – sau a morţii – aceste teorii cad.

În Isus însă găsesc o nădejde adevărată şi trainică şi de care nu mă voi ruşina niciodată. În El văd această viaţă prin prisma veşniciei şi astfel capătă un sens. În Isus găsesc scopul şi calea. Prin El îmi dau seama de ce m-a creat Dumnezeu: ca să fiu întotdeauna în prezenţa lui Dumnezeu, asemeni copiilor în jurul tatălui lor. Isus mă eliberează de frica morţii, comună tuturor oamenilor. Frica de a muri şi moartea în sine. Nu cred că există cineva care a cunoscut spaima morţii mai bine ca Isus. De aceea numai El mă poate ajuta. El ne dă o nădejde care trece dincolo de moarte. El împlineşte dorul uman de a trăi veşnic şi de a fi unit cu Dumnezeu, dar în acelaşi timp şi dorinţa după dreptate, odihnă şi pace. Iar în veşnicie, în oraşul ceresc, în prezenţa lui Dumnezeu nu va mai fi nimic întinat, spurcat, nici minciună (Apocalipsa 21:27), vor lipsi lacrimile, moartea, tânguire, ţipăt, durere, noapte, zi (Apocalipsa 21:4), ci fiii lui Dumnezeu vor fi în permanenţă în prezenţa Lui (Apocalipsa 21:7). Isus ne dă o viaţă plină de sens: „Eu am venit ca oile mele să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug” (Evanghelia după Ioan 10:10). Isus a venit ca să dea, tuturor celor ce cred în El, satisfacţie, plinătate şi fericire lăuntrică pentru viaţa aceasta trecătoare şi nădejde pentru viaţa veşnică. Nădejdea devine certitudine prin credinţa noastră în Dumnezeu, prin Isus.

Eu cred în Isus pentru că El îmi dă această speranţă adevărată, existentă şi bazată în Fiul lui Dumnezeu. Credinţa în Dumnezeu este mult mai mult decât o nădejde vagă, oarbă, de fabricaţie proprie, ea este o bine întemeiată, puternică încredere în ceea ce speri.

În Isus am bucurie

Comună tuturor oamenilor le este dorinţa după bucurie. Isus îmi arată că bucuria adevărată este independentă de condiţiile exterioare, fiindcă îşi are rădăcinile în dragostea lui Dumnezeu pentru noi oamenii. Dumnezeu ne-a creat ca să avem parte de bucurii. În măreţia creaţiei Sale vrea să ne dăruiască zilnic noi bucurii. În Isus avem certitudinea că suntem protejaţi. „Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul! Iarăşi zic: Bucuraţi-vă!” (Filipeni 4:4).

Noi am devenit o societate de consum. Este doar o iluzie a susţine că nivelul ridicat de trai, averea, consumul multor bunuri ne fac mai fericiţi sau mai siguri sau măcar mai mulţumiţi. Contrariul este adevărat. La ora actuală nivelul de trai este foarte ridicat. Şi cu toate acestea – sau tocmai de ceea – nemulţumirea, disperarea, cu urmările ei (alcoolismul şi consumul de droguri), sinuciderile şi criminalitatea capătă proporţii înspăimântătoare. Iar tendinţa crescândă de îmbogăţire permanentă duce la griji şi frică pentru înmulţirea, păstrarea şi siguranţa acestor averi.

Isus ne spune că acolo unde sunt comorile noastre acolo sunt şi inimile noastre. El ne avertizează să nu ne adunăm comori aici pe pământ, pentru că ele împietresc inimile şi ne fac orbi faţă de semenii noştri şi faţă de voinţa lui Dumnezeu.

Eu cred în Isus pentru că El îmi arată că mulţumirea nu e de găsit în avere, ci în faptul a te mulţumi cu cât ai: „Mulţumiţi-vă cu ce aveţi …” (Evrei 13:5). Şi eşti mai fericit dacă dai decât dacă iei. „… să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Isus care însuşi a zis: ‚Este mai ferice să dai decât să primeşti’” (Faptele Apostolilor 20:35).

În Isus am dovada că soluţia nu este schimbarea lumii prin metode radicale. Este adevărat că învăţătura lui Isus este radicală, dar El n-o impune cu forţa, căci impulsul ei nu este invidia şi ura. Dacă se aplică învăţătura prin forţă, ea nu poate aduce bucurie şi nici mulţumire. Numai dragostea este motorul, calea şi mijlocul acţiunilor lui Isus, ea apelează la inima şi conştiinţa noastră, activând voinţa omului. Ea cere din partea noastră judecată, schimbare a modului de a simţi şi o nouă ţinută morală. Această ţintă se realizează numai prin răbdare, perseverenţă, tenacitate şi consecvenţă.

Descurajarea şi nemulţumirea continuă, atât de răspândite astăzi, un pesimism cotropitor, care duce la cinism şi gândirea destructivă împiedică, sufocă şi ucid bucuria. Isus ne face cunoscute, zilnic mereu altfel, binecuvântările lui Dumnezeu: talentele noastre, calităţile şi posibilităţile, starea noastră bună şi sănătatea, situaţia noastră materială înfloritoare, acceptarea tuturor acelor daruri pe care le putem savura, de care ne putem bucura. Dacă privim cu ochii deschişi toate acestea, atunci inimile noastre recunoscătoare se vor bucura. Din recunoştinţă izvorăşte bucuria.

Eu cred în Isus pentru că El vrea să-mi dăruiască bucuria adevărată în fiecare zi.

7. Viata in Duhul lui Isus- realitatea spirituala

Credinţa mea în Isus nu este doar una pur teoretică, bază doar pe argumente raţionale. Cunoştinţele intelectuale biblice, revelate de Dumnezeu spre mântuirea noastră şi hotărârea de a-L urma sunt numai o parte a credinţei mele. Dar credinţa mea se bazează şi pe experienţa personală proprie. Această experienţă creşte cu anii. Nu mă refer la experienţe metafizice misterioase, ci la evenimente reale pe care le-am trăit urmându-L pe Isus.

Eu ştiu că Isus mă ajută pentru că am avut parte de ajutorul Lui. Şi El acţionează în două direcţii.

Fiecare om are greşeli şi slăbiciuni care-i fac neplăceri şi sunt cauza nemulţumirii şi supărărilor sale. Ele împiedică convieţuirea cu semenii noştri. În viaţa mea am constatat că a-L urma pe Isus, a-L avea pe El ca model în viaţă îmi aduce mulţumire, pace şi bucurie. Am învăţat să-mi mărturisesc păcatele şi să-mi recunosc greşelile în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor şi totodată să-mi cer iertare pentru ele. Şi fac acest lucru mereu, pentru că aşa ne-a învăţat Isus şi nu înţelepciunea acestei lumi. Conform înţelepciunii acestei lumi o recunoaştere a greşelilor este un semn al slăbiciunii. Şi lumea mă sfătuieşte să nu-mi arăt partea slabă înaintea oamenilor, ci să-mi caut dreptatea afirmându-mă. Dar experienţa dovedeşte că aceasta nu e o soluţie de durată. Eu admir oamenii răbdători, pentru că mie-mi lipseşte răbdarea. Simpatia şi dragostea greu vor găsi opoziţie. Am avut multe ocazii să întâlnesc astfel de oameni. Plinătatea şi întreaga frumuseţe a acestor calităţi le găsim în Isus. El ne îndeamnă, desigur în legătură cu persoana Sa, să trăim asemenea Lui.

Bineînţeles nu este uşor să-ţi înfrângi slăbiciunile tale şi să-L urmezi pe Isus. De multe ori trebuie să constat că sunt înfrânt, chiar şi în ciuda voinţei mele. Recidivez. Natura îşi cere mereu dreptul. Şi când îmi dau seama că sunt neputincios mă enervez şi uneori sunt chiar agresiv. Nu este uşor să urmezi pe Isus şi să te împotriveşti curentului acestei societăţi. Norme greşite şi pilde destructive ne strică moralul. Doar consecvenţa în aplicarea pildei şi învăţăturii lui Isus este încununată de succes.

Am constatat că Isus mă ajută pentru că singur nu sunt în stare şi nu posed puterea necesară. Dumnezeu ne întăreşte prin Isus ca să putem face voia Lui. Ajutorul Lui este concret: M-a convins să recunosc greşelile mele, l-a pregătit pe celălalt ca să mă ierte, a adus prilejul potrivit şi astfel să-mi găsesc din nou pacea. Ştiu că fără Isus aş reacţiona total diferit. Zilnic îmi dau seama de acest lucru. Dorinţa de a înfăptui voia lui Dumnezeu a produs rezultate deosebite în viaţa mea.

Dar neliniştea şi nemulţumirea îşi fac din nou loc în inima mea pentru că greşesc cu fapta şi cu vorba. Dar dacă cer iertare, pacea lui Dumnezeu îmi umple inima din nou.

Prin intermediul rugăciunii îl rog pe Isus să mă ajute în fiecare zi şi să mă elibereze de grijile şi păcatele mele. Prin experienţa mea proprie şi a altor creştini ştiu că şi cum ascultă Isus rugăciunile noastre. Dacă-L rog, El îmi dă în fiecare zi puterea fizică şi spirituală necesară pentru fiecare zi în parte. Totdeauna, când am fost în situaţii disperate (crize, probleme la locul de muncă, boli, decesele celor dragi) a trebuit să constat că am făcut faţă datorită ajutorului Lui. Pentru această biruinţă n-a existat altă explicaţie decât Dumnezeu, care mi-a dat puterea necesară.

Deşi firea mea este slabă şi păcătuiesc mereu, constat influenţa pozitivă a cuvântului Său în viaţa mea. El nu mi-a arătat numai calea adevărată, ci mă ajută s-o şi urmez. Şi chiar când cad, hotărâtor este să mă ridic şi să continui drumul, fiindcă prin mila Lui pot ajunge la ţintă. Un asemenea ajutor însă aflu numai la Isus. De aceea am încredere în El şi cred în El.

De ce cred în Isus?

Isus m-a ajutat să văd lumea, viaţa, pe semenii mei şi pe mine însumi cu luciditate şi în mod realist. Mi-a arătat că viaţa mea are un sens. Mi-a dat certitudinea existenţei lui Dumnezeu, pe care nici un argument raţional nu o poate zdruncina. Mi-a arătat ce înseamnă dragostea lui Dumnezeu arătată oamenilor. Prin Isus am înţeles că Dumnezeu mă iubeşte. Am învăţat să înţeleg ce înseamnă dragoste.

Isus s-a jertfit pentru mine şi eu îi aparţin Lui. Dacă mă rog, El mijloceşte pentru mine înaintea tatălui ceresc. Sângele Lui mă curăţă, mereu şi mereu, de orice păcat. El este Domnul meu şi eu mă pot bizui pe El. Dacă nu-L părăsesc eu, nimeni nu mă poate smulge din mâna Lui. Prin El sunt adăpostit în mâna lui Dumnezeu. Dacă-L urmez, El mă fereşte să păcătuiesc. El mă determină să am gânduri bune şi să fac fapte bune. Îmi pot orienta viaţa după El. El dă vieţii mele o ţintă nestrămutată. El merge înaintea mea şi-mi arată calea. El nu mă lasă în necaz.

El este milos, îndurător şi are multă răbdare cu mine. El este păstorul cel bun care se îngrijeşte de mine. El nu mă lasă singur şi este cu mine până la sfârşit. Pot trăi în apropierea Lui.

El este singurul care niciodată nu dezamăgeşte. Lui mă pot adresa fără nici o reţinere. El este ajutorul potrivit pe care mă pot baza în orice situaţie. El este refugiul meu, ori de câte ori mă aflu la strâmtoare.

El nu modifică condiţiile înconjurătoare, deşi are putere şi asupra naturii şi se foloseşte de această putere ca să mă ajute şi pe mine, El schimbă atitudinea mea şi felul meu de gândire. El îmi dă şi puterea de a accepta această transformare.

Ca mădular al trupului Său mă încred în El care este capul – El întăreşte şi conduce fiecare mădular în parte, ca împreună să aducă roadă cuvenită.

„Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă” (2 Timotei 1:7).

Toate acestea le am datorită Domnului meu Isus Cristos.

De aceea cred în Isus Cristos, fiul lui Dumnezeu.

Mark Driscoll talking (harshly) to men

A harsh message from Mark Driscoll. After you listen to this message, if you think he is too harsh, listen to this short message he has on the Bible’s use of harsh language (posted on Youtube by Desiring God ministries).

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Mark Driscoll Screaming How Dare You, posted with vodpod

Mark Driscoll -Don’t Look Back, Don’t Long Back, Don’t Go Back

Mark Driscoll packs a lot of truth in this 9 minute video…I’m walking with jesus, but I miss my old life; I’m walking with jesus, but I miss my old addiction…What is your deepest desire?…Jesus is a teacher, there are other teachers that will disagree with jesus. Go with Jesus!

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Don’t Look Back, Don’t Long Back, Don’t Go Back, posted with vodpod

Arousing Ourselves to Death, Dr. Russell Moore

Touchstone Archives: Arousing Ourselves to Death.

A very sobering editorial from Dr. Russell Moore, Dean of the School of Theology at Southern Baptist Theological Seminary. Here’s a short excerpt:

A culture that doesn’t safeguard the dignity of human sexuality is a culture on its way to nihilism. Yes, pornography is an issue of social justice. After all, pornography, at least as we know it today, is rarely about mere “images.” Behind those images stand real persons, created in the image of God, who through some sad journey to a far country of despair have tumbled down to this.

Porn Is Ravaging Our Churches

The couple will typically tell me first about how stressful their lives are. Maybe he’s lost his job. Perhaps she’s working two. Maybe their children are rowdy or the house is chaotic. But usually, if we talk long enough about their fracturing marriage, there is a sense that something else is afoot. The couple will tell me about how their sex life is near extinction. The man, she’ll tell me, is an emotional wraith, dead to intimacy with his wife. The woman will be frustrated, with what seems to him to be a wild mixture of rage and humiliation. They just don’t know what’s wrong, but they know a Christian marriage isn’t supposed to feel like this.

It’s at this point that I interrupt the discussion, look at the man, and ask, “So how long has the porn been going on?” The couple will look at each other, and then look at me, with a kind of fearful incredulity that communicates the question, “How do you know?” For a few minutes, they seek to reorient themselves to this exposure, wondering, I suppose, if I’m an Old Testament prophet or a New Age psychic. But I’m not either. One doesn’t have to be to sense the spirit of this age. In our time, pornography is the destroying angel of (especially male) Eros, and it’s time the Church faced the horror of this truth.

A Perversion of the Good

In one sense, the issue of pornography is not new at all. Human lust for covenant-breaking sexuality is rooted, Jesus tells us, not in anything external to us but in our fallen passions (Matt. 5:27–28). Every generation of Christians has faced the pornography question, whether with Dionysian pagan art, or with Jazz Age fan-dancers, or with airbrushed centerfolds.

But the situation is unique now. Pornography is not now simply available. With the advent of Internet technology, with its near universal reach and its promise of secrecy, pornography has been weaponized. In some sectors, especially of our young male populations, it is nearly universal. This universality is not, contrary to the propaganda of the pornographers themselves, a sign of its innocence but of its power.

Like all sin, pornography is by definition a perversion of the good, in this case of the mystery of the male and female together in a one-flesh union. The urge toward this is strong indeed, precisely because our Creator, in manifold wisdom, decided that human creatures would not subdivide like amoeba, but that the male would need the female, and the female the male, for the race to survive.

Beyond that is an even greater mystery still. The Apostle Paul tells us that human sexuality is not arbitrary, nor is it merely natural. It is, he reveals, itself an icon of God’s ultimate purpose in the gospel. The one-flesh union is a sign of the union between Christ and his Church (Eph. 5:22–33). If human sexuality is patterned after the very Alpha and Omega of the cosmos, no wonder it is so difficult to restrain. No wonder it seems so wild.

An Ecclesial Issue

Pornography, by its very nature, leads to insatiability. One picture, stored in the memory, will never be enough to continue arousing a man. God, after all, designed the man and the woman to be satisfied not with a single sex act but with an ongoing appetite for each other, for the unitive and procreative union of flesh to flesh and soul to soul. One seeking the mystery outside of this covenantal union will never find what he is looking for. He will never find an image naked enough to satisfy him.

Yes, pornography is an issue of public morality. We have spoken to this repeatedly. A culture that doesn’t safeguard the dignity of human sexuality is a culture on its way to nihilism. Yes, pornography is an issue of social justice. After all, pornography, at least as we know it today, is rarely about mere “images.” Behind those images stand real persons, created in the image of God, who through some sad journey to a far country of despair have tumbled down to this. We agree with those—often even secular feminists with whom we disagree on much—who say that a pornographic culture hurts women and children through the objectification of women, the trafficking of children, and the commodification of sex.

But before pornography is a legal or cultural or moral issue, it is an ecclesial one. Judgment must, as Scripture tells us, begin with the household of God (1 Pet. 4:17). The man who is sitting upstairs viewing pornography while his wife chauffeurs their children to soccer practice might well be a religionless, secular culture warrior. But he is just as likely to be one of our church members, maybe even one who reads Touchstone magazine.

To begin to address this crisis, we call on the church of Jesus Christ to take seriously what is at stake here. Pornography is about more than biological impulses or cultural nihilism; it is about worship. The Christian Church, in all places and in all times and in all communions, has taught that we are not alone in the universe. One aspect of “mere Christianity” is that there are unseen spiritual beings afoot in the cosmos who seek to do us harm.

These powers understand that “the sexually immoral person sins against his own body” (1 Cor. 6:18). They understand that a disruption of the marital sexual bond defaces the embodied icon of Christ and his Church (Eph. 5:32). They know that pornography, in the life of a follower of Jesus Christ, joins Christ, spiritually, to an electronic prostitute or, more likely, to a vast digital harem of electronic prostitutes (1 Cor. 6:16). And these accusing powers know that those who unrepentantly practice these things “will not inherit the kingdom of God” (1 Cor. 6:9–10).

Sham Repentance

This means that our churches cannot simply rely on accountability groups and blocking software to combat this scourge. We must see this as darkly spiritual and, first and foremost, reclaim a Christian vision of human sexuality. Internet pornography, after all, is downstream from a view of human sexuality that is self-focused and fruitless. In an era when sex is merely about achieving orgasm by any means necessary, we must reiterate what the Christian Church has always taught: sex is about the covenant union of one man with one woman, a union that is intended to bring about flourishing, love, happiness, and, yes, sensual pleasure.

But it is also intended to bring about new life. An incarnational picture of sexuality, rooted in the mystery of the gospel, is the furthest thing possible from the utilitarian ugliness of pornography. Our first step must be to show why pornography leaves a person, and a culture, so numb and empty. Human sexuality is, as our colleague Robert George put it, more than “body parts rubbing against one another.”

Moreover, we must call for repentance in our own churches, and this will be more difficult than it sounds. Pornography brings with it a kind of sham repentance. Immediately after an “episode” with pornography is “over,” the participant usually, especially at first, feels a kind of revulsion and self-loathing. An adulterer or a fornicator of the more traditional kind can at least rationalize that he is “in love.” Most people, though, don’t write poetry or romantic songs about this isolated, masturbatory compulsion. Even the pagans who find pornography pleasant and necessary seem to recognize that it is kind of pitiful.

Typically, for those who identify as Christians, a pornographic episode is followed by a resolve “never to do it again.” Often these (again, typically) men promise to seek out some sort of accountability and leave it behind. But often this resolve is less about a convicted conscience than about a sated appetite. Even Esau, belly full of red stew, wept for his lost birthright, but “found no chance to repent, though he sought it with tears” (Heb. 12:17).

Without genuine repentance, the cycle of temptation will grind on. The powers of this age will collaborate with the biological impulses to make it seem irresistible again. The pseudo-repentance will only keep the sin in hiding. This is devil work, and is among those things our Lord Jesus came to destroy (1 John 3:8).

Genuine Repentance

Our churches must show what genuine repentance looks like. This does not mean setting up legalistic rules and regulations against the use of technology itself. This, the Apostle Paul tells us, is “of no value in stopping the indulgence of the flesh” (Col. 2:23). It does mean, however, that every point of temptation comes with a corresponding means of escape (1 Cor. 10:13). For some especially vulnerable members of our churches, this will mean giving up the use of home computers or of Internet technology altogether.

Such a suggestion seems absurd to many, as though we were suggesting that some Christians might do well to stop eating or sleeping. But human beings have lived thousands of years without computers and without the Internet. Is our Lord Jesus right when he says it is better to cut off one’s hand or gouge out one’s eye rather than be condemned by our sin? (Matt. 5:29). How much less is it, then, to ask that one cut through a cable?

We must also empower women in our congregations to grapple as Christians with husbands enslaved to pornography. We believe, and have taught emphatically, that wives should submit to their husbands (Eph. 5:23). But, in Scripture and in Christian teaching, all submission (except to the Lord directly) has limits. The husband’s body, the Bible says, belongs to his wife (1 Cor. 7:4). She need not subject herself to being the physical outlet for her husband’s pornographically supplied fantasies. If both are members of a Christian church, and if he will not repent, we counsel the wife to follow our Lord’s steps (laid out in Matt. 18:15–20) to call a brother to repentance, up to and including church action.

The Gospel Answer

Finally, and most importantly, we call on the church to counteract pornography with what the demonic powers fear most: the gospel of Jesus Christ. Jesus, after all, walked with us, before us, into the testing of the appetites. His enemy and ours offered him a solitary masturbatory meal, to be wolfed down in the desert. Jesus turned back Satan’s offer, not because he did not hunger, but because he wanted a marriage supper, joined with his Church “as a bride adorned for her husband” (Rev. 21:2).

The powers want any child of Adam, especially a brother or sister of the Lord Jesus, to cringe in hiding from accusation. Through the confession of sin, though, any conscience, including one darkened by pornography, can be cleansed. By the blood of Christ, received in repentance and faith, no satanic indictment can stand, not even one that comes with an archived Internet history.

—Russell D. Moore, for the editors

Russell D. Moore is the author of Adopted for Life: The Priority of Adoption for Christian Families and Churches. He lives with his family in Louisville, Kentucky, where he serves as Dean of the School of Theology and Senior Vice-President for Academic Administration at The Southern Baptist Theological Seminary and as preaching pastor at Highview Baptist Church. He is a senior editor of Touchstone.

Read more: http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=24-03-003-e#ixzz1KjFPxXBW

A culture that doesn’t safeguard the dignity of human sexuality is a culture on its way to nihilism. Yes, pornography is an issue of social justice. After all, pornography, at least as we know it today, is rarely about mere “images.” Behind those images stand real persons, created in the image of God, who through some sad journey to a far country of despair have tumbled down to this.

Read more: http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=24-03-003-e#ixzz1KjG12iKy

HOSEA AND THE FREE LOVE OF GOD Hosea 9:1-4 (…on sex and greed)

art by James Tissot biblearc.com

from BibleArcs.com

Hosea 9:1-4

Rejoice not, O Israel! Exult not like the peoples; for you have played the whore, forsaking your God. You have loved a prostitute’s wages on all threshing floors. Threshing floor and wine vat shall not feed them, and the new wine shall fail them. They shall not remain in the land of the Lord, but Ephraim shall return to Egypt, and they shall eat unclean food in Assyria. They shall not pour drink offerings of wine to the Lord, and their sacrifices shall not please him. It shall be like mourners’ bread to them; all who eat of it shall be defiled; for their bread shall be for their hunger only; it shall not come to the house of the Lord.

God Takes Away the Liquor
Central Idea

Do not be happy, for you have forsaken God and therefore your wine and bread are going to fail you in exile!

Joy, and even shadows of it, will be taken from those who cheat on God.

Wine and bread were created for the enjoyment of God’s people (Ps 104:15, Eccl 10:19, 1Tim 4:3), or better said–they were created as sweet shadows of joy to lead us into joy’s very substance–God himself (Ps 4:6). But for those who spiritually and physically prostitute themselves out, even the shadows are taken away (vs2). You cannot divorce joy from its source.

We also find in this text two instances of ironic punishment in kind. The people love prostitution on the threshing floor, so the threshing floor will run dry (vs1-2). And because they have refused to worship God, the pleasure of drawing near to him with drink offerings and sacrifices will be refused to them (vs4). Deut 28:47-48a perfectly presses home this point. Hear the incredible weight and horror of these words:

Because you did not serve the LORD your God with joyfulness and gladness of heart, because of the abundance of all things, therefore you shall serve your enemies whom the LORD will send against you, in hunger and thirst, in nakedness, and lacking everything.

Sex and greed–is there a more deadly combo?

Pride is certainly core to the essence of sin, but we would be hard-pressed to find a combination of manifestations more deadly than these two. Illegitimate sex is the only sin one does against his own body (1Cor 6:18) and sucks one down to death (Prov 2:16-19). Greed, on the other hand, was the occasion that led Judas to betray the Son of God (John 12:4-6, Matt 26:15) and cannot dwell together with love of God (Matt 6:24). And those who practise either will not inherit the kingdom of Messiah and God (Eph 5:5).

Sex and greed are unspeakably dangerous–and how much more when they partner together, as they so often do. So flee, my friend, with all your might from pornography, „Hooters” bars, SI’s swimsuit edition, trashy romance novels, prostitution, and whereever else these vices may be found!

For the sake of your soul, flee from prostitution and its wages!

Who presently has rights to the land of Israel/Palestine?

While this is by no means the go-to passage in determining the answer to this question, it does provide a small insight. The promised land has never ultimately belong to any people, including the people of Israel. Rather, it (along with all the universe) has always been „the land of the LORD” (cf. Lev 25:23). Thus, while not doing much for answering the practical question at hand, this does put the question in its place–far beneath more important questions like, „How can anyone–Jew, Palestinian, or other–be under the favor of the One who owns it all?!”

Egypt as the symbol, Assyria as the coming reality.

See the arc of Hos 7:13-16 for notes on the use of Egypt in Hosea. Here, in 3a-b, we find Egypt being used as a symbol of exile and Assyria speaking to the actual coming reality.

How to repent when living under the judgment of being turned over to sin.

This phrase stands out to me: „they shall eat unclean food in Assyria.” Thus the punishment of God is to turn the people over to further disobedience to the law of God (cf. Rom 1:24,28). Strange, is it not? And with it comes the question we have posed. We find the answer, not in the exile of the Northern Kingdom, but in the exile of Judah–with Daniel and his friends. They too have been given up (because of sin) to exile in a city that only provides unclean meat to eat. But they do not eat the meat. By faith they do not indulge in the sin that the people as a whole have been given up to.

What does this mean for us? It means we must, with God’s help, fear the Lord–even when the nation/state/city we live in has been given over to sin such that it is built into „the system” and becomes an expected part of daily life. By faith we do not eat the meat.

Mourner’s bread?

Deut 26:14 gives insight into this phrase and suggests that the idea here is that the people will be perpetually unclean, unable to perform religious duties to the Lord while in exile. This privilege has been stripped from them in judgment.

Primele reclame cu caracter crestin in Bucuresti (via Istorie Evanghelica)

click pt. sursa pozei - Istorie Evanghelica. Fotograful Paul Ion

puteti sa vedeti toate pozele la blogul lui Marius Silvesan- Istorie Evanghelica.  via Istorie EvanghelicaRead More

Vizitati pagina Paul Ion – fotograf crestin care doreste sa arate

„cât de mare este creația lui Dumnezeu în multe locuri de pe pământ și să mă minunez de înțelepciunea pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor să creeze și să construiască multe locuri minunate pe acest pământ !”

…are niste poze superbe !

Are We Ready To Drink His Cup? – Leonard Ravenhill

Baker Academic

Leonard Ravenhill was a great man of prayer and even more importantly, a man who knew God. He devoted his whole life to being intimate with God and trying to bring others to the same. He prayed for Revival, looked for Revival and longed for Revival. He was a prophet to the Church of his time.

Leonard Ravenhill

By David Bercot

Leonard Ravenhill was one of Britains foremost outdoor evangelists of the 20th century. God used him to help bring thousands of people to Christ throughout Britain. Unlike the case with many of todays evangelists, the conversions that Leonard helped to bring about were generally lasting conversions. Thats because he did not water down the Gospel when he preached it. Later in life, Leonard and his family moved to the United States, where he worked with Bethany House Publishers. In the 1980s, Leonard and his family moved to a home near Lindale, Texas, a short distance from Last Days Ministries. Leonard regularly taught classes at Last Days Ministries, and he was a mentor to the late Keith Green.

A. W. Tozer, who was a friend of Leonard, said this about Leonard: To such men as this the church owes a debt too heavy to pay. The curious thing is that she seldom tries to pay him while he lives. Rather, the next generation builds his sepulcher and writes his biography—as if instinctively and awkwardly to discharge an obligation the previous generation to a large extent ignored.

Those who know Leonard Ravenhill will recognize in him the religious specialist, the man sent from God not to carry on the conventional work of the church, but to beard the priests of Baal on their own mountain-top, to shame the careless priest at the altar, to face the false prophet and to warn the people who are being led astray by him.

Such a man as this is not an easy companion. He is not the professional evangelist who leaves the wrought-up meeting as soon as it is over to hurry to the most expensive restaurant to feast and crack jokes with his retainers. Such evangelists will find this man something of an embarrassment, for he cannot turn off the burden of the Holy Ghost as one would turn off a faucet. He insists upon being a Christian all the time, everywhere. And again, that marks him out as different.

I first met Leonard in 1989, when he was eighty-two years old and in frail health. At first glance, I would not have thought that God could still use this fragile, white-haired man. He walked slowly and unsteadily, and he sometimes needed help to get up and down from his chair. Yet, as soon as he opened his mouth, I immediately realized that my initial impression was wrong. At eighty-two, Leonard still spoke with fire and conviction, and it felt like his eyes were piercing right through to my soul.

During the last few years of his life, Leonard moderated a prayer meeting held once a week (later once a month), which was attended primarily by pastors and evangelists. Some of these men made a four-hour round trip to attend those prayer meetings. I attended those prayer meetings from 1989 until they ended in the summer of 1994, a few months before Leonard’s death. During the years that I attended those prayer meetings, I never once left without being deeply challenged by what Leonard had said.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Are We Ready To Drink His Cup? – Leonard Ravenh…, posted with vodpod

Previous Older Entries

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!

România – LIVE webcams de la orase mari