Plăcerea lui Dumnezeu pentru Fiul Său de John Piper (Esential)

Plăcerea lui Dumnezeu pentru Fiul Său.From Desiring God.

Matei 17:5

„Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea…”

Introducere

Începem o nouă serie de mesaje în această dimineaţă, care va dura, cu ajutorul lui Dumnezeu, până în dimineaţa zilei de Paşti, din 19 Aprilie. Aşa că aş dori să încep prin a explica modul în care am ajuns să dezvolt această serie de mesaje.

„A vedea” înseamă „a deveni”

Când vine vorba de înţelegerea a ceea ce ar trebui să se întâmple în actul predicării, de obicei mă ghidez după câteva texte biblice, în special după 2 Corinteni 3:18, care spune că:

„Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului”.

Cred că acest text ne învaţă că una dintre modalităţile prin care suntem schimbaţi progresiv în asemănarea cu Cristos este aceea de a privi slava Lui. „Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui…”. Modalitatea prin care poţi deveni tot mai mult asemenea Domnului Isus este aceea de a-ţi aţinti privirea spre slava Lui şi de rămâne cu ea aţintită acolo.

Vedeţi, de atâtea ori fredonăm muzica preferată, vorbim cu accentul zonei noastre, suntem politicoşi cu părinţii noştri, şi, în mod natural, tindem să imităm persoanele pe care le admirăm cel mai mult. Şi vreau să vă spun că la fel este şi în domeniul spiritual. Dacă ne aţintim privirea asupra lui Dumnezeu şi avem mereu slava Sa sub privirile noastre vom fi schimbaţi tot mai mult în asemănare cu El. Dacă adolescenţii au tendinţa de a-şi face freza ca şi vedetele pe care le admiră, cu cât mai mult creştinii ar trebui să-şi modeleze caracterul asemenea Dumnezeului pe care-l adoră. În această tranzacţie spirituală „a vedea” nu înseamnă doar „a crede”, ci şi „a deveni”.

Predicarea ca reprezentarea a slavei lui Dumnezeu

Lecţia despre predicare pe care am învăţat-o din aceste principii este aceea că o predică trebuie să fie o portretizare a gloriei lui Dumnezeu, pentru că scopul predicării este schimbarea oamenilor în asemănarea cu Dumnezeu. Cred că acest lucru se potriveşte cu perspectiva lui Pavel despre predicare, deoarece doar patru versete mai jos, în 2 Corinteni 4:4, el descrie conţinutul predicării sale ca fiind „lumina Evangheliei slavei lui Cristos, care este chipul lui Dumnezeu”. Şi alte două versete mai jos, în versetul 6, el îl descrie doar puţin mai diferit, ca fiind „lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Cristos”. Aşadar, potrivit lui Pavel, predicarea este un mijloc de treansmitere a luminii în inima întunecată a bărbaţilor şi femeilor.

În versetul 4, lumina este numită „lumina Evangheliei”, şi în versetul 6, lumina este numită „lumina cunoaşterii”. În versetul 4, Evanghelia este „Evanghelia slavei lui Cristos”; şi în versetul 6, cunoaşterea este „cunoaşterea slavei lui Dumnezeu”. Deci, în ambele versete, lumina transmisă în inimă este lumina slavei – a slavei lui Cristos şi a slavei lui Dumnezeu.

Dar acestea nu sunt două feluri diferite de slavă. În versetul 4, Pavel vorbeşte despre slava lui Cristos, care este chipul lui Dumnezeu, iar în versetul 6 vorbeşte despre slava lui Dumnezeu care străluceşte pe faţa lui Isus Cristos. Prin urmare, lumina transmisă prin predicare este o lumină a slavei, şi putem vorbi despre această slavă ca fiind slava lui Cristos, care este chipul lui Dumnezeu, sau slava lui Dumnezeu reflectată perfect în Cristos.

Predicarea este portretizarea sau înfăţişarea sau prezentarea slavei divine în inimile bărbaţilor şi femeilor (cf, 4:4-6), astfel încât, privind spre această slavă, să fie schimbaţi în asemănarea cu Domnul, din slavă în slavă (cf. 3:18).

Cunoscut din experienţă da fiind adevărat

Aceasta nu este o afirmaţie artificială sau pur intelectuală, ci este exact ceea ce ştiu că e adevărat din propria-mi experienţă (la fel ca mulţi dintre voi!). A-L vedea pe Dumnezeu aşa cum este cu adevărat s-a dovedit a fi, iar şi iar, cea mai puternică şi convingătoare forţă în a mă motiva să perseverez în căutarea mea după sfinţenie şi bucurie în El.

Tu şi cu mine ştim din experienţă că rădăcina conflictelor din sufletul omului este, de fapt, un conflict între două feluiri de slavă – slava lumii, cu toate plăcerile ei de-o clipă pe care le oferă, şi slava lui Dumnezeu împreună cu toate plăcerile eterne pe care le oferă. Aceste două feluri de slavă sunt mereu în competiţie pentru supunerea, admiraţia şi delectarea inimilor noastre. Şi rolul predicării este acela de a expune şi descrie şi portretiza şi înfăţişa slava lui Dumnezeu într-o aşa manieră încât excelenţa ei superioară şi valoarea ei să strălucească în inima ta astfel încât să fii schimbat din slavă în slavă.

Privocarea cu care se confruntă predicatorul

Aceasta înseamnă că, în calitate de predicator, eu sunt confruntat constant cu întrebarea: Cum pot prezenta cel mai bine slava lui Dumnezeu, astfel încât un mare număr de oameni să o vadă şi să fie schimbaţi prin ea? În timp ce-mi puneam această întrebare, în timpul vacanţei mele de acum două săptămâni,  un răspuns proaspăt mi-a venit în minte.

Am citit din nou o parte din cartea lui Henry Scougal „Viaţa lui Dumnezeu în sufletul omului” [The Life of God in the Soul of Man] şi am observat că el face următorul comentariu pătrunzător: „Valoarea şi excelenţa unui suflet se măsoară prin obiectul iubirii sale” (p. 62). Această afirmaţie m-a frapat şi am realizat că este foarte adevărată. Atunci mi-a venit gândul că, dacă acest lucru este adevărat pentru om, aşa cum spune Scougal, cu siguranţă este adevărat şi pentru Dumnezeu: „Valoarea şi excelenţa sufletului lui DUMNEZEU sunt măsurate prin prisma obiectului dragostei Sale.” Aşa că am căutat în Sfânta Scriuptură timp de mai multe zile, încercând să găsesc toate pasajele care vorbesc despre obictul dragostei, bucuriei şi plăcerii lui Dumnezeu. Rezultatul este o serie de 13 mesaje intitulată „Plăcerile lui Dumnezeu”.

Aşadar, rugăciunea mea, şi nădăjduiesc că va fi şi rugăciunea ta, este ca, pe măsură ce vom descoperi obiectele plăcerii lui Dumnezeu, să vedem excelenţa şi valoarea sufletului Său; şi văzând excelenţa şi valoarea sufletului Său, să vedem slava Lui; şi văzând slava Lui, să fim schimbaţi din slavă în slavă asemenea chipului Său; şi, pe măsură ce vom fi schimbaţi asemenea Lui, să confruntăm acest oraş şi oamenii nemântuiţi din această lume cu mărturia vie a măreţului şi irezistibilului nostru Mântuitor. Fie ca Domnul să fie încântat în a ne trimite o mare trezire spirituală, marcată de dragostea, sfinţenia şi puterea Sa, pe măsură ce ne vom uita la El şi ne vom ruga cu seriozitate în următoarele 13 săptămâni!

Prezentare

Pentru a prezentarea valoarea sufletului lui Dumnezeu, potrivit cu obiectul dragostei Sale, trebuie să începem cu începutul. Lucrul cel mai important şi fundamental pe care-l putem spune despre plăcerile lui Dumnezeu este că El Îşi găseşte plăcerea în Fiul Său. Voi încerca să dezvolt acest adevăr prin intermediul a cinci afirmaţii:

1. Dumnezeu Îşi găseşte plăcerea în Fiul Său.

În Matei 17, Isus îi ia pe Petru, Iacov şi Ioan pe un munte înalt. Când rămân numai ei singuri, ceva uimitor se întâmplă. Dintr-o dată, Dumnezeu Îi dă lui Cristos o înfăţişare glorioasă. Versetul 2 spune că: „El S-a schimbat la faţă înaintea lor. Faţa Lui a strălucit ca soarele şi hainele I s-au făcut albe ca lumina”. Apoi, în versetul 5 ni se spune că: „un nor luminos i-a umbrit cu umbra lui. Şi din nor s-a auzit un glas care zicea: «Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea: de El să ascultaţi!»

Mai întâi, Dumnezeu le oferă ucenicilor un crâmpei din adevărata slavă cerească a lui Isus. La acest lucru se referă Petru în a doua sa epistolă, când spune că: „[Isus Cristos] a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi slavă”, iar apoi, Petru relatează cum Dumnezeu Şi-a descoperit inima Sa pentru Fiul Său şi a spus două lucruri: „Acesta este Fiul Meu preaiubit” şi „în [El] Îmi găsesc plăcerea” (2 Petru 1:17).

El mai spune acest lucru într-o altă ocazie, şi anume: la botezul lui Isus. După ce Duhul Sfânt a coborât şi L-a uns pe Isus pentru lucrarea mesianică (ceea ce înseamnă iubire şi sprijin din partea Tatălui), cerurile se deschid şi vocea Tatălui se aude spunând: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea” (Matei 3:17).

Şi în Evanghelia lui Ioan, Isus vorbeşte de mai multe ori despre dragostea Tatălui pentru El. De exemplu, în Ioan 3:35 citim astfel: „Tatăl Îl iubeşte pe Fiul şi I-a dat toate lucrurile în mâna Lui”. Ioan 5:20: „Căci Tatăl iubeşte pe Fiul şi-I arată tot ce face”.

(Vezi, de asemenea, şi Matei 12:18 unde Matei citează din Isaia 42:1 cu referire la Isus: „Iată Robul Meu, pe care L-am ales, Preaiubitul Meu, în care sufletul Meu îşi găseşte plăcerea”. Cuvântul evreiesc tradus prin „plăcere” este ratsah, care înseamnă „delectare, desfătare”.)

Deci, prima noastră afirmaţie este aceea că Dumezeu Tatăl Îl iubeşte pe Fiul, nu doar cu lepădare de sine şi sacrificiu, ci cu dragoste, desfătare şi plăcere. El este pe deplin încântat de Fiul Său. Sufletul Său se delectează în Fiul Său! Când se uită la Fiul Său, El Se bucură, admiră şi savurează ceea ce vede.

2. Fiul lui Dumnezeu are plinătatea dumnezeirii

Acest adevăr ne va feri de interperetarea greşită a primei afirmaţii. S-ar putea să fii de acord cu afirmaţia că Dumnezeu Îşi găseşte toată plăcerea în Fiul Său, dar să faci greşeala de a crede că Fiul este doar un om extraordinar de sfânt pe care Tatăl L-a adoptat ca Fiu al Său datorită faptului că Îşi găseşte plăcerea în El atât de mult. Dar Coloseni 2:9 ne oferă o perspectivă foarte diferită asupra acestor lucruri, când spune că: „În El locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii”. Fiul lui Dumnezeu nu este doar un om ales. El are în Sine toată plinătatea dumnezeirii.

Apoi, şi Coloseni 1:19 se referă la această plăcere a lui Dumnezeu: „Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El”. Sau ai putea să spui (aşa cum o face traducerea NIV) că: „Dumnezeu a fost mulţumit în a-Şi vedea toată plinătatea locuind în El”. Cu alte cuvinte, a fost plăcerea lui Dumnezeu să facă acest lucru. Dumnezeu nu caută peste tot în lume ca să găsească un om care să se califice pentru delectarea Lui şi pe care apoi să-l adopte ca Fiu al Său, ci, mai degrabă, Dumnezeu Însuşi a luat iniţiativa de a-Şi dărui plinătatea Fiului Său în actul întrupării. Sau am putea spune că El a luat iniţiativa de a îmbrăca plinătatea dumnezeirii Lui cu natura umană. Şi Coloseni 1:19 spune că Dunmezeu a fost încântat să facă acest lucru! A fost plăcerea şi încântarea Sa.

Omeneşte vorbind, am fi tentaţi să spunem că Dumnezeu nu a găsit un Fiu care să-I fi fost plăcut, şi atunci a creat unul. Dar această afirmaţie, de asemenea, ar fi foarte înşelătoare, deoarece această plinătate a dumnezeirii, care acum locuieşte trupeşte în Isus (cf. Colos. 2:9), exista deja în formă personală înainte de a lua o natură umană în Isus. Acest lucru ne împinge înapoi în Dumnezeire, şi la cea de-a treia afirmaţie.

3. Fiul în care Dumnezeu Îşi găseşte plăcerea este imaginea şi reflectarea lui Dumnezeu, şi este, prin urmare, Dumnezeu Însuşi.

Aici, în Coloseni 1:15, Pavel spune:

El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel Întâi-născut din toată zidirea [El este cel care are măreţul statut de Fiu Divin peste toată creaţia, după cum arată următoarea expresie], pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ”.

Fiul este imaginea Tatălui. Ce înseamnă acest lucru? Înainte de a spune, să luăm în considerare şi alte denumiri similare. În Evrei 1:3, spune despre Fiul că:

„El este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şiu care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui”.

În Filipeni 2:6, Pavel spune că:

„El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat chip de rob…”.

Deci, Fiul în care Dumnezeu Îşi găseşte plăcerea, este propria-I imagine (chip); El reflectă slava Lui; este întipărirea naturii Lui; există chiar în forma Lui şi este egal cu Dumnezeu. Prin urmare, nu ar trebui să fim surprinşi când citim ceea ce spune apostolul Ioan în Evanghelia sa, şi anume, că:

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu” (Ioan 1:1).

Deci, ar fi total greşit să spunem că Fiul în care Dumnezeu Îşi găseşte plăcerea a fost făcut sau creat în momentul întrupării sau în orice alt moment. „La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu”. Atâta timp cât Dumnezeu a existat, a existat şi Cuvântul lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, care Şi-a asumat o natură umană în Isus Cristos. Acum putem avea o idee mai clară a ceea ce Biblia vrea să spună atunci când Îl numeşte pe Isus imaginea, sau reflectarea, sau întipărirea, sau forma lui Dumnezeu, şi că este egal cu Dumnezeu.

Din veşnicia trecută, realitatea cea mai evidentă este următoarea: Dumnezeu a existat întotdauna. Acesta este un mare mister, deoarece este foarte greu pentru noi să ne gândim că Dumnezeu nu are început, ci a existat dintotdeauna, din vecii vecilor, fără ca cineva sau ceva să-i cauzeze existenţa – aceasta este realitatea în cea mai pură formă, pe care fiecare dintre noi trebuie să o recunoască, indiferent dacă îi place sau nu.

Biblia ne învaţă că acest Dumnezeu veşnic a avut întotdeauna:

  • O imagine perfectă a Lui Însuşi,
  • O reflecţie perfectă a esenţei Sale,
  • O întipărire perfectă sau o amprentă a naturii Sale,
  • O formă perfectă sau o expresie a slavei Sale.

Suntem la un pas de inefabil 1 aici, dar poate că am putea îndrăzni să spunem măcar acest lucru: atâta timp cât Dumnezeu a fost Dumnezeu, El a fost conştient de Sine Înusuşi, şi imaginea pe care o are despre Sine este atât de perfectă, completă şi deplină pe cât este reprezentarea Sa vie şi personală. Şi această imagine vie şi personală sau această reflecţie sau formă a lui Dumnezeu este Dumnezeu, mai precis este Dumnezeu Fiul. Şi, prin urmare, Dumnezeu Fiul este co-etern cu Dumnezeu Tatăl şi egal în esenţă şi slavă.

4. Plăcerea lui Dumnezeu pentru Fiul Său este plăcerea pentru Sine Însuşi

Din moment ce Fiul este chipul lui Dumnezeu, reflecţia lui Dumnezeu, întipărirea lui Dumnezeu, şi forma lui Dumnezeu, egal cu Dumnezeu, El este, cu adevărat, Dumnezeu, şi, prin urmare, plăcerea lui Dumnezeu pentru Fiul este plăcerea pentru Sine. Aşadar, bucuria originală, primară, profundă şi fundamantală a lui Dumnezeu este bucuria propriei perfecţiuni reflactată în Fiul Său. El Îl iubeşte pe Fiul şi Îşi găseşte desfătarea şi plăcerea în El, deoarece Fiul este Dumnezeu Însuşi.

S-ar putea ca la început această afirmaţie să sune oarecum vanitos, orgolios şi egoist, deoarece acest lucru ar fi adevărat cu privire la noi în momentul în care ne-am găsi cea mai profundă bucurie atunci când ne-am privi în oglindă. Am fi, cu adevărat, vanitoşi, încrezuţi, orgolioşi şi egoişti.

Dar de ce? Pentru că am fost creaţi pentru ceva infinit mai bun şi mai nobil şi mai mare şi mai profund decât auto-contemplarea. Pentru ce anume? Pentru contemplarea şi plăcerea lui Dumnezeu! Orice mai puţin decât aceasta ar însemna idolatrie.  Dumnezeu este cea mai glorioasă dintre toate fiinţele din univers. A nu-L iubi şi a nu-ţi găsi plăcerea în El reprezintă cea mai mare isnultă la adresa Lui.

Dar acest lucru este valabil şi pentru Dumnezeu. Cum ar putea Dumnezeu să nu insulte ceea ce este atât de infinit în frumuseţe şi slavă? Cum ar putea El să nu comită un act de idolatrie? Nu există decât un singur răspuns posibil: Dumnezeu trebuie să iubească şi să-Şi găsească plăcerea în propria-I frumuseţe şi perfecţiune, care sunt mai presus de orice lucru. Pentru noi, a face acest lucru în faţa oglinzii este esenţa mândriei; pentru Dumnezeu, în schimb, a face acest lucru în faţa Fiului Său este esenţa neprihănirii (dreptăţii).

Oare nu înseamnă esenţa neprihănirii să fii mutat de desfătarea perfectă în ceea ce înseamnă slava perfectă? Şi nu este opusul neprihănirii stabilirea plăcerilor noastre cele mai înalte pe lucrurile de cea mai mică valoare? Şi astfel, dreptatea lui Dumnezeu este zelul, bucuria şi infinita-I plăcere pe care le are pentru propria-I valoare şi slavă. Şi dacă ar fi să acţioneze vreodată contrar acestei pasiuni eterne pentru perfecţiunea Sa, ar fi nedrept şi idolatru.

Aici se află cel mai mare obstacol în calea mântuirii noastre: cum ar putea un Dumnezeu atât de drept să-Şi concentreze afecţiunea asupra unor păcătoşi ca noi? Dar, de asemenea, aici se află temelia mântuirii noastre, pentru că, prin Fiul Său, Tatăl a făcut posibil pentru mine, un păcătos nevrednic, să fiu iubit şi acceptat, deoarece prin moartea Fiului, El a îndepărtat toate insultele şi injuriile pe care le-am adus slavei Tatălui prin păcatul meu.

Vom vedea acest lucru din nou şi din nou în următoarele săptămâni – cum plăcerea infinită a Tatălui pentru perfecţiunile Sale, este izvorul mântuirii, al speranţei şi al veşnicei noastre bucurii. Astăzi este doar începutul. Închei cu cea de-a cincea şi ultima afirmaţie. Dacă Scougal are dreptate – că valoarea şi excelenţa unui suflet este măsurată prin obiectul (şi aş adăuga eu, prin intensitatea) dragostei sale, atunci…

5. Dumnezeu este cea mai perfectă şi valoroasă Fiinţă din univers.

De ce? Pentru că El L-a iubit pe Fiul Său, imaginea propriei Sale slave, cu o infinită şi perfectă energie, din veşnicie. Cât de slăviţi şi fericiţi trebuie să fi fost Tatăl şi Fiul având  Duhul iubirii alături din veşnicie.

Să stăm în adorare faţă de acest mare Dumnezeu! Şi să ne lepădăm de toate resentimentele noastre triviale şi de toate plăcerile trecătoare şi de preocupările mărunte ale vieţii şi să ne alăturăm Tatălui în bucuria pe care o are pentru perfecţiunea Sa, şi anume: pentru Fiul Său! Să ne rugăm:

Dumnezeul nostru infinit, etern şi drept, mărturisim că adesea Te-am minimalizat şi ne-am înălţat pe noi înşine în centrul plăcerilor noastre, unde doar Tu ai dreptul, prin Fiul Tău, să stai. Ne pocăim şi ne întoarcem de la greşelile noastre, şi, cu bucurie, stăm în adorare faţă de Fiinţa Ta veşnică şi atot-suficientă, în părtăşie cu Sfânta Treime. Şi rugăciunea noastră, în cuvintele Fiului Tău (Ioan 17:26), este ca iubirea cu care L-ai iubit pe El să locuiască în noi şi El să locuiască în noi, ca să putem fi luaţi în părtăşia bucuriei şi să fim făcuţi părtaşi ai acestui minunat şi veşnic ocean de dragoste. Amin.


1 Ceva ce nu poate fi exprimat în cuvinte, indescriptibil.


Reclame

God Does Not Repent Like a Man, John Piper

The Foreknowledge of God

Click to read about Saul's story

After Saul disobeys Samuel, God says, „I regret [= repent] that I have made Saul king, for he has turned back from following Me and has not carried out My commands” (1 Samuel 15:11). Some have argued that since God „repents” of things he has done, therefore he could not have foreseen what was coming. Else why would he repent or regret, if he knew in advance the consequence of his decision? However, this is not a compelling argument against God’s foreknowledge. First of all, the argument assumes that God could not, or would not, lament over a state of affairs he himself chose to bring about. That not true to human experience; and more importantly, God’s heart is capable of complex combinations of emotions infinitely more remarkable that ours. He may well be capable of lamenting over something he chose to bring about.

Not only that, God may also be capable of looking back on the very act of bringing something about and lamenting that act in one regard, while affirming it as best in another regard. For example, if I spank my son for blatant disobedience and he runs away from home because I spanked him, I may feel some remorse over the spanking – not in the sense that I disapprove of what I did, but in the sense that I feel some sorrow that spanking was a necessary part of a wise way of dealing with this situation, and that it led to his running away. If I had it to do over again, I would still spank him. It was the right thing to do. Even knowing that one consequence would be alienation for a season, I approve the spanking, and at the same time regret the spanking. If such a combination of emotions can accompany my own decisions, it is not hard to imagine that God’s infinite mind may be capable of something similar.

Now the question is: Does the Bible teach that God laments some of his decisions in the sense that I have described above (which does not imply that He is ignorant of their future consequences), or does the Bible teach that God laments some of his decisions because he did not see what was coming?

The answer is given later in 1 Samuel 15. After God says in verse 11, „I repent that I have made Saul king,” Samuel says in verse 29, as if to clarify, „The Strength of Israel will not lie nor repent: for he is not a man, that he should repent” (KJV). The point of this verse seems to be that, even though there is a sense in which God does repent (verse 11), there is another sense in which he does not repent (verse 29). The difference would naturally be that God’s repentance happens in spite of perfect foreknowledge, while most human repentance happens because we lack foreknowledge. God’s way of „repenting” is unique to God: „God is not a man that he should repent” (the way a man repents in his ignorance of the future).

For God to say, „I feel sorrow that I made Saul king,” is not the same as saying, „I would not make him king if I had it to do over.” God is able to feel sorrow for an act in view of foreknown evil and pain, and yet go ahead and will to do it for wise reasons. And so later, when he looks back on the act, he can feel the sorrow for the act that was leading to the sad conditions, such as Saul’s disobedience.

Hence we have our precious fighter verse in Numbers 23:19 – „God is not a man, that He should lie, Nor a son of man, that He should repent; Has He said, and will He not do it? Or has He spoken, and will He not make it good?” I say it is precious, because here God’s commitment to his promises hangs on his not repenting like a man. In other words, God’s promises are not in jeopardy, because God can foresee all circumstances, he knows that nothing will occur that will cause him to take them back.

Resting in the confidence of God’s all-knowing promises,

Pastor John

By John Piper. © Desiring God. Website: desiringGod.org

Francis Chan – Falling madly in love with God…some of us (only) kind of know God, so therefore we (only) kind of follow Him

Ephesians 3:14-19

Prayer for Spiritual Strength

14 For this reason I bow my knees before the Father, 15 from whom every family  in heaven and on earth is named, 16 that according to the riches of his glory he may grant you to be strengthened with power through his Spirit in your inner being, 17 so that Christ may dwell in your hearts through faith—that you, being rooted and grounded in love, 18 may have strength to comprehend with all the saints what is the breadth and length and height and depth, 19 and to know the love of Christ that surpasses knowledge, that you may be filled with all the fullness of God.

Preached March 6,2011 at Cornerstone Church, Simi Valley, California

Iosif Ton- Domnul Isus – Agentul iubirii lui Dumnezeu

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

1st collector for Domnul Isus – Agentul iubirii lui …
Follow my videos on vodpod

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari