(VIA) 53 IosifTonMesaje
În Filipeni capitolul 2, apostolul Pavel ne cheamă să dezvoltăm în noi o 
gândire ca a lui Isus Cristos, și ne arată că esența acestei gândiri este smerenia care duce la golire de sine și la ascultare de Dumnezeu până la moarte și încă moarte de cruce (Filipeni 2: 5-8).
Am arătat de asemenea că smerenia este o trăsătură fundamentală a Persoanelor din Sfânta Treime, în care fiecare Persoană trăiește pentru ceilalți doi și dă tot ce are celorlalți doi. Una din afirmațiile fundamentale ale acestei serii de articole este că Persoanele din Sfânta Treime ne invită să facem parte din această Familie a lui Dumnezeu. Dar, dacă vrem să fim parte din această Familie, trebuie să avem aceleași trăsături fundamentale care caracterizează Familia. Mai exact, Dumnezeu a hotărât din veșnicie să devenim asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel dintâi născut dintre mai mulți frați (Romani 8:29).
Atunci, ce înseamnă să fim după chipul Fiului? În Evanghelia după Ioan, capitolul 5, găsim cea mai detaliată și mai profundă descriere pe care Și-o face Fiul lui Dumnezeu și spre aceasta ne îndreptăm acum atenția. Domnul Isus a vindecat un olog și iudeii au protestat că a făcut lucrul acesta în ziua de sabat. Domnul Isus le spune că El lucrează fiindcă și Tatăl Său lucrează. Această afirmație stârnește un scandal și mai mare fiindcă prin ea afirmă, de fapt, că El este egal cu Dumnezeu. Domnul Isus nu neagă acest lucru, ci le explică în profunzime ce fel de relație există între El și Dumnezeu.
Domnul Isus înșiră o serie de lucruri extraordinare pe care le face Dumnezeu Tatăl pentru Fiul Său:
1. ”Tatăl Îl iubește pe Fiul și-I arată tot ce face” (Ioan 5:20).
2. ”Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (v.22).
4. Tatăl a decis ca ”toți să-L cinstească pe Fiul cum Îl cinstesc pe Tatăl” (v.23).
3. ”După cum Tatăl are viața în Sine, tot așa a dat și Fiului să aibă viața în Sine” (v.26); datorită acestui fapt, ”vine ceasul, și acum a și venit, când cei morți vor auzi vocea Fiului lui Dumnezeu și cei care o vor asculta vor învia” (v.25), și ”cine ascultă cuvintele Mele și crede în Cel ce M-a trimis are viața eternă” (v.24).
Vedem din acestea că Tatăl a dat Fiului autoritate divină, putere divină și funcții divine. Cum reacționează Fiul la toate acestea? Cum exercită El autoritatea divină, cum mânuiește El puterea divină și cum duce El la îndeplinire funcțiile care Îi sunt date? Pentru a-Și defini atitudinea Lui de Fiu de Dumnezeu, Domnul Isus ne dă două principii fundamentale după care se guvernează El:
1. ”Adevărat, adevărat vă spun că Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce-L vede pe Tatăl făcând și tot ce face Tatăl face și Fiul întocmai” (v.19); și
2. ”Eu nu pot face nimic de la Mine Însumi; judec după cum aud; și judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis” (v.30).
Am subliniat cele două principii, dar să observăm mai întâi că ambele sunt prefațate de aceeași afirmație: ”Fiul nu poate face nimic de la Sine Însuși” și ”Eu nu pot face nimic de la Mine”. Consider că în acestea avem exprimat un alt principiu care, de fapt, este principiul primordial: Fiul nu inițiază nimic de la Sine, sau în mod separat, sau în mod independent de Tatăl. Aceasta este atitudinea Lui cea mai fundamentală: Cu toată Ființa Lui, cu toată gândirea Lui și cu toată inima Lui, El este îndreptat spre Tatăl, este atașat de Tatăl și este dependent de Tatăl.
”Teoretic”, El ar putea să fie altfel decât așa, dar așa cum scrie Pavel, El, ”S-a golit de Sine Însuși luând chip de rob… S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte și încă moarte de cruce” (Filipeni 2: 7-8).
Să ne uităm la celelalte două principii. El este cu ochii ațintiți spre Tatăl și tot ceea ce vede la Tatăl aceea este și El și aceea face și El. Am văzut că atunci când Dumnezeu Se descrie pe Sine la Sinai, El spune că este îndelung răbdător, plin de îndurare și bogat în bunătate, până acolo încât ”poartă” El fărădelegea, răzvrătirea și păcatul poporului Său (Exod 34:6-7). Domnul Isus este oglinda acestor trăsături și acțiuni ale Tatălui: El se prezintă ca Păstorul cel Bun, care Își dă viața pentru oile Sale (Ioan 10:11 și 15) și ”El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn” (1 Petru 2:24). Ceea ce în Vechiul Testament ni se spune că face Dumnezeu, în Noul Testament descoperim că face Fiul lui Dumnezeu, pentru că Fiul ”face tot ce-L vede pe Tatăl că face”.
Trebuie să subliniem foarte apăsat pasiunea Domnului Isus pentru lucrările Tatălui Său: El este totalmente captivat și totalmente dăruit lucrărilor Tatălui Său.
Celălalt principiu este hotărârea Fiului de a face în toate și întotdeauna voia lui Dumnezeu. Isus era obosit de călătorie, dar când a găsit oportunitatea de a vorbi despre Tatăl Său cu femeia la fântână, în Samaria, a uitat de foame și le-a spus ucenicilor că ”mâncarea” Lui este să facă voia Tatălui Său (Ioan 4:34).
Să ne oprim puțin aici. Voința este centrul personalității. Acolo unde se fac deciziile, acolo este esența persoanei. A renunța să mai iei tu deciziile și a da altcuiva de a decide pentru tine înseamnă să renunți la tine însuți, înseamnă să mori. Domnul Isus ne cheamă exact la lucrul acesta: ”Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuși, să-și ia crucea în fiecare zi (adică, să moară în fiecare zi) și să Mă urmeze” (Luca 9:23). Să vedem însă ce se întâmplă cu Fiul, care face totalmente voia Tatălui Său. Iată ce ne spune El Însuși despre totala Lui supunere Tatălui și în același timp despre libertatea Lui:
”Tatăl Mă iubește pentru că Îmi dau viața, ca iarăși s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau și am putere s-o iau iarăși; aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu” (Ioan 10:17-18).
Aici vedem paradoxul: Când Fiul Se dăruiește și Se supune totalmente Tatălui; El este liber: are autoritate totală asupra ființei Sale. Aici se stabilește o regulă pentru noi toți: În Dumnezeu nu te pierzi: în El îți descoperi adevărata persoană și adevărata libertate! Cu privire la noi, Domnul Isus exprimă acest paradox astfel: ”Cine își va păstra viața, o va pierde; și cine își pierde viața pentru Mine o va câștiga” (Matei 10:39).
Ca să înțelegem și mai bine esența gândirii Domnului Isus, să o comparăm cu gândirea pe care i-a sugerat-o Satan Evei și lui Adam. În esență, el le-a zis: De ce să-ți spună altcineva ce e bine și ce e rău? Tu ai suficientă inteligență. Gândește pentru tine însuți! De ce să stai sub autoritatea altcuiva? Fii independent! Decide-ți tu singur soarta!
Comentând evenimentul acesta din Eden, Pavel scrie: Fiindcă nu L-au păstrat pe Dumnezeu în cunoașterea lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minții lor inadecvate, ca să facă lucruri neîngăduite” (Romani 1:28). Cornilescu a tradus ”minții lor blestemate”, dar cuvântul este adokimos, care înseamnă neadecvat, netestat. Mintea lor nu era adecvată ca ei să se guverneze singuri. Aici este esența tragediei umane. Acceptând sugestia lui Satan și decizând să gândească și să voiască pentru sine, omul a fost lăsat de Dumnezeu în voia minții lui incapabile să se conducă singur. Rezultatul este dezastrul uman care se vede de atunci încoace.
Opusul acestui fel de gândire independentă este gândirea Domnului Isus de totală îndreptare spre Tatăl, de imitare a Tatălui, în tot ce este și ce face El, și de a zice, în absolut toate situațiile: ”Totuși, facă-Se nu voia Mea, ci a Ta!” (Luca 22:42). În această abandonare de sine descoperim adevărata libertate și adevărata împlinire! Când gândești în felul acesta, Tatăl te poate pune, și te va pune cu siguranță, peste toate averile Sale!
