Istoria Martirilor de John Foxe – Introducere si Capitolul 1 – Apostolii, Martiraj prin Imparatii Nero, Domitian, Traian, Adrian, Antoninus Verus, Severus

John Foxe s-a născut în 1516, la Boston, Lincolnshire, Anglia. La vârsta de 16 de ani a plecat la Oxford, unde şi-a luat licenţa în 1537, a devenit profesor şi şi-a terminat studiile de masterat în 1543. În timp ce preda la Oxford, el a devenit prieten bun cu Hugh Latimer şi William Tyndale, îmbrăţişând protestantismul. Vederile sale erau mai extremiste decât se admitea în colegiu, aşa că a părăsit universitatea în 1545, s-a căsătorit şi s-a mutat la Londra, unde a devenit profesorul particular al nepoţilor ducelui de Norfolk.

Foxe a fost ordinat diacon al Bisericii Angliei şi a activat în favoarea Reformei, scriind câteva tratate şi începându-şi lucrul la relatarea istoriei martirilor creştini, însă a fost silit să părăsească ţara în 1553 când Regina Maria, catolica, s-a urcat pe tron. Prima parte a cărţii sale a fost tipărită în 1554, la Strassbourg, în Franţa. A plecat apoi la Frankfurt pentru a sprijini grupul calvinist al lui John Knox şi s-a mutat la Basel, în Elveţia, unde a lucrat ca şi corector al unui tipograf.

Lui Foxe i s-au transmis în Basel manuscrise şi mărturii oculare ale persecutării protestanţilor sub domnia Reginei Maria şi el a continuat să lucreze la cartea sa, publicând manuscrisul complet în 1559, anul în care s-a urcat pe tron Regina Elisabeta I. Întorcându-se în Anglia, a completat cartea cu mai multe detalii, a tradus-o în limba engleză şi a tipărit-o în 1563 cu titlul “Fapte şi exemple remarcabile ale acestor zile din urmă şi primejdioase”.

Textul a devenit cunoscut în mod public ca şi “Cartea Martirilor” şi a fost citit de mulţi englezi puritani şi a modelat opinia publică referitor la catolicism cel puţin timp de un secol.

Foxe a fost ordinat preot anglican în 1560 dar a refuzat toate slujbele bisericeşti din pricina crezurilor sale puritane. Oricum a continuat şi să-şi publice predicile, a slujit victimelor epidemiei de ciumă din 1563 şi apoi a implorat Regina Elisabeta să nu execute pe anabaptişti în 1563 şi pe iezuiţi în 1581.

Click image for book

Între timp, Cartea Martirilor a fost pusă în bisericile engleze, a fost citită marinarilor lui Sir Francis Drake şi a fost studiată de familiile puritane care o considerau o parte vitală a educaţiei copiilor lor.

Foxe a murit în aprilie 1687 şi a fost înmormântat în St.Giles Church din Cripplegate, Londra. Soţia sa a supravieţuit cu 18 ani şi au avut cel puţin cinci copii.

Această ediţie este o repovestire a principalelor relatări ale lui Foxe, într-o engleză modernă şi ar trebui să fie înţeleasă uşor atât de copii cât şi de adulţi.

Capitolul 1

În Evanghelia după Matei citim că Simon Petru a fost prima persoană care L-a recunoscut în mod deschis pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu, şi că Isus, văzând mâna lui Dumnezeu în aceasta, l-a numit pe Petru o piatră pe care El Îşi va construi Biserica – o Biserică pe care nici măcar porţile locuinţei morţilor nu o vor putea birui.

Aceasta ne indică trei lucruri. În primul rând, fapul că Cristos va avea o Biserică în această lume.În al doilea rând, faptul că Biserica va fi prigonită, şi nu numai de lume ci şi de toate puterile iadului. În al treilea rând, faptul că în ciuda persecuţiilor, Biserica va supravieţui.

Întreaga istorie a Bisericii până în ziua de astăzi confirmă profeţia lui Cristos. Prinţi, regi şi alţi conducători ai lumii acesteia şi-au folosit toată puterea şi dibăcia împotriva Bisericii şi totuşi ea continuă să reziste şi să se ţină în picioare. Furtunile care s-au abătut asupra ei şi au fost remarcabile. Am scris această istorie pentru că lucrările minunate ale lui Dumnezeu în sânul Bisericii să fie vizibile tuturor celor care ar putea să tragă vreun folos din ele.

Dintre toţi oamenii care L-au auzit vorbind pe Isus, fariseii şi cărturarii ar fi trebuit să fie primii care să Îl primească, din moment ce erau familiarizaţi atât de bine cu legea lui Dumnezeu. Totuşi ei L-au respins şi L-au prigonit, alegând să rămână supuşi Cezarului şi Cezarul a fost cel care i-a nimicit pe ei până la urmă..

Pedeapsa lui Dumnezeu a căzut din greu şi asupra romanilor. Auzind despre lucrările, moartea şi învierea lui Cristos, împăratul Tiberiu a propus senatului roman ca El să fie adorat în chip de zeu, însă senatorii l-au refuzat preferând să aibă un împărat şi nu un Rege ceresc. Drept răspuns, Dumnezeu le-a aţâţat proprii împăraţi împotriva lor, ceea ce a dus la nimicirea majorităţii celor din senat şi la suferinţa Romei timp de aproape trei sute de ani.

Tiberiu a devenit un tiran, şi-a ucis propria mamă şi nepoţii, prinţii oraşului şi proprii săi consilieri. Suetoniu spunea despre el că era atât de aspru încât într-o singură zi a dispus executarea a douăzeci de oameni. Pilat, sub conducerea căruia a fost răstignit Cristos, a fost trimis la Roma şi apoi exilat la Viena, unde s-a sinucis la urmă. Agripa cel mai în vârstă a fost chiar întemniţat de către Tiberiu pentru o vreme.

După moartea lui Tiberiu a urmat Caligula la tron, care a pretins că lumea să i se închine ca unui zeu. El l-a exilat pe Herodes Antipa, ucigaşul lui Ioan Botezătorul şi cel care L-a condamnat pe Cristos, care a fost apoi asasinat în al patrulea an al domniei sale.

După 13 ani de domnie crudă sub Claudiu, poporul Romei a căzut sub puterea lui Nero, care a domnit 14 ani şi a ucis majoritatea celor din senatul roman şi a nimicit întregul ordin cavaleresc al Romei. El a fost atât de crud şi inuman încât şi-a condamnat la moarte propria sa mamă, cumnat, soră, soţie şi mentori, Seneca şi Lucan. Apoi a poruncit ca să se dea foc Romei în douăsprezece locuri diferite în timp ce el cânta versuri de Homer. Pentru a evita să fie condamnat pentru aceasta, el i-a acuzat pe creştini ca incendiatori şi a cauzat prigonirea lor.

În anul 70 d.Cr., Titus şi tatăl său Vespasian au distrus Ierusalimul şi toată Galileea peste 1100000 de evrei şi vânzând restul din ei în robie. Vedem deci că cei care L-au respins pe Isus au fost făcuţi să sufere pentru faptele lor.

Apostolii

Primul apostol care a suferit martiriul, după Ştefan, a fost Iacov fratele lui Ioan. Clement ne spune că “Atunci când acest Iacov a fost dus la tribunal, omul care l-a dus acolo şi care era cauza necazului său, văzându-l condamnat şi sortit morţii, a fost în aşa măsură răscolit în inimă şi conştiinţă încât mergând la locul execuţiei s-a declarat de bunăvoie ca fiind şi el creştin. Şi astfel au fost conduşi împreună şi pe drum acest om a dorit să primească iertarea din partea lui Iacov pentru cele ce i le-a făcut. După ce Iacov a cugetat un pic, întorcându-se spre el şi i-a zis “Pace ţie frate” şi l-a sărutat. Şi amândoi au fost decapitaţi în 36 d.Cr.

Toma a predicat parzilor, mezilor, persanilor, carmenienilor, hircanienilor, bactrienilor şi magienilor. El a fost omorât în Calamina, India.

Simon, fratele lui Iuda şi al lui Iacov cel Tânăr, care toţi erau fiii Mariei Cleopa şi ai lui Alfeu, a fost episcopul de Ierusalim după Iacov. El a fost răstignit în Egipt, în timpul domniei împăratului roman Traian.

Simon apostolul, numit Cananeanul sau Zelotul, a predicat în Mauritania, Africa şi Britania. El a fost răstignit de asemenea.

Marcu, primul episcop al Alexandriei, a predicat Evanghelia în Egipt. El a fost ars şi îngropat într-un loc numit Bucolus, în timpul domniei lui Traian.

Despre Bartolomeu se spune că a predicat în India şi a tradus Evanghelia după Matei în limba băştinaşilor. El a fost bătut, răstignit şi decapitat în Albinopolis, Armenia.

Andrei, fratele lui Petru, a predicat sciţilor, sogdienilor şi secilor în Sebastopolis, Etiopia, în anul 80 d.Cr. El a fost răstignit de către Aegeas, guvernatorul Edesenilor şi a fost îngropat în Petrae, în Archaia. Benard şi Sf.Ciprian menţionează mărturisirea şi martiriul acestui apostol binecuvântat. Am putut aduna acest material în parte de la ei şi în parte de la alţi scriitori vrednici de încredere.

Când Andrei, prin predicarea sa neîntreruptă a adus pe mulţi la credinţa în Cristos, Aegeas guvernatorul a cerut permisiunea senatului roman să silească pe toţi creştinii să aducă jertfe în cinstea idolilor romani. Andrei s-a gândit să se opună lui Aegeas şi s-a dus la el ca să-i spună că un judecător al oamenilor ar trebui să cunoască întâi şi să se închine Judecătorului său din ceruri. Închinându-se adevăratului Dumnezeu, i-a spus Andrei, el ar trebui să alunge din mintea sa toţi zeii falşi şi idolii orbi.

Furios pe Andrei, Aegeas l-a întrebat dacă el este cel care a răsturnat pe dos nu cu multă vreme în urmă templul zeilor şi i-a convins pe oameni să devină creştini – o “sectă superstiţioasă” care a fost declarată recent ilegală de către romani.

Andrei a răspuns zicând că conducătorii Romei nu au înţeles adevărul. Fiul lui Dumnezeu, care a venit în lume de dragul oamenilor, a învăţat pe oameni că zeii romani sunt diavoli, duşmani ai omenirii care îi învaţă pe oameni să Îl jignească pe Dumnezeu şi să-L determine să Se întoarcă de la ei. Slujind diavolului, oamenii cad în tot soiul de răutăţi, spunea Andrei, şi după ce mor, nimic nu se mai ţine minte despre ei decât faptele lor rele.

Preconsulul i-a poruncit lui Andrei să nu mai predice aceste lucruri fiindcă altfel va fi repede răstignit. La care Andrei a răspuns: “Nu aş fi predicat despre cinstea şi slava crucii dacă m-aş fi temut de moartea pe cruce.” El a fost condamnat să fie răstignit pentru învăţarea oamenilor despre o sectă nouă şi îndepărtarea religiei zeilor romani.

Mergând spre locul execuţiei şi văzând crucea care îl aştepta, Andrei nu şi-a aschimbat faţa, nici nu a ezitat în vorbirea sa, nici nu a leşinat şi nici logica după care au tânjit şi o primesc cu bucurie. Cu un cuget dornic, bucuros şi plin de aşteptare vin la tine, fiind un ucenic al Aceluia Care a atârnat pe tine, fiindcă eu din totdeauna te-am iubit şi am tânjit să te îmbrăţişez”. Matei a scris Evanghelia sa evreilor, în limba ebraică. După ce a convertit Etiopia şi întregul Egipt, regele Hircanus a trimis pe cineva care să-l ucidă cu o suliţă.

După ani de predicare la naţiunile barbare, Filip a fost bătut cu pietre şi răstignit în Hierapolis, Frigia şi a fost îngropat acolo împreună cu fiica sa.

Despre Iacov, fratele Domnului, citim următoarele, Iacov, fiind socotit un om drept şi desăvârşit, a condus Biserica împreună cu apostolii. El nu bea vin sau băuturi tari, nu mânca carne şi nu s-a tuns niciodată. El era singurul căruia i se îngăduia să intre în locul sfânt fiindcă nu a purtat niciodată haine de lână ci numai bumbac. El obişnuia să intre în templu, să cadă pe genunchi şi să ceară iertarea poporului şi făcea acest lucru atât de des încât genunchii săi şi-au pierdut sensibilitatea şi s-au tăbăcit ca genunchii cămilelor. Din pricina vieţii sale sfinte, Iacov a fost numit “Cel drept” şi “Păzitorul poporului”.

Când mulţi dintre conducătorii lor s-au convertit, evreii, cărturarii şi fariseii au început să se teamă că în curând tot poporul se va hotărâ să Îl urmeze pe Isus. Ei s-au întâlnit cu Iacov şi i-au spus: “Te implorăm să înfrânezi poporul, căci ei cred despre Isus că El este Cristosul. Convinge-i pe cei care vin la Paşte să gândească aşa cum trebuie despre Cristos, fiindcă toţi te vor asculta. Urcă-te pe acoperişul templului pentru ca să fii auzit de toţi”.

În timpul Paştelor, cărturarii şi fariseii l-au urcat pe Iacov pe streaşina templului strigându-i: “Tu care eşti aşa de drept şi pe care toţi trebuie să îl ascultăm, acest popor rătăceşte după Isus care a fost răstignit”.

Şi Iacov a răspuns: “De ce mă întrebaţi pe mine despre Isus Fiul Omului? El şade la dreapta Celui Preaânalt şi va veni pe norii cerului”.

Auzind aceasta, mulţi oameni din popor au fost convinşi şi Îl lăudau pe Dumnezeu strigând: “Osana Fiul lui David!” Atunci cărturarii şi fariseii şi-au dat seama că n-au făcut bine lăsându-l pe Iacov să mărturisească despre Cristos. Ei au strigat: “Oh, şi acest om drept este înşelat!” şi s-au urcat şi l-au aruncat pe Iacov de pe Templu.

Dar Iacov nu a murit în căzătură, s-a ridicat şi a stat pe genunchi şi a strigat: “O Doamne Dumnezeule, Tată, Te implor să-i ierţi fiincă nu ştiu ce fac!”

Ei s-au hotărât să îl omoare cu pietre pe Iacov, dar un preot le-a zis: “Aşteptaţi! Ce faceţi? Acest om drept se roagă pentru voi!” Dar unul din mulţime, a luat bâta cu care obişnuia să bată ţesătura şi l-a lovit pe Iacov în cap, ucigându-l şi l-au îngropat în locul pe care a căzut. Iacov a fost un adevărat martor al lui Cristos pentru evrei şi neamuri.

Primul val de persecutii

Primul din cele zece valuri de persecuţii a fost pornit de Nero, în jurul anului 64AD. Furia sa împotriva creştinilor era aşa de mare încât Eusebiu ne spune că: “puteai vedea oraşe întregi pline de trupuri de oameni, bătrânul zăcând lângă tânăr, şi trupurile femeilor care erau aruncate în stradă erau goale, fără nici un respect faţă de sexul lor”. Mulţi creştini din acele zile credeau că Nero era Anticrsitul din pricina cruzimii sale şi a grozăviilor care se făceau.

Apostolul Petru a fost condamnat la moarte în timpul acestui val de prigoană, deşi unii spun că a scăpat. Se ştie că mulţi creştini l-au sfătuit să părăsească oraşul şi tradiţia ne spune că ajuns la porţile oraşului, Petru L-a văzut pe Isus venind către el. “Doamne unde Te duci?” a întrebat Petru. “Vin ca să fiu răstignit din nou” a răspuns Isus. Văzând că suferinţa sa este înţeleasă, Petru s-a întors în oraş, unde a fost răstignit cu capul în jos, ne spune Ieronim, fiindcă nu se socotea vrednic de a fi răstignit la fel ca şi Domnul său.

Pavel a avut de asemenea de suferit în timpul prigoanei, atunci când Nero a trimis doi cavaleri ai săi, Ferega şi Parthemius, ca să-l aducă la locul execuţiei. Ei l-au găsit pe Pavel învăţând norodul şi l-au rugat să se roage pentru ei, pentru ca să poată crede. Primind asigurarea din partea lui Pavel că vor fi botezaţi în curând, cei doi l-au condus din oraş, spre locul de execuţie, unde Pavel a fost decapitat.

Acest val de persecuţii a luat sfârşit sub domnia lui Vespasian, lăsând creştinilor un timp de răgaz.

Al doilea val de persecutii

Al doilea val de persecuţii s-a pornit în timpul domniei lui Domiţian, fratele lui Titus. Domiţian l-a exilat pe Ioan în insula Patmos, dar la moartea lui Domiţian i s-a permis să se întoarcă în Efes, în anul 97AD. Ioan a rămas la Efes până în timpul domniei lui Traian şi a condus Bisericile din Asia, şi a scris Evanghelia şi a murit la vârsta de 100 de ani.

De ce au prigonit atât de mult împăraţii romani şi senatul pe creştini? În primul rând, ei nu înţelegeau că Împărăţia lui Cristos nu este o împărăţie temporală şi se temeau pentru funcţiile lor de conducere dacă prea mulţi cetăţeni Îl urmau pe Cristos. În al doilea rând, creştinii dispreţuiau dumnezeii romani falşi, preferând să se închine Dumnezeului celui viu şi adevărat. Orice se întâmpla în Roma, foamete, epidemii, cutremure, războaie sau vreme rea, creştinii erau cei învinuiţi, fiind cei care desfidau zeii romani.

Moartea nu era socotită ca fiind o pedeapsă suficientă pentru creştini, care erau supuşi celor mai crude tratamente posibile. Erau biciuţi, li se scoteau măruntaiele, erau sfâşiaţi în bucăţi şi omorâţi cu pietre. Li se puneau pe trup plăci de metal înroşite în foc, erau ştrangulaţi, aruncaţi fiarelor sălbatice, erau agăţaţi în coarnele taurilor şi spânzuraţi. După ce mureau, trupurile lor erau stivuite în grămezi care erau lăsate să putrezească, fără a fi îngropate. Dar în ciuda tuturor acestor lucruri, Biserica a continuat să crească, fiind adânc înrădăcinată în învăţătura apostolilor şi udată de sângele sfinţilor.

Roma - Foxe's Book of martyrs

Al treilea val de persecutii

În timpul celui de-al treilea val de prigoană, Pliniu cel Tânăr i-a scris împăratului Traian, plângându-se că mii de creştini erau omorâţi zilnic, deşi nici unul din ei nu a făcut nimic vrednic de a fi persecutat.

În timpul acestei prigoane, Ignatius a fost condamnat la moarte pentru că L-a mărturisit pe Cristos. La acea vreme, el trăia în Antiohia, urmând în slujba de episcop lui Petru. Călătorind sub paza grea din Siria la Roma, el predica bisericilor pe unde trecea şi a rugat biserica din Roma să nu încerce să îl salveze. Condamnat la a fi aruncat leilor, Ignatius a spus: “Eu sunt graiul lui Crsitos, voi fi măcinat de dinţii fiarelor sălbatice pentru ca să fiu găsit pâine curată”.

Al patrulea val de persecutii

După un timp de răgaz, creştinii au fost din nou prigoniţi, de data aceasta în timpul domniei lui Marcus Aurelius, în anul 161AD.

Unul din cei care au suferit în această perioadă a fost Policarp, venerabilul episcop de Smirna. Cu trei zile înainte de a fi prins, Policarp a visat că perna de sub capul lui a luat foc, şi când s-a trezit le-a spus tuturor celor din jurul său că el va fi ars de viu din pricina lui Cristos.

Auzind într-o seară că cei care veneau să-l prindă au sosit, Policarp s-a ridicat din pat pentru a-i întâmpina, a dat poruncă să li se prgătească de mâncare şi după aceia i-a rugat să fie lăsat singur timp de o oră pentru ca să se roage. Soldaţii au fost atât de impresionaţi de vârsta înaintată a lui Policarp de atitudinea sa încât au început să se întrebe de ce erau trimişi să-l prindă, dar odată ce el şi-a terminat rugăciunile, l-au suit pe un asin şi l-au dus în oraş.

Intrând în arenă cu paznicii săi, o voce din ceruri a spus: “Fii tare Policarp şi fii bărbat”.Nimeni din jur nu a văzut pe cineva vorbind, dar mulţi oameni au auzit acel glas. Adus în faţa tribunalului şi a poporului, Policarp a refuzat să se lepede de Cristos, deşi proconsulul l-a implorat “gândeşte-te la tine şi fie-ţi milă de vârsta ta înaintată. Leapăde-te de Cristos şi eu te voi elibera.” Policarp a răspuns: “Optzecişişase de ani L-am slujit şi niciodată nu mi-a făcut nici un rău. Cum aş putea să-L hulesc pe Regele meu Care m-a mântuit?” Ameninţat că va fi aruncat la fiare şi că va fi ars, Policarp a rămas tare şi a spus “Ce mai aştepţi? Fă ce vrei.”

Mulţimea a cerut moartea lui Policarp, adunând lemne pentru rug şi pregătindu-se să îl lege de stâlp. Lăsaţi-mă,” a zis el, “Cel Care îmi va da putere să rabd focul îmi va da putere şi să nu mă clintesc de pe rug.”

Aşa că nu l-au mai ţintuit de stâlp, ci numai l-au legat.

Imediat ce şi-a terminat rugăciunea, s-a dat foc rugului, dar flăcările parcă ocoleau trupul său şi nu-l atingeau. Oamenii au convins un soldat să-l înjunghie cu o sabie dar când a făcut-o, s-a scurs atât sânge că a stins focul. Atunci soldaţii i-au luat trupul şi l-au aruncat în foc, unde s-a prefăcut în cenuşă. Mai târziu nişte creştini au strâns cenuşa şi au îngropat-o cum se cuvine.

În timpul aceleaşi prigoane, creştinii din Lyon şi Viena, au suferit de asemenea, printre ei numărându-se Sanctus din Viena, Maturus, Attalus din Pergam şi o femeie numită Blandina. Toţi aceştia au fost crud torturaţi dar au suportat atât tortura cât şi moartea cu tărie şi în mod vrednic.

Al cincelea val de persecutii

În timpul domniei lui Severus, creştinii au avut câţiva ani liniştitţi şi au putut să se închine lui Dumnezeu fără să se teamă că vor fi pedepsiţi. Dar după un timp, mulţimea ignorantă şi rău intenţionată a avut câştig de cauză şi vechile legi au fost reintroduse împotriva creştinilor. Focul, sabia, fiarele şi temniţa erau folosite din nou şi până şi trupurile moarte ale creştinilor erau furate din morminte şi erau mutilate. Totuşi cei credincioşi se înmulţeau. Tertulian, care a trăit în această vreme, a spus că dacă creştinii ar pleca din teritoriile romane, imperiul ar fi slăbit mult.

De acum, persecuţiile s-au întins până în Africa de nord, care era o provincie romană, şi mulţi creştini au fost ucişi în locurile acelea. Una dintre ei a fost Perpetua, o femeie de 26 de ani, măritată cu un copil nou născut. Dusă în faţa proconsulului Minutius, Perpetuei i s-a poruncit să aducă jertfe idolilor. Refuzând acest lucru, ea a fost aruncată într-o temniţă întunecoasă, copilul i-a fost luat, dar doi dintre temnicerii ei, Tertius şi Pomponius i-au dat voie să iasă afară la aer câteva ore pe zi, timp în care i se dădea voie să-şi alăpteze copilul.

Până la urmă creştinii au fost siliţi să se înfăţişeze înaintea judecătorului, unde li s-a poruncit să se dezică de Domnul lor, dar toţi au rămas hotărâţi. Când a venit rândul Perpetuei, tatăl ei şi-a făcut brusc apariţia şi avându-i copilaşul în braţe a implorat-o să îşi salveze viaţa de dragul copilului. Până şi judecătorul părea mişcat: “Ai milă de părul cărunt al tatălui tău” a zis el, “ai milă de copilul tău, adu o jertfă în cinstea împăratului”.

Perpetua a răspuns “Eu nu voi aduce jertfă”. Hilarianus judecătorul a întrebat-o atunci “Eşti creştină?” “Sunt creştină” a venit răspunsul. Perpetua şi toţi ceilalţi creştini au fost judecaţi şi condamnaţi să fie aruncaţi fiarelor, ca un spectacol public în ziua următoare care era o zi de sărbătoare. Martirii au intrat la locul de execuţie îmbrăcaţi în haine albe simple, Perpetua cântând un imn de glorie. Bărbaţii urmau să fie sfâşiaţi de leoparzi şi urşi, Perpetua şi o femeie tânără pe nume Felicitas au fost atârnate în nişte plase mari, la început goale, dar mulţimea a cerut voie ca să li se dea voie să-şi poarte hainele.

Când s-au văzut întoarse în arenă, un taur a fost aţâţat împotriva lor. Felicitas a căzut, grav rănită iar Perpetua a fost izbită, haina i-a fost sfâşiată şi părul i s-a despletit, dar a alergat la Felicitas care era pe moarte şi a ridicat-o cu blândeţe de la pământ. Când taurul nu a mai vrut să le atace din nou, au fost târâte afară din arenă spre dezamăgirea publicului care voia să le vadă moartea.

Până la urmă au fost aduse înapoi în arenă, pentru a fi omorâte de gladiatori. Perpetua a fost dată pe mâna unui tânăr care tremura şi a înjunghiat-o de câteva ori dar foarte slab, nefiind obişnuit cu scene de o asemnea violenţă. Când Perpetua a văzut tulburarea tânărului, i-a călăuzit mâna nehotărâtă ca să-şi înfigă sabia într-o zonă vitală, şi astfel a murit.

Al saselea val de persecutii

Acest val de persecuţii a fost stârnit de către împăratul Maximinus, care a dat ordin ca toţi creştinii să fie prinşi şi omorâţi. Un soldat roman care a refuzat să poarte cununa de lauri primită de la împărat şi s-a declarat a fi creştin, a fost biciut, aruncat în temniţă şi condamnat la moarte.

Pontianus, episcopul Romei, a fost exilat în Sardinia pentru că a predicat împotriva idolatriei şi a fost omorât acolo. Anteros, un grec care i-a urmat lui Pontianus în slujba de episcop a adunat istorii ale martirilor şi a fost martirizat şi el după doar patruzeci de zile de slujire.

Prammachius, un senator roman şi alţi patruzeci şi doi de creştini au fost decapitaţi toţi în aceeaşi zi şi capetele lor au fost puse pe porţile oraşului. Calepodius, un slujitor creştin, după ce a fost târât pe străzi a fost aruncat în râul Tibru cu o piatră de moară atârnată de gât. Quiritius, un nobil roman, împreună cu familia şi sclavii săi a fost crud torturat şi omorât. Martina, o tânără nobilă a fost decapitată iar Hippolitus, un prelat creştin a fost legat de un cal sălbatic care l-a târât pe câmp până a murit.

Maximinus a fost urmat la tron de către Gordian, în timpul domniei căruia şi în timpul succesorului său Filip, Biserica a avut parte de linişte timp de mai mult de şase ani. Dar în anul 249, a izbucnit o prigoană violentă în Alexandria, fără ştirea împăratului.

Metrus, un vechi creştin din Alexandria, a refuzat să se închine idolilor. El a fost bătut cu ciomege, împuns cu trestii ascuţite şi omorât cu pietre. Quinta, o femeie creştină, a fost târâtă de picioare peste pietre ascuţite, bătută cu biciul şi apoi omorâtă cu pietre. Apollonia, o femeie în vârstă de aproape şaptezeci de ani, a mărturisit că este creştină şi mulţimea a legat-o de stâlpul unui rug, pregătindu-se să o ardă. Ea i-a implorat să fie lăsată liberă şi a fost dezlegată cu gândul că este gata să se lepede de credinţă, dar spre uimirea lor ea s-a aruncat imediat înapoi în flăcări şi a murit.

Multi crestini traiau in pustie

Al saptelea val de persecutii

La această vreme, templele păgâne ale Romei erau aproape uitate iar bisericile creştine erau înţesate de convertiţi. Împăratul Decius a hotărât că a sosit vremea pentru zdrobirea creştinismului odată pentru totdeauna.

Fabian, episcopul Romei a fost prima persoană bine cunoscută care a suferit intensitatea persecuţiei. Predecesorul împăratului, Filip, şi-a pus averea în grija lui Fabian şi când Decius a examinat averea şi a găsit mult mai puţin decât se aştepta, a pus ca Fabian să fie arestat şi decapitat.

Decius care construise un templu păgân în Efes a dat ordin ca toţi cetăţenii oraşului să aducă jertfe idolilor din templu. Şapte din soldaţii săi, Maximianus, Martianus, Joannes, Malchus, Dionysius, Constantinus şi Seraion au refuzat să împlinească porunca. Împăratul dispus să încerce să-i convingă, le-a lăsat timp de gândire până se va întoarce dintr-o călătorie dar în absenţa sa, soldaţii au evadat şi s-au ascuns într-o peşteră. Aflând ştirea la întoarcerea sa, Decius a pus să se zidească gura peşterii astfel încât cei şapte au murit de foame.

Teodora, o tânără foarte frumoasă din Antiohia, a refuzat să aducă jertfe idolilor romani şi a fost aruncată în temniţă. Didymus, logodnicul ei creştin, deghizat în soldat roman, s-a strecurat în celula ei şi a convins-o să-şi pună armura lui şi să evadeze. Când Didymus a fost descoperit, a fost dus la guvernator şi condamnat la moarte. Când a auzit despre sentinţă, Teodora s-a aruncat la picioarele judecătorului şi l-a implorat ca ea să fie supusă chinurilor şi nu Didymus. Judecătorul i-a condamnat pe amândoi la decapitare şi trupurile lor au fost arse.

Origen, celebrul scriitor şi învăţător din Alexandria a fost arestat la vârsta de şaizeci şi patru de ani, a fost aruncat în temniţă, pus în lanţuri, cu picioarele în butuci care i le ţinea larg depărtate. Deşi Origen a fost bogat şi faimos, nu s-a bucurat de milă. A fost ameninţat cu focul, a fost chinuit în toate felurile posibile, dar tăria sa i-a dat putere să suporte totul, chiar şi atunci când judecătorul său a dat ordin ca tortura să îi lungească chinurile. În timpul torturilor, Decius a murit şi succesorul său a început un război cu goţii, ceea ce a întors atenţia imperiului de la creştini. Origen a fost eliberat şi a trăit în Tit până a murit la vârsta de şaizeci şi nouă de ani.

Va urma…urmatorul capitol saptamina viitoare.

Add to FacebookAdd to DiggAdd to Del.icio.usAdd to StumbleuponAdd to RedditAdd to BlinklistAdd to TwitterAdd to TechnoratiAdd to Yahoo BuzzAdd to Newsvine

Reclame

Is Good from God?: William Lane Craig vs Sam Harris at Notre Dame University April 7, 2011

Christian vs. Atheist Debate – Scholar and philosopher Dr. William Lane Craig debates Sam Harris (author of Moral Landscape and Letters to a Christian Nation) about Morality and God. Harris hardly responds to any of Craig’s contentions and arguments, while Craig shows that atheism (as presented by Harris) doesn’t stand a chance against theism. They debated April 7, 2011 at Notre Dame University.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Is Good from God?: William Lane Craig vs Sam Ha…, posted with vodpod

Add to FacebookAdd to DiggAdd to Del.icio.usAdd to StumbleuponAdd to RedditAdd to BlinklistAdd to TwitterAdd to TechnoratiAdd to Yahoo BuzzAdd to Newsvine

Marriage: God’s Showcase of Covenant-Keeping Grace – Desiring God

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.
Marriage: God’s Showcase of Covenant-Keeping Gr…, posted with vodpod

Colossians 2:13-15, 3:12-19

And you, who were dead in your trespasses and the uncircumcision of your flesh, God made alive together with him, having forgiven us all our trespasses, 14 by canceling the record of debt that stood against us with its legal demands. This he set aside, nailing it to the cross. 15 He disarmed the rulers and authorities and put them to open shame, by triumphing over them in him. . . .

3:12 Put on then, as God’s chosen ones, holy and beloved, compassionate hearts, kindness, humility, meekness, and patience, 13 bearing with one another and, if one has a complaint against another, forgiving each other; as the Lord has forgiven you, so you also must forgive. 14 And above all these put on love, which binds everything together in perfect harmony. 15 And let the peace of Christ rule in your hearts, to which indeed you were called in one body. And be thankful. 16 Let the word of Christ dwell in you richly, teaching and admonishing one another in all wisdom, singing psalms and hymns and spiritual songs, with thankfulness in your hearts to God. 17 And whatever you do, in word or deed, do everything in the name of the Lord Jesus, giving thanks to God the Father through him. 18 Wives, submit to your husbands, as is fitting in the Lord. 19 Husbands, love your wives, and do not be harsh with them.

What we have seen in the last two weeks is that the most foundational thing you can say about marriage is that it is the doing of God, and the most ultimate thing you can say about marriage is that it is for the display of God. These two points are made by Moses in Genesis 2. But they are made even more clearly by Jesus and Paul in the New Testament.Jesus: Marriage Is the Doing of GodJesus makes the point most clearly that marriage is the doing of God. Mark 10:6-9, “From the beginning of creation, ‘God made them male and female’ [Genesis 1:27], ‘Therefore a man shall leave his father and mother and hold fast to his wife, and the two shall become one flesh’ [Genesis 2:24]. So they are no longer two but one flesh. What therefore God has joined together, let not man separate.” This is the clearest statement in the Bible that marriage is not a merely human doing. The words “God has joined together” means it is God’s doing.Paul: Marriage Is the Display of GodPaul makes the point most clearly that marriage is designed to be the display of God. In Ephesians 5:31-32, he quotes Genesis 2:24 and then tells us the mystery that it has always contained: “‘Therefore a man shall leave his father and mother and hold fast to his wife, and the two shall become one flesh.’ This mystery is profound, and I am saying that it refers to Christ and the church.” In other words, the covenant involved in leaving mother and father and holding fast to a spouse and becoming one flesh is a portrayal of the covenant between Christ and his church. Marriage exists most ultimately to display the covenant-keeping love between Christ and his church.

A Model of Christ and the ChurchI asked Noël if there was anything she wanted me to say today. She said, “You cannot say too often that marriage is a model of Christ and the church.” I think she is right and there are at least three reasons: 1) This lifts marriage out of the sordid sitcom images and gives it the magnificent meaning God meant it to have; 2) this gives marriage a solid basis in grace, since Christ obtained and sustains his bride by grace alone; and 3) this shows that the husband’s headship and the wife’s submission are crucial and crucified. That is, they are woven into the very meaning of marriage as a display of Christ and the church, but they are both defined by Christ’s self-denying work on the cross so that their pride and slavishness are cancelled.

We spent the first two messages on the first of these reasons: giving the foundation for marriage as a display of the covenant love of God. Marriage is a covenant between a man and a woman in which they promise to be a faithful as husband and a faithful wife in a new one-flesh union as long as they both shall live. This covenant, sealed with solemn vows and sexual union, is designed to showcase the covenant-keeping grace of God.A Solid Basis in GraceThat is today’s title: “Marriage: God’s Showcase of Covenant-Keeping Grace.”

So we are turning to the second reason I mentioned that Noël is right to say that you can’t say too often that marriage is a model of Christ and the church: namely, that this gives to marriage a solid basis in grace, since Christ obtained and sustains his bride by grace alone.In other words, the main point today is that, since Christ’s new covenant with this church is created by and sustained by blood-bought grace, therefore, human marriages are meant to showcase that new-covenant grace. And the way they showcase it is by resting in the experience of God’s grace and bending it out from a vertical experience with God into a horizontal experience with their spouse.

In other words, in marriage you live hour by hour in glad dependence on God’s forgiveness and justification and promised future grace, and you bend it out toward your spouse hour by hour—as an extension of God’s forgiveness and justification and promised help. That’s today’s point.The Centrality of Forgiving, Justifying Grace I am aware that all Christians are supposed to do this in all your relationships (not just married Christians): live hour by hour by the forgiving, justifying, all-supplying grace of God, and then bend it out to all the others in your life. And Jesus says that all of our lives are a showcase of God’s glory (Matthew 5:16). But marriage is designed to be a unique display of God’s covenant grace because, unlike all other human relationships, the husband and wife are bound by covenant into the closest possible relationship for a lifetime. There are unique roles of headship and submission, but that is not my point today. That will come later. Today I consider husband and wife as Christians per se, not on the analogy of head and body. Before a man and woman can apply biblically and graciously the unique roles of headship and submission, they must discover what it means to build their lives on the vertical experience of forgiveness and justification and promised help and then bend it out horizontally to their spouse.

So that’s the focus today.Or to put it in terms of last week’s message: The key to being naked and not ashamed (Genesis 2:25), when, in fact, a husband and a wife do many things that they should be ashamed of, is the experience of God’s vertical forgiving, justifying grace bent out horizontally to each other and displayed to the world.The Coming Wrath of GodBriefly, let’s see the foundation for this truth in Colossians. We will start with Colossians 3:6, “On account of these the wrath of God is coming.” If you say, “The last thing I want hear about in my troubled marriage is the wrath of God,” you are like a frustrated fisherman on the western coast of Indonesia on December 26, 2004, saying, “The last thing I want to hear about in my troubled fishing business is a tsunami.” A profound understanding and fear of God’s wrath is exactly what many marriages need, because without it, the gospel is diluted down to mere human relations and loses its biblical glory. And without it, you will be tempted to think that your wrath—your anger—against your spouse is simply too big to overcome, because you have never really tasted what it is like to see an infinitely greater wrath overcome by grace, namely, God’s wrath against you.

The Removal of God’s WrathSo we begin with the wrath of God and its removal. Now go back with me to Colossians 2:13-14, “And you, who were dead in your trespasses and the uncircumcision of your flesh, God made alive together with him [Christ], having forgiven us all our trespasses, by canceling the record of debt that stood against us with its legal demands. This he set aside, nailing it to the cross.”Those last words are the most crucial. This—this record of debt that stood against us—God set aside, nailing it to the cross. When did that happen? Two thousand years ago. It did not happen inside of you, and it did not happen with any help from you. God did that for you and outside of you before you were ever born. This is the great objectivity of our salvation.

The Record of Debt Cancelled at the CrossMake sure you see this most wonderful and astonishing of all truths: God took the record of all your sins that made you a debtor to wrath (sins are offenses against God that bring down his wrath), and instead of holding them up in front of your face and using them as the warrant to send you to hell, he put them in the palm of his Son’s hand and drove a nail through them into the cross.Whose sins were nailed to the cross? Whose sins were punished on the cross? Answer: My sins. And Noël’s sins—my wife’s sins and my sins—the sins of all who despair of saving themselves and trust in Christ alone. Whose hands were nailed to the cross? Who was punished on the cross? Jesus was. There is a beautiful name for this. It’s called a substitution. God condemned my sin in Christ’s flesh (Romans 8:3). Husbands, you cannot believe this too strongly. Wives, you cannot believe this too strongly.Justification Goes Beyond ForgivenessAnd if we reach back and draw in here all our understanding of justification from Romans we can say more. Justification goes beyond forgiveness. Not only are we forgiven because of Christ, but God also declares us righteous because of Christ. God requires two things of us: punishment for our sins and perfection in our lives. Our sins must be punished and our lives must be righteous. But we cannot bear our own punishment (Psalm 49:7-8), and we cannot provide our own righteousness. None is righteous; no, not one (Romans 3:10).Therefore, God, out of his immeasurable love for us, provided his own Son to do both. Christ bears our punishment and Christ performs our righteousness. And when we receive Christ (John 1:12), all of his punishment and all of his righteousness is counted as ours (Romans 4:4-6; 5:19; 5:1; 8:1; 10:4; Philippians 3:8-9; 2 Corinthians 5:21).Justification Bent OutwardThis is the vertical reality that must be bent outward horizontally to our spouses if marriage is to display the covenant-making, covenant-keeping grace of God. We see this in Colossians 3:12-13, “ Put on then, as God’s chosen ones, holy and beloved, compassionate hearts, kindness, humility, meekness, and patience, bearing with one another and, if one has a complaint against another, forgiving each other; as the Lord has forgiven you, so you also must forgive.”“As the Lord has forgiven you, so you also must forgive”—your spouse. As the Lord “bears with” you, so you should bear with your spouse.

The Lord “bears with” you everyday as you fall short of his will. Indeed, the distance between what Christ expects of you and what you achieve is infinitely greater than the distance between what you and expect of your spouse and what he achieves. Christ always forgives more and endures more than we do. Forgive as you have been forgiven. Bear with as he bears with you. This holds for whether you are married to a believer or an unbeliever. Let the measure of God’s grace to you in the cross of Christ be the measure of your grace to your spouse.And if you are married to a believer, you can add this: As the Lord counts you righteous in Christ, though you are not in actual behavior or attitude, so count your spouse righteous in Christ, though he is not—though she is not. In other words, Colossians 3 says, take the vertical grace of forgiveness and justification and bend them out horizontally to your spouse. This is what marriage is for, most ultimately—the display of Christ’s covenant-keeping grace.The Need for Gospel-Rooted WisdomNow at this point, hundreds of complex situations emerge that cry for deep spiritual wisdom rooted in these gospel truths and in long years of painful, faithful experience. In other words, there is no way I could apply this message to everyone’s particular needs. Besides preaching, we need the Holy Spirit, we need prayer, we need to meditate on the Word for ourselves, we need to read the insights of others, we need the counsel of wise friends who are seasoned with suffering, we need the church to support us when everything falls apart. So I have no illusions that I could say all that needs to be said to help you.Living Vertically, Then Bending OutwardIt may help to close by giving several reasons why I am stressing covenant-love as forgiveness and counting the other righteous. Don’t I believe in being delighted in the other person? Yes, I do. Both experience and the Bible push me there. To be sure, Jesus is married to his bride the church, and clearly it is both possible and good to please the Lord (Colossians 1:10). And he certainly is infinitely worthy of our pleasure in him. This is the ideal in marriage: two people humbling themselves and seeking to change in godly ways that please our spouses and meet their physical and emotional needs or to please them in every good way. Yes. The relationship of Christ and the church includes all that.But the reasons I stress living vertically from the grace of God and then bending out horizontally in forgiveness and justification toward your spouse is 1) because there is going to be conflict based on sin and strangeness (and you won’t be able even to agree with each other about what is simply strange about each other and what is sin); and 2) because the hard, rugged work of enduring and forgiving is what makes it possible for affections to flourish when they seem to have died; and 3) because God gets glory when two very different and very imperfect people forge a life of faithfulness in the furnace of affliction by relying on Christ.In Christ, God Has Forgiven You—and Your Spouse

”Till then, husbands and wives, drive into your own consciences these huge truths—greater than any problem in your marriage—that God “has forgiven us all our trespasses, by canceling the record of debt that stood against us with its legal demands. This he set aside, nailing it to the cross.” Believe this with all your heart and bend it toward your spouse.

By John Piper. © Desiring God. Website: desiringGod.org

Add to FacebookAdd to DiggAdd to Del.icio.usAdd to StumbleuponAdd to RedditAdd to BlinklistAdd to TwitterAdd to TechnoratiAdd to Yahoo BuzzAdd to Newsvine

Alegerea partenerului de viata(Part 3 of 4), Nelu Brie, Studiu pentru casatorie

Vizualizati :

Cititi:

Nelu Brie din Biserica Penticostala Emanuel Sibiu, predica la Biserica Penticostala din Timisoara.

Video si la http://video.resursecrestine.ro/predici/index-autori/nelu-brie/album/studiu-pentru-casatorie

Add to FacebookAdd to DiggAdd to Del.icio.usAdd to StumbleuponAdd to RedditAdd to BlinklistAdd to TwitterAdd to TechnoratiAdd to Yahoo BuzzAdd to Newsvine

Predarea in slujba Lui Dumnezeu (Part 4 of 4), Nelu Brie, Studiu pentru casatorie

Vizualizati :

Cititi:

Nelu Brie din Biserica Penticostala Emanuel Sibiu, predica la Biserica Penticostala din Timisoara.

Video original a disparut de pe youtube. L-am gasit pe acesta, dar s-ar putea sa fie putin diferit mesajul…

VEZI si aici VIDEO – http://video.resursecrestine.ro/predici/index-autori/nelu-brie/album/studiu-pentru-casatorie

 

Add to FacebookAdd to DiggAdd to Del.icio.usAdd to StumbleuponAdd to RedditAdd to BlinklistAdd to TwitterAdd to TechnoratiAdd to Yahoo BuzzAdd to Newsvine

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari