De ce cred în Isus (1) de René Chenaux-Repond

Prefata

„Voi, creştinii sunteţi de compătimit, fiindcă sunteţi sau creduli şi naivi, şi vă lăsaţi, fără să observaţi, induşi în eroare, sau sunteţi superficiali, deoarece credeţi fără să verificaţi adevărul. Susţineţi o credinţă care s-a dovedit depăşită.

În orice caz, credeţi în ceva ireal. Isus acela în care credeţi voi, a fost dovedit ireal de ştiinţă, teologia însăşi a adus dovezi că Isus cel adevărat care este menţionat şi în istorie nu are nimic comun cu credinţa voastră. În lumina ştiinţei de azi nu mai putem crede ceea ce relatează Biblia despre Isus.

Credinţa voastră nu se potriveşte vremurilor pe care le trăim. Sunteţi demodaţi, închideţi ochii în faţa realităţii şi trăiţi într-o lume imaginară.”

Aşa sau în felul acesta sună judecata unei majorităţi covârşitoare. Dar nici unul dintre cei care au această părere nu încearcă să verifice în ce măsură este ea îndreptăţită. Contrar acestei opinii larg răspândite există motive bine întemeiate ca să credem în Isus. Despre aceasta vrem să vorbim în această carte.

Nu este vorba de o credinţă vagă, părtinitoare sau „oarbă”, în faţa căreia inteligenţa şi raţiunea pălesc, de o credinţă într-un Isus necunoscut, de neexplicat, învăluit de legende. Aici e vorba de o credinţă lucidă, ce se poate baza pe fapte, e vorba despre credinţa în Isus, în acel Isus despre care Noul Testament – document contemporan -depune mărturie: Isus Cristos, fiul lui Dumnezeu.

1. Minunile lui Isus

Dacă vrem să-L înţelegem bine pe Isus nu putem ignora minunile pe care le-a făcut, mai mult de atât, trebuie să ne confruntăm cu ele. În Noul Testament Isus şi minunile Sale sunt totuna şi nu ni-L putem imagina fără ele în evanghelii. Fără minuni, dezbrăcat de ele, „demitologizat”, nu mai rămâne nimic din ceea ce El a pretins că este: Fiul lui Dumnezeu.

Putem însă crede în aceste minuni – nu sunt ele în contradicţie cu ştiinţa şi cunoştinţele zilelor noastre? Trebuie mai întâi să recunoaştem: nu am trăit aceste minuni – deci cum putem crede în relatările Noului Testament?

Există o serie de martori ai minunilor lui Isus. Contemporanii care le-au trăit şi alţii care au beneficiat direct. Avem mărturia apostolilor, care au fost prezenţi atunci când minunile au fost făcute. Doi dintre ei, Matei (un vameş) şi Ioan (un pescar) relatează în evanghelii din experienţa lor proprie. Se mai adaugă contemporani ca Marcu, învăţăcelul apostolilor (cel care – după cum relatează mai târziu, Eusebius, în a sa istorie a bisericii – redă, pesemne, ceea ce Petru, martor ocular, a auzit) şi Luca, un medic grec care se bazează în mărturiile lui pe relatările martorilor oculari pe care el le-a verificat. Ei sunt autorii celor patru evanghelii autentice, care descriu viaţa lui Isus şi ei toţi menţionează multele lui minuni.

Întrebarea care se naşte este: Ne putem baza pe mărturiile din evanghelii făcute de apostolii şi ucenicii lui Isus, care au trăit aceste minuni? Noi nu am fost prezenţi atunci, cum ne putem încrede în relatările acestor martori? Este legitim şi corespunde practicii de toate zilele să ne încredem cuvântului altora. Ceea ce învăţăm la şcoală, cunoştinţele noastre de istorie şi orice ştiinţă care se bazează pe izvoare datorează mult spuselor altora.

Nimeni dintre noi nu l-a văzut vreodată pe Napoleon şi totuşi credem că a trăit, că a fost împăratul Franţei, că a dus multe bătălii şi a pus stăpânire pe întreaga Europa. Ştim aceste lucruri din cărţile de istorie compuse pe baza documentelor scrise de contemporanii acelor evenimente. Deci nu este ceva neobişnuit să credem ceea ce cronicari, biografi, observatori, martori oculari au relatat. Şi asta o facem mereu.

Orice curte de juri, atunci când vrea să afle adevărul, se bazează pe martori – nu putem concepe aflarea adevărului, în lipsa martorilor – şi, acea curte, dă o sentinţă, în mare parte datorată şi mărturiei acelor martori.

Hotărâtoare este numai calitatea acestor martori. Ascultătorul sau cititorul cu spirit critic nu acceptă necondiţionat mărturia fiecărui observator sau autor – în mod special atunci când este vorba de găsirea adevărului într-un proces. Gradul de adevăr al unei mărturii sau al unui raport depinde de calitatea martorului.

Martorii minunilor lui Isus:

a. Apostolii, ca martori

Trebuie să recunoaştem că apostolii lui Isus sunt martori de calitate. Ei sunt competenţi, înşişi martori oculari, relatând fapte la care au asistat, ei pot garanta pentru acel adevăr, pe care l-au trăit şi l-au aflat, tocmai din minuni, din învierea şi înălţarea la cer a lui Isus. În timpul celor trei ani ai lucrării lui Isus au fost tot timpul împreună cu El şi l-au cunoscut mai bine ca oricine. Atunci de ce să nu dăm crezare lor şi celor scrise de ei? Ai impresia, citindu-i, că au fost neserioşi ori numai generoşi în relatarea adevărului, fiindcă urmăresc doar un anume scop, altfel spus, vor ei să scrie doar „o relatare tendenţioasă”? Nu, din contră. Ei sunt oameni sinceri şi iubitori de adevăr. Aceasta o dovedeşte sinceritatea lor, tocmai atunci când e vorba de propriile slăbiciuni şi greşeli, pe care nu le trec sub tăcere. Un exemplu al bunei lor credinţe este că ei nu caută să ascundă unele din propriile lor momente de slăbiciune: cearta lor pentru întâietate, slăbirea legăturilor cu Isus, laşitatea lor când Isus a fost prins, tăgăduirea lui Petru. Aici nimic nu este idealizat sau înălţat la nivelul unei legende sfinte. Ei nu se prezintă altfel decât sunt în realitate.

Aici nu vorbesc oameni fanatici, mistici sau nebuni uşor influenţabili. Ei sunt bărbaţi încercaţi de necazurile vieţii: pescari (Ioan şi Petru), un vameş (Matei) şi un medic (Luca), care nu a fost apostol, însă în scrierile lui a folosit relatări ale unor martori oculari, numai după ce le-a verificat cu atenţie, iar mai târziu un fariseu evreu şi mare învăţător al legii (Pavel), iniţial unul din cei mai mari duşmani ai creştinilor. Toţi bărbaţi cumpătaţi cărora nu le lipseşte simţul adevărului.

Rămâne întrebarea dacă nu cumva aceşti bărbaţi au fost nişte oameni creduli şi predispuşi de a crede în minuni? Dar şi aceasta nu li se potriveşte.

Când cei cinci mii de bărbaţi, femei şi copii l-au urmat pe Isus ca să-1 asculte, când s-a înserat, şi ei erau flămânzi şi obosiţi, apostolii l-au rugat pe Isus să dea drumul mulţimilor în satele învecinate ca să-şi cumpere mâncare. Ei nu aşteptau ca Isus să facă o minune, aşa cum El face şi hrăneşte miile de oameni cu cinci pâini şi doi peşti (Matei 14:13-21). Puţin timp după aceea, într-o situaţie asemănătoare, când la patru mii de bărbaţi, cu nevestele şi copiii lor, li s-a făcut foame, după ce stătuseră trei zile cu Isus, apostolii întreabă pe Isus de unde să procure în acel ţinut sărac hrană, ca să sature mulţimile. Deşi trăiseră minunea înmulţirii pâinilor, ei nu s-au aşteptat ca Isus să facă o nouă minune (Matei 15:32-39).

Scepticismul şi atitudinea critică a apostolilor reiese însă cel mai bine din poziţia lor faţă de cea mai mare minune a lui Dumnezeu, minune care şi în zilele noastre este pusă sub semnul îndoielii şi anume: învierea lui Isus.

Când femeile s-au întors de la mormântul gol şi au spus apostolilor că a înviat Domnul, ei nu le-au crezut şi resping relatarea lor ca pe o vorbă goală. „Cuvintele acestea li se păreau apostolilor basme, şi nu le credeau” (Luca 24:11).

În aceeaşi seară sosesc la Ierusalim doi ucenici, care plecaseră la Emaus, ca să dea de ştire apostolilor că s-au întâlnit şi au mâncat împreună cu Isus cel înviat: „… dar nici pe ei nu i-au crezut” (Marcu 16:13).

În cele din urmă, Isus însuşi, apare în mijlocul lor.

Dar şi atunci nu au fost convinşi că Isus stă în faţa lor, ci li se părea că văd un duh. „Pe când vorbeau ei astfel, însuşi Isus a stătut în mijlocul lor, şi le-a zis: ‘Pace vouă!’ Plini de frică şi de spaimă, ei credeau că văd un duh. Dar El le-a zis: ‘Pentru ce sunteţi tulburaţi? Şi de ce vi se ridică astfel de gânduri în inimă? Uitaţi-vă la mâinile şi picioarele Mele, Eu sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi: un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am Eu.’ (Şi după ce a zis aceste vorbe, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale). Fiindcă ei, de bucurie, încă nu credeau şi se mirau, El le-a zis: ‘Aveţi aici ceva de mâncare?’ I-au dat o bucată de peşte fript şi un fagure de miere. El le-a luat şi a mâncat înaintea lor.” El a fost nevoit să mănânce împreună cu ei, ca aceştia să se convingă.

Aşa s-a întâmplat şi cu Toma, care nu a fost de faţă când Isus s-a arătat apostolilor. El nu crede pe apostoli atunci când aceştia îi spun: „L-am văzut pe Domnul”. Opt zile mai târziu Toma încă se mai îndoieşte. El trebuie, mai întâi, să atingă urmele rănilor, ca să se convingă şi abia atunci ştie: este Isus (Ioan 20:24-29).

Şi când Isus cel înviat li s-a arătat apostolilor pe muntele Galileii unii dintre ei se îndoiau încă: „Când L-au văzut ei, I s-au închinat, dar unii s-au îndoit” (Evanghelia după Matei 28:17).

Apostolii nu au fost oameni creduli ori ahtiaţi după minuni.

Şi noi nu putem nega învierea şi minunile Lui aşa cum sunt descrise în Noul Testament de apostoli care au fost martori oculari. Dar nu putem acuza pe aceşti bărbaţi de înşelăciune; ei au fost martori, şi martori ai minunilor şi învierii lui Isus. Şi aceasta o accentuează ei înşişi mereu.

În Faptele Apostolilor 2:32 Luca relatează cum, în Ierusalim, de prima zi a Rusaliilor, Petru a făcut cunoscut: „Dumnezeu a înviat pe acest Isus şi noi toţi suntem martori ai Lui”. Ei înşişi ne asigură răspicat că sunt martori oculari competenţi, şi o spun clar, că nu s-au luat după cine ştie care legende pioase, ci vorbesc din ceea ce ei înşişi au trăit. Mai târziu Petru ne asigură: „În adevăr, v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus Cristos, nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit alcătuite ci ca unii cari am văzut noi înşine cu ochii noştri mărirea Lui” (2 Petru 1:16).

Ioan mărturiseşte: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii (adică Isus) … vă vestim şi vouă!” (1 Ioan 1:1 şi 3).

Pentru aceste mărturii apostolii au suferit prigoniri, anchete, arestări şi-au pus viaţa în primejdie, au fost persecutaţi, maltrataţi şi omorâţi. Pentru ce toate astea? Care au fost motivele? Dacă ţinem cont de caracterul acestor bărbaţi, aşa cum este oglindit în relatările lor sau ale altora (Evanghelia după Luca şi Faptele Apostolilor) şi dacă ţinem seama şi de faptul că ei condamnă permanent minciuna, ipocrizia şi înşelăciunea, atunci e imposibil ca ei înşişi să fi fost mincinoşi şi înşelători. Propagând adevărul şi-au riscat viaţa, unii au plătit chiar cu propria lor viaţă.

Una dintre cele patru evanghelii este scrisă de Luca. El ne relatează despre minunile, vindecările şi învierea lui Isus. Luca era grec şi medic. Deci un om cu spirit critic, care ştie foarte bine ce înseamnă boală şi vindecare. Şi el scrie biografia lui Isus, adresând-o lui Teofil, cu intenţia vădită de a-l feri de neadevăr. Ceea ce îl interesează este ca cititorul său să recunoască seriozitatea celor spuse despre Isus, întărindu-i, astfel, aceluia credinţa în Isus: „Fiindcă mulţi s-au apucat să alcătuiască o istorisire amănunţită despre lucrurile care s-au petrecut printre noi, după cum ni le-au încredinţat cei ce le-au văzut cu ochii lor de la început, şi au ajuns slujitori ai Cuvântului, am găsit şi eu cu cale, prea alesule Teofile, după ce am făcut cercetări cu de-amănuntul asupra tuturor acestor lucruri de la obârşia lor, să ţi le scriu în şir unele după altele, ca să poţi cunoaşte astfel temeinicia învăţăturilor, pe cari le-ai primit prin viu grai”.

b. Cei de faţă, ca martori

Isus a făcut minunile Sale în văzul tuturor. Au fost sute şi sute de oameni în Palestina, contemporani ai lui Isus care au văzut ori au fost părtaşi şi mii care au auzit aceasta din partea unor martori oculari.

Erau oamenii de atunci mai creduli, mai uşor şi mai repede influenţabili de minuni decât suntem noi? Scrierile autorilor romani şi evrei de atunci dovedesc contrariul. Dacă citim în Noul Testament despre minunile lui Isus constatăm că oamenii nu erau chiar aşa de creduli.

Dacă era vorba de boală, sau de vreo vindecare adevărată, oamenii se lăsau la fel de puţin înşelaţi ca azi. În evanghelii se repetă mereu: când Isus vindeca, poporul se mira.

Ca să trăieşti cum bolnavi care se chinuiau ani de zile pe patul lor de suferinţă erau deodată vindecaţi, nu era nici ceva de la sine înţeles, ce se petrece în toate zilele, nici un eveniment pe care să-1 accepţi doar ca „încrezător în minuni”. Aceasta se verifică mai ales în cazul rudelor celor vindecaţi. Faptul acesta este mereu menţionat. Printre cei care L-au urmat pe Isus pe muntele de lângă lacului din Galileea au fost mulţi ciungi, orbi, muţi şi „… El i-a tămăduit; aşa că noroadele se mirau, când au văzut că muţii vorbesc, ciungii se însănătoşează, şchiopii umblă şi orbii văd, şi slăveau pe Dumnezeul lui Israel” (Matei 15:30-31).

Când a fost vindecat acel paralizat, trecut prin acoperişul casei ca să ajungă la Isus şi şi-a dus patul acasă, Biblia relatează: „Toţi au rămas uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu; plini de frică, ziceau: ‘Azi am văzut lucruri nemaipomenite”. Când Isus a vindecat pe un orb din naştere acesta mărturiseşte: „De când este lumea, nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. Dacă omul acesta n-ar veni de la Dumnezeu, n-ar putea face nimic” (Ioan 9:32-33). Întrebat de farisei cum de a ajuns să vadă, el răspunde: „Mi-a pus tină pe ochi, m-am spălat şi văd” (Ioan 9:15). Iată mărturia sinceră, scurtă şi concisă a unui orb din naştere care şi-a căpătat vederea. Dar oamenii nu-l cred că el a fost orb din naştere şi a putut fi vindecat pentru că în experienţa lor nu s-a mai întâlnit aşa ceva. Ei nu erau oameni creduli, ci trebuiau convinşi că acest om fusese orb din naştere – până i-au fost găsiţi părinţii şi aceştia înşişi au depus mărturie (Ioan 9:18, 23).

Aceia care au fost vindecaţi de Isus au fost în stare să judece cele întâmplate. Orbul a ştiut că acum vede. Toată fiinţa lui a fost răscolită şi felul lui de viaţă a primit o nouă calitate.

Când Isus i-a cerut lui Simon Petru să plece în larg şi să arunce năvodul încă o dată, după ce o noapte întreagă nu prinsese nimic, el spunea aceasta unui pescar care, asemeni fratelui său Andrei şi lui Ioan şi Iacov ştiau ce înseamnă pescuitul pe lacul Ghenezaret. La prima vedere ei nu au înţeles scopul ieşirii în larg, pentru că ei pescuiseră toată noaptea şi nu prinseseră nici un peşte. Dar, deşi se făcuse ziuă şi ştiau din experienţa lor că şansele unui pescuit bogat s-au spulberat, au trebuit să constate uimiţi că năvoadele erau pline şi i-a cuprins: „spaima, pe el şi pe toţi cei ce erau cu el (Petru), din pricina pescuirii, pe care o făcuseră” (Luca 5:9).

La nunta din Cana în Galileea Isus a transformat apa din cele şase vase (65 – 100 litri), pregătite pentru ritualul curăţirii, în vin de calitate. Biblia ne spune: „Nunul, după ce a gustat apa făcută vin, – el nu ştia de unde vine vinul acesta (slugile însă, care scoseseră apa, ştiau), – a chemat pe mire, şi i-a zis: ‘Orice om pune la masă întâi vinul cel bun; şi după ce oamenii au băut bine, atunci pune pe cel mai puţin bun; dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum’” (Ioan 2:9, 10). Suntem nevoiţi să acceptăm că nunul ştia ce spune, atunci când a apreciat calitatea vinului.

Iar când mulţimile flămânde cuprinzând câteva mii de oameni au fost săturate, Isus nu a dispus decât o dată de cinci pâini şi doi peşti, iar altădată de şapte pâini şi câţiva peşti micuţi şi cu aceste cantităţi infime El a săturat pe toţi: „Toţi au mâncat şi s-au săturat; şi s-au ridicat douăsprezece coşuri pline cu rămăşiţele de fărâmături”. „Au mâncat toţi şi s-au săturat şi s-au ridicat şapte coşniţe pline cu rămăşiţele de fărâmături” (Matei 14:20; 15:37).

Au fost acelea sugestionări în masă? Au avut acei oameni doar halucinaţii? Sau a reuşit Isus să-i hipnotizeze pe toţi? Este greu de crezut că o mulţime aşa de mare de bărbaţi, femei şi, mai ales, copii s-a lăsat înşelată, mai ales că era vorba de cea mai elementară necesitate: astâmpărarea foamei. Dacă toţi cei care au fost părtaşi şi beneficiari ai minunilor lui Isus ar fi observat că minunile nu au avut loc, adică că ei în realitate au rămas bolnavi, orbi, flămânzi, au băut apă în loc de vin, iar peştii prinşi nici nu au existat în năvod, putem afirma cu tărie că toţi aceşti oameni înşelaţi s-ar fi declarat împotriva lui Isus! Şi nu numai aceştia ci şi rudele şi vecinii lor puteau depune mărturie despre această înşelăciune şi cu toţii împreună aveau argumente şi dovezi serioase cu care să închidă gura apostolilor, ucenicilor şi urmaşilor lor, ori de câte ori îl propovăduiau pe Isus. Dar acest lucru nu s-a întâmplat. „Mulţi Samariteni din cetatea aceea au crezut în Isus din pricina mărturiei femeii, care zicea: ‘Mi-a spus tot ce am făcut’. Când au venit Samaritenii la El, L-au rugat să rămână la ei. Şi El a rămas acolo două zile. Mult mai mulţi au crezut în El din pricina cuvintelor Lui. Şi ziceau femeii:

‘Acum nu mai credem din pricina spuselor tale, ci din pricină că L-am auzit noi înşine, şi ştim că acesta este în adevăr Cristosul, mântuitorul lumii’”.

c. Vrăjmaşii lui Isus, ca martori ai minunilor Lui

Surprinzător este faptul că vrăjmaşii lui Isus, fariseii, cărturarii şi marii preoţi nu au pus niciodată la îndoială minunile Lui. Nu s-a pus niciodată problema dacă aceste minuni au fost efectuate cu adevărat. Dacă nu ar fi avut loc, ei, vrăjmaşii lui Isus ar fi avut dovezi să conteste faptul că El este Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Dar nici unul nu a spus: „Nu este adevărat, aceste minuni nu au avut loc”. Nu există nici un contraargument şi nici o voce care s-a pronunţat împotrivă.

După ce fariseii au ascultat mărturia unor martori oculari, ce asistaseră la învierea lui Lazăr, mort de patru zile şi al cărui trup intrase deja în putrefacţie, împreună cu marii preoţi adună soborul şi ziceau: „Ce vom face? Omul acesta face multe minuni. Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede în El, şi vor veni Romanii şi ne vor nimici şi locul nostru şi neamul” (Ioan 11:47, 48).

Când Isus în sinagogă l-a vindecat pe omul cu mâna uscată, fariseii: „… au ieşit afară, şi s-au sfătuit cum să omoare pe Isus”.

Ei nici măcar nu au încercat să se îndoiască de minunile lui Isus şi nu L-au acuzat de înşelăciune. Dacă ar fi avut această posibilitate ar fi făcut-o, dar a fost practic imposibil şi au fost nevoiţi să accepte minunile Lui, aşa cum au fost, ca un fapt real şi incontestabil. Ei au trebuit să recunoască că: „acest om face multe minuni.”

Preocupările lor nu au fost să pună la îndoială minunile Lui, ci să-L înlăture pe El. Faptul că împotriva minunilor lui Isus nu există contraargumente, că duşmanii Săi nu le-au contestat, dezvăluie caracterul adevărat al acestora.

Natura minunilor lui Isus

Felul şi natura minunilor lui Isus demonstrează dacă ele au avut loc sau nu. Ce fel de minuni a făcut Isus? Majoritatea minunilor Sale au fost vindecarea unor oameni chinuiţi şi suferinzi. De trei ori se menţionează că Isus a înviat din morţi: pe fiica lui Iair, fruntaşul sinagogii, pe Lazăr, prietenul Lui şi pe unicul fiu al văduvei din Nain. Toate sunt relatări scurte, neînflorate, aşa cum e aceea despre învierea fiului văduvei din Nain: „Când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată că duceau la groapă pe un mort, singurul fiu al maicii lui, care era văduvă; şi cu ea erau o mulţime de oameni din cetate. Domnul când a văzut-o, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: ‘Nu plânge!’ Apoi S-a apropiat şi S-a atins de raclă. Cei ce o duceau, s-au oprit. El a zis: ‘Tinerelule, scoală-te, îţi spun!’ Mortul a şezut în capul oaselor şi a început să vorbească. Isus l-a dat înapoi maicii lui. Toţi au fost cuprinşi de frică, slăveau pe Dumnezeu şi ziceau: ‘Un mare proroc s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său’” (Luca 7:12-16).

Dacă citim aceste descrieri constatăm că nu este vorba de trucuri şi artificii dubioase, sau de vrăjitorii misterioase. În vremea aceea vrăjitoria era larg răspândită. De exemplu, citim în Faptele Apostolilor 8:9 despre un om numit Simion, care cu vrăjitoriile lui a minunat pe locuitorii capitalei Samariei. Sau, tot în Faptele Apostolilor 13:6-12, aflăm că pe insula Pafos trăia un vrăjitor, proroc mincinos, un iudeu cu numele Bar-Isus.

Minunile lui Isus poartă pecetea adevărului şi nu pe a aceea a spectaculosului. Isus nu a făcut nici o minune din motive josnice, sau ca să obţină vreun câştig. El nu a căutat să-şi facă un nume, sau să devină un vindecător renumit.

Scopul minunilor lui Isus

Pentru ce a făcut Isus atâtea minuni şi care au fost cauzele care L-au determinat să le facă?

1. Gândindu-ne la vindecarea bolnavilor ne dăm seama că aceasta a însemnat pentru ei eliberare de dureri, slăbiciuni, apăsări şi chinuri şi, încă mai înălţător, eliberarea de sub povara vinei şi iertarea păcatelor.

2. Minunile Lui au fost dovada puterii Lui depline asupra naturii şi legilor ei şi prin aceasta şi a împuternicirii lui din partea lui Dumnezeu: „Lucrările pe care le fac Eu, în Numele Tatălui meu, ele mărturisesc despre Mine”. Când Petru a umblat pe apele mării Ghenezaret, ucenicii, care au fost de faţă şi au văzut această minune au exclamat: „Cu adevărat, Tu eşti fiul lui Dumnezeu!” (Matei 14:33).

3. Isus a făcut minunile şi semnele Sale în Numele lui Dumnezeu, cu scopul să trezească în oameni credinţă în El, ca Fiul Lui şi în Dumnezeu Însuşi. Ioan exprimă astfel aceasta în evanghelia lui: „Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne care nu sunt scrise în cartea aceasta. Dar lucrurile acestea au fost scrise, pentru ca voi să credeţi că Isus este Cristosul, fiul lui Dumnezeu; şi crezând, să aveţi viaţa în numele Lui” (Ioan 20:30, 31).

Eu cred în Isus pentru că minunile Lui mă conving şi pentru că ele adeveresc mesajul Lui. Dumnezeu a intervenit direct prin Isus în vieţile oamenilor şi s-a revelat.

Cu toată insistenţa Dumnezeu ne face atenţi: Fiul Meu vă vorbeşte, să ascultaţi de El, prin El viaţa voastră capătă un sens şi în El aveţi viaţa veşnică.

Va urma…

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari

%d blogeri au apreciat: