Passion Week (G) Friday – Jesus arrested and crucified – It is finished!

(VIA) Justin Taylor at the Gospel Coalition

Holy Week: What Happened on Good Friday?

With help from the ESV Study Bible, here’s an attempted a harmony/chronology of the words and actions of Jesus in the final week of his pre-resurrection life.

Jesus is betrayed by Judas and arrested by the authorities (perhaps after midnight, early Friday morning)

Matthew 26:47-56   Mark 14:43-52   Luke 22:47-53   John 18:2-12

Jewish trial, phase 1: Jesus has a hearing before Annas (former high priest and Caiaphas’s father-in-law)
John 18:13-14, 19-24

Jewish trial, phase 2: Jesus stands trial before Caiaphas and part of the Sanhedrin

Matthew 26:57-68   Mark 14:53-65

Peter denies Jesus

Matthew 26:69-75   Mark 14:66-72   Luke 22:55-62   John 18:15-18, 25-27

Perhaps after sunrise, phase 3 of Jesus’ Jewish trial: final consultation before the full Sanhedrin; sent to Pilate

Matthew 27:1-2   Mark 15:1   Luke 22:66-71

Judas hangs himself

Matthew 27:3-10

Phase 1 of Jesus’ Roman trial: first appearance before Pontius Pilate; sent to Herod Antipas

Matthew 27:11-14   Mark 15:2-5   Luke 23:1-7

Phase 2 of Jesus’ Roman trial: appears before Herod Antipas; sent back to Pontius Pilate

Luke 23:6-12

Phase 3 of Jesus’ Roman trial: Jesus’ second appearance before Pilate; condemned to die

Matthew 27:15-26   Mark 15:6-15   Luke 23:13-25   John 18:28-19:16

Jesus is crucified (from approximately 9 AM until Noon)

Matthew 27:27-54   Mark 15:16-39   Luke 23:26-49   John 19:16-37


Reclame

De ce cred in Isus (3,4,5) de Rene Chenaux-Repond

3. Unicitatea vietii si invataturii lui Isus

Dacă vrem să-L cunoaştem pe Isus mai de aproape, şi acest lucru este posibil numai prin intermediul Bibliei – atunci ne dăm seama că se deosebeşte de toţi oamenii. Datorită minunilor şi învierii Lui dintre cei morţi Isus este unic. Dar şi prin personalitatea Sa. O caracteristică proeminentă a lui Isus este concordanţa deplină între ceea ce a propovăduit şi învăţat pe alţii şi modul Lui de viaţă, caracterul şi comportamentul Său în legătură cu alţii. La El nu exista nici o contradicţie între cuvânt şi faptă, învăţătură şi trăirea acesteia. Oamenii printre care a trăit Isus erau mincinoşi, lacomi, ipocriţi, brutali, laşi, nesimţiţi, ranchiunoşi, invidioşi, nedrepţi, nemiloşi, cruzi, fără afecţiune, batjocoritori. Nimeni nu poate afirma astăzi că noi am fi altfel. Dar faţă de astfel de oameni Isus a fost şi a rămas: sincer, milos, drept, demn de încredere, îndurător, puternic, dezinteresat, bun, curat, neprihănit şi iubitor. El care, fără vină, a condamnat şi a urât păcatul, nu a încetat să iubească pe cei păcătoşi şi pe cei pe cale de a păcătui. Aceasta se observă oriunde în viaţa şi în învăţătura lui. Omul încearcă mereu şi în feluri diferite să-şi facă o imagine despre Dumnezeu. Ceea ce inevitabil rezultă sunt, mai mult sau mai puţin, naive tablouri ale unui dumnezeu făcut ori gândit: un tablou propriu-zis, proiecţii ale propriilor noastre dorinţe şi idealuri (figura unui tată, de exemplu), gânduri şi filozofii adânci. În toate aceste situaţii e vorba mereu de un dumnezeu artificial, sintetic. Dar Isus, fiul lui Dumnezeu, care S-a făcut om, ne arată cum este Dumnezeu Tatăl cu adevărat. „Doamne” I-a zis Filip, „arată-ne pe Tatăl şi ne este de ajuns.” Isus I-a zis: „De atâta vreme sunt cu voi şi nu m-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: ‘Arată-ne pe Tatăl?’ … Eu şi Tatăl una suntem” (Evanghelia după Ioan 14:8-9, 10:30).

Isus a fost un om bun şi îndurător, care a avut compasiune şi milă faţă de semenii Lui. Dar El nu a rămas la simpla părere de rău. El s-a îndurat de ei şi i-a ajutat ori de câte ori a putut. Mulţimile chinuite, epuizate şi flămânde au venit la Isus căruia „I S-a făcut milă de ele, pentru că erau necăjite şi risipite ca nişte oi cari n-au păstor” (Evanghelia după Matei 9:36).

El a săturat mulţimile flămânde aşa cum citim de două ori în Evanghelii: „Mi-e milă de norodul acesta; căci iată, că de trei zile stau lângă Mine şi n-au ce mânca. Dacă le voi da drumul acasă flămânzi au să leşine de foame pe drum, fiindcă unii din ei au venit de departe” (Evanghelia după Marcu 8:2-3).

El S-a îndurat şi de fiecare bolnav în parte, i-a alinat durerile, l-a vindecat de chinuri, boli şi suferinţe: „Isus străbătea toată Galileea, învăţând pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi tămăduind orice boală şi orice neputinţă care era în norod. I s-a dus vestea în toată Siria şi aduceau la El pe toţi cei ce sufereau de felurite boli şi chinuri; pe cei îndrăciţi, pe cei lunatici şi pe cei slăbănogi şi El îi vindeca” (Matei 4:23-24).

În Evanghelii găsim multe relatări cum Isus îi vindecă pe semenii săi de tot felul de boli, leproşi, paralizaţi, surzi, muţi, epileptici, orbi, ciungi, oameni cuprinşi de friguri, stăpâniţi de demoni. El a vindecat în primul rând pe cei neajutoraţi: femeia gârbovă de optsprezece ani. slăbănogul care stătea de treizeci şi opt de ani pe malul lacului Betesda la Poarta Oilor în Ierusalim, orbul din naştere care, ca să supravieţuiască, a fost nevoit să cerşească, slăbănogul ajuns în faţa lui Isus prin acoperişul casei.

El i-a vindecat de slăbiciunile şi bolile lor oriunde şi oricând şi în zi de Sabat. Prin aceasta şi-a atras ura şefilor religiei care ţineau mai mult la lege decât la popor. El nu i-a lăsat pe nenorociţi să sufere o zi mai mult pentru că era Sabat, chiar dacă aceştia sufereau de ani de zile; El i-a vindecat făcându-şi duşmani. Aşa au fost vindecaţi în zi de Sabat: cerşetorul orb din naştere, slăbănogul de 38 de ani, un bolnav din casa unui fariseu unde a fost Isus invitat să prânzească, într-o sinagogă omul cu mâna dreaptă uscată şi altădată femeia gârbovă de optsprezece ani. De aceea fariseii şi cărturarii „… turbau de mânie şi s-au sfătuit ce ar putea să-i facă lui Isus” (Luca 6:11) pentru că „… făcea aceste lucruri în ziua Sabatului” (Ioan 5:16).

El i-a compătimit şi pe acei care aveau pe cineva bolnav în familie şi se jeleau. El a înviat pe singura fiică a lui Iair, pe fiul văduvei din Nain care era singurul ei sprijin, pe prietenul Său Lazăr l-a redat celor două surori.

Isus a simţit şi s-a îngrijit întotdeauna de semenii Lui. Şi asta până la sfârşit, când El însuşi a suferit, prins, biciuit şi în urma unei judecăţi nedrepte, condamnat la moarte prin răstignire, în cele mai grele clipe ale vieţii Lui se gândeşte la aproapele Lui.

Atunci când, la arestarea Sa, Petru a tăiat urechea robului marelui preot, Isus a fost acela care l-a vindecat. El se adresează femeilor care îl plâng: „Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine; ci plângeţi-vă pe voi înşivă şi pe copiii voştri”. Pe cruce, în chinurile morţii, El se îngrijeşte de mama Lui şi se adresează lui Ioan apostolul, pe care l-a iubit mult: „Iată mama ta!”. Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la el acasă (Ioan 19:27). Înainte să-şi dea duhul nu-l uită pe tâlharul atârnat pe crucea de lângă El: „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu mine în rai” (Evanghelia după Luca 23:43). Chiar şi în ceasul morţii el are îndurare faţă de cel păcătos, el care a condamnat păcatul, suferă şi moare pentru cel care atârnă pe cruce alături de El.

Lui Isus i-a fost întotdeauna milă de păcătoşi. Acolo unde societatea reacţionează cu respingere şi dispreţ, la adăpostul propriei morale, ori condamnă în numele propriei justiţii, Isus distruge barierele prejudecăţilor, aroganţei, arbitrarului. El este îndurător faţă de cei nevoiaşi şi faţă de cei de la marginea societăţii: săraci, cerşetori, infirmi, leproşi, străini dispreţuiţi, samariteni, vameşi, femei prinse în preacurvie, trădători şi tâlhari.

Liderii şi păzitorii moralei, în atitudinea lor ipocrită au prins o femeie în preacurvie şi au vrut s-o ucidă cu pietre aşa cum prevedea Legea. Lui Isus I-a fost milă de ea şi nu a condamnat-o. După ce a dovedit că şi acuzatorii ei sunt păcătoşi, aceştia mustraţi de cugetul lor au plecat ruşinaţi. Şi Isus adresându-se femeii i-a spus: „Femeie unde sunt pârâşii tăi? Nimeni nu te-a osândit?… Nici eu nu te osândesc. Du-te şi să nu mai păcătuieşti” (Ioan 8:10-11). Isus n-a ocolit nici pe prostituatele şi nici pe vameşii lacomi de bani. A intrat la ei, a mâncat şi a băut împreună cu ei. Dar fariseii şi cărturarii cârteau intrigaţi de acest fapt şi ziceau: „Omul acesta primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei” (Luca 15:2). Isus a acceptat chiar să intre în casa lui Zacheu, şeful vameşilor, care s-a îmbogăţit prin furt, delapidare. Oamenii, când au văzut aceasta, cârteau şi îi reproşau lui Isus că a intrat să găzduiască în casa unui păcătos (Luca 19:7).

De asemenea, Isus i-a decepţionat pe ucenicii Lui şi în relaţie cu Samaritenii, oameni, dispreţuiţi de Iudei, când a stat, de exemplu, de vorbă cu femeia samariteană în faţa fântânii la intrarea oraşului Sihar (vezi în Evanghelia după Ioan 4:1-42).

Dar Isus nu iubeşte numai pe aceia care îşi mărturisesc păcatele şi se căiesc, ci şi pe duşmanii Lui. Aşa vindecă El urechea tăiată a robului marelui preot şi se roagă pentru ostaşii romani care L-au răstignit.

La Isus nu a existat nici o discrepanţă între gândire, vorbire şi faptă. Vorbele şi purtarea Lui sunt una. Isus nu a vorbit numai de iubirea aproapelui, ci a arătat prin exemplul personal împlinirea acestei porunci, nu numai în legătură cu cei simpatici, cumsecade şi merituoşi, ci pe toţi oamenii indiferent de faima lor proastă sau de slăbiciunile lor. El a binecuvântat şi a făcut bine chiar şi acelora care L-au persecutat, arestat şi răstignit. El nu a spus numai: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, ci a făcut-o şi ne-a demonstrat ce înseamnă lucrul acesta în viaţa de zi cu zi, cu toate problemele şi greutăţile ei.

El nu a vorbit numai de însemnătatea slujirii în viaţa noastră, ci a slujit semenilor Săi şi i-a învăţat pe ucenici să urmeze exemplul Lui, când le-a spălat picioarele (Ioan 13:1-20).

El nu a spus numai: „Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi” (Ioan 10:11), ci şi-a dat-o într-adevăr, nu numai simbolic vorbind.

El a fost dezamăgit atunci când a fost prins şi toţi prietenii Lui L-au părăsit: „Atunci toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit” (Matei 26:56). Cu toate că El ştia dinainte că Iuda Îl va vinde şi Petru se va lepăda de El nu le-a reproşat nimic.

Împăcarea pentru El nu este numai un cuvânt gol, un ideal înalt la care nu se poate ajunge. El nu ne-a cerut numai nouă să ne iubim vrăjmaşii noştri, ci El i-a iubit pe ai Lui. Isus nu i-a urât şi dispreţuit pe cei răi, pe farisei şi marii preoţi care L-au urât, persecutat, înjosit şi condamnat; noroadele care au strigat să fie răstignit şi sângele Lui vărsat; pe Pilat care, împotriva convingerilor sale, L-a condamnat la moarte de frica iudeilor; pe soldaţii care L-au batjocorit şi bătut, pe cei care L-au pironit pe cruce. Chiar în chinurile groaznice ale morţii El se gândeşte la acei care-I băteau cuiele în mâini şi picioare, îi iartă şi se roagă fără vreun sentiment de ură pentru ei: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Luca 23:34).

Prin viaţa Lui, Isus ne arată mila şi îndurarea lui Dumnezeu. El ne arată cum este Dumnezeu în realitate. Datorită Lui pricepem cuvintele: „Voi însă, iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi ceva în schimb. Şi răsplata voastră va fi mare şi veţi fi fiii Celui Prea înalt; căci El este bun şi cu cei nemulţumitori şi cu cei răi. Fiţi dar milostivi, cum şi Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6:35-36).

Modul de gândire şi simţire a lui Isus, ţinuta Sa morală, ies în evidenţă mai ales în învăţătura Lui. Prin pildele Sale ne descoperă nu numai adevărul lui Dumnezeu, dar şi fiinţa Lui.

Aşa, în pilda samariteanului milostiv ne spune despre un om care a căzut în mâinile unor tâlhari care l-au jefuit şi jumătate mort zăcea la marginea drumului, până când un samaritean străin a trecut pe acolo şi, făcându-i-se milă de omul acela, l-a îngrijit. Prin această pildă Isus ne învaţă ce înseamnă dragostea faţă de aproapele nostru. Dragoste pe care a trăit-o El şi la care ne îndeamnă şi pe noi. În acelaşi timp învăţăm aici ceva şi despre îndurarea lui Dumnezeu (Luca 10:25-37).

În pilda bogatului Isus ne arată judecata dreaptă a lui Dumnezeu: Lazăr, care era un cerşetor plin de bube şi zăcea la poarta bogatului, a avut parte de mângâiere, pace şi bucurie în sânul lui Avraam, iar bogatul care şi-a luat tot ce era mai bun din viaţa pământească a ajuns în iad. Tot această pildă ne vorbeşte şi despre grija şi bunătatea lui Dumnezeu (Luca 16:19-31). Dacă tatăl şi-a primit fiul cu braţele deschise (în pilda fiului risipitor), după ce acesta şi-a cerut partea de avere şi a plecat de acasă, atunci ştim că Dumnezeu ne primeşte la fel dacă ne întoarcem la El sinceri, umili, cerându-ne iertare, chiar dacă am risipit tot ce ne-a fost încredinţat: aptitudini, sănătate, avere, bani, talent (Luca 15:11-32).

În predica de pe munte, în care se subliniază compasiunea şi dreptatea lui Dumnezeu, Isus ne vorbeşte despre fericirile şi binecuvântările pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce cred în El. „Ferice de voi” spune Isus celor săraci în duh, celor ce plâng, celor blânzi, celor flămânzi şi însetaţi, celor milostivi şi cu inima curată, celor împăciuitori, celor prigoniţi din pricina neprihănirii.

Iar acestora le promite că vor moşteni Împărăţia, vor fi mângâiaţi, săturaţi şi vor avea parte de milă, bucurie, dreptate, îl vor vedea pe Dumnezeu, vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu şi a lor va fi Împărăţia cerurilor (Matei 5:1-12; Luca 6:20-26). Isus le spune „Nu vă îngrijoraţi”, ci „căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra (mâncare şi îmbrăcăminte) – (Matei 6:33).

De aici învăţăm că Dumnezeu însuşi ne preia grijile şi că vrea să vegheze la binele nostru.

Eu cred în Isus pentru că este bunătate, îndurare, răbdare şi iubire, caracteristici care ne lipsesc nouă, dar a căror lipsă o regretăm la semenii noştri şi la noi înşine, fiindcă ne sunt atât de necesare şi fiindcă tânjim după ele. Regretăm lipsa acelor caracteristici mai ales în societatea noastră industrializată, cu tendinţa ei de nivelare, în care contactele şi legăturile dintre oameni sunt tot mai mult ameninţate de distrugere, până la totala destrămare, unde relaţiile dintre oameni devin tot mai reci, mai impersonale, ducând la izolarea şi însingurarea unora, într-o lume de teamă şi de puternice agresiuni. Noi toţi suferim de ostilitate, indiferenţă, invidie şi ură, neomenie şi lipsă de afecţiune, suferim în cele din urmă de pe urma propriului nostru egoism. Tânjim după înţelegere, bunătate, îndurare, răbdare. Nimeni nu poate spune că nu simte astfel. Numai că aflăm aceasta cel mai târziu în clipa în care avem nevoie de ajutorul altuia: când năpădesc probleme pe care singuri nu le putem rezolva, când sănătatea şi forţa ne părăsesc, când suntem victima unui accident, în boală şi suferinţă, când bătrâni şi slabi, neputincioşi nu ne mai rămâne decât aşteptarea morţii.

Eu cred în Isus pentru că mi-a arătat dragostea, bunătatea şi răbdarea Lui atunci când aveam cea mai mare nevoie de ele. El m-a ajutat atunci chiar, când ajutorul îmi lipsea.

4. Isus cel fara pacat

Nu există om fără păcate. Păcatul este ca şi o boală. Omenirea întreagă suferă de această boală. Isus însă este unic şi în această privinţă şi noi recunoaştem unicitatea fiinţei Sale.

Noi vrem să ne reproşăm reciproc ceva, chiar când e vorba de cea mai generoasă şi cea mai binevoitoare apreciere. De adevărul acestei afirmaţii ne convingem cu cât suntem mai apropiaţi unul de altul, cu cât legăturile noastre sunt mai strânse, cu cât ne cunoaştem mai bine. Şi vedem, observăm cu atât mai clar, în relaţiile cu semenii noştri, comportamentul nostru este deformat (sluţit) de: ostilitate, lipsă de afecţiune, făţărnicie, nedreptate, indiferenţă, egocentrism. Chiar şi cel mai bun şi mai altruist om pe care-l cunoaştem nu este aşa cum a fost Isus. Există în viaţa fiecăruia dintre noi ceva care trebuie trecut sub tăcere. Dar Isus are o inimă curată. El întreabă pe semenii lui: „Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat?” (Ioan 8:46). Nici cea mai mică umbră nu atinge puritatea fiinţei Sale; astfel se înfăţişează El, senin, judecăţii contemporanilor şi duşmanilor Săi. Când El rosteşte acea întrebare, El nu exprimă decât ceea ce gândeşte despre sine, dar în vorbele Sale nu e nici urmă de aroganţă, întreaga propovăduire a Sa este condiţionată de această atitudine particulară.

Ce părere au avut ucenicii Lui despre El? S-ar putea pretinde că mărturia ucenicilor are puţină greutate. S-a spus că judecata lor nu ar fi destul de obiectivă, că ei l-ar fi „pictat” pe Isus în culori mai favorabile decât a fost El în realitate. Şi totuşi avem motive întemeiate pentru a crede mărturia lor:

1. Ucenicii au trăit trei ani într-o părtăşie strânsă cu Isus. Între apostoli s-au ivit frecuşuri şi certuri, dar niciodată nu au găsit o greşeală de-a lor la Isus. O legătură atât de strânsă, pe o perioadă atât de lungă spulberă orice idealizare, lucru care nu s-a întâmplat în aceste caz.

2. Fiind evrei, din copilărie cunoşteau Vechiul Testament care afirmă universalitatea păcatului: „Dar toţi s-au rătăcit, toţi s-au dovedit nişte netrebnici, nu este unul care să facă binele, nici unul măcar” (Psalmul 14:3). Se poate presupune că nu putem crede în natura fără de păcat a omului.

3. Apostolii pomenesc dovada lipsei de păcat al lui Isus mai curând în treacăt, de aceea nu putem numi mărturia lor tendenţioasă (de exemplu: Ioan 3:5; 2 Corinteni 5:21; Evrei 4:5).

Şi în final avem mărturia duşmanilor lui Isus: „Ei pândeau pe Isus să vadă dacă va vindeca în ziua Sabatului, ca să-L poată învinui” (Marcu 3:2), deci îl pândeau şi încercau să-L prindă: „Apoi au trimis la Isus pe unii din Farisei Irodiani, ca să-L prindă cu vorba” (Marcu 12:13). Dacă duşmanul nu mai are argumente alunecă în subiectivism. Aşa s-a întâmplat şi cu Isus. În Evanghelia după Marcu capitolele 2 şi 3 duşmanii Săi ridică patru capete de acuzare:

– huleşte împotriva lui Dumnezeu,
– stă la masă cu păcătoşii,
– nu posteşte,
– nu respectă Sabatul.

Toate aceste acuzaţii ori nu se pot lua în serios, ori se rezumă la o controversă teologică: împuternicirea şi misiunea lui Isus. La judecata Lui, în faţa soborului, a fost nevoie să mituiască pe nişte oameni, ca să depună mărturie mincinoasă împotriva Sa. Dar aceste mărturii s-au contrazis. Atunci l-au acuzat de devieri politice. Pilat nu I-a găsit nici o vină şi a vrut să-L elibereze. Dar la presiunile norodului a cedat, L-a condamnat pe Isus la moarte, dar nu înainte de a constata, hotărât, nevinovăţia Lui: „Dregătorul a zis: ‘Dar ce rău a făcut?’ … Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia. Treaba voastră” (Matei 27:23, 24). Chiar şi împăratul Irod nu L-a găsit vinovat: „Pilat a strâns pe preoţii cei mai de seamă, pe fruntaşii şi pe norod şi le-a zis: ‘Mi-aţi adus înainte pe omul acesta ca pe unul care aţâţă norodul la răscoală. Şi iată că, după ce L-am cercetat cu de-amănuntul, înaintea voastră, nu L-am găsit vinovat de nici unul din lucrurile care-L pârâţi. Nici Irod nu i-a găsit nici o vină, căci ni l-a trimis înapoi; şi iată că omul acesta n-a făcut nimic vrednic de moarte. Eu deci, după ce voi pune să-L bată, îi voi da drumul’” (Evanghelia după Luca 23:13-16). Vânzătorul Lui, Iuda restituind cei treizeci de arginţi marilor preoţi le-a zis: „Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat” (Evanghelia după Matei 27:4). Unul din cei doi tâlhari de pe cruce l-a certat pe celălalt pentru că îl batjocorea pe Isus: „Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre; dar omul acesta n-a făcut nici un rău” (Luca 23:41). Şi ofiţerul roman din plutonul de execuţie a exclamat: „Cu adevărat, omul acesta era neprihănit” (Luca 23:47).

Iată mărturiile unor oameni nepărtinitori care nu aveau nici un interes să-L glorifice pe Isus. Dar, dacă în viaţa lui Isus ar fi existat un singur păcat, o slăbiciune sau vreo nedreptate, indiferent de ce natură, vrăjmaşii lui, liderii religioşi şi grupările politice s-ar fi legat de ele.

Faptul că n-aveau nici-o şansă dovedeşte că Isus a avut un caracter nepătat şi a fost fără păcat.

Pentru mine, care, – în cursul unei vieţi petrecute în mijlocul unei lumi abandonate unor oameni egoişti, interesaţi şi păcătoşi – constat mereu propriile mele slăbiciuni şi infamii, tocmai puritatea, incoruptibilitatea şi lipsa de păcat ale lui Isus devin un argument hotărâtor ca să cred în El.

Până acum am citat o serie de cauze, legate direct de viaţa lui Isus, aşa cum ne este prezentată în Noul Testament, şi care pe mine m-au convins şi sunt motivul credinţei mele în El. Pe lângă acestea există încă altele, mai personale, dar nu mai puţin sincere, ce explică credinţa mea în Isus. Chiar dacă, în mod cu totul conştient, se cade să se renunţe la trăiri şi evenimente din sfera personală, ceea ce urmează va fi un document privat asupra aceea ce înseamnă Isus pentru mine şi ce importanţă are pentru mine o viaţă cu Isus.

5. Ce a facut Isus pentru mine

Din clipa în care Isus a putut gândit a recunoscut că nu s-a născut ca să ducă o viaţa după placul şi propriile-i dorinţe, ci că are o misiune de îndeplinit, că viaţa Sa este hotărâtă numai de voinţa lui Dumnezeu: a fi pe de-a-ntregul spre folosul altora. Pentru prima dată a spus lucrul acesta când avea 12 ani vizitând templul. Dragostea vie a lui Dumnezeu pentru noi, oamenii, s-a întrupat în Isus. A venit la ai săi ca să-i salveze, şi să-i fericească, dar ei nu L-au primit. L-au respins, prigonit, judecat şi-n final l-au răstignit. Toate acestea le-a luat Isus asupra Lui umil, dar foarte hotărât, conştient de răspunderea încredinţată şi plin de dragoste pentru cei pierduţi. A făcut lucrul acesta pentru toţi oamenii, pentru noi care nu am fost prietenii, ci vrăjmaşii Lui. Pentru duşmanii Săi şi-a dat viaţa. A luat asupra Lui slăbiciunile, greşelile, vina şi păcatele noastre. El, care a fost fără păcat, fără să-L silească cineva, nu din obligaţie, ci din dragoste pentru toţi oamenii din toate vremurile. A avut încrederea că oamenii care o să-I audă vocea, vor urma adevărul, vor răspunde dragostei Sale nemărginite şi vor merge pe drumul pe care-i conduce. Isus nu s-a cramponat de faptul egalităţii sale cu Dumnezeu. Această asemănare şi unitate cu Dumnezeu nu a privit-o ca un bun ce trebuie conservat, ci mai degrabă putem spune despre El că a luat chip de rob cu toate înjosirile, slăbiciunile şi chinurile pe care le implică acest chip. Conştient s-a făcut părtaş cu neamul omenesc în întreaga lui mizerie, dar în primul rând a luat asupra Sa toate păcatele şi şi-a dat viaţa pentru toţi aceia care cred în El şi-L urmează.

În anii activităţii Sale a fost fără cămin şi familie.

Fraţii lui L-au respins, iar prietenii Lui L-au părăsit ori L-au trădat sau părăsit atunci când avea mai mare nevoie de ei. A trăit clipe când dragostea, îndurarea şi mila Lui nu au fost onorate. A suferit respingere şi persecuţii, înjosiri şi maltratare, a acceptat să fie condamnat nevinovat, fără să Se dezvinovăţească. Fără ură şi repulsie a acceptat moartea şi chinurile răstignirii. El a ştiut că trebuie să-Şi verse sângele, ca să ne salveze de condamnarea meritată în urma fărădelegilor noastre.

El şi-a răscumpărat comunitatea cu propriul Său sânge. Ea este trupul Său viu în zilele noastre, un organism care este păstrat prin puterea lui Isus care este şi va rămâne capul bisericii. Numai ca mădulare ale acestui trup al lui Isus, dacă-I predăm viaţa, cerându-ne iertare, recunoscându-L ca Domn şi Mântuitor personal şi făcând voia Lui.

Eu ştiu că toate astea le-a făcut Isus şi pentru mine. El Şi-a dat viaţa pentru mine ca să mă împace cu Dumnezeu. El vrea să am parte de binecuvântările promise trupului Său, comunităţii Sale. El vrea să-mi dăruiască o viaţă cu sens eliberându-mă de osânda veşnică, pedeapsă meritată datorită păcatelor mele. Numai în felul acesta pot beneficia de harul lui Dumnezeu şi de viaţă veşnică în prezenţa Tatălui, viaţă, care întrece orice închipuire. Fiindcă Isus S-a jertfit pentru mine şi pentru că a făcut posibil toate acestea, cred în El.

Cintari pentru saptamina patimilor Domnului nostru Isus Hristos (3)

Via Dolorosa

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari