Beneficiile Învierii de Pastor Nelu Brie

Viata oamenilor este plina de evenimente, de lucruri importante si neimportante. De-a lungul timpului, oamenii au descoperit criterii de evaluare si selectie a lucrurilor din viata lor, astfel încât sa poata face diferenta între ceea ce este important si ceea ce este neimportant. Unul dintre criteriile folosite pentru evaluarea acestor lucruri este rentabilitatea, adica un lucru este important si prezinta interes atunci când el este rentabil, avantajos, când aduce beneficii.
Fiind în contextul Sarbatorii Pastelor, vorbim despre suferintele Mântuitorului, dar si despre glorioasa Sa Înviere. Învierea Domnului Isus Cristos dintre cei morti este miezul crestinismului si speranta crestinului.
Dincolo de aspectul traditional, religios, care da un sentiment de bucurie, care sunt beneficiile concrete, practice, ale Învierii Mântuitorului? Pentru omul modern din secolul XXI, atât de ocupat cu problemele vietii cotidiene, traind într-o societate bogata, tehnologizata, unde religia nu mai este prioritara, este Învierea Mântuitorului rentabila, aduce vreun beneficiu real?
Daca Învierea este doar o problema de traditie si religie, atunci nu toti oamenii vor avea interes pentru acest subiect. Daca este, însa, rentabila în mod practic, daca aduce beneficii concrete, atunci dintr-o data oamenii vor avea interes si pasiune pentru aceasta.
Care sunt beneficiile Învierii Mântuitorului?
Printre altele, Învierea Domnului Isus descopera oamenilor caracterul, intentiile, resursele si posibilitatile nevazutului Dumnezeu.


I. ÎN PRIMUL RÂND, ÎNVIEREA MÂNTUITORULUI DESCOPERA PUTEREA LUI DUMNEZEU:
a.    Învierea descopera puterea lui Dumnezeu prin faptul ca profetiile facute cu sute de ani în urma despre Învierea Mântuitorului s-au împlinit cu precizie (Psalmul 16:10; Romani 1:4). Aceasta împlinire arata ca Dumnezeu este suveran în istorie si are putere sa conduca si sa controleze evenimentele.
b.    Învierea descopera puterea lui Dumnezeu prin faptul ca ostasii romani care pazeau mormântul sigilat al Mântuitorului au lesinat de frica în momentul glorios, ceresc al manifestarii puterii divine în Înviere (Matei 28:3-4).
c.    Învierea descopera puterea lui Dumnezeu prin faptul ca natura a resimtit implicarea divina în acest eveniment (Matei 28:2). A avut loc un mare cutremur de pamânt în momentul actiunii îngerului pentru Învierea Mântuitorului.
d.    Învierea descopera puterea lui Dumnezeu prin faptul ca Diavolul a fost înfrânt si Cristos a învins prin Înviere, calcând în picioare pentru totdeauna puterea satanica asupra oamenilor care intra cu Dumnezeu într-o relatie spirituala, prin credinta si pocainta (Geneza 3:14-15).
e.    Învierea descopera puterea lui Dumnezeu prin faptul ca moartea nu are autoritate asupra sufletului si duhului oamenilor nascuti din nou. Daca în momentul mortii trupul merge înapoi în materie, sufletul credinciosilor merge la Dumnezeu, pentru odihna vesnica (1 Corinteni 15:51-55). Puterea Diavolului este moartea (Evrei 2:14) si puterea mortii este pacatul (1 Corinteni 15:56). Însa Diavolul, moartea si pacatul au fost înfrânte prin moartea si învierea dintre cei morti a Împaratului Isus Cristos.
Beneficiul omului contemporan din Învierea Mântuitorului este sa fie ocrotit si vindecat de aceasta putere a lui Dumnezeu care controleaza istoria si universul.

II. ÎN AL DOILEA RÂND, ÎNVIEREA MÂNTUITORULUI DESCOPERA PACATUL OAMENILOR:
a.    Învierea Mântuitorului a descoperit minciuna ostasilor (Matei 28:15).
b.    Învierea Mântuitorului a descoperit viclenia preotilor (Matei 28:12-14).
c.    Învierea Mântuitorului a descoperit necredinta ucenicilor (Luca 24:11).
Beneficiul omului contemporan din Învierea Mântuitorului este ca acesta poate fi iertat si mântuit de vinovatia pacatului, primind prin credinta si dreptul sa mosteneasca cerul.

III. ÎN AL TREILEA RÂND, ÎNVIEREA MÂNTUITORULUI DESCOPERA O NOUA PERSPECTIVA A VIETII:
a.    Perspectiva divina pe pamânt (Galateni 2:20) – Nu exista onoare mai mare decât sa traiesti cu Dumnezeu în aceasta viata plina de lacrimi si nesiguranta, sa-L lasi sa-ti modeleze caracterul, valorile, prioritatile, relatiile, viata de familie… întreaga existenta.
b.    Perspectiva slujirii pe pamânt (Matei 28:19-20) – Nu exista beneficiu mai mare decât sa muncesti pentru Dumnezeu si sa primesti plata în odihna eterna din rai. Talentele si resursele noastre trebuie puse în slujba Lui, având o motivatie corecta si o viata sfânta.
c.    Perspectiva învierii pentru viata eterna (1 Corinteni 15:22-23; 2 Corinteni 4:14). Viata pe pamânt este scurta si plina de necazuri. Traind fara Dumnezeu, fara o relatie spirituala cu El prin credinta, omul pierde si viata aceasta, si pe cea viitoare. Traind cu Dumnezeu, urmându-L în fiecare zi, omul câstiga si viata aceasta, fiind sub protectia si grija Domnului, dar si viata eterna, când omul, schimbat într-un trup de slava, va trai etern cu Dumnezeu în rai.
Si când te gândesti ca, în acelasi timp, oamenii nemântuiti se vor chinui vesnic în iad! OARE SE MERITA!?
Învierea Mântuitorului este necesara si valabila si pentru tine; ea este SUFICIENTA pentru toti oamenii, dar este EFICIENTA doar pentru cei care se nasc din nou din Cuvântul lui Dumnezeu si din Duhul Sau cel Sfânt. Foloseste fiecare zi pentru viitorul tau etern – este singurul lucru cu care ramâi!

Alte articole/predici – Pastorul Nelu Brie-

All things subject to the risen Lord by John Piper

By John Piper. © Desiring God. Website: desiringGod.org

 

Philippians 3:20-21

Our citizenship is in heaven, and from it we await a Savior, the Lord Jesus Christ, who will transform our lowly body to be like his glorious body, by the power that enables him even to subject all things to himself.

These verses assume something stupendous. And we must make that plain before we marvel at what is here. And that is my goal—that you would marvel at what is here. That you would marvel at the One who is spoken of here. And that is not just my aim. It’s God’s aim for you as well. I say that because in Paul’s second letter to the Thessalonians (1:10) God’s word says concerning Christ’s second coming, “He comes on that day to be glorified in his saints, and to be marveled at among all who have believed.” The aim of history is: the people of God marveling at the majesty of Jesus Christ. So that’s my aim this Easter Sunday morning—that you will marvel at what is revealed of Christ in Philippians 3:20-21

But something is assumed here, and we must make that plain before we can marvel with understanding. And that is the only kind of marveling that matters. Marveling with understanding. If someone tricks you into marveling and makes you think they’ve done something great when they haven’t, your marveling doesn’t make much of them, it makes a fool of you. Only marveling with understanding makes much of the One who is true and beautiful.

So something is assumed here in Philippians 3:20-21. What is assumed is that Jesus was raised from the dead and is now alive and very powerful—to put it mildly. The reason Paul can assume this here is that he said it in chapter two. So we should go back there and make it explicit and clear. Philippians 2:6-11 describes the eternal deity of Christ, the incarnation of Christ, the obedient death of Christ, the resurrection of Christ, and the reign of Christ over all the universe. It is an amazing passage. You will never read anything anywhere in any literature more sweeping and important and true than this:

Though he was in the form of God, [he] did not count equality with God a thing to be grasped, 7 but made himself nothing, taking the form of a servant, being born in the likeness of men. And being found in human form, 8 he humbled himself by becoming obedient to the point of death, even death on a cross. 9 Therefore God has highly exalted him and bestowed on him the name that is above every name, 10 so that at the name of Jesus every knee should bow, in heaven and on earth and under the earth, 11 and every tongue confess that Jesus Christ is Lord, to the glory of God the Father.

So Christ was and is equal with God. He is God. He became also a human being. He obediently suffered and died. Obediently. That means God the Father told him to do it. That means it was a planned death. And the point of the plan was that the Christ be a substitute for the damnation of all human sinners who would trust in Jesus. As it says in Galatians 3:13, “Christ redeemed us from the curse of the law by becoming a curse for us.” He bore our damnation as a substitute. This was God’s loving plan for the salvation of sinners like us who deserve hell. That’s why it says in verse 8, “He was obedient to the point of death.” He wasn’t just dying. He was obeying. God had a plan. God gave a command. The Son was fulfilling it, willingly, obediently. The plan was, “Be a substitute for the damnation of all who will believe in you. Bear for them my holy and just curse, and I will make them my children—fellow heirs with you of everything I own.”

And then in verse 9, you see the greatest “therefore” in the Bible. “Therefore, God has highly exalted him.” In other words, because of his obedient and successful life and death, God raised him from the dead and gave him great glory as the Lord of the universe. That is the stupendous assumption behind Philippians 3:20-21.

So now let’s go there again. “Our citizenship is in heaven, and from it we await a Savior, the Lord Jesus Christ, (and now we know how he got to heaven: he was raised from the dead) who will transform our lowly body to be like his glorious body (and now we know how he has a body in heaven: he was raised bodily from the dead), by the power that enables him even to subject all things to himself.”

Now we are prepared to meditate on this and marvel. Here are three focuses for our marveling on this Easter Sunday morning: 1) Marvel at the power of the risen Jesus today to subject all things to himself. 2) Marvel that one day, at his coming, he will use this power to transform your body into a body like his. 3) Marvel that today your citizenship is in heaven where Christ rules—or if it’s not, put it there today..
Marvel at the Power of the Risen Jesus Today to Subject All Things to Himself

Verse 21b: “. . . the power that enables him even to subject all things to himself.” In one sense Christ has the right to rule the universe because he is God, not because he died and rose again. He did not have to die and rise in order to be what he was. And what he is from all eternity is God. This gives him the right to exercise authority over all things. “In the beginning was the Word and the Word was with God and the Word was God” (John 1:1-2). Christ is God, and as God has all authority to submit all things to himself.

But in another sense God the Father decreed that it would be most fitting, appropriate, beautiful, good, and right for the one who rules the world of fallen humankind, and everything that relates to humans in their suffering, would be One who bore their likeness, and endured their temptations, and suffered their pain, and died their death. God decreed that the one who would rule in power would be a redeemer who suffered with us and for us in this world. God decreed that the lion of Judah when he comes in power and great glory to bring judgment on the earth will have been a lamb slain for sin on that earth (Revelation 6:16).

Here is one verse in this regard: Hebrews 2:10, “For it was fitting that he, for whom and by whom all things exist, in bringing many sons to glory, should make the founder of their salvation perfect through suffering.” The Lord and Judge and Savior over all the universe was tested and found perfect through human suffering. Now he is doubly suited for his role as Lord of the universe: he is God with natural rights, and he is Redeemer with purchased rights. He can put his foot on Satan’s neck not just because of raw divine power—which would have been enough—butalso because he exposed himself to Satan’s temptations and to his final weapon, death, and broke it on Easter Sunday morning. So he is doubly suited to rule. He has Creator rights and Redeemer rights.

And now with all that in mind we read in Philippians 3:21 that he has “the power that enables him even to subject all things to himself.” In order to marvel at this power of Christ today, consider 1) its scope, 2) its process, 3) its pervasiveness, 4) its triumph, 5) its finality for man, 6) its duration, and 7) its final base of operation.

1.1. Marvel at the scope of Christ’s power today.

After his resurrection, Jesus said in Matthew 28:18, “All authority in heaven and on earth has been given to me.” There is no higher authority than Christ’s, not on the earth, not in heaven. And Philippians 2:10 adds, not “under the earth.” There is no place or sphere of reality or dimension of existence anywhere in the universe that is not under the absolute authority of Jesus Christ.

When the world doesn’t look like it is under the authority of Christ, it would wiser for us to marvel at the mystery of his ways (the way Paul does in Romans 11:33) than to question the scope of his power.

1.2. Marvel at the process of Christ’s power today.

While Christ has absolute authority and power over all things, he does not yet use that power to completely subdue his enemies. Not yet. His kingdom advances by the preaching of the gospel and by the sacrificial love of his people. In this way unbelief and spiritual darkness and demonic deception are defeated by the power and beauty of Christ. When this process has gone as far as God wills, Christ will step in and finish the victory.

Here is the way Paul said it in 1 Corinthians 15:24-27:

Then comes the end, when he delivers the kingdom to God the Father after destroying every rule and every authority and power. 25 For he must reign until he has put all his enemies under his feet. 26 The last enemy to be destroyed is death. 27 For “God has put all things in subjection under his feet.”

“He must reign until he has put all his enemies under his feet.” So his power and authority are complete. But the process of subjection goes on at the pace he chooses. Our job is not to know the times and the seasons which the Father has set by his own authority (Acts 1:7). Our job is to marvel at the scope and process of his power, and speak the gospel.

1.3. Marvel at the pervasiveness of Christ’s power today.

Christ’s power pervades the universe from the largest to the smallest elements of reality. Colossians 1:17 says, “He is before all things, and in him all things hold together.” And Hebrews 1:3 says, “He upholds the universe by the word of his power.” Christ’s authority is absolutely pervasive. No galaxy, no atom, no demon would stay in being without the authority of Jesus Christ.

1.4. Marvel at the triumph of Christ’s power today.

1 Peter 3:22 says, He “has gone into heaven and is at the right hand of God, with angels, authorities, and powers having been subjected to him.” When Christ died and rose again, he was triumphant over all the powers of hell. He knew this triumph was coming, so he said to Peter in Matthew 16:18, “I tell you, you are Peter, and on this rock I will build my church, and the gates of hell shall not prevail against it.” In other words, hell cannot defeat Jesus. His triumph is sure. He will accomplish all his purposes for the church and for the universe.

1.5. Marvel at the finality for man in Christ’s power today.

Jesus said in John 5:27, “[God] has given him authority to execute judgment, because he is the Son of Man.” The God-Man has the right to act as God in judging men. And he will. And it will be final. There is no court of appeals above Christ. And John 17:2 shows how this authority is full of hope for those who belong to Jesus, “You [God] have given him authority over all flesh, to give eternal life to all whom you have given him.” Both judgment and eternal life are in his hands. For every human being. Marvel at the finality of the authority of such a judge.

1.6. Marvel at the duration of Christ’s power today.

In Revelation 11:15 loud voices in heaven said, “The kingdom of the world has become the kingdom of our Lord and of his Christ, and he shall reign forever and ever.” There will never be another chapter after Christ. Nothing comes after Christ. His power and authority last forever. Don’t be found an enemy of that power. Marvel, don’t mock.

1.7. Marvel at the final base of operation of Christ’s power.

Namely, the earth. It will be renewed. All sin and sickness and satanic power will be removed. It will be a new heaven and a new earth. But not another one. The same one renewed. That’s why he comes back in power. Matthew 24:30, “Then all the tribes of the earth will mourn, and they will see the Son of Man coming on the clouds of heaven with power and great glory.” Marvel, therefore, that the scope and process and pervasiveness and triumph and finality and duration of Christ’s power by which he subjects all things to himself will be based finally on the earth.

That is the first focus for our marveling at Christ this morning. Marvel at his power to subject all things to himself. Philippians 3:21b, “. . . by the power that enables him even to subject all things to himself.”
Marvel That One Day, at His Coming, He Will Use This Power to Transform Your Body into a Body Like His

Philippians 3:21a, “[He] will transform our lowly body to be like his glorious body, by the power that enables him even to subject all things to himself.” All that power that we have just seen, Paul says, will take your decomposed body and raise it from the dead. No longer to be sick or disabled or frail or mentally ill or addicted or weary or tempting or tempted, but rather it will be like his glorious body.

Don’t over-spiritualize this or under-spiritualize this. You would under-spiritualize it if you thought it could be explained merely in the categories of physical, material reality that you experience now. It is not identical to what we now have. Paul said in 1 Corinthians 15:44, “Itis sown a natural body; it is raised a spiritual body. If there is a natural body, there is also a spiritual body.” It will be perfectly suited to bear the weight of the glory of perfect spiritual souls.

But you would over-spiritualize it if you thought you couldn’t eat fish or be recognized by your friends after the resurrection. Jesus was recognized in his resurrection body by his disciples (Luke 24:31). And he said in Luke 24:39-43:

“See my hands and my feet, that it is I myself. Touch me, and see. For a spirit does not have flesh and bones as you see that I have.” And when he had said this, he showed them his hands and his feet. And while they still disbelieved for joy and were marveling, he said to them, “Have you anything here to eat?” They gave him a piece of broiled fish, and he took it and ate before them.

And that is what you will do. If you belong to Christ by trusting in him, he will give you a new spiritual body, and you will be recognized by your friends and you will eat and drink with him in the kingdom of God (Matthew 26:29). Marvel therefore that Christ will use his infinite authority and power to raise you from the dead and give you a body like his.
Marvel That Today Your Citizenship Is in Heaven Where Christ Rules

Philippians 3:20, “Our citizenship is in heaven, and from it we await a Savior, the Lord Jesus Christ.” If you are a believer in Christ, you do not have to wait for the second coming of Christ to know where your home is: heaven or hell. When you trust Christ your name is sealed on the citizen roles of heaven.

Not because you will live there forever instead of on the new earth. But because your king is there. And when he comes, your citizenship comes with him. Where he is, there you have the privilege and the right to be.

And so you will be with him forever. And your marveling will never cease. It will only increase forever and ever.

Is your citizenship in heaven? Have you laid down the arms of unbelief and rebellion against Christ? Have you received the blood-bought amnesty that he offers to all rebels? Have you bowed the knee of submission and loyalty to the king of the universe? Do it today. And join the citizens of heaven in “awaiting a Savior, the Lord Jesus Christ, who will transform our lowly body to be like his glorious body, by the power that enables him even to subject all things to himself.”

By John Piper. © Desiring God. Website: desiringGod.org

The Great Resurrection Debate (1 of 2) (William Lane Craig vs John Shelby Spong)

There is a somewhat lengthy introduction (a little over 8 minutes) which I am not too fond of long introductions, so you can plan accordingly as you watch this interesting debate between Spong and William Lane Craig. A view of someone (Craig) who believes the Word of God and someone (Spong) who only ‘somwhat believes’ some things. It helps us decide whether we choose to believe the Gospel or not.

http://www.reasonablefaith.org – Nothing is more central to the Christian doctrine than the reality of Christ’s resurrection. In this debate, William Lane Craig and Jesus Seminar fellow John Shelby Spong discuss and debate whether the resurrection was a real, physical event. Presented by Church Communication Network (CCN).”

Part 2: http://www.youtube.com/watch?v=LXuK7CMtrRg

A Q&A on Jesus’ Resurrection: http://www.youtube.com/view_play_list?p=CB369C15037FEDC8

Dr. William Lane Craig debates another Jesus Seminar fellow Marcus Borg here: http://www.youtube.com/view_play_list?p=5B0135DC769FBBEF

Link: http://drcraigvideos.blogspot.com

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

The Great Resurrection Debate (1 of 2) (William…, posted with vodpod

Free Download of Fifty Reasons Why Jesus Came to Die,book by John Piper

In this book, John Piper has gathered from the New Testament fifty reasons behind the crucifixion of the Christ:

The most important question of the twenty-first century is: Why did Jesus Christ suffer so much? But we will never see this importance if we fail to go beyond human cause. The ultimate answer to the question, Who crucified Jesus? is: God did. It is a staggering thought. Jesus was his Son. And the suffering was unsurpassed. But the whole message of the Bible leads to this conclusion.

Download the book for free.(From Desiring God-John Piper ministries)

© 2011 Desiring God

Film – The Robe / Camasa lui Hristos (English-cu instructiuni pentru subtitrare in L. Romana)

Filmul Camasa lui Hristos nu este bazat explicit pe Biblie, ci este un roman despre un lider Roman numit Marcelus. Romanul lui Lloyd C. Douglas a ramas de-a lungul anilor un besteller absolut, tiparit in zeci de milioane de . exemplare. Filmul a fost realizat in anul 1953.

The Robe, was nominated for five Academy Awards in 1953, including best picture and best actor. Burton stars as Marcellus Gallio, the Roman centurion charged with overseeing the crucifixion. But when he wins Christ’s robe in a gambling game at the foot of the cross, his life is forever changed. The movie is based on a novel (fiction) yet it is inspiring, in its depiction of Christ’s crucifixion and the power of His life and death, and the novel (written by Lloyd C. Douglas) has been read by tens of millions of readers..

Instructiuni pentru subtitrare! Scuze ca acest video nu are subtitrare obisnuita, si e nevoie sa lucrati putin cu playerul, ca sa  apara subtitrarea.

  1. Click sa porniti filmul.
  2. Click pe sageata in partea dreapta de jos a playerului si va aparea deasupra trei simboluri,
  3. click pe simbolul  mijlociu-adica ‘cc’ . Click pina spune in stinga de ‘CC’- turn captions off (asta inseamna ca subtitrarea este pornita. Apoi click din nou la ‘CC’ si in stinga va aparea Romanian subtitles.
  4.  Click pe Romanian subtitles.

Nu merge usor, a trebuit sa fac click  de citeva ori la fiecare pas, dar pina la urma subtitrarea a aparut.

Holy Spirit by Francis Chan

In BASIC. Holy Spirit, Francis Chan reminds us that God has given each of us the gift of the Holy Spirit, our source of supernatural power. But today the church acts neither „super” nor „natural.” So how do we join the move of what the Spirit is doing? Maybe once we understand who the Holy Spirit is, the church can stop being so ordinary, and can start being the agents of change in the world that God designed us to be. For more information visit: http://basicseries.com

Click for Francis Chan sermons here.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Holy Spirit by Francis Chan, posted with vodpod

Add to FacebookAdd to DiggAdd to Del.icio.usAdd to StumbleuponAdd to RedditAdd to BlinklistAdd to TwitterAdd to TechnoratiAdd to Yahoo BuzzAdd to Newsvine

The Pleasure of God in His Son, by John Piper

You can listen to this audio sermon here.

Matthew 17:5

This is my beloved Son, with whom I am well pleased.

Introduction

We begin a new series of messages this morning that will take us, Lord willing, through Easter Sunday morning, April 19. So I would like to begin by explaining how I have been moved to develop this series.

Seeing Is Becoming

When it comes to understanding what should happen in the act of preaching I am guided by several biblical texts, especially 2 Corinthians 3:18.

And we all, with unveiled face, beholding the glory of the Lord, are being changed into his likeness from one degree of glory to another; for this comes from the Lord who is the Spirit.

I believe this text teaches us that one of the ways we are changed progressively into the likeness of Christ is by looking at his glory. „We all, with unveiled face, beholding the glory of the Lord, are being changed into his likeness.” The way to become more and more like the Lord is to fix your gaze on his glory and hold him in view.

We hum the music we listen to. We speak with the accent of our vicinity. We pick up the courtesies of our parents. And we naturally tend to imitate the people we admire most. So it is with God. If we fix our attention on him and hold his glory in our view, we will be changed from one degree of glory to another into his likeness. If teenagers tend to fix their hair like the stars they admire, so Christians will tend to fix their character like the God they admire. In this spiritual transaction seeing is not only believing; seeing is becoming.

Preaching as the Portrayal of the Glory of God

The lesson I learn from this for preaching is that to a great extent preaching must be the portrayal of the glory of God, because the goal of preaching is to change people into the likeness of God. I think this fits with Paul’s view of preaching because just four verses later, in 2 Corinthians 4:4, he describes the content of his preaching as „the light of the gospel of the glory of Christ, who is the likeness of God.” And two verses later in verse 6 he describes it just a little differently as „the light of the knowledge of the glory of God in the face of Christ.”

So, according to Paul, preaching is a means of conveying light to the darkened heart of men and women.

In verse 4 the light is called the „light of the gospel,” and in verse 6 the light is called the „light of knowledge.”

In verse 4 the gospel is the gospel of the glory of Christ, and in verse 6 the knowledge is the knowledge of the glory of God. So in both verses the light conveyed into the heart is the light of glory—the glory of Christ and the glory of God.

But these are not really two different glories. In verse 4 Paul says it is the glory of Christ, who is the likeness of God. And in verse 6 he says that the glory of God is in the face of Christ. So the light conveyed by preaching is a light of glory, and you can speak of this glory as the glory of Christ who is God’s image, or the glory of God perfectly reflected in Christ.

Preaching is the portrayal or display or exhibition of divine glory to the hearts of men and women (that’s 4:4–6), so that by the beholding of this glory they might be changed into the likeness of the Lord from one degree of glory to another (that’s 3:18).

Known to Be True from Experience

This is no artificial or merely intellectual construction. It is precisely what I know to be true from my own experience (as do many of you!): seeing God for who he really is has proven again and again to be the most powerful and compelling force in motivating my quest for holiness and joy in him.

You and I know from experience that the root conflict in the human soul is between two glories—the glory of the world and all the brief pleasures it can offer, versus the glory of God and all the eternal pleasures it can offer. These two glories compete for the allegiance, admiration, and delight of our hearts. And the role of preaching is to display and depict and portray and exhibit the glory of God in such a way that its superior excellence and worth shine in your heart so that you are changed from degree of glory to another.

The Challenge Facing the Preacher

That means that as a preacher I am constantly confronted with the question: How can I best portray the glory of God so that the greatest number of people will see it and be changed by it? As I asked myself that question on the retreat two weeks ago, a new answer came to my mind.

I was reading again part of Henry Scougal’s The Life of God in the Soul of Man. He made this penetrating comment: „The worth and excellency of a soul is to be measured by the object of its love” (p. 62). That struck me as very true. And the thought came that if it is true for man, as Scougal intended to say, surely it is true for God also: „The worth and excellency of GOD’S soul is to be measured by the object of his love.”

So I searched the Scriptures for several days seeking all those places which tell us what it is that God loves and enjoys and delights in and takes pleasure in and rejoices in. The result is a plan to preach 13 messages entitled the pleasures of God.

So it is my prayer, and I hope that you will make it your prayer, that in seeing the objects of God’s pleasure we will see the excellency and worth of his soul; and in seeing the excellency and worth of his soul we will see his glory; and in seeing his glory we will be changed from one degree of glory to another into his likeness; and in being changed into his likeness we will confront this city, and the unreached peoples of the world, with a living witness to a great and irresistibly attractive Savior. May the Lord be pleased to send us a great revival of love and holiness and power as we look to him and pray earnestly over the next 13 weeks.

Exposition

In portraying the worth of God’s soul in the object of his love we must begin at the beginning. The first and most fundamental thing we can say about the pleasures of God is that he takes pleasure in his Son. I will try to unfold this truth in five affirmations.

1. God has pleasure in his Son.

In Matthew 17 Jesus takes Peter, James, and John up on a high mountain. When they are all alone something utterly astonishing happens. All of a sudden God gives Jesus an appearance of glory. Verse 2: „His face shone like the sun, and his garments became white as light.” Then in verse 5 a bright cloud overshadows them and God speaks from the cloud, „This is my beloved Son, with whom I am well pleased; listen to him.”

First, God gives the disciples a brief glimpse of the true heavenly glory of Jesus. This is what Peter says in 2 Peter 1:17—”[Christ] received honor and glory from God the Father.” Then God reveals his heart for the Son and says two things: „I love my son” („This is my beloved Son”), and „I take pleasure in my Son” („with whom I am well pleased”).

He says this on one other occasion: at Jesus’ baptism, as the Holy Spirit comes down and anoints Jesus for his ministry, signifying the Father’s love and support—”This is my beloved Son, in whom I am well pleased.”

And in the gospel of John, Jesus speaks several times about the Father’s love for him: for example, John 3:35, „The Father loves the Son, and has given all things into his hand.” John 5:20, „The Father loves the Son, and shows him all that he himself is doing.”

(See also Matthew 12:18 where Matthew quotes Isaiah 42:1 in reference to Jesus: „Behold, my servant whom I have chosen, my beloved with whom my soul is well pleased.” The Hebrew word behind „well pleased” is ratsah, and means „delights in.”)

So our first statement is that God the Father loves the Son, not with any self-denying, sacrificial mercy, but with the love of delight and pleasure. He is well-pleased with his Son. His soul delights in the Son! When he looks at his Son, he enjoys and admires and cherishes and prizes and relishes what he sees.

2. The Son of God has the fullness of deity.

This truth will keep us from making a mistake about the first one. You might agree with the affirmation that God has pleasure in the Son, but make the mistake that the Son is merely an extraordinarily holy man that the Father adopted to be his Son because he delighted in him so much.

But Colossians 2:9 gives us a very different angle on things. „In him the whole fullness of deity dwells bodily.” The Son of God is not merely a chosen man. He has the fullness of deity in him.

Then Colossians 1:19 relates this to God’s pleasure: „In him all the fullness [of deity] was pleased to dwell.” Or you could say (with the NIV), „God was pleased to have all his fullness dwell in him.” In other words, it was God’s pleasure to do this. God did not look out over the world to find a man who would qualify for his delight and then adopt him as his Son. Rather God himself took the initiative to bestow his own fullness on a man in the act of incarnation. Or we could say he took the initiative to clothe the fullness of his own deity with human nature. And Colossians 1:19 says he was pleased to do this! It was his pleasure and delight.

We might be inclined to say that God didn’t find a Son who was pleasing to him, but he made a Son who was pleasing. But that, too, would be very misleading, because this fullness of deity, which now dwells bodily (Colossians 2:9) in Jesus, already existed in personal form before he took on human nature in Jesus. This pushes us back further into the Godhead and on to affirmation 3.

3. The Son in whom God delights is the eternal image and reflection of God and is thus God himself.

Here in Colossians 1:15 Paul says,

He is the image of the invisible God, the first-born of all creation [that is, the one who has the exalted status of divine Sonship over all creation, as the next phrase shows]; for in him all things were created in heaven and on earth.

The Son is the image of the Father. What does this mean? Before we say, let’s consider some other similar designations.

In Hebrews 1:3 it says of the Son,

He reflects the glory of God and bears the very stamp of his nature, upholding the universe by his word of power.

In Philippians 2:6 Paul says,

Though he was in the form of God, he did not count equality with God a thing to be grasped, but emptied himself, taking the form of a servant.

So the Son in whom God delights is his own image; reflects his own glory; bears the very stamp of his nature; is in his very form; and is equal with God.

Therefore we should not be surprised when the apostle John, in John 1:1, says,

In the beginning was the Word, and the Word was with God, and the Word was God.

So it would be totally misleading to say that the Son in whom God delights was made or created at the incarnation or at any time. „In the beginning was the Word and the Word was with God and the Word was God.” As long as there has been God, there has been the Word of God, the Son of God, who took on a human nature in Jesus Christ.

Now we can get a better idea of what the Bible means when it calls him the image or reflection or stamp or form of God who is equal with God.

From eternity past the one reality that has always existed is God. This is a great mystery, because it is so hard for us to think of God having absolutely no beginning and just being there forever and ever and ever without anything or anyone making him be there—just absolute reality that every one of us has to reckon with whether we like it or not.

The Bible teaches that this eternal God has always had

  • a perfect image of himself,
  • a perfect reflection of his essence,
  • a perfect stamp or imprint of his nature,
  • a perfect form or expression of his glory.

We are on the brink of the ineffable here, but perhaps we may dare to say this much: as long as God has been God, he has been conscious of himself, and the image that he has of himself is so perfect and so complete and full as to be the living, personal reproduction (or begetting) of himself. And this living, personal image or reflection or form of God is God, namely, God the Son. And therefore God the Son is co-eternal with God the Farther and equal in essence and glory.

4. The pleasure of God in his Son is pleasure in himself.

Since the Son is the image of God and the reflection of God and the stamp of God and the form of God, equal with God, and indeed IS God, therefore God’s delight in the Son is delight in himself. Therefore the original, the primal, the deepest, the foundational joy of God is the joy he has in his own perfections as he sees them reflected in his Son. He loves the Son and delights in the Son and takes pleasure in the Son because the Son is God himself.

At first this sounds like vanity, and has the feel of conceitedness and smugness and selfishness about it, because that is what it would mean if any of us found our first and deepest joy by looking at ourselves in the mirror. We would be vain and conceited and smug and selfish.

But why? Because we were created for something infinitely better and nobler and greater and deeper than self-contemplation. What? The contemplation and enjoyment of God! Anything less than this would be idolatry. God is the most glorious of all beings. Not to love him and delight in him is a great insult to his worth.

But the same is true for God. How shall God not insult what is infinitely beautiful and glorious? How shall God not commit idolatry? There is only one possible answer: God must love and delight in his own beauty and perfection above all things. For us to do this in front of the mirror is the essence of vanity; for God to do it in front of his Son is the essence of righteousness.

Isn’t the essence of righteousness to be moved by perfect delight in what is perfectly glorious? And isn’t the opposite of righteousness when we set our highest affections on the things of little or no worth?

And so the righteousness of God is the infinite zeal and joy and pleasure that he has in his own worth and glory. And if he were to ever act contrary to this eternal passion for his own perfections, he would be unrighteous; he would be an idolater.

Herein lies the greatest obstacle to our salvation: for how shall such a righteous God ever set his affection on sinners like us? But herein lies also the very foundation of our salvation, for it is precisely the infinite regard that the Father has for the Son which makes it possible for me, a wicked sinner, to be loved and accepted in the Son, because in his death he restored all the insult and injury that I had done to the Father’s glory through my sin.

We will see this again and again in the weeks to come—how the Father’s infinite pleasure in his own perfections is the fountain of our redemption and hope and everlasting joy. Today is just the beginning.

I close with the fifth affirmation and final application. If Scougal is right—that the worth and excellency of a soul is measured by the object (and I would add, intensity) of its love—then . . .

5. God is the most excellent and worthy of all beings.

Why? Because he has loved his Son, the image of his own glory, with infinite and perfect energy from all eternity. How glorious and happy have been the Father and the Son and the Spirit of love flowing between them from all eternity!

Let us stand in awe of this great God! And let us turn from all the trivial resentments and fleeting pleasures and petty pursuits of life, and join in with the gladness that God has in the image of his own perfections, namely, his Son. Let us pray:

Infinite, eternal, and righteous God, we confess that we have often belittled you and exalted ourselves to the center of your affections where you alone belong in the person of your Son. We repent and turn from our presumption and gladly stand in awe of your eternal, self-sufficient happiness in the fellowship of the Trinity. And our prayer, in the words of your Son (John 17:26), is that the love with which you have loved him may be in us and he in us, that we might be taken up into that fellowship of joy and that ocean of love forever and ever. Amen.

By John Piper. © Desiring God. Website: desiringGod.org

Add to FacebookAdd to DiggAdd to Del.icio.usAdd to StumbleuponAdd to RedditAdd to BlinklistAdd to TwitterAdd to TechnoratiAdd to Yahoo BuzzAdd to Newsvine

Martin Bashir -Interviewed about „Love Wins” (Part 1-4, 40 minutes)

Journalist and Nightline anchor Martin Bashir ...

Image via Wikipedia

Martin Bashir, who was born into a Muslim family, became a Christianand recently interviewed Rob Bell for MSNBC is interviewed by Edward Bell. Thanks to Sasha for the link.

To watch martin Bashir’s original interview of Rob Bell click her.

Videos play immediately after the completion of each clip (4 clips)

In video- Martin Bashir says- book has historical errors…is disingenuous,,, and uses deliberate avoidance of material that doesn’t work in his favor. Some great insights from Martin Bashir.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

1st collector for Martin Bashir -Interviewed about „Love Wins” (P…
Follow my videos on vodpod

Add to FacebookAdd to DiggAdd to Del.icio.usAdd to StumbleuponAdd to RedditAdd to BlinklistAdd to TwitterAdd to TechnoratiAdd to Yahoo BuzzAdd to Newsvine

Lacramioara- Mai este loc linga cruce! (Eu sint departe de tine Isus) cintare superba

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

1st collector for YouTube – Lacramioara- Mai este loc kinga cruce…
Follow my videos on vodpod

Add to FacebookAdd to DiggAdd to Del.icio.usAdd to StumbleuponAdd to RedditAdd to BlinklistAdd to TwitterAdd to TechnoratiAdd to Yahoo BuzzAdd to Newsvine

De ce cred in Isus (2) de Rene Chenaux-Repond

Cititi Partea 1 aici, cititi Partea 3,4,5 aici

2. Invierea lui Isus

Însemnătatea învierii pentru credinţa noastră în Isus

Altfel decât în celelalte religii Isus nu vrea să întemeieze o religie nouă, cu un dumnezeu cu trăsături omeneşti sau supraomeneşti şi nu încearcă să dirijeze omenirea printr-o unică învăţătură de înţelepciune, sau filozofie, pe un drum bun, plin de virtuţi, spre Dumnezeu. Hotărâtor pentru noi este jertfa Lui, care înseamnă salvare, iertarea păcatelor, acces liber la Dumnezeu, în faţa căruia omul păcătos, curăţit de sângele lui Isus, apare neprihănit. Afirmaţia însă că în nici o religie nu avem mântuire, salvare, împăcare cu Dumnezeul cel drept, viaţa din belşug şi viaţă veşnică numai prin El, ar fi o grandomanie, dacă n-ar fi împlinit prin moartea şi învierea Lui nenumăratele profeţii ale Vechiului Testament. În absenţa învierii, moartea lui Isus e zadarnică. Moartea şi învierea lui Isus formează un tot, şi această unitate deosebeşte hotărâtor creştinismul de celelalte religii din istoria omenirii.

Marea şi covârşitoarea dovada a lui Dumnezeu în favoarea lui Isus, ca Fiu al Său este învierea (Romani 1:4). Fără aceasta Isus rămâne doar comparabil cu un mare învăţător sau înţelept, Confucius sau Buddha, în cel mai bun caz un vindecător, dar niciodată nu s-ar putea spune despre El că este fiul lui Dumnezeu, care pretinde că nimeni nu are acces la Tatăl decât prin El.

Această afirmaţie a lui Isus este îndreptăţită prin învierea Lui. Prin minunea învierii lui Isus Dumnezeu însuşi dovedeşte că este fiul Lui prin faptul că: „L-a înviat din morţi” (Faptele Apostolilor 17:31).

Sâmburele mesajului lui Isus este învierea şi mântuirea acelora ce cred în El. Nu există învierea lui Isus, atunci totul este în zadar. Dacă Isus ar fi murit degeaba, atunci nu ar mai exista iertare pentru păcatele noastre şi nu am mai avea nici o speranţă. Fără înviere, credinţa în Isus este lipsită de sens, goală şi zadarnică. Scepticii, ateii şi cei ce au o credinţă diferită de cea creştină ar avea atunci dreptate. Acest lucru îl face apostolul Pavel foarte explicit – el care dintr-unul dintre cei mai aprigi duşmani ai creştinilor devine cel mai zelos urmaş al lui Cristos, dedicându-şi, din acea clipă, viaţa Domnului Său şi Evangheliei Sale.

Pavel îşi dă bine seama de aceste consecinţe când scrie corintenilor: „Iar dacă se propovăduieşte că Cristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi, că nu este o înviere a morţilor? Dacă nu este o înviere a morţilor, nici Cristos n-a înviat. Şi dacă n-a înviat Cristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică şi zadarnică este şi credinţa voastră. Ba încă noi suntem descoperiţi şi ca martori mincinoşi ai lui Dumnezeu; fiindcă am mărturisit despre Dumnezeu că El a înviat pe Cristos, când nu L-a înviat, dacă este adevărat că morţii nu înviază. Căci, dacă nu înviază morţii, nici Cristos n-a înviat. Şi dacă n-a înviat Cristos, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre, şi prin urmare şi cei ce au adormit în Cristos, sunt pierduţi. Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Cristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii. Dar acum, Cristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi” (1 Corinteni 15:12-19).

De aici reiese importanţa neobişnuită a învierii lui Isus. Dar în acelaşi timp apostolul Pavel ne spune: o teologie care neagă învierea lui Isus sau o transformă într-un mit, nu numai că este inutilă, ci este şi o înşelătorie.

Dovezile învierii lui Isus şi încercările de explicare a lor

Ce dovezi ale învierii lui Isus avem în Noul Testament? Există două de netăgăduit: mormântul gol şi trupul dispărut al lui Isus. Luate izolat nu dovedesc nimic.

În vederea explicării celor două dovezi există trei ipoteze:

1. Isus nu a fost mort când a fost înmormântat, ci a suferit doar o moarte aparentă.
2. Isus a fost într-adevăr mort, dar El nu a înviat, ci trupul Lui a fost furat.
3. Isus a fost mort şi a înviat, aşa cum ne relatează martorii oculari.

Primele două ipoteze au constituit întotdeauna un punct de plecare pentru cei ce au criticat Biblia. Aceste ipoteze sunt în totală contradicţie cu declaraţiile martorilor învierii. Trebuie menţionat faptul că aceşti critici nu contestă toate relatările din biografia lui Isus, ci numai acelea pe care ei nu le pot crede şi care, după părerea lor, sunt redate greşit. Ce sprijină teoria lor, este acceptat. Ei împart deci mărturia martorilor în mai multe părţi: unele pe care ei le pot accepta, şi altele pe care le resping şi deci, care nu mai contează. Ei îşi asumă dreptul să hotărască ceea ce este adevărat şi ceea ce este fals în Evanghelii. În Noul Testament ei caută să descopere un Isus „originar”, „istoric”.

Nu de mult, într-un articol al unui ziar însemnat se critica un articol, care folosea termenii „înviere” şi alte noţiuni asemănătoare, care sunt pentru omul zilelor noastre, cu o cultură şi un grad de civilizaţie ridicat, de necrezut. Se pune întrebarea: cu ce îndreptăţire se poate spune că învierea lui Isus, pentru contemporanii săi credibilă, este pentru noi de necrezut? Pentru ei, zborul pe lună a fost ceva de neînchipuit, iar pentru noi nu. Pentru aceia o plimbare pe lună era de neînchipuit, deci de necrezut; pentru noi cei de azi absolut altfel. Aceasta este problema: opinia publică acceptă drept dovezi, încercări pripite de explicare, atâta timp cât ştiinţa competentă le oferă ca fapte doveditoare. Să vedem pe scurt ce ne oferă aceste teze, cu adevărat.

(1) Moartea aparentă a lui Isus ca explicaţie a mormântului gol

Această teză susţine că Isus în momentul înmormântării a fost doar în letargie, iar apoi şi-a revenit şi a ieşit din mormânt. Această afirmaţie nu corespunde adevărului din următoarele cauze:

a) Este absolut improbabil că un om pironit pe cruce, atârnat aşa timp de şase ore (orele 9-15) în arşiţa zilei – fiecare, care cunoaşte arşiţa amiezei de nesuportat din ţările bazinului mediteranean (chiar în luna aprilie) să aprecieze ce înseamnă aceasta – să mai supravieţuiască. Se mai adaugă faptul că prin pătrunderea cuielor în mâinile şi picioarele Lui, a pierdut mult sânge (Marcu 15:25 şi 33).

b) Soldaţii romani au fost martorii morţii Lui: „Când au venit la Isus şi au văzut că murise, nu I-au zdrobit fluierele picioarelor” (Evanghelia după Ioan 19:33).

c) Ca să fie siguri de moartea Lui, unul dintre soldaţii romani a înfipt suliţa în coasta lui Isus (care tocmai murise). Din rană ieşi apă cu sânge, dovada că sângele Lui se afla deja în descompunere (Ioan 19:34).

d) Pilat, dregătorul roman, a fost convins de moartea lui Isus, pentru că de frica iudeilor nu ar fi dat permisiunea lui Iosif din Arimateea să-L îngroape. Pentru a fi sigur de moartea lui Isus, Pilat a cerut confirmarea sutaşului roman care L-a încredinţat de moartea Acestuia. „Pilat s-a mirat că murise aşa de curând; a chemat pe sutaş şi l-a întrebat dacă a murit de mult. După ce s-a încredinţat de la sutaş că a murit, a dăruit lui Iosif trupul” (Evanghelia după Marcu 15:44 şi 45).

e) Evanghelistul Ioan, care relatează despre viaţa şi moartea lui Isus, accentuează faptul că el a fost martor ocular al acelor evenimente „Faptul acesta este adeverit de cel ce L-a văzut; mărturia lui este adevărată şi el ştie că spune adevărul, pentru ca şi voi să credeţi” (Ioan 19:35). Ar mai rămâne doar reproşul că el a minţit cu bună ştiinţă, numai ca să-şi inducă intenţionat cititorii în eroare.

Dar, dacă dovezile aduse aici nu sunt convingătoare şi totuşi se crede că nu a fost decât o moarte aparentă, atunci se ridică câteva întrebări, care cer un răspuns din partea acelora care nu cred că Isus a fost mort cu adevărat.

a) Cum este posibil ca un om epuizat care nu a mâncat trei zile, nu a beneficiat de nici o îngrijire medicală, a stat atârnat pe cruce în căldura aceea, dintr-o dată să prindă atâta putere ca:

– să se elibereze de fâşiile de pânză cu care a fost învelit, conform tradiţiei de înmormântare a evreilor?

– să îndepărteze din faţa mormântului piatra grea de sute de kilograme, care nu a putut fi mişcată de două femei? Şi asta încă din interiorul mormântului!

– să biruiască pe soldaţii romani care împreună cu evreii au venit să păzească mormântul? Cum a putut să se strecoare pe lângă ei fără să fie observat?

b) Mai sunt şi alte întrebări care necesită un răspuns:

– Cum putea Isus în starea aceasta de epuizare fizică să impresioneze pe ucenicii Lui, pretinzând că El este „Domnul vieţii” şi să-i mobilizeze pentru predicarea Evangheliei? Aceasta ar fi însemnat pe bună dreptate înşelăciune şi din partea lui Isus. Ce Isus ar fi fost acesta, care a afirmat despre Sine însuşi „Eu sunt adevărul”.

– Unde ar fi rămas? El nu a mai apărut, căci, cel înviat din morţi, nu este numaidecât recunoscut – chiar de cei mai apropiaţi lui – El le apare într-un alt trup.

Chiar şi presupunerea că ar fi fost ajutat de alţii este greu de crezut, aşa cum o s-o arătăm în capitolul care urmează.

Toate acestea demonstrează că Isus cel răstignit şi înmormântat a fost mort cu adevărat şi nu a fost vorba doar de moarte aparentă.

(2) Răpirea trupului mort al lui Isus ca explicaţie a mormântului gol

Pentru negarea învierii lui Isus, unii susţin că trupul mort al lui Isus ar fi fost furat. Mai multe variante ar fi posibile: puteau să-L fure romanii, evreii, apostolii sau alţi ucenici ai Lui sau unul cum ar fi grădinarul. Indiferent la cine ne gândim e vorba sau de adversarii sau de partizanii lui Isus.

Furat de vrăjmaşii Lui

Care ar fi fost cauza care să-i determine pe vrăjmaşii lui Isus să fure trupul mort al Acestuia? Ce scop ar fi urmărit ei? Ce motive ar fi avut romanii ca să înlăture trupul mort al lui Isus? Mai târziu, când creştinii au devenit un factor deranjant în Imperiul Roman, ei ar fi putut aduce trupul Lui mort ca o dovadă.

Ce motive ar fi avut evreii ca să fure trupul mort al lui Isus? Ei au făcut tot ce depindea de ei ca să-L lichideze şi să-L vadă în groapă. Tocmai, ca să nu fie furat ei s-au îngrijit ca mormântul să fie păzit de soldaţii romani. Dacă intenţionau să fure trupul mort, îşi puteau atinge ţinta fără să se complice în felul acesta.

Este greu de înţeles că ei ar fi înscenat furtul şi apoi să arunce vina asupra ucenicilor. Tocmai de asta le-a fost frică şi de aceea ei au mituit soldaţii romani ca să spună o minciună. Dar Isus cel înviat S-a arătat Măriei din Magdala şi celeilalte Marii: „Pe când se duceau ele, au intrat în cetate unii din străjeri şi au dat de veste preoţilor celor mai de seamă despre toate cele întâmplate. Aceştia s-au adunat împreună cu bătrânii, au ţinut sfat, au dat ostaşilor mulţi bani, şi le-au zis: ‘Spuneţi aşa: ‚Ucenicii Lui au venit noaptea, pe când dormeam noi şi L-au furat’. Şi dacă va ajunge lucrul acesta la urechile dregătorului, îl vom potoli noi şi vă vom scăpa de grijă’. Ostaşii au luat banii şi au făcut cum i-au învăţat. Şi s-a răspândit zvonul acesta printre Iudei până în ziua de astăzi” (Matei 28:11-15).

Atunci de ce nu au stârpit biserica lui Isus pe când aceasta era încă în faşă? De ce au abuzat mai târziu de forţă, când biserica a început să crească, dacă aveau la îndemână o dovadă mult mai simplă? Dacă posedau trupul lui Isus, l-ar fi scos la iveală ca să destrame legenda despre învierea lui Isus şi să dezmintă afirmaţia Lui că este fiul lui Dumnezeu. Şi ar fi făcut aceasta cel târziu când, în urma predicilor apostolilor despre Isus cel înviat, aderenţii lui s-au răspândit pretutindeni. Dar tăcerea lor este un argument tot atât de puternic pentru învierea lui Isus, ca şi mărturia apostolilor.

Indiscutabil rămâne, însă, faptul că vrăjmaşii lui Isus nu au fost în stare să prezinte trupul mort al lui Isus ca un contraargument.

Furat de ucenicii Lui

O altă variantă a acestei ipoteze susţinută de criticii Bibliei este aceea că ucenicii sau apostolii ar fi furat trupul mort al lui Isus. Întrebarea este şi aici care ar fi fost scopul acestei acţiuni şi cum a fost posibilă împlinirea ei?

Pentru ce să fure ucenicii trupul lui Isus? După răstignirea şi îngroparea lui Isus ucenicii şi apostolii au fost buimăciţi, dezamăgiţi, descurajaţi. Dacă ar fi avut un motiv să fure trupul lui Isus, acesta ar fi fost unul singur: inventarea unei legende. Atunci ei n-ar fi altceva decât nişte „sfinţi mincinoşi”, tocmai ei, care condamnă minciuna. Această ipoteză presupune o înşelăciune conştientă din partea apostolilor – mesajul şi moartea lor ca martiri ar fi fost zadarnice. De ce să-şi rişte viaţa datorită unei legende, doar au fost martori oculari.

Ce cinism de necrezut ar fi ceea ce apostolul Matei a relatat documentar mai târziu: evreii l-au strâns cu uşa pe Pilat: „Dă poruncă dar ca mormântul să fie păzit bine până a treia zi, ca nu cumva să vină ucenicii Lui noaptea să-I fure trupul şi să spună norodului: ‘A înviat din morţi!’ Atunci înşelăciunea aceasta din urmă ar fi mai rea decât cea dintâi.” Pilat le-a zis: „Aveţi o strajă; duceţi-vă de păziţi cum puteţi” (Matei 27:64 şi 65).

Cealaltă întrebare este cum au reuşit apostolii să fure trupul lui Isus? Fariseii şi mari preoţi se aşteptau la eventualitatea unui furt din partea ucenicilor şi ca o prevenire au cerut din partea lui Pilat păzirea mormântului: „Doamne, ne-am adus aminte că înşelătorul acela, pe când era încă în viaţă, a zis: ‘După trei zile voi învia …’. Ei au plecat şi au întărit mormântul, pecetluind piatra şi punând strajă” (Matei 27:63 şi 66).

Liderii religioşi s-au asigurat în această privinţă de trei ori: Au pus pecetea pe mormânt, deci sigiliul nu se putea distruge fără să se observe. Ca să nu se apropie cineva şi să violeze pecetea, au postat pe oamenii lor de încredere, împreună cu soldaţii romani, în faţa mormântului. Şi dacă, cu toate măsurile de precauţie luate, ucenicii ar fi reuşit totuşi să fure trupul lui Isus, oare romanii nu dispuneau de mijloace adecvate ca să afle adevărul, să găsească şi să readucă trupul?

Faptul că ucenicii nu au furat trupul lui Isus este dovedit şi de realitatea că evreii au fost nevoiţi să miluiască soldaţii romani, ca să depună o mărturie mincinoasă (Matei 28:11-15).

Şi, în final, mai este încă un amănunt remarcabil: fâşiile de pânză care au fost lăsate şi găsite în mormânt. Cu ce scop ar fi eliberat ucenicii (sau chiar adversarii lui Isus, ori indiferent cine altcineva ar fi intenţionat să fure cadavrul) trupul mort din fâşii şi ştergar şi apoi să fi lăsat totul acolo? (Ioan 20:6-7). Pentru o asemenea acţiune aveau nevoie de timp suficient, de care nu dispuneau.

Nu există nici o dovadă că trupul lui Isus a fost furat din mormânt.

(3) Realitatea învierii lui Isus

Cea mai simplă explicaţie a dispariţiei trupului lui Isus este cea menţionată în Biblie: Dumnezeu L-a înviat din morţi. În scrierile Noului Testament învierea lui Isus ni se relatează ca un fapt incontestabil.

a) Avem mărturia garantată a apostolilor şi autorilor Evangheliilor. Repetat şi cu întreaga intensitate indică ei conţinutul de adevăr din scrierile lor. În Evanghelia sa, apostolul Ioan scrie ca martor al morţii şi învierii lui Isus: „Faptul acesta este adeverit de cel ce l-a văzut; mărturia lui este adevărată, şi el ştie că spune adevărul, pentru ca şi voi să credeţi” (Evanghelia după Ioan 19:35). După relatarea învierii lui Isus, Ioan îşi încheie evanghelia: „Ucenicul acesta este cel ce adevereşte aceste lucruri şi care le-a scris. Şi ştim că mărturia lui este adevărată” (Ioan 21:24).

Petru mărturiseşte, de Rusalii, în Ierusalim: „Bărbaţi Israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea! Pe Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere, pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine ştiţi; pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege. Dar Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile morţii pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea …” (Faptele Apostolilor 2:22-24 şi 32).

Medicul grec Luca, care în scrierile lui se bazează pe fapte cercetate, de la obârşia lor, ne aduce dovezi ale învierii la începutul Faptelor Apostolilor: „După patima Lui, li S-a înfăţişat viu, prin multe dovezi, arătându-li-Se deseori timp de patruzeci de zile şi vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu.” (Faptele Apostolilor 1:3)

Pavel, odinioară înverşunat adversar al lui Cristos, duşman şi prigonitor al creştinilor, având moartea multora dintre aceştia pe conştiinţă, prezent la uciderea cu pietre a lui Ştefan, propovăduieşte mai târziu, ca apostol, pe Isus cel înviat şi accentuează energic: „Şi dacă n-a înviat Cristos, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre şi prin urmare şi cei ce au adormit în Cristos sunt pierduţi. Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Cristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii! Dar acum, Cristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi” (1 Corinteni 15:17-20).

Ucenicii L-au văzut şi au fost cu cel înviat de mai multe ori împreună (Prima Epistolă către Corinteni 15:5-8), au stat de vorbă cu El (Luca 24:13-35), au mâncat cu El (Ioan 21:1-14), au atins trupul şi rănile Lui (Ioan 20:26-29).

b) În timpul celor patruzeci de zile până la înălţarea Sa, El S-a arătat de mai multe ori (cel puţin zece) mai multor oameni, ce puteau depune mărturie despre aceasta. Aşa S-a arătat femeilor care se întorceau de la mormântul gol, Mariei din Magdala, lui Petru, celor doi ucenici care mergeau spre Emaus, celor zece apostoli, apoi celor unsprezece apostoli, inclusiv Toma, la peste cinci sute o dată, fratelui Său Iacov, unora dintre ucenici, printre care au fost Petru, Toma, Natanael, lui Iacov şi Ioan la lacul Ghenezaret şi din nou apostolilor în Galileea şi pe Muntele Măslinilor. Apostolul Pavel remarcă în 1 Corinteni 15:6: „După aceea S-a arătat la peste cinci sute de fraţi deodată, dintre cari cei mai mulţi sunt încă în viaţă, iar unii au adormit”. Pe mărturia celor rămaşi în viaţă se poate el baza, 20 de ani mai târziu. Şi în final Pavel se referă la întâlnirea lui cu Isus pe drumul Damascului: „După ei toţi, ca unei stârpituri mi s-a arătat şi mie” (1 Corinteni 15:8).

Mărturiile celor care  L-au văzut pe Isus după înviere nu pot fi ignorate, ci trebuiesc recunoscute ca adevărate şi crezute.

c) O dovadă la fel de puternică a învierii şi înălţării lui Isus este transformarea fundamentală a vieţii apostolilor şi ucenicilor săi. Din oameni îndoielnici, fricoşi, care s-au lepădat de El, au devenit martori plini de râvnă ai învierii şi ai mesajului Lui Isus. Din pricina acestei mărturii stau fără teamă în faţa soborului, merg în închisori şi sunt persecutaţi. În Faptele Apostolilor vedem bărbaţi care şi-au pus în joc viaţa pentru numele lui Isus (Faptele Apostolilor 15:26) şi „care au răscolit lumea” (Faptele Apostolilor 17:6). Ce a determinat, trebuie să ne întrebăm, această transformare a ucenicilor?

La arestarea lui Isus, Petru s-a comportat ca un laş. El L-a tăgăduit pe Isus de trei ori şi a jurat că niciodată nu L-a cunoscut. Dar, numai cu puţin timp mai târziu, de Rusalii, îl întâlnim pe acelaşi Petru curajos şi plin de îndrăzneală, predicând mulţimilor. Şi asta în faţa aceluiaşi tribunal care L-a condamnat pe Isus la moarte. În pofida tuturor ameninţărilor el nu poate să tacă: „Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu; căci noi nu putem să nu vorbim despre ce am văzut şi am auzit (Faptele Apostolilor 4:19-20). Petru a devenit un alt om. Care este cauza acestei schimbări?

Iacov este unul dintre fraţii Lui Isus care mereu era de partea evreilor necredincioşi (Ioan 7:5). Dar iată că apare enumerat printre ucenicii lui Isus în Faptele Apostolilor 1:14. Evident că şi Iacov crede acum în Isus. În acest loc el este menţionat ca unul căruia i s-a arătat Isus cel înviat, (1 Corinteni 15:7). Mai târziu Iacov devine unul din stâlpii comunităţii din Ierusalim. Care este cauza acestei transformări, ce l-a convins?

Nu există decât o singură explicaţie: Isus cel înviat a fost acela care a transformat frica lui Petru în îndrăzneală, îndoiala lui Iacov în credinţă statornică. Acelaşi Isus înviat l-a transformat pe fariseul Saul în apostolul Pavel. Altfel, schimbarea radicală, bruscă şi instantanee a acestuia nu ar avea nici o explicaţie. Dintr-un prigonitor înfocat a devenit un propovăduitor al Evangheliei, expus la primejdii, necruţându-şi viaţa în a depune mărturie pentru Isus cel înviat. Explicaţia constă în faptul că Isus cel înviat a intervenit direct şi personal în viaţa lui. Mai târziu, ca deţinut, Pavel declară în faţa regelui Agripa al II-lea: „Ce? Vi se pare de necrezut că Dumnezeu înviază morţii? Şi eu, ce-i drept, credeam că trebuie să fac multe lucruri împotriva numelui lui Isus din Nazaret şi aşa am şi făcut în Ierusalim. Am aruncat în temniţă pe mulţi sfinţi, căci am primit puterea aceasta de la preoţii cei mai de seamă; şi când erau osândiţi la moarte, îmi dădeam şi eu votul împotriva lor. I-am pedepsit adesea în toate sinagogile şi îmi dădeam toată silinţa ca să-i fac să hulească. În pornirea mea nebună împotriva lor, îi prigoneam până şi în cetăţile străine. În acest scop, m-am dus la Damasc, cu putere şi învoire de la preoţii cei mai de seamă. Pe la amiază, împărate, pe drum, am văzut strălucind împrejurul meu şi împrejurul tovarăşilor mei o lumină din cer, a cărei strălucire întrecea pe a soarelui. Am căzut cu toţii la pământ; şi eu am auzit un glas, care-mi zicea în limba evreiască: ‘Saule, Saule, pentru ce mă prigoneşti? Îţi este greu să arunci cu piciorul înapoi în vârful unui ţepuş.’ ‘Cine eşti, Doamne?’ am răspuns eu. Şi Domnul a zis: ‘Eu sunt Isus, pe care-L prigoneşti.’ … De aceea, împărate Agripa, n-am vrut să mă împotrivesc vedeniei cereşti. Ci am propovăduit întâi celor din Damasc, apoi în Ierusalim, în toată ludea şi la Neamuri, să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu şi să facă fapte vrednice de pocăinţa lor. Iată de ce au pus Iudeii mâna pe mine în Templu şi au căutat să mă omoare. Dar, mulţumită ajutorului lui Dumnezeu am rămas în viaţă până în ziua aceasta; şi am mărturisit înaintea celor mici şi celor mari, fără să mă depărtez cu nimic de la ce au spus prorocii şi Moise că are să se întâmple şi anume, că Cristosul trebuie să pătimească şi că, după ce va fi cel dintâi din învierea morţilor, va vesti lumină norodului şi Neamurilor” (Faptele Apostolilor 26:8-15, 19-23).

Eu cred în Isus pentru că El a înviat. Şi aceasta a fost posibil pentru că Dumnezeu L-a înviat din morţi şi a dat tuturor o dovadă de netăgăduit că este fiul Său. Învierea ca fapt istoric are mulţi martori. Acest eveniment unic şi hotărâtor nu a fost niciodată contestat într-un mod serios de evrei şi liderii religioşi ai acestora.

Învierea Domnului a schimbat radical viaţa apostolilor. Pentru mărturia lor ei şi-au riscat, ori şi-au dat viaţa.

De atunci şi până azi Isus cel răstignit şi înviat a dăruit mântuire tuturor acelora care-L urmează cu credinţă şi ascultare şi şi-au pus vieţile lor la dispoziţia lui ca să fie transformate. Transformările esenţiale ale vieţii şi minţii lor, influenţa lor, ca sare a pământului, asupra semenilor îmi dau certitudinea atotputerniciei lui Dumnezeu Cel viu.

Did Jesus Rise from the Dead? Debate by Accomplished Historians – Mike Licona vs Richard Carrier

image - apologetics315.blogspot.com

On February 11, 2010, Michael Licona and Richard Carrier faced each other in debate for a second time. Topic: Did Jesus rise from the dead? The debate occurred at Washburn University in Topeka, Kansas.
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

1st collector for Did Jesus Rise from the Dead? – Debate – Mike L…
Follow my videos on vodpod

Did Jesus Rise from the Dead? Debate by Accomplished Historians- Mike Licona and Richard Carrier

apologetics315.blogspot.com

On February 11, 2010, Michael Licona and Richard Carrier faced each other in debate for a second time. Topic: Did Jesus rise from the dead? The debate occurred at Washburn University in Topeka, Kansas.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Did Jesus Rise from the Dead? – Debate – Mike L…, posted with vodpod

Video: Easter – Martin Bashir with Tim Keller on MSNBC

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

1st collector for Video: Easter – Martin Bashir with Tim Keller
Follow my videos on vodpod

Add to FacebookAdd to DiggAdd to Del.icio.usAdd to StumbleuponAdd to RedditAdd to BlinklistAdd to TwitterAdd to TechnoratiAdd to Yahoo BuzzAdd to Newsvine

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari