De ce cred in Isus (6,7) de Rene Chenaux-Repond

Cititi –

6. Ce am gasit in Isus

Lumea în care trăim cunoaşte o dezvoltare tehnică extraordinară şi o explozie a cunoştinţelor ştiinţifice. Dar prin aceasta viaţa noastră, convieţuirea oamenilor, societatea noastră nu s-au simplificat. Dimpotrivă, astăzi, viaţa noastră a devenit mai complexă, mai complicată, mai imprevizibilă şi mai nesigură. Şi nu există nimic statornic. Totul este pus sub semnul întrebării. Cele mai multe lucruri sunt în scurt timp depăşite, multe teorii se dovedesc neadevărate. Aceasta este valabil pentru toate domeniile în care omul caută adevărul: ştiinţă, filozofie, ideologie, religie. Întregul adevăr este relativizat. Realitatea este adevărată numai în graniţele, mereu mai înguste, ale spaţiului şi timpului. Nimic nu este definitiv. Nu ar trebuie să resemnăm în faţa unor chinuitoare întrebări ca: Ce mai e încă valabil? Unde e punctul stabil? Ce este într-adevăr adevărat? Există adevărul absolut? Ce este bine şi corect? De ce ne putem lega oriunde şi oricând, în orice condiţii? Suntem dezorientaţi.

Spiritul vremii este supus unor rapide schimbări. Numai în secolul nostru într-o singură generaţie chiar, s-au schimbat opiniile şi concepţiile aşa de radical – tot ce a fost corect şi acceptat de toţi este astăzi negat şi condamnat.

În această nesiguranţă şi schimbare permanentă, Isus rămâne neschimbat. Ceea ce ne învaţă El este un adevăr care nu se schimbă, rămâne definitiv. De aceea cred în El. El îmi arată ce e adevărat şi bine, mereu valabil. Mă pot încrede în adevărul Lui, pentru că este adevărul lui Dumnezeu. Adevărul acesta a fost verificat în viaţa multor oameni care-mi sunt o pildă chiar şi în viaţa mea de zi cu zi. În contradicţie cu ceea ce propagă lumea drept ultim adevăr – multe adevăruri manipulate ne sunt prezentate – Isus nu ascunde şi nu idealizează nimic. El nu foloseşte metode sugestive şi nu ne consolează, simplu, promiţându-ne o viaţă după moarte. El nu promite o utopie, ci, realist fără menajamente, sincer, ne descoperă adevărul. Dar El nu ne lasă în resemnare şi în lipsa de speranţă. Spre deosebire de alte ideologii, concepţii despre lume şi viaţă, filozofii şi religii, care mai devreme sau mai târziu se dovedesc false, pentru că nu pot oferi oamenilor răspunsurile pe care le aşteaptă, Isus ne arată calea, El este singura soluţie pentru o viaţă cu sens. Prin cuvântul Său, Isus ne arată ţinta şi calea. El nu ne lasă să ne confruntăm cu diferite concepte, închipuiri filozofice sau reţete şi metode neconturate. El vrea să-mi schimb atitudinea şi modul de gândire, dându-mi şansa de a lua hotărârea cea dreaptă şi de a învăţa de la El cum să trăiesc fericit şi sigur.

Isus îmi spune adevărul despre mine însumi. În felul acesta El mă ajută. El îmi deschide ochii, ca să-mi pot vedea greşelile, slăbiciunile şi lipsurile. Dar în acelaşi timp mă ajută să schimb, să vreau să mă schimb: aspiraţiile, atitudinea şi gândirea: „… să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită” ne spune apostolul Pavel (Romani 12:2).

Isus mă face să recunosc că nu-mi foloseşte la nimic dacă contez pe performanţele mele, că încercarea mea de eliberare de povara mea este zadarnică şi tot aşa de nefolositoare este şi străduinţa mea să obţin salvarea făcând fapte bune şi să scap de păcatele mele, ispăşindu-le. Astfel de soluţii găsesc în filozofie şi religie, dar nu la Isus.

El mă face să înţeleg că noi nu de aceea suntem pierduţi pentru că suntem responsabili pentru păcatul lui Adam sau pentru păcatele strămoşilor, sau ale copiilor noştri. El îmi arată, în acelaşi timp, că nu putem scăpa de vina noastră transferând-o asupra societăţii sau a mediului înconjurător. Isus nu lasă nici o îndoială asupra faptului că eu însumi sunt răspunzător pentru modul meu de gândire, simţire şi trăire. Eu însumi port vina pentru păcatele mele. Fără El nu pot scăpa de această povară.

Credinţa şi evlavia părinţilor sau strămoşilor mei mă ajută tot aşa de puţin ca şi simpla apartenenţă la un popor creştin, la apusul creştin, ori aşa numitei creştinătăţi. La fel „moştenirea culturală creştină”, ori indiferent ce convingere religioasă, ori religie, oricât ar fi acestea veritabile şi de bună credinţă.

Isus mă ajută să privesc lumea, pe aproapele meu şi pe mine lucid şi în mod realist. Prin El, eu recunosc că sunt: păcătos, individualist, egoist şi că exercit o influenţă negativă asupra aproapelui meu. Eu am nevoie de Isus, care prin cuvântul Său îmi arată greşelile şi slăbiciunile, dar mă şi ajută să mă schimb după voia Lui şi, ceea ce este mai important – El realizează acest lucru în mine.

În străduinţa mea să înfăptuiesc voia Lui în existenţa mea, Isus îmi dă ajutorul potrivit: „Pot totul în Hristos, care mă întăreşte” (Filipeni 4:13) scrie apostolul Pavel creştinilor din Filipi: „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, şi vă dă, după plăcerea Lui şi voinţa şi înfăptuirea” (Filipeni 2:13) şi autorul Epistolei către Evrei scrie: „Dumnezeul păcii … să vă facă desăvârşiţi în orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui, şi să lucreze în noi ce-I este plăcut, prin Isus Cristos” (Evrei 13:20-21).

În Isus este pacea

Eu cred în Isus pentru că în El am găsit pacea – într-o lume a neliniştii, a urii, a violenţei, a terorii, a autodistrugerii, a războiului. Pot să fiu sigur că, deşi sunt înconjurat de nelinişte şi frică, în viaţa noastră Dumnezeu este „Dumnezeul Păcii”.

Isus a luat asupra Lui păcatele mele şi a murit pentru ele. El s-a jertfit ca eu să am iertare şi m-a împăcat cu Dumnezeu, ca astfel să avem pacea cu El. Acelaşi lucru îl face Isus şi astăzi, dacă eu sunt hotărât să ascult de cuvintele Sale. În felul acesta pot avea pace cu semenii mei şi cu Dumnezeu. Isus mă curăţeşte în fiecare zi de vina mea, de răul pe care l-am făcut altora. Nu trebuie să mă chinuiesc din cauza vinei, slăbiciunilor şi greşelilor mele.

Adevărul pe care mi l-a descoperit Isus şi pacea care mi-o dă mă eliberează de orice încătuşare, chiar şi de dependenţa de circumstanţe şi de orgoliul meu de a fi cineva. Este de neînţeles cum omul încearcă să facă pace prin violenţă şi teroare. Acolo unde pacea şi adevărul lipsesc, libertatea este doar o iluzie. Dar pacea nu o obţin dacă neg vina mea. Pacea o găsesc doar în Isus şi în Cuvântul Său: „V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33). Din închisoarea de la Roma apostolul Pavel scrie creştinilor într-o lume calmă: „Şi pacea lui Dumnezeu, care trece orice pricepere vă va păzi inimile şi gândurile în Isus Cristos” (Filipeni 4:7).

În Isus găsesc linişte

Într-o lume plină de indiferenţă, nelinişte, hărţuială, patimă, spaimă şi teamă tânjim după calm şi linişte. Prin Isus sunt sigur că mă aflu în mâna lui Dumnezeu. Isus îmi ia spaimele, teama de viaţă, apăsătorul simţământ al neputinţei, al nesiguranţei, al neajutorării, pierzania şi singurătatea. Nimeni nu este scutit de toate acestea, noi toţi suntem ameninţaţi prin birocratizare, nivelare, ideologizare. Dar ştiu că Isus cunoaşte şi înţelege spaimele mele. În El găsesc mângâierea şi puterea ca să le pot suporta. „… dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33).

Nu trebuie să ne dăm şi să ne facem mereu dreptate. Dar ştiu că Dumnezeu este drept şi va judeca drept (2 Tesaloniceni 4:8). În felul acesta va birui (Romani 2:16 şi 1 Petru 1:17). Această certitudine eliberează şi îmi dă o pace, pe care nimic nu o poate distruge.

Multe griji ne împovărează. Grija pentru ziua de azi: o să fac faţă, nu o să falimentez? Grija grea pentru ziua de mâine şi pentru viitor: ce o să fie mâine? O să trăiesc? Voi fi sănătos? Voi mai avea locul meu de muncă? Ce o să se aleagă de familia şi de copiii mei? Apoi grija pentru proprietatea şi existenţa mea. Nimeni nu mă poate feri de ele. Eu pot doar încerca să mă autoliniştesc, chiar şi prin metode psihologice şi să apelez la raţiunea mea, dar nici un om nu mă poate elibera de aceste griji.

Isus vrea să-mi ia grijile, el singurul este gata pentru aceasta şi este în stare să o înfăptuiască. Dacă înţelegem aceasta, cu atât mai uşoară şi mai plină de bucurie va fi viaţa noastră. „Nu vă îngrijoraţi dar, zicând: ‘Ce vom mânca?’ sau: ‘Ce vom bea?’ sau: ‘Cu ce ne vom îmbrăca?’ Fiindcă toate aceste lucruri Neamurile le caută. Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” (Matei 6:31-33). Creştinilor din Filipi Pavel le scrie: „Nu vă îngrijoraţi de nimic” (Filipeni 4:6). Iar creştinilor din Asia Mică Petru le scrie următoarele cuvinte de mângâiere: „Smeriţi-vă dar sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalţe, şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre căci El însuşi îngrijeşte de voi” (1 Petru 5:6-7).

Eu cred în Isus fiindcă am certitudinea – şi aceasta am trăit-o mereu – că El se îngrijeşte de mine. Cu spaimele mele şi la strâmtoare mă pot adresa Lui, rugându-l să-mi dea consolare, putere şi sprijin. El îmi dăruie astfel ajutor şi linişte. „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun şi sarcina mea este uşoară” (Matei 11:28-30).

În Isus este speranţă

Realitatea existenţei noastre duce la deznădejde. Faţă de atâta foamete, boli, mizerie, vărsări de sânge şi războaie, pe care omenirea le suportă cu sau fără vină ne dăm seama de neputinţa noastră de a schimba ceva. Bătrâneţea şi moartea, de care nimeni nu poate scăpa, marchează situaţia noastră fără de ieşire. Nu ne rămâne decât adânca resemnare, deznădejde, îndoială şi întrebarea paralizantă: Mai există vreun sens în toate acestea? Are viaţa un rost?

Această deznădejde se reflectă şi-n artă, literatură, filozofie, în modul de gândire şi trăire a oamenilor din societatea noastră. Când omul în secolul iluminismului s-a eliberat de autoritatea bisericii şi, dându-şi seama de religia lui falsă şi restrictivă, nu a folosit această ocazie ca să se întoarcă la Dumnezeul cel viu, aşa cum ni-L face cunoscut Isus, el a căzut în braţele ateismului şi ale nihilismului. Filozofia epocii noastre stă la baza modului nostru de gândire şi ea este caracterizată de pesimism, pierzare şi disperare. Omul „eliberat” de dumnezeu este fără speranţă. Şi atunci caută plăcerile vieţii, ocolind realitatea. Şi unii reuşesc să facă acest lucru o viaţă întreagă. Unor astfel de oameni, care au trăit într-o societate „liberă” asemănătoare cu a noastră, le scrie apostolul Pavel şi îl citează pe profetul Isaia din secolul 8 înainte de Cristos: „Dacă nu înviază morţii, atunci ‘să mâncăm şi să bem căci mâine vom muri’” (1 Corinteni 15:32).

Dar dacă omul nu reuşeşte să „uite” această realitate, atunci îl cuprinde deznădejdea. Aceasta conduce – li se întâmplă foarte des şi celor tineri – la tristeţe. Ultimul lor refugiu este băutura şi drogurile. Sfârşitul înseamnă disperare totală sau sinucidere.

Dar omul care se răzvrăteşte împotriva lui Dumnezeu şi se plasează în centrul universului, autonom, se poate supune şi unei ideologii care îi promite speranţă şi un viitor. Privirile lui sunt fixate în exclusivitate la această viaţă şi la componentele ei ce trebuie schimbate ca să-şi ajungă ţinta propusă. Conform acestei ideologii, omul în sine este bun şi poate fi fericit în măsura în care se eliberează de orice autoritate şi transformă împrejurările în favoarea sa. Realitatea că noi trăim într-o lume decăzută şi plină de păcat nu este luată în considerare. Din această gândire utopică emană euforia reformelor şi a progresului din epoca noastră. Omul a pus mâna pe frâiele destinului şi, fără speranţă fiind, inventează una.

Filozofia caută o soluţie condiţiei existenţei, în mijlocul unei lumi fără nădejde, în care recunoaştem că viaţa nu are nici un sens, nici un scop şi că omul este născut numai ca să sufere, existenţialismul se întreabă asupra sensului vieţii şi – cinic, ori covârşit de tristeţe – ori nu-l găseşte, ori îl neagă (J. P. Sartre, Albert Camus). Raţional privind, lumea este absurdă, iar omul trebuie să încerce să-şi facă un rost în ea. Realizarea depinde de actul de voinţă (Sartre). Problematic este faptul că aici toate intenţiile acestor acte de voinţă sunt de aceeaşi valoare.

Omul nu este altceva decât produsul incidental al naturii. Biologul francez Jaques Monod care a trecut de la ştiinţele naturii la existenţialism a ajuns la următoarea concluzie: Omul a fost aruncat într-un univers străin, mut şi indiferent, fără ca să existe cineva care l-a aruncat. Aşa, omul a fost lăsat singur pe această planetă şi contemplă distrugerea şi dispariţia sa. Nu-i ajută la nimic să închidă ochii în faţa acestei realităţi crude. Păstrarea idealurilor: bunătatea, frumuseţea e doar o iluzie. Pentru acceptarea acestui fapt, omul are nevoie de demnitate şi sinceritate, chiar şi împotriva spiritului lui, care caută explicaţii şi salvare. Este nevoie de mult curaj, dar omul trebuie să privească adevărul în faţă. Şi aici se descoperă umanitatea, valoarea şi eroismul lui. Monod este cel mai consecvent, el recunoaşte: nu există nici o nădejde, existenţa noastră este caracterizată de deznădejde – şi cine nu-l cunoaşte pe Dumnezeu nu are nici o scăpare – restul este o minciună. El cere un singur lucru: curaj. Dar cine-l are, cine poate trăi conştient fără nădejde?

Cantitatea speranţei disponibile este hotărâtoare în destinul omenirii. Teologul Emil Brunner ne-a atras atenţia în modul cel mai serios că viitorul nostru depinde de nădejdea pe care o avem în viitor. Frica este fundamentală în teoria lui Heidegger. Dar el spune: „Uitaţi-vă la poeţi”. Pentru că în univers răsună cuvinte înseamnă că a fi şi existenţa ar putea avea un sens. Este doar o încercare timidă oferită oamenilor care-şi ţin destinul în mână.

Dar filozofia existenţialismului a dovedit că şi această teorie este deficitară. Filozofii au fost întotdeauna preocupaţi să găsească esenţa lucrurilor şi rostul omului în univers. O credinţă optimistă în progres, stă întotdeauna în contradicţie cu o îndoială pesimistă. Dar, ca un filozof să se refere la viitor şi să pună la baza gândirii lui speranţa, este într-adevăr ceva nou. Un astfel de filozof este Ernst Bloch care a transformat nădejdea într-o cheie a filozofiei sale: dacă viaţa noastră nu are nici un sens atunci fiecare om este chemat să-şi inventeze unul. Datorită faptului că, pentru el nu există nici o speranţă – şi fără Dumnezeu este imposibil ca omul să o aibă – atunci trebuie, dacă vrea să trăiască, să se bazeze pe principiul nădejde.

Karl Jaspers vorbeşte despre „situaţie limită”. Aceasta înseamnă o experienţă atât de puternică, încât ne garantează certitudinea existenţei proprii, dându-ne speranţa unei vieţi cu sens, chiar dacă nu există nici o motivare raţională. Deci sensul vieţii se bazează pe o experienţă pe care nu o sesizăm, doar trebuie să ne-o băgăm în cap. Cel târziu în ceasul morţii, toate aceste teorii se năruie, în faţa realităţii vieţii – sau a morţii – aceste teorii cad.

În Isus însă găsesc o nădejde adevărată şi trainică şi de care nu mă voi ruşina niciodată. În El văd această viaţă prin prisma veşniciei şi astfel capătă un sens. În Isus găsesc scopul şi calea. Prin El îmi dau seama de ce m-a creat Dumnezeu: ca să fiu întotdeauna în prezenţa lui Dumnezeu, asemeni copiilor în jurul tatălui lor. Isus mă eliberează de frica morţii, comună tuturor oamenilor. Frica de a muri şi moartea în sine. Nu cred că există cineva care a cunoscut spaima morţii mai bine ca Isus. De aceea numai El mă poate ajuta. El ne dă o nădejde care trece dincolo de moarte. El împlineşte dorul uman de a trăi veşnic şi de a fi unit cu Dumnezeu, dar în acelaşi timp şi dorinţa după dreptate, odihnă şi pace. Iar în veşnicie, în oraşul ceresc, în prezenţa lui Dumnezeu nu va mai fi nimic întinat, spurcat, nici minciună (Apocalipsa 21:27), vor lipsi lacrimile, moartea, tânguire, ţipăt, durere, noapte, zi (Apocalipsa 21:4), ci fiii lui Dumnezeu vor fi în permanenţă în prezenţa Lui (Apocalipsa 21:7). Isus ne dă o viaţă plină de sens: „Eu am venit ca oile mele să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug” (Evanghelia după Ioan 10:10). Isus a venit ca să dea, tuturor celor ce cred în El, satisfacţie, plinătate şi fericire lăuntrică pentru viaţa aceasta trecătoare şi nădejde pentru viaţa veşnică. Nădejdea devine certitudine prin credinţa noastră în Dumnezeu, prin Isus.

Eu cred în Isus pentru că El îmi dă această speranţă adevărată, existentă şi bazată în Fiul lui Dumnezeu. Credinţa în Dumnezeu este mult mai mult decât o nădejde vagă, oarbă, de fabricaţie proprie, ea este o bine întemeiată, puternică încredere în ceea ce speri.

În Isus am bucurie

Comună tuturor oamenilor le este dorinţa după bucurie. Isus îmi arată că bucuria adevărată este independentă de condiţiile exterioare, fiindcă îşi are rădăcinile în dragostea lui Dumnezeu pentru noi oamenii. Dumnezeu ne-a creat ca să avem parte de bucurii. În măreţia creaţiei Sale vrea să ne dăruiască zilnic noi bucurii. În Isus avem certitudinea că suntem protejaţi. „Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul! Iarăşi zic: Bucuraţi-vă!” (Filipeni 4:4).

Noi am devenit o societate de consum. Este doar o iluzie a susţine că nivelul ridicat de trai, averea, consumul multor bunuri ne fac mai fericiţi sau mai siguri sau măcar mai mulţumiţi. Contrariul este adevărat. La ora actuală nivelul de trai este foarte ridicat. Şi cu toate acestea – sau tocmai de ceea – nemulţumirea, disperarea, cu urmările ei (alcoolismul şi consumul de droguri), sinuciderile şi criminalitatea capătă proporţii înspăimântătoare. Iar tendinţa crescândă de îmbogăţire permanentă duce la griji şi frică pentru înmulţirea, păstrarea şi siguranţa acestor averi.

Isus ne spune că acolo unde sunt comorile noastre acolo sunt şi inimile noastre. El ne avertizează să nu ne adunăm comori aici pe pământ, pentru că ele împietresc inimile şi ne fac orbi faţă de semenii noştri şi faţă de voinţa lui Dumnezeu.

Eu cred în Isus pentru că El îmi arată că mulţumirea nu e de găsit în avere, ci în faptul a te mulţumi cu cât ai: „Mulţumiţi-vă cu ce aveţi …” (Evrei 13:5). Şi eşti mai fericit dacă dai decât dacă iei. „… să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Isus care însuşi a zis: ‚Este mai ferice să dai decât să primeşti’” (Faptele Apostolilor 20:35).

În Isus am dovada că soluţia nu este schimbarea lumii prin metode radicale. Este adevărat că învăţătura lui Isus este radicală, dar El n-o impune cu forţa, căci impulsul ei nu este invidia şi ura. Dacă se aplică învăţătura prin forţă, ea nu poate aduce bucurie şi nici mulţumire. Numai dragostea este motorul, calea şi mijlocul acţiunilor lui Isus, ea apelează la inima şi conştiinţa noastră, activând voinţa omului. Ea cere din partea noastră judecată, schimbare a modului de a simţi şi o nouă ţinută morală. Această ţintă se realizează numai prin răbdare, perseverenţă, tenacitate şi consecvenţă.

Descurajarea şi nemulţumirea continuă, atât de răspândite astăzi, un pesimism cotropitor, care duce la cinism şi gândirea destructivă împiedică, sufocă şi ucid bucuria. Isus ne face cunoscute, zilnic mereu altfel, binecuvântările lui Dumnezeu: talentele noastre, calităţile şi posibilităţile, starea noastră bună şi sănătatea, situaţia noastră materială înfloritoare, acceptarea tuturor acelor daruri pe care le putem savura, de care ne putem bucura. Dacă privim cu ochii deschişi toate acestea, atunci inimile noastre recunoscătoare se vor bucura. Din recunoştinţă izvorăşte bucuria.

Eu cred în Isus pentru că El vrea să-mi dăruiască bucuria adevărată în fiecare zi.

7. Viata in Duhul lui Isus- realitatea spirituala

Credinţa mea în Isus nu este doar una pur teoretică, bază doar pe argumente raţionale. Cunoştinţele intelectuale biblice, revelate de Dumnezeu spre mântuirea noastră şi hotărârea de a-L urma sunt numai o parte a credinţei mele. Dar credinţa mea se bazează şi pe experienţa personală proprie. Această experienţă creşte cu anii. Nu mă refer la experienţe metafizice misterioase, ci la evenimente reale pe care le-am trăit urmându-L pe Isus.

Eu ştiu că Isus mă ajută pentru că am avut parte de ajutorul Lui. Şi El acţionează în două direcţii.

Fiecare om are greşeli şi slăbiciuni care-i fac neplăceri şi sunt cauza nemulţumirii şi supărărilor sale. Ele împiedică convieţuirea cu semenii noştri. În viaţa mea am constatat că a-L urma pe Isus, a-L avea pe El ca model în viaţă îmi aduce mulţumire, pace şi bucurie. Am învăţat să-mi mărturisesc păcatele şi să-mi recunosc greşelile în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor şi totodată să-mi cer iertare pentru ele. Şi fac acest lucru mereu, pentru că aşa ne-a învăţat Isus şi nu înţelepciunea acestei lumi. Conform înţelepciunii acestei lumi o recunoaştere a greşelilor este un semn al slăbiciunii. Şi lumea mă sfătuieşte să nu-mi arăt partea slabă înaintea oamenilor, ci să-mi caut dreptatea afirmându-mă. Dar experienţa dovedeşte că aceasta nu e o soluţie de durată. Eu admir oamenii răbdători, pentru că mie-mi lipseşte răbdarea. Simpatia şi dragostea greu vor găsi opoziţie. Am avut multe ocazii să întâlnesc astfel de oameni. Plinătatea şi întreaga frumuseţe a acestor calităţi le găsim în Isus. El ne îndeamnă, desigur în legătură cu persoana Sa, să trăim asemenea Lui.

Bineînţeles nu este uşor să-ţi înfrângi slăbiciunile tale şi să-L urmezi pe Isus. De multe ori trebuie să constat că sunt înfrânt, chiar şi în ciuda voinţei mele. Recidivez. Natura îşi cere mereu dreptul. Şi când îmi dau seama că sunt neputincios mă enervez şi uneori sunt chiar agresiv. Nu este uşor să urmezi pe Isus şi să te împotriveşti curentului acestei societăţi. Norme greşite şi pilde destructive ne strică moralul. Doar consecvenţa în aplicarea pildei şi învăţăturii lui Isus este încununată de succes.

Am constatat că Isus mă ajută pentru că singur nu sunt în stare şi nu posed puterea necesară. Dumnezeu ne întăreşte prin Isus ca să putem face voia Lui. Ajutorul Lui este concret: M-a convins să recunosc greşelile mele, l-a pregătit pe celălalt ca să mă ierte, a adus prilejul potrivit şi astfel să-mi găsesc din nou pacea. Ştiu că fără Isus aş reacţiona total diferit. Zilnic îmi dau seama de acest lucru. Dorinţa de a înfăptui voia lui Dumnezeu a produs rezultate deosebite în viaţa mea.

Dar neliniştea şi nemulţumirea îşi fac din nou loc în inima mea pentru că greşesc cu fapta şi cu vorba. Dar dacă cer iertare, pacea lui Dumnezeu îmi umple inima din nou.

Prin intermediul rugăciunii îl rog pe Isus să mă ajute în fiecare zi şi să mă elibereze de grijile şi păcatele mele. Prin experienţa mea proprie şi a altor creştini ştiu că şi cum ascultă Isus rugăciunile noastre. Dacă-L rog, El îmi dă în fiecare zi puterea fizică şi spirituală necesară pentru fiecare zi în parte. Totdeauna, când am fost în situaţii disperate (crize, probleme la locul de muncă, boli, decesele celor dragi) a trebuit să constat că am făcut faţă datorită ajutorului Lui. Pentru această biruinţă n-a existat altă explicaţie decât Dumnezeu, care mi-a dat puterea necesară.

Deşi firea mea este slabă şi păcătuiesc mereu, constat influenţa pozitivă a cuvântului Său în viaţa mea. El nu mi-a arătat numai calea adevărată, ci mă ajută s-o şi urmez. Şi chiar când cad, hotărâtor este să mă ridic şi să continui drumul, fiindcă prin mila Lui pot ajunge la ţintă. Un asemenea ajutor însă aflu numai la Isus. De aceea am încredere în El şi cred în El.

De ce cred în Isus?

Isus m-a ajutat să văd lumea, viaţa, pe semenii mei şi pe mine însumi cu luciditate şi în mod realist. Mi-a arătat că viaţa mea are un sens. Mi-a dat certitudinea existenţei lui Dumnezeu, pe care nici un argument raţional nu o poate zdruncina. Mi-a arătat ce înseamnă dragostea lui Dumnezeu arătată oamenilor. Prin Isus am înţeles că Dumnezeu mă iubeşte. Am învăţat să înţeleg ce înseamnă dragoste.

Isus s-a jertfit pentru mine şi eu îi aparţin Lui. Dacă mă rog, El mijloceşte pentru mine înaintea tatălui ceresc. Sângele Lui mă curăţă, mereu şi mereu, de orice păcat. El este Domnul meu şi eu mă pot bizui pe El. Dacă nu-L părăsesc eu, nimeni nu mă poate smulge din mâna Lui. Prin El sunt adăpostit în mâna lui Dumnezeu. Dacă-L urmez, El mă fereşte să păcătuiesc. El mă determină să am gânduri bune şi să fac fapte bune. Îmi pot orienta viaţa după El. El dă vieţii mele o ţintă nestrămutată. El merge înaintea mea şi-mi arată calea. El nu mă lasă în necaz.

El este milos, îndurător şi are multă răbdare cu mine. El este păstorul cel bun care se îngrijeşte de mine. El nu mă lasă singur şi este cu mine până la sfârşit. Pot trăi în apropierea Lui.

El este singurul care niciodată nu dezamăgeşte. Lui mă pot adresa fără nici o reţinere. El este ajutorul potrivit pe care mă pot baza în orice situaţie. El este refugiul meu, ori de câte ori mă aflu la strâmtoare.

El nu modifică condiţiile înconjurătoare, deşi are putere şi asupra naturii şi se foloseşte de această putere ca să mă ajute şi pe mine, El schimbă atitudinea mea şi felul meu de gândire. El îmi dă şi puterea de a accepta această transformare.

Ca mădular al trupului Său mă încred în El care este capul – El întăreşte şi conduce fiecare mădular în parte, ca împreună să aducă roadă cuvenită.

„Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă” (2 Timotei 1:7).

Toate acestea le am datorită Domnului meu Isus Cristos.

De aceea cred în Isus Cristos, fiul lui Dumnezeu.

Reclame

Mark Driscoll talking (harshly) to men

A harsh message from Mark Driscoll. After you listen to this message, if you think he is too harsh, listen to this short message he has on the Bible’s use of harsh language (posted on Youtube by Desiring God ministries).

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Mark Driscoll Screaming How Dare You, posted with vodpod

Mark Driscoll -Don’t Look Back, Don’t Long Back, Don’t Go Back

Mark Driscoll packs a lot of truth in this 9 minute video…I’m walking with jesus, but I miss my old life; I’m walking with jesus, but I miss my old addiction…What is your deepest desire?…Jesus is a teacher, there are other teachers that will disagree with jesus. Go with Jesus!

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Don’t Look Back, Don’t Long Back, Don’t Go Back, posted with vodpod

Arousing Ourselves to Death, Dr. Russell Moore

Touchstone Archives: Arousing Ourselves to Death.

A very sobering editorial from Dr. Russell Moore, Dean of the School of Theology at Southern Baptist Theological Seminary. Here’s a short excerpt:

A culture that doesn’t safeguard the dignity of human sexuality is a culture on its way to nihilism. Yes, pornography is an issue of social justice. After all, pornography, at least as we know it today, is rarely about mere “images.” Behind those images stand real persons, created in the image of God, who through some sad journey to a far country of despair have tumbled down to this.

Porn Is Ravaging Our Churches

The couple will typically tell me first about how stressful their lives are. Maybe he’s lost his job. Perhaps she’s working two. Maybe their children are rowdy or the house is chaotic. But usually, if we talk long enough about their fracturing marriage, there is a sense that something else is afoot. The couple will tell me about how their sex life is near extinction. The man, she’ll tell me, is an emotional wraith, dead to intimacy with his wife. The woman will be frustrated, with what seems to him to be a wild mixture of rage and humiliation. They just don’t know what’s wrong, but they know a Christian marriage isn’t supposed to feel like this.

It’s at this point that I interrupt the discussion, look at the man, and ask, “So how long has the porn been going on?” The couple will look at each other, and then look at me, with a kind of fearful incredulity that communicates the question, “How do you know?” For a few minutes, they seek to reorient themselves to this exposure, wondering, I suppose, if I’m an Old Testament prophet or a New Age psychic. But I’m not either. One doesn’t have to be to sense the spirit of this age. In our time, pornography is the destroying angel of (especially male) Eros, and it’s time the Church faced the horror of this truth.

A Perversion of the Good

In one sense, the issue of pornography is not new at all. Human lust for covenant-breaking sexuality is rooted, Jesus tells us, not in anything external to us but in our fallen passions (Matt. 5:27–28). Every generation of Christians has faced the pornography question, whether with Dionysian pagan art, or with Jazz Age fan-dancers, or with airbrushed centerfolds.

But the situation is unique now. Pornography is not now simply available. With the advent of Internet technology, with its near universal reach and its promise of secrecy, pornography has been weaponized. In some sectors, especially of our young male populations, it is nearly universal. This universality is not, contrary to the propaganda of the pornographers themselves, a sign of its innocence but of its power.

Like all sin, pornography is by definition a perversion of the good, in this case of the mystery of the male and female together in a one-flesh union. The urge toward this is strong indeed, precisely because our Creator, in manifold wisdom, decided that human creatures would not subdivide like amoeba, but that the male would need the female, and the female the male, for the race to survive.

Beyond that is an even greater mystery still. The Apostle Paul tells us that human sexuality is not arbitrary, nor is it merely natural. It is, he reveals, itself an icon of God’s ultimate purpose in the gospel. The one-flesh union is a sign of the union between Christ and his Church (Eph. 5:22–33). If human sexuality is patterned after the very Alpha and Omega of the cosmos, no wonder it is so difficult to restrain. No wonder it seems so wild.

An Ecclesial Issue

Pornography, by its very nature, leads to insatiability. One picture, stored in the memory, will never be enough to continue arousing a man. God, after all, designed the man and the woman to be satisfied not with a single sex act but with an ongoing appetite for each other, for the unitive and procreative union of flesh to flesh and soul to soul. One seeking the mystery outside of this covenantal union will never find what he is looking for. He will never find an image naked enough to satisfy him.

Yes, pornography is an issue of public morality. We have spoken to this repeatedly. A culture that doesn’t safeguard the dignity of human sexuality is a culture on its way to nihilism. Yes, pornography is an issue of social justice. After all, pornography, at least as we know it today, is rarely about mere “images.” Behind those images stand real persons, created in the image of God, who through some sad journey to a far country of despair have tumbled down to this. We agree with those—often even secular feminists with whom we disagree on much—who say that a pornographic culture hurts women and children through the objectification of women, the trafficking of children, and the commodification of sex.

But before pornography is a legal or cultural or moral issue, it is an ecclesial one. Judgment must, as Scripture tells us, begin with the household of God (1 Pet. 4:17). The man who is sitting upstairs viewing pornography while his wife chauffeurs their children to soccer practice might well be a religionless, secular culture warrior. But he is just as likely to be one of our church members, maybe even one who reads Touchstone magazine.

To begin to address this crisis, we call on the church of Jesus Christ to take seriously what is at stake here. Pornography is about more than biological impulses or cultural nihilism; it is about worship. The Christian Church, in all places and in all times and in all communions, has taught that we are not alone in the universe. One aspect of “mere Christianity” is that there are unseen spiritual beings afoot in the cosmos who seek to do us harm.

These powers understand that “the sexually immoral person sins against his own body” (1 Cor. 6:18). They understand that a disruption of the marital sexual bond defaces the embodied icon of Christ and his Church (Eph. 5:32). They know that pornography, in the life of a follower of Jesus Christ, joins Christ, spiritually, to an electronic prostitute or, more likely, to a vast digital harem of electronic prostitutes (1 Cor. 6:16). And these accusing powers know that those who unrepentantly practice these things “will not inherit the kingdom of God” (1 Cor. 6:9–10).

Sham Repentance

This means that our churches cannot simply rely on accountability groups and blocking software to combat this scourge. We must see this as darkly spiritual and, first and foremost, reclaim a Christian vision of human sexuality. Internet pornography, after all, is downstream from a view of human sexuality that is self-focused and fruitless. In an era when sex is merely about achieving orgasm by any means necessary, we must reiterate what the Christian Church has always taught: sex is about the covenant union of one man with one woman, a union that is intended to bring about flourishing, love, happiness, and, yes, sensual pleasure.

But it is also intended to bring about new life. An incarnational picture of sexuality, rooted in the mystery of the gospel, is the furthest thing possible from the utilitarian ugliness of pornography. Our first step must be to show why pornography leaves a person, and a culture, so numb and empty. Human sexuality is, as our colleague Robert George put it, more than “body parts rubbing against one another.”

Moreover, we must call for repentance in our own churches, and this will be more difficult than it sounds. Pornography brings with it a kind of sham repentance. Immediately after an “episode” with pornography is “over,” the participant usually, especially at first, feels a kind of revulsion and self-loathing. An adulterer or a fornicator of the more traditional kind can at least rationalize that he is “in love.” Most people, though, don’t write poetry or romantic songs about this isolated, masturbatory compulsion. Even the pagans who find pornography pleasant and necessary seem to recognize that it is kind of pitiful.

Typically, for those who identify as Christians, a pornographic episode is followed by a resolve “never to do it again.” Often these (again, typically) men promise to seek out some sort of accountability and leave it behind. But often this resolve is less about a convicted conscience than about a sated appetite. Even Esau, belly full of red stew, wept for his lost birthright, but “found no chance to repent, though he sought it with tears” (Heb. 12:17).

Without genuine repentance, the cycle of temptation will grind on. The powers of this age will collaborate with the biological impulses to make it seem irresistible again. The pseudo-repentance will only keep the sin in hiding. This is devil work, and is among those things our Lord Jesus came to destroy (1 John 3:8).

Genuine Repentance

Our churches must show what genuine repentance looks like. This does not mean setting up legalistic rules and regulations against the use of technology itself. This, the Apostle Paul tells us, is “of no value in stopping the indulgence of the flesh” (Col. 2:23). It does mean, however, that every point of temptation comes with a corresponding means of escape (1 Cor. 10:13). For some especially vulnerable members of our churches, this will mean giving up the use of home computers or of Internet technology altogether.

Such a suggestion seems absurd to many, as though we were suggesting that some Christians might do well to stop eating or sleeping. But human beings have lived thousands of years without computers and without the Internet. Is our Lord Jesus right when he says it is better to cut off one’s hand or gouge out one’s eye rather than be condemned by our sin? (Matt. 5:29). How much less is it, then, to ask that one cut through a cable?

We must also empower women in our congregations to grapple as Christians with husbands enslaved to pornography. We believe, and have taught emphatically, that wives should submit to their husbands (Eph. 5:23). But, in Scripture and in Christian teaching, all submission (except to the Lord directly) has limits. The husband’s body, the Bible says, belongs to his wife (1 Cor. 7:4). She need not subject herself to being the physical outlet for her husband’s pornographically supplied fantasies. If both are members of a Christian church, and if he will not repent, we counsel the wife to follow our Lord’s steps (laid out in Matt. 18:15–20) to call a brother to repentance, up to and including church action.

The Gospel Answer

Finally, and most importantly, we call on the church to counteract pornography with what the demonic powers fear most: the gospel of Jesus Christ. Jesus, after all, walked with us, before us, into the testing of the appetites. His enemy and ours offered him a solitary masturbatory meal, to be wolfed down in the desert. Jesus turned back Satan’s offer, not because he did not hunger, but because he wanted a marriage supper, joined with his Church “as a bride adorned for her husband” (Rev. 21:2).

The powers want any child of Adam, especially a brother or sister of the Lord Jesus, to cringe in hiding from accusation. Through the confession of sin, though, any conscience, including one darkened by pornography, can be cleansed. By the blood of Christ, received in repentance and faith, no satanic indictment can stand, not even one that comes with an archived Internet history.

—Russell D. Moore, for the editors

Russell D. Moore is the author of Adopted for Life: The Priority of Adoption for Christian Families and Churches. He lives with his family in Louisville, Kentucky, where he serves as Dean of the School of Theology and Senior Vice-President for Academic Administration at The Southern Baptist Theological Seminary and as preaching pastor at Highview Baptist Church. He is a senior editor of Touchstone.

Read more: http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=24-03-003-e#ixzz1KjFPxXBW

A culture that doesn’t safeguard the dignity of human sexuality is a culture on its way to nihilism. Yes, pornography is an issue of social justice. After all, pornography, at least as we know it today, is rarely about mere “images.” Behind those images stand real persons, created in the image of God, who through some sad journey to a far country of despair have tumbled down to this.

Read more: http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=24-03-003-e#ixzz1KjG12iKy

HOSEA AND THE FREE LOVE OF GOD Hosea 9:1-4 (…on sex and greed)

art by James Tissot biblearc.com

from BibleArcs.com

Hosea 9:1-4

Rejoice not, O Israel! Exult not like the peoples; for you have played the whore, forsaking your God. You have loved a prostitute’s wages on all threshing floors. Threshing floor and wine vat shall not feed them, and the new wine shall fail them. They shall not remain in the land of the Lord, but Ephraim shall return to Egypt, and they shall eat unclean food in Assyria. They shall not pour drink offerings of wine to the Lord, and their sacrifices shall not please him. It shall be like mourners’ bread to them; all who eat of it shall be defiled; for their bread shall be for their hunger only; it shall not come to the house of the Lord.

God Takes Away the Liquor
Central Idea

Do not be happy, for you have forsaken God and therefore your wine and bread are going to fail you in exile!

Joy, and even shadows of it, will be taken from those who cheat on God.

Wine and bread were created for the enjoyment of God’s people (Ps 104:15, Eccl 10:19, 1Tim 4:3), or better said–they were created as sweet shadows of joy to lead us into joy’s very substance–God himself (Ps 4:6). But for those who spiritually and physically prostitute themselves out, even the shadows are taken away (vs2). You cannot divorce joy from its source.

We also find in this text two instances of ironic punishment in kind. The people love prostitution on the threshing floor, so the threshing floor will run dry (vs1-2). And because they have refused to worship God, the pleasure of drawing near to him with drink offerings and sacrifices will be refused to them (vs4). Deut 28:47-48a perfectly presses home this point. Hear the incredible weight and horror of these words:

Because you did not serve the LORD your God with joyfulness and gladness of heart, because of the abundance of all things, therefore you shall serve your enemies whom the LORD will send against you, in hunger and thirst, in nakedness, and lacking everything.

Sex and greed–is there a more deadly combo?

Pride is certainly core to the essence of sin, but we would be hard-pressed to find a combination of manifestations more deadly than these two. Illegitimate sex is the only sin one does against his own body (1Cor 6:18) and sucks one down to death (Prov 2:16-19). Greed, on the other hand, was the occasion that led Judas to betray the Son of God (John 12:4-6, Matt 26:15) and cannot dwell together with love of God (Matt 6:24). And those who practise either will not inherit the kingdom of Messiah and God (Eph 5:5).

Sex and greed are unspeakably dangerous–and how much more when they partner together, as they so often do. So flee, my friend, with all your might from pornography, „Hooters” bars, SI’s swimsuit edition, trashy romance novels, prostitution, and whereever else these vices may be found!

For the sake of your soul, flee from prostitution and its wages!

Who presently has rights to the land of Israel/Palestine?

While this is by no means the go-to passage in determining the answer to this question, it does provide a small insight. The promised land has never ultimately belong to any people, including the people of Israel. Rather, it (along with all the universe) has always been „the land of the LORD” (cf. Lev 25:23). Thus, while not doing much for answering the practical question at hand, this does put the question in its place–far beneath more important questions like, „How can anyone–Jew, Palestinian, or other–be under the favor of the One who owns it all?!”

Egypt as the symbol, Assyria as the coming reality.

See the arc of Hos 7:13-16 for notes on the use of Egypt in Hosea. Here, in 3a-b, we find Egypt being used as a symbol of exile and Assyria speaking to the actual coming reality.

How to repent when living under the judgment of being turned over to sin.

This phrase stands out to me: „they shall eat unclean food in Assyria.” Thus the punishment of God is to turn the people over to further disobedience to the law of God (cf. Rom 1:24,28). Strange, is it not? And with it comes the question we have posed. We find the answer, not in the exile of the Northern Kingdom, but in the exile of Judah–with Daniel and his friends. They too have been given up (because of sin) to exile in a city that only provides unclean meat to eat. But they do not eat the meat. By faith they do not indulge in the sin that the people as a whole have been given up to.

What does this mean for us? It means we must, with God’s help, fear the Lord–even when the nation/state/city we live in has been given over to sin such that it is built into „the system” and becomes an expected part of daily life. By faith we do not eat the meat.

Mourner’s bread?

Deut 26:14 gives insight into this phrase and suggests that the idea here is that the people will be perpetually unclean, unable to perform religious duties to the Lord while in exile. This privilege has been stripped from them in judgment.

Primele reclame cu caracter crestin in Bucuresti (via Istorie Evanghelica)

click pt. sursa pozei - Istorie Evanghelica. Fotograful Paul Ion

puteti sa vedeti toate pozele la blogul lui Marius Silvesan- Istorie Evanghelica.  via Istorie EvanghelicaRead More

Vizitati pagina Paul Ion – fotograf crestin care doreste sa arate

„cât de mare este creația lui Dumnezeu în multe locuri de pe pământ și să mă minunez de înțelepciunea pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor să creeze și să construiască multe locuri minunate pe acest pământ !”

…are niste poze superbe !

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari