Istoria Martirilor, John Foxe – Capitolul 5A – Martin Luter, Ulrich Zwingli, Wendelmuta, Waldenzii, Thomas Bilney, John Twkesbury, John Frith, Andrew Hewet, Thomas Bennett, William Tyndale, John Lambert,

Cititi:

  • Introducerea si Capitolul 1  – Apostolii, Martiraj sub Imparatii Nero, Domitian, Traian, Adrian, Antoninus Verus, Severus
  • Capitolul 2  – Martiraj sub Imparatii Maximumus, Decius, Valerian, Dioclesian, Licinius, Persia, Iulian si Constantin cel Mare
  • Capitolul 3  – John Wycliffe, Sir William Sautre, John Badby, William Thorpe, Jan Huss, Ieremia din Praga, William White, Joan Boughton si Girolamo Savonarola
  • Capitolul 4 – Joan Clerk, Thomas Chase, Laurence Ghest, John Browne,

Traducere de Petru Popovici.

Martin Luther

Martin Luther, născut în 1483 la Isleben în Saxonia, a fost trimis la universitatea din Erfurth. Acolo a intrat în ordinul călugărilor augustini şi a întâlnit un călugăr bătrân cu care putut discuta multe lucruri, mai ales iertarea păcatelor.

La mănăstire a putut învăţa înţelesul deplin al afirmaţiei lui Pavel “suntem neprihăniţi prin credinţă”. Citind scrierile profeţilor şi ale apostolilor şi practicând credinţa şi rugăciunea, Luther a ajuns să creadă adevărul afirmaţiei pauliene şi şi-a dat seama de greşeala celor învăţate de la învăţătorii Bisericii. În cei patru ani petrecuţi la Erfurth, Luther a citit şi lucrările lui Augustin, Gabriel, Cameracensis, Occan, Aquino, Scotus şi Gerson preferându-l pe Augustin mai mult decât pe ceilalţi.

În 1508, la vârsta de douăzeci şi şase de ani, Luther a început să predea şi să predice la universitatea din Wittemberg, impresionând pe mulţi oameni cu educaţie prin erudiţia sa. Trei ani mai târziu a călătorit la Roma din pricina unei neînţelegeri dintre călugări şi la întoarcerea sa acasă i s-a acordat titlul de doctor, prin bunăvoinţa Ducelui de Saxonia. În curând Luther a început să compare Epistola către Romani şi Psalmii, arătând oamenilor diferenţa dintre lege şi har. El s-a pronunţat de asemenea împotriva învăţăturii greşite care spunea că oamenii pot să-şi câştige iertarea păcatelor făcând fapte şi şi-a condus ascultătorii şi cititorii la iertarea păcatelor de către Dumnezeu prin dragostea lui Isus şi nu prin indulgenţe sau pelerinaje.

În tot acest timp Luther nu a schimbat nimic din ceremonii, respectând cu atenţie regulile ordinului său. Singurul lucru în care se deosebea de ceilalţi preoţi era că accentua rolul credinţei în mântuire.

În 1516 Papa Leo X a început să vândă indulgenţe, prin care a adunat o mare sumă de bani de la oamenii care erau dornici să mântuiască sufletele celor iubiţi de ei. Cei care strângeau banii îi asigurau pe oameni că pentru fiecare zece şilingi dăruiţi, un suflet anume va fi eliberat din durerile purgatoriului. Colectorul papal din Germania era un călugăr dominican numit Tetzel.

În 30 septembrie 1517, Luther şi-a afişat obiecţiile la această practică pe uşa capelei castelului din Wittemberg. Tetzel imediat l-a numit eretic şi i-a ars obiecţiile ca şi predicile despre indulgenţe. Luther a replicat că nu era cu totul împotriva indulgenţelor ci prefera să fie folosite în mod mai moderat.

În curând Maximilian (âmpăratul german), Carol (regele Spaniei) şi Papa l-au contactat pe Ducele Frederick de Saxonia pentru a-l ruga să-l facă pe Luther să tacă. Ducele s-a sfătuit cu mulţi oameni educaţi cu privire la problemă, inclusiv cu Erasmus care l-a sprijinit pe Luther dar l-a şi îndemnat să fie mai moderat în scrieri şi predici. Ducele Frederick i-a comunicat lui Luther preocuparea sa dar n-a făcut nici un pas pentru a-l reduce la tăcere. Controversa a continuat, dar în 1518 Luther a scris Papei supunându-se deplin autorităţii sale.

În 7 august i s-a poruncit lui Luther să se înfăţişeze înaintea Papei la Roma. Imediat Universitatea din Wittemberg şi Ducele Frederick au trmis scrisori la Papa, cerând ca Luther să fie audiat de către cardinalul Cajetan în Augsburg. Papa i-a spus cardinalului să-l convoace pe Luther la sine în Augsburg şi să-l aducă la Roma, folosind forţa dacă era necesar.

La cererea cardinalului, Luther a călătorit la Augsburg, la începutul lunii octombrie, aşteptând trei zile să primească permisul de liberă trecere din partea împăratului. Când Luther s-a înfăţişat înaintea sa, Cajetan l-a rugat cu blândeţe trei lucruri:

– să se pocăiască şi să-şi retragă greşelile

– să promită că nu se va întoarce la ele

– să nu facă nimic ce ar tulbura Biserica

Când Luther a întrebat în ce anume a greşit, cardinalul i-a arătat bula papală a lui Clement referitoare la indulgenţe şi a susţinut ideea că credinţa nu este necesară cuiva care ia parte la sacramente.

În răspunsul scris adresat cardinalului, Luther a afirmat că Papa trebuia ascultat atâta vreme cât ceea ce spune este în acord cu Scriptura, dar Papa poate face şi greşeli şi oricare creştin credincios are dreptul să nu fie de acord cu el, dacă are argumente mai bune sau o sursă mai autoritară pentru opiniile sale. De asemenea, el a afirmat că nimeni nu este neprihănit şi că o persoană căreia i se administrează sacramnetele trebuie să şi creadă.

Cardinalul i-a spus lui Luther să plece până când va fi gata să se pocăiască. Luther a aşteptat trei zile la Augsburg după care a trimis un mesaj cardinalului, în care spunea că va păstra tăcerea cu privire la indulgenţe dacă şi oponenţii săi vor face la fel. A cerut ca fiecare din celelalte puncte ale conflictului să fie prezentate Papei, ca acesta să hotărască cu privire la ele. După alte trei zile de aşteptare, Luther a plecat din Augsburg, dar înainte de a pleca, a trimis o scrisoare explicativă cardinalului, ca şi o petiţie Papei, care au fost publicate înainte să părăsească oraşul.

Împăratul Maximilian a murit în ianuarie 1519 şi a fost succedat la tron de către Carol, regele Spaniei care a primit coroana graţie eforturilor Ducelui Frederick. În luna noiembrie a aceluiaşi an, soseau la Frederick doi cardinali care veneau din partea Papei Leo ca să îi ceară două lucruri: ca toate cărţile lui Luther să fie arse şi Luther să fie ori omorât ori trimis la Roma. Frederick a refuzat să dea curs acestor cereri, cerând permisiunea să se intreprindă o investigare de către oameni educaţi, care să determine dacă Luther a greşit sau nu. Dacă se va dovedi că el a greşit şi refuza să se dezică de ideile sale, Frederick nu îl va mai proteja.; însă până atunci Luther se afla sub protecţia sa.

În 1521 Luther a participat la Dieta din Worms, la cererea împăratului şi cu garantarea de către acesta a liberei sale treceri. În a patra zi de la sosire, i s-a ordonat lui Luther să apară în faţa împăratului şi a nobililor germani, lucru pe care l-a şi făcut. După ce i s-a spus să tacă până i se va cere să vorbească, lui Luther i s-au pus două întrebări:

– cărţile adunate acolo erau ale lui?

– este dispus să se dezică de ele sau le susţine în continuare?

Luther a răspuns că acele cărţi sunt ale lui, dar cere timp pentru a se gândi la răspunsul pentru întrebarea a doua. Adus înapoi în ziua următoare, Luther a spus că este imposibil să apere în mod categoric cele ce le-a scris, întrucât ştie că este un om supus greşelilor, dar este dispus să i se arate orice greşeală făcută.

Fiind solicitat să răspundă cu da sau nu la cele două întrebări, Luther a zis că susţine ceea ce a scris atâta timp cât Scriptura nu îi descalifică scrierile.

Fiindcă nu a putut fi determinat să se răzgândească, a fost trimis acasă având permisul de liberă trecere. Un timp a fost ţinut într-o ascunzătoare dar până la urmă s-a întors la Wittemberg, unde a murit la vârsta de şaizeci şi trei de ani, după ce a mai scris şi a mai predicat încă douăzeci şi nouă de ani.

Ulrich Zwingli

Ulricus Zwinglius s-a mutat la Zurich în jurul anului 1519, unde a trăit printre preoţii din abatia lor, respectându-le ritualurile şi ceremoniile timp de doi ani şi învăţând poporul în cunoaşterea Scripturii.

În acelaşi an, Papa Leo, şi-a reînnoit indulgenţele de-a lungul şi de-a latul lumii, însă Zwingli s-a opus acestei practici, găsind dovezi scripturale ale faptului că indulgenţele nu erau un lucru bun; el s-a opus şi celorlalte forme de corupţie care domneau în Biserică. Până la urmă, Hugo, episcopul de Constanz a scris senatului din Zurich şi colegiului canonicilor unde trăia Zwingli şi a explicat crezul înaintea senatului din Zurich, care a răspuns episcopului în 1522, spunând că ar trebui să înfăţişeze modul de viaţă murdar şi infam al preoţilor şi să nu facă nimic care să împiedice libertatea Evangheliei.

Zwingli a continuat să-i înveţe pe oameni Cuvântul lui Dumnezeu timp de câţiva ani, iar călugării dominicani au continuat să predice împotriva lui, până când Zwingli s-a oferit să participe la un dialog cu ei. Auzind aceasta, judecătorii şi senatul din Zurich au convocat toţi preoţii la Zurich,pe 29 ianuarie 1523, pentru o întâlnire la care fiecare era liber să-şi expună părerea. Episcopul de Constanz l-a trmis pe John Faber ca purtător de cuvânt al său. La încheierea întrunirii, senatul din Zurich a declarat că Evanghelia lui Cristos trebuie să fie învăţată din Biblie şi tradiţiile oamenilor trebuie abandonate.

În curând episcopul de Constanz a scris senatului pentru a apăra Biserica Catolică. În jurul zilei de 13 iunie senatul i-a respins doctrina şi a dat ordin ca toate imaginile catolice din oraş să fie arse. În luna aprilie care a urmat, oraşul Zurich a oprit misa catolică şi a înlocuit-o cu Cina Domnului, citirea profeţilor, rugăciuni şi predicare.

Doar oraşul Zurich a luat parte la această reformă, nu şi celelalte douăsprezece oraşe elveţiene care au rămas lângă Biserica Catolică. În decembrie 1527 s-a convocat o întrunire în oraşul Berna, unde celor două şcoli teologice li s-a permis să dezbată probleme în mod liber. De partea protestantă au fost prezenţi Zwingli, Oecolamadius, Bucer, Capito şi Blaurerus. Vorbitorul principal al catolicilor a fost Conrad Tregerus, un călugăr augustinian care a încercat să-şi argumenteze poziţia folosind alte surse decât Biblia, lucru care nu era permis.

Tregerus a părăsit adunarea. Dezbaterile au continuat timp de nouă zile, şi au avut ca rezultat final abolirea misei, altarelor şi chipurilor Bisericii Catolice, atât în oraşul Berna cât şi în cele din jurul ei.

În 1531, cantoanele Zurich şi Berna, singurele care şi-au reformat religia, au fost insultate de către alte cinci cantoane, ceea ce a dus la un război între ele. Când cele cinci cantoane au refuzat armistiţiul care ar fi permis libertatea religiei, Zurich şi Berna le-au blocat drumurile înfometând oraşele şi silindu-le să atace Zurich. Zwingli a murit într-o încercare de a întări o garnizoană izolată. Trupul său a fost mutilat şi ars de către trupele catolice. El a murit la vârsta de patruzeci şi patru de ani.

Wendelmuta

În anul 1527, în Olanda, a fost martirizată o femeie plină de virtuţi, pe nume Wendelmuta. Ea a fost arestată pentru crezurile sale protestante şi a fost întemniţată în castelul Werden până în ziua când a apărut în faţa sesiunii generale a Olandei. Au fost numiţi câţiva călugări care trebuiau s-o convingă să se dezică de crezurile ei, dar ea a refuzat. A refuzat de asemenea rugăminţile familiei şi a prietenilor printre care şi o nobilă care o simpatiza foarte mult.

“Wendelmuta”, i-a zis doamna “de ce nu ai sta liniştită şi să crezi în inma ta?”

“Nu ştii ce spui” a răspuns Wendelmuta, “Este scris: prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire”.

În ziua de 20 noiembrie, Wendelmuta a fost condamnată ca eretică şi s-a ordonat arderea ei pe rug. Venind spre rug, ea a refuzat să sărute crucea ce i-a fost adusă de către un călugăr. Şi-a pus un pachet de praf de puşcă la piept, şi-a lăsat gâtul legat de stâlp şi s-a încredinţat în mâinile Domnului. Când a venit momentul să fie ştrangulată, Wendelmuta şi-a închis ochii şi şi-a plecat smerită capul. S-a dat foc rugului şi acesta a ars până ce trupul i s-a prefăcut în cenuşă.

Waldenzii

În jurul anului 1160, Peter Waldo, un cetăţean din Lyon, şi-a schimbat brusc felul de viaţă, dăruind sume mari de bani, studiind Cuvântul lui Dumnezeu şi învăţându-i pe alţii cum să trăiască în mod demn. După un timp, oamenii au început să vină la el în număr mare, fiind dornici să primească Scripturile pe care le-a tradus în limba franceză şi le împărţea celor dornici de a învăţa.

În curând, feţele bisericeşti din zonă, care nu le explicau Scriptura oamenilor, i-au poruncit să se oprească ori va fi excomunicat. Deşi Waldo le-a ignorat poruncile, adepţii săi au fost atât de crunt persecutaţi încât s-au văzut siliţi să părăsească oraşul. Waldenzii exilaţi s-au împrăştiat prin multe locuri, inclusiv în Boemia, Lombardia şi alte provincii franceze. Aceşti oameni erau atât de desăvârşiţi în cunoaşterea Scripturii încât ţăranii analfabeţi puteau recita pe dinafară întreaga carte a lui Iov. Alţii ştiau întregul Noul testament. Unul din cei mai aprigi prigonitori ai lor a recunoscut “această sectă de lyonişti arată o mare eficacitate. Ei trăiesc în dreptate înaintea oamneilor, cred că toate lucrurile bune vin de la Dumnezeu şi susţin toate punctele credeului. Numai că hulesc şi urăsc Biserica Romană”.

Peste tot pe unde au trăit în următorii patru sute de ani, waldenzii au fost grozav de prigoniţi, mai ales în anul 1545. Până la urmă, în jurul anului 1559, waldenzilor care trăiau în regiunea Piedmont sub stăpânirea Ducelui de Savoya, li s-a dat libertatea de a-şi practica religia fără a fi persecutaţi – după multe generaţii care au suferit răbdător.

Thomas Bilney

Thomas Bilney a crescut la Universitatea din Cambridge, şi copil fiind a studiat ştiinţele liberale şi legea. Dar la urmă, găsind un mai bun învăţător în persoana Duhului Sfânt, el a renunţat la studierea legii oamenilor pentru a putea învăţa Cuvântul lui Dumnezeu.

Entuziasmat de dragostea sa pentru adevărata religie şi evlavie, Bilney a simţit nevoia să împărtăşească Evanghelia şi altora. El s-a bucurat de succes în această iniţiativă convertindu-i printre alţii pe Thomas Arthur şi Hugh Latimer. În curând el a părăsit universitatea pentru a putea călători mult şi pentru a putea învăţa pe oameni şi a putea predica, fiind însoţit de Thomas Arthur.

Atacurile lui Bilney, la adresa insolenţei, fastului şi mândriei clerului au atras repede atenţia lui Thomas Wolsey, cardinal de York, care a pus ca Bilney şi Arthur să fie întemniţaţi. În ziua de 27 noiembrie 1527, cei doi au fost aduşi în faţa lui Wolsey şi a unui grup de episcopi, preoţi şi avocaţi la Westminster.

Întrebat dacă a învăţat în mod public ideile lui Martin Luther sau ale oricui altcineva, împotriva Bisericii, Bilney a răspuns negativ. A fost întrebat apoi dacă nu cumva jurase înainte vreme că se va opune în mod activ acestui fel de învăţătură oriunde îl va găsi. El a răspuns că da, a jurat acest lucru, dar numai pentru că a fost silit şi nu în mod legal. Somat să se dezică de greşelile sale Bilney a refuzat spunând că vrea să aibă conştiinţa curată, aşa că a fost declarat eretic.

Începând cu 5-7 decembrie Bilney a continuat să susţină că nu a făcut nimic împotriva doctrinei Bisericii şi a cerut permisiunea să aducă martori care să dovedească acest lucru. Din moment ce deja fusese declarat eretic, nu s-a dat voie nici unui martor să se înfăţişeze şi în ziua de 7 decembrie i s-a dat ocazia să se lepede de credinţa sa înainte de a fi condamnat la închisoare pentru un timp şi a fost silit să facă penitenţa mergând înaintea procesiunii de la St.Paul desculţ şi cărând o fascie pe umeri, ca apoi să stea în picioare în faţa predicatorului în timpul predicii.

Întorcându-se la Cambridge în 1528, Bilney a căzut într-o depresie adâncă, de care nimic nu-l putea scăpa. Prietenii săi au stat lângă el zi şi noapte de teamă că se va sinucide dacă este lăsat singur. Depresia aceasta a durat până în 1531, când Bilney a decis că nu mai poate nega adevărul lui Dumnezeu şi şi-a luat rămas bun de la prieteni, plecând la Norfolk ca să predice. El îi îndemna pe toţi să înveţe din exemplul său şi să nu se încreadă niciodată în sfatul prietenilor atunci când este vorba despre religie şi conştiinţă. El a negat odată adevărul lui Dumnezeu pentru a-şi salva viaţa, dar nu o s-o mai facă niciodată.

Bilney a fost arestat în curând şi predat şerifilor oraşului pentru a fi executat, unul dintre aceştia, Thomas Necton fiindu-i un prieten apropiat. Deşi Necton nu avea nici o putere de a opri execuţia, a putut să facă mai comodă aşteptarea lui Bilney, lăsându-i chiar pe prietenii săi să îl viziteze în seara care a precedat execuţia.

Bilney s-a apropiat de rug fiind îmbrăcat în haina unui laic, braţele atârnând goale şi părul fiindu-i ciuntit prin depunerea rituală din slujba Bisericii. I s-a dat voie să se adreseze mulţimii şi el i-a sfătuit să nu-i acuze pe călugări de moartea sa după care şi-a făcut rugăciunile.

Călăii au adunat lemne şi vreascuri în jurul său după care le-au dat foc. Flacăra a crescut repede, desfigurând faţa lui Bilney în timp ce el şi-a ridicat mâinile şi a strigat “Isus” şi “Eu cred”.

Călătoriile, învăţătura şi exemplul lui Bilney au fost foarte influente la Cambridge şi au atras pe mulţi la Cristos. Printre cei ale căror viaţă a fost influenţată sunt Hugh Latimer, Doctor Barnes, Doctor Thistel, Master Fooke, Dr. Warner şi Master Soude.

John Twkesbury

John Tewkesbury a fost convertit citind Biblia lui Tyndale şi cartea Mamona cel Ticălos. Adus în faţa lui Cuthbert, episcopul Londrei, în ziua de 21 aprilie 1529, miercuri, Tewkesbury şi-a apărat credinţa timp de o săptămână încheiată, fiind atât de prompt şi de exact în răspunsurile sale încât acuzatorii săi se temeau că vor fi făcuţi de ruşine de către un simplu negustor de piei.

Când a fost cercetat pentru greşelile care cică existau în Mamona Cel Ticălos (mântuire prin credinţă), Tewkesbury le-a spus:

“Luaţi cartea şi citiţi-o. Nu cred că veţi găsi vreo greşeală în ea”.

“Eu îţi spun” a zis episcopul “articolele din această carte sunt false, ereice şi sunt condamnate de către Biserică. La asta ce mai spui?”

“Nu cred că este ceva fals în carte”, a răspuns Tewkesbury, arătând că el a studiat Evanghelia timp de şaptesprezece ani şi cunoştea greşelile din sufletul său la fel de bine cum oglinda îi arăta trăsăturile feţei. Întrebat încă odată dacă se dezice de greşelile sale, Tewkesbury a răspuns “Mă rog ca să vă reformaţi pe voi înşivă. Dacă sunt cu adevărat greşeli în carte, trebuie reformată. Eu cred că este bună.

Fiindu-i lăsate câteva zile de gândire, Tewkesbury a cedat la sfaturile prietenilor şi s-a lepădat, dar în curând s-a întors la prima sa poziţie. Cu doi ani mai târziu, a fost prins din nou şi adus în faţa lui Sir Thomas More şi a episcopului Londrei, a fost condamnat pentru erezie şi ars pe rug la Smithfield, în 20 decembrie 1531.

John Frith

Dintre toate relele persecuţiei nici una ni s-a părut mai teribilă decât tratamentul crud şi moartea lui John Frith, un tânăr care s-a ridicat mult deasupra tovarăşilor săi atât în cunoştinţe cât şi în evlavie. Chiar dacă însuşirile sale ar fi putut să-i aducă cinste şi omoruri în lumea seculară, Frith a ales să se dedice Bisericii, crezând ca un om cu adevărat bun trebuie să trăiască pentru alţii şi nu pentru sine.

După ce a studiat la Cambridge şi a căpătat o educaţie aleasă, Frith l-a cunoscut pe William Tyndale, care i-a plantat sămânţa Evangheliei şi a evlaviei sincere în inimă.

La această vreme, Thomas Wolsey, cardinalul de York, a construit un colegiu în Oxford numit Frideswide, cunoscut acum sub numele de Biserica lui Cristos – nu atât de mult din dragoste de învăţătură cât din dorinţa de a lăsa în urmă un monument care să rămână. El a adunat la un loc cele mai bune veşminte, veselă şi ornamente din ţinut şi le-a dăruit colegiului, numind în acelaşi timp cei mai buni profesori pe care i-a putut găsi, unul din ei fiind John Frith. Când aceşti profesori au discutat împreună despre abuzurile Bisericii, au fost acuzaţi de erezie şi aruncaţi în temniţă.

Frith a fost eliberat până la urmă, dar cu condiţia ca să se depărteze mai mult de zece mile de Oxford, o condiţie pe care el a şi încălcat-o imediat, plecând pentru doi ani în străinătate. Frith s-a întors în taină ca să viziteze stareţul din Reading şi a fost arestat acolo ca vagabond. Fiind un om sincer i s-a părut foarte greu să mintă în mod convingător, şi drept urmare autorităţile au fost sigure că în ciuda deghizării sale nu este un vagabond, dar nu a reuşit să-l facă să-şi declare identitatea. Până când să poată fi identificat, Frith a fost închis în magaziile de la Reading fără să i se dea mâncare. Când a început să sufere din cauza foamei, a cerut să fie adus la el directorul şcolii locale.

Îndată ce Leonard Cox a sosit, Frith a început să i se plângă de captivitatea sa – în latină. Cei doi au discutat despre multe lucruri atât în latină cât şi în greacă, după care Cox s-a grăbit la judecătorii din oraş şi s-a plâns de tratamentul impus unui asemenea tânăr atât de deosebit şi bine educat. Frith a fost eliberat fără a mai fi pedepsit mai mult.

Dar nu s-a putut bucura de libertate întrucât Sir Thomas More, Cancelarul Angliei la vremea aceea, îl căuta peste tot în ţară şi oferea recompensă pentru prinderea sa. Deşi s-a mutat din loc în loc, Frith a fost prins până la urmă şi întemniţat în Turnul Londrei.

În timp ce stătea în temniţă, Frith făcea schimburi de scrisori cu More, având controverse referitoare la comuniune şi purgatoriu. Scrisorile lui Frith erau întotdeauna moderate, calme şi erudite. În lucrurile unde nu era silit să argumenteze, lasă de la el de dragul păcii.

Până la urmă Frith a fost dus în faţa arhiepiscopului de Canterbury, apoi în faţa episcopului de Winchester, pentru a-şi susţine cauza. La urmă de tot s-a înfăţişat înaintea episcopilor adunaţi la Londra. Rechizitoriul său se învârtea în jurul a două puncte: purgatoriul şi substanţa sacramentului. Aşa cum a scris şi prietenilor săi, “Nu pot cădea de acord cu înaltele feţe bisericeşti şi prelaţii asupra faptului că este un articol al credeului că trebuie să credem sub pedeapsa condamnării veşnice ca pâinea şi vinul sunt schimbate în chiar trupul şi sângele Mântuitorului nostru Isus Cristos, în timp ce forma şi mărimea le rămân aceleaşi. Chiar dacă acest lucru ar fi adevărat, nu ar fi un articol al credeului”.

În ziua de 20 iunie 1533, John Frith a fost adus în faţa episcopilor Londrei, Winchesterului şi Lincolnului şi a fost condamnat la moarte. Pe 4 iulie a fost condus la rug, unde de bunăvoie a îmbrăţişat lemnul şi flacăra, dând o mărturie desăvârşită cu preţul vieţii sale. Vântul a suflat flăcările departe de el, către Andrew Hewet, care era ars pe rug lângă el, aşa că moartea lui Frith a durat mai mult decât de obicei, dar el părea să fie fericit pentru tovarăşul său şi nepăsător faţă de prelungirea suferinţei sale.

Andrew Hewet

Andrew Hewet era ucenicul unui croitor şi avea abia douăzeci şi patru de ani. Într-una din zilele sale libere s-a întâmplat să-l întâlnească pe William Holt, un mincinos notoriu, care a găsit că este protestant după ce a stat de vorbă cu el preţ de câteva minute. Holt s-a îngrijit că Hewet să fie prins şi pus în fiare. S-a reuşit cumva să i se strecoare o pilă, cu ajutorul căreia a evadat, dar numai ca să fie prins din nou.

La judecarea sa, Hewet a fost acuzat că nu credea ca oştia consacrată este chiar trupul lui Cristos. Întrebat despre ce crede cu adevărat, Hewet a răspuns că el crede “cum crede şi John Frith”.

“Crezi că este chiar trupul lui Cristos, născut din fecioara Maria?” au insistat acuzatorii săi.

“Nu”.

“De ce nu?”

“Fiindcă Cristos mi-a poruncit să nu îi cred pe toţi care spun “Iată Cristosul este aici sau Cristosul este acolo, fiindcă se vor ridica mulţi proroci mincinoşi”.

Episcopii au zâmbit la el şi episcopul i-a zis: “Frith este un eretic deja condamnat la arderea pe rug. Dacă nu îţi retractezi spusele, vei arde împreună cu el”.

“Bine”.

Întrebat din nou dacă vrea să-şi schimbe hotărârea, Hewet a spus că va face ceea ce a făcut şi Frith. În ziua de 4 iulie 1533, Andrew Hewet a fost ars pe rug alături de John Frith.

Thomas Bennet

Thomas Bennet s-a născut în Cambridge şi tot acolo şi-a obţinut masteratul. Cu cât mai mult creştea în cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Cuvântului Său sfânt, cu atât mai mult detesta starea coruptă a religiei din vremea sa, până când nădăjduind să poată trăi cu o mai mare libertate a conştiinţei, a părăsit universitatea şi s-a mutat la Exeter, în anul 1524, devenind învăţător.

Bennet a fost un om liniştit şi cea mai mare plăcere a lui era să asculte predicile. În timpul său liber el obişnuia să studieze Scriptura de unul singur şi nu îşi împărtăşea părerile cu nimeni până când nu era sigur că şi ei simţeau asemenea lui. Dar fiecare pom şi fiecare plantă îşi are vremea pentru a rodi; tot aşa şi Bennet.

Văzând că slava lui Dumnezeu este batjocorită, religia idolatră este în floare şi puterea Papei este proslăvită, s-a hotărât să nu mai tacă, chiar dacă ştia ce va fi pedepsit. În luna octombrie a afişat pe uşa catedralei un sul de hârtie care spunea că “Papa este anticristul şi noi trebuie să ne închinăm la Dumnezeu şi nu la sfinţi”.

Imediat ce mesajul a fost găsit, autorităţile au încercat să-l găsească pe ereticul care l-a afişat. Bennet şi-a continuat liniştit viaţa, mergând la serviciile de închinare şi învăţându-şi studenţii în timp ce Biserica şi autorităţile seculare îl căutau pe vinovat. Dar Bennet era un om atât de liniştit şi de credincios încât nimeni nu s-ar fi gândit ca el să facă un lucru atât de îndrăzneţ şi de primejdios.

După un timp, deoarece căutările nu au dat rezultate şi ereticul nu a fost găsit, Biserica a hotărât să blesteme în mod public pe vinovat sau pe vinovată, cu cartea, clopotul şi lumânarea – lucru considerat în acele zile ca cel mai crunt blestem posibil. Bennet şedea în adunare când s-a auzit excomunicat, dat pe mâna diavolului şi lipsit de beneficiul iertării păcatelor sale de către Biserică. Au fost invocate toate puterile Bisericii corupte împotriva sa: sfinţii, Papa, călugării – toate acestea fiind lucruri pe care Bennet le considera oricum ca fiind lipsite de vreo valoare.

Adunarea stătea tăcută, impresionată de această revărsare a mâniei Bisericii şi nădăjduind ca nimeni să nu fie atins de ea din greşeală, când Bennet dintr-o dată ironia situaţiei a început să râdă. Odată pornit să râdă, se părea că nu se mai poate opri şi a fost prins ca fiind ereticul pe care Biserica îl condamnă atât de teatral. Când prietenii săi l-a întrebat mai târziu de ce s-a trădat pe sine izbucnind în râs în biserică, Bennet le-a răspuns “Cine s-ar fi putut abţine să nu râdă văzându-le vanitatea şi farsele?”

Când a fost judecat, a mărturisit “Eu sunt cel care a afişat sulul şi aş face-o din nou fiindcă ceea ce am scris este adevărat”.

Când a fost executat, Bennet i-a îndemnat pe oameni să se închine la adevăratul Dumnezeu şi să Îl cunoască, uitând fanteziile şi imaginaţia Bisericii. Cei mai mulţi dintre oamenii care au fost de faţă, inclusiv scribul care i-a scris condamnarea la moarte, au fost convinşi că Bennet a fost un om bun şi un slujitor al lui Dumnezeu.

William Tyndale

William Tyndale s-a născut lângă graniţa cu Wales şi a fost crescut în Universitatea din Oxford, unde a studiat limbile, artele liberale şi Scriptura. După continuarea studiilor la Cambridge, a devenit institutorul copiilor Lordului Welch, un nobil din Gloucestershire.

Lordul Welch era deseori vizitat de stareţi, vicari, arhidiaconi şi alţi oameni cu educaţie, pentru discuţii asupra lucrărilor lui Luther şi Erasmus, ca şi asupra unor lucruri din Scriptură. Ori de câte ori nu era de acord cu părerile lor lucru care se întâmpla adesea, Tyndale nu ezita să-şi apere poziţia folosind Scriptura. Într-o bună seară, Lordul şi Doamna Welch s-au întors de la o cină şi i-au spus lui Tyndale despre discuţia care a avut loc acolo. Tyndale a început să le explice că ceea ce ei tocmai au auzit era greşit, dar vorba i-a fost tăiată de Lay Welch: “A fost acolo un doctor care şi-ar fi putut permite să cheltuiască o sută de lire sterline, altul ar fi putut lesne cheltui două sute iar al treilea trei sute. De ce te-am crede tocmai pe dumneata în loc să îi credem pe ei?”

În vremea aceea, Tyndale traducea lucrarea lui Erasmus, “manualul soldatului creştin”. După ce a terminat traducerea, a dat o copie Lordului şi Doamnei Welch, care odată ce au citit cartea, au ajuns să îi primească pe oamenii Bisericii mult mai rar.

În curând preoţimea din zonă a început să se plângă de Tyndale în cârciumi şi alte locuri, spunând că lucrările sale sunt erezii şi adăugând la cele spuse de el lucrurile care făceau ca acuzaţiile să pară adevărate. Tyndale a fost chemat înaintea cancelarului episcopal, a fost ameninţat şi acuzat de multe lucruri, ca apoi să i se dea drumul nevătămat.

După această întâmplare Tzndale a găsit cu cale că este mai bine să părăsească regiunea, aşa că a plecat la Londra nădăjduind să-şi găsească un loc cu ajutorul lui Cuthbert Tonstal, episcopul Londrei. Pentru că acest lucru nu s-a putut face, a plecat în Germania.

Tyndale a găsit de bine, fiind influenţat în parte de John Frith, ca oamenii să poată citi ei înşişi Scriptura, fără să trebuiască să se încreadă în Biserică pentru explicaţii cinstite şi complete. El credea că corupţia Bisericii era tolerată doar pentru că oamenii nu ştiau nimic mai bun – iar Biserica nici vorbă să-i înveţe mai bine, fiindcă excesele şi privilegiile clerului ar fi fost periclitate.

În 1526 Tyndale a publicat traducerea în limba engleză a Noului Testament şi a început să lucreze la traducerea Vechiului Testament, adăugând câte un prolog la fiecare carte. În afară de aceasta, a publicat Mamona Cel Ticălos şi Practica Prelaţilor, trimiţând copii ale lor în Anglia.

După ce a călătorit în Germania şi Saxonia, unde s-a întâlnit cu Luther şi cu alţi oameni învăţaţi, a sfârşit prin a se stabili la Antwerp, în Olanda.

Când cărţile sale – mai ales Noul Testament – au început să fie citite de mai mulţi oameni din Anglia, episcopii şi prelaţii Bisericii au făcut tot ce le-a stat în putere ca să le condamne şi să le demaşte “greşelile”. În 1527 l-au convins pe rege să interzică toate lucrările lui Tyndale în Anglia.

În acest timp, Cuthbert Tonstal, episcopul Londrei, a colaborat cu Sir Thomas More pentru a găsi o cale pentru a opri ca traducerile să ajungă în mâna publicului. El a făcut cunoştinţă cu Augustine Packinngton, un comerciant englez care îl sprijinea în secret pe Txndale şi Packington a promis episcopului că îi va aduce fiecare copie a următoarei ediţii a traducerii dacă episcopul îi va furniza fondurile pentru cumpărarea lor. Când episcopul s-a arătat a fi de acord, Packington şi-a primit laudele iar Tyndale a primit toţi banii, parte din ei fiind folosiţi în mod prompt pentru tipărirea unei noi ediţii şi trimiterea ei în ţară. Restul de bani i-a fost de ajutor lui Tyndale pentru o bucată de vreme.

Tonstal a ars în public toate exemplarele cumpărate de el, lucru care i-a jignit pe oameni într-atâta încât Biserica a promis că se va îngriji să apară propria ei traducere, lipsită de erori. Însă nu s-a făcut nimic pentru ca promisiunea să fie împlinită. De fapt în luna mai 1530 Biserica a declarat că o asemenea traducere nu este necesară, ceea ce a dus la creşterea vânzărilor lucrării lui Txndale.

Până la urmă Tyndale a fost prins de către împărat la Antwerp, cărţile lui au fost confiscate şi el a fost întemniţat pentru un an şi jumătate înainte ca să fie condamnat prin decretul imperial de la Augsburg. Tyndale a fost pus pe rug, ştrangulat şi ars, la Vilvorden, în 1536. El a murit rostind cuvintele:”Doamne deschide ochii regelui Angliei!”

John Lambert

John Lambert, care a fost convertit de către Bilney, a căutat să scape de persecuţiile din acea vreme plecând în străinătate, unde s-a alăturat lui Tyndale şi Frith şi a slujit ca şi capelanul englezilor care trăiau la Antwerp. La mai puţin de un an după plecarea sa, a fost capturat în 1532 şi dus la Londra pentru ca să răspundă celor patruzeci şi cinci de acuzaţii care i se aduceau, în faţa lui Warham, arhiepiscopul de Canterbury. Însă arhiepiscopul a murit în luna august 1532, aşa că Lambert a fost pus în libertate.

Aceste lucruri s-au întâmplat în timpul domniei lui Henric VIII, la puţină vreme de la distrugerea mănăstirilor englezeşti şi divorţul regelui de regina Catherina şi recăsătorirea sa, un timp în care adepţii Scripturii puteau să-şi exercite credinţa într-o relativă libertate.

După eliberarea sa, Lambert s-a întors la Londra ca învăţător de greacă şi latină. În 1538 el a fost prezent la predica susţinută la biserica St.Peter’s Church de către Dr.Taylor, un protestant care mai târziu avea să devină episcopul de Lincoln şi care a murit în timpul domniei reginei Maria. La terminarea predicii, Lambert l-a abordat pe Taylor pentru a purta o discuţie în contradictoriu cu privire la problema sacramentului.

Din dorinţa de a-l mulţumi pe Lambert, Taylor a discutat problema cu Dr. Barnes. Acesta era în favoarea predicării Evangheliei însă credea că abordarea acestei probleme ar fi împiedicat răspândirea Evangheliei în acea vreme aşa că a sugerat lui Taylor să ia legătura cu arhiepiscopul Cranmer.

Ceea ce a pornit ca o simplă discuţie particulară a ajuns să devină o problemă publică. Cranmer încă nu-şi schimbase părerea referitoare la sacramente – deşi o va face mai târziu aşa că l-a somat pe Lambert să-şi susţină cauza în public. Deşi nu putem şti cu siguranţă ce s-a petrecut la întâlnirea lor, ştim că zvonurile despre dezacordul dintre ei s-a răspândit peste tot.

Episcopul de Winchester, un om pe nume Stephen Gardiner, sfătuitor al regelui, era un om crud şi viclean care căuta tot timpul să împiedice răspândirea Evangheliei. El s-a dus la rege şi i-a spus că oamenii îl urau pentru câteva lucruri: pentru distrugerea mănăstirilor, abolirea autorităţii papale şi divorţul de soţia sa, însă dacă el ar demonstra că ereticii totuşi încă sunt pedepsiţi, şi-ar recâştiga popularitatea. Regele s-a arătat imediat a fi de acord spunând că el însuşi îl va judeca pe fiecare eretic din ţară.

Lambert a fost adus sub paza de la temniţă pentru a fi judecat de Henric, în prezenţa tuturor nobililor şi episcopilor care erau prezenţi. Având permisiunea să vorbească, Lambert a afirmat că este bucuros văzând că regele este dispus să asculte controversele religioase, mai ales că regele era un om cu judecată dreaptă şi cu înalte cunoştinţe.

“N-am venit aici ca să-ţi ascult laudele”! Treci la subiect” l-a întrerupt regele. Intimidat de acest răspuns aspru, Lambert a rămas tăcut.

“De ce stai acolo mut? Ce spui, în sacramentele altarului este trupul lui Cristos sau nu este?” a întrebat regele.

“Sunt de acord cu Sf.Augustin, este trupul lui Cristos din anumite puncte de vedere” a răspuns Lambert.

“Nu-mi vorbi mie de Sf.Augustin sau de alţii. Ce spui tu însuţi?” a întrebat regele în limba latină.

“În acest caz eu nu cred că sacramentul este chiar trupul lui Cristos” a răspuns Lambert.

Regele a lăsat la îndemâna lui Cranmer să continue interogatoriul, care împreună cu episcopul de Wichester şi Tonstal şi episcopul de Durham au încercat să îl facă pe Lambert să-şi schimbe părerea. Lambert era copleşit. Asaltat de zeflemeli şi ameninţări venite din partea unor oameni atât de puternici, impresionat de măreţia locului şi de prezenţa regelui şi epuizat din pricina statului în picioare timp de cinci ore, el s-a cufundat în tăcere.

Până la urmă ziua s-a încheiat, regele întorcându-se încă odată spre Lambert, “Ce mai spui, după atâtea învăţături primite de la oamenii aceştia educaţi? Eşti mulţumit? Vei trăi sau vei muri? Ce spui? Alege.

Lambert a răspuns: “Mă încredinţez şi mă supun voinţei voastre”.

“Încredinţează-te mai degrabă în mâna lui Dumnezeu şi nu a mea”, a răspuns regele.

“Îmi încredinţez sufletul în mâinile lui Dumnezeu dar trupul mi-l încredinţez clemenţei voastre”.

“Dacă te încredinţezi judecăţii mele, vei muri. Eu nu voi apăra pe eretici”. Regele s-a întors către Cromwell, cel mai mare prieten al protestanţilor, “Cromwell citeşte sentinţa lui de condamnare”.

Prin intermediul sfatului episcopului de Winchester, Satan a făcut ca Lambert să fie condamnat chiar de tovarăşii săi protestanţi, Taylor, Barnes, Cranmer şi Cromwell – care toţi vor suferi mai târziu de dragul Evangheliei. Dintre toţi oamenii arşi pe rug la Smithfield nimeni nu a fost tratat atât de crud ca şi Lambert, care în ciuda chinurilor şi-a ridicat mâinile zdrobite cuprinse deja de flăcări şi a strigat oamenilor “Nimeni altul decât Cristos, nimeni altul decât Cristos!”

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari

%d blogeri au apreciat asta: