Compozitorul Nicolaie Moldovean povesteste viata sa

Click aici sa vizionati alte interviuri luate fratelui Nicolaie Moldovean.

Related articles

–>Essential Sermon – Jesus’ Triumphal Entry, William Lane Craig – Dr. William Lane Craig speaks on the significance of Jesus’ triumphal entry in Jerusalem.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Jesus’ Triumphal Entry (William Lane Craig), posted with vodpod

Is God Dead? Atheism vs Christianity. Debate (2 hours) at Wheaton College

April 2008 – Setting: Wheaton College in Norton, Massachusetts, Cole Memorial Chapel- Cicero’s Podium, a Great Issues Debate Series (a  worthy 2 hour debate)

Peter Kreeft (Professor of Philosophy, Boston College) vs Michael Tooley, (Professor of Philosophy and College Professor of Distinction, University of Colorado, Boulder).

Please click on image below to access my Apologetics Page with additional material:

Divine Action in the World (i.e. miracles) Alvin Plantinga Lecture, May 12, 2011 at Western Washington University

the Stainned Gless of depicting the Holy Spirit.

Image via Wikipedia

(VIA)  PDF format link here.

The Heidelberg Catechism: „Providence is the almighty and ever present power of God by which he upholds, as with his hand, heaven and earth and all creatures, and so rules them that leaf and blade, rain and drought, fruitful and lean years, food and drink, health and sickness, prosperity and poverty–all things, in fact, come to us not by chance but from his fatherly hand.”

Classical Christian idea here: Regularity, dependability; but also special action. Miracles in scripture: the parting of the Red Sea, Jesus’s walking on water and changing water into wine, miraculous healings, rising from the dead. But not just in Bible times: according to classical Christians, also now responds to prayers; healings; works in the hearts and minds of his children (internal testimony of the Holy Spirit; sanctification). God constantly causes events in the world.

I. What’s the Problem?

Many theologians think there is a science/religion problem here.

Rudolf Bultmann:

The historical method includes the presupposition that history is a unity in the sense of a closed continuum of effects in which individual events are connected by the succession of cause and effect. [This continuum, furthermore,] cannot be rent by the interference of supernatural, transcendent powers. (Existence and Faith)

Jolm Macquarrie agrees:

The way of understanding miracle that appeals to breaks in the natural order and to supernatural interventions belongs to the mythological outlook and cannot commend itself in a post-mythological climate of thought. … The traditional conception of miracle is irreconcilable with our modem understanding of both science and history. Science proceeds on the assumption that whatever events occur in the world can be accounted for in terms of other events that also belong within the world; and if on some occasions we are unable to give a complete account of some happening … the scientific conviction is that further research will bring to light further factors in the situation, but factors that will turn out to be just as immanent and this-worldly as those already known. (Principles of Christian Theology)

So does Langdon Gilkey:

… contemporary theology does not expect, nor does it speak of, wondrous divine events on the surface of natural and historical life. The causal nexus in space and time which the enlightenment science and philosophy introduced into the Western mind … is also assumed by modem theologians and scholars; since they participate in the modem world of science both intellectually and existentially, they can scarcely do anything else. Now this assumption of a causal order among phenomenal events, and therefore of the authority of the scientific interpretation of observable events, makes a great difference to the validity one assigns to biblical narratives and so to the way one understands their meaning. Suddenly a vast panoply of divine deeds and events recorded in scripture are no longer regarded as having actually happened… Whatever the Hebrews believed, we believe that the biblical people lived in the same causal continuum of space and time in 2 which we live, and so one in which no divine wonders transpired and no divine voices were heard. „Cosmology, Ontology and the Travail of Biblical Language”

So what exactly is the problem?

According to the classical Christian and theistic picture of the world, God is a person, one who has knowledge, loves and hates, and aims or ends; he acts on the basis of his knowledge to achieve his ends. Second, God is all-powerful, all-knowing and wholly good. God has these properties essentially, and indeed necessarily: he has them in every possible world in which he exists, and he exists in every possible world. (Thus God is a necessarily existent concrete being, and the only necessarily existent concrete being.) Third, God has created the world. Fourth, as noted above by the Heidelberg Catechism, God conserves, sustains, maintains in being this world he has created. Fifth, at least sometimes God acts in a way going beyond creation and conservation (e.g., miracles, but also providential guiding of history, working in the hearts of people, etc.)

The problem: God’s special action in the world: action beyond conservation and creation (C&C).

Miracle would be an example. ‘Hands-off Theology’ (Bultmann: „interfering”)

Why is this a problem? Their suggestion: Contrary, somehow, to science.

Gilkey: modern theologians and scholars participate in the world of science….Not just theologians: also philosophers.

Philip Clayton:

Science has created a challenge to theology by its remarkable ability to explain and predict natural phenomena. Any theological system that ignores the picture of the world painted by scientific results is certain to be regarded with suspicion.

He goes on:

But science is often identified with determinism. In a purely deterministic universe there would be no room for God to work in the world except through the sort of miraculous intervention that Hume–and many of his readers–found to be so insupportable. Thus many, both inside and outside of theology, have abandoned any doctrine of divine action as incompatible with the natural sciences. (Anti-interventionism)

Also many scientists. Dawkins, Atkins, et. aI, but also, e.g., H. Allen Orr:

It is not that some sects of one religion invoke miracles but that many sects of many religions do. (Moses, after all, parted the waters and Krishna healed the sick.) I agree of course that no sensible scientists can tolerate such exceptionalism with respect to the laws of nature. (New York Review of Books May 13, 2004).

So the real problem here: science promulgates natural laws; if God did miracles or acted specially in the world, he would have to contravene these laws and miraculously intervene; and that’s contrary to science.

3 Bultmann:

someone who avails herself of modern medicine and uses the wireless (not to mention, I suppose, television, computers, and digital cameras) can’t also believe in the spirit and wonder world of the New Testament.

But is all this really true?

II. The Old Picture

Bultmann, et. al. apparently thinking in terms of classical science (Newtonian mechanics, the later physics of electricity and magnetism represented by Maxwell’s Equations). „God said, ‘Let Newton be, …'”

Newtonian World Picture: God has created the world, which is like an enormous machine proceeding according to fixed laws: the laws of classical physics. But this not sufficient for Anti-interventionism or Hands-off Theology; Newton himself (one thinks) accepted the Newtonian World Picture, but didn’t accept hands-off theology. Newton’s laws describe how the world works provided that the world is a closed (isolated) system, subject to no outside causal influence. (The partial derivative with respect to time of the LaGrangian of the system is zero).

The great conservation laws deduced from Newton’s Laws are stated for closed or isolated systems. Sears and Zemanski’s University Physics: „. . . this is the principle of conservation of linear momentum: When no resultant external force acts on a system, the total momentum of the system remains constant in magnitude and direction.” And the principle of conservation of energy states that „the internal energy of an isolated system remains constant. This is the most general statement of the principle of conservation of energy”.

So these principles apply to isolated or closed systems. Nothing, here, to prevent God from changing the velocity or direction of a particle, or from creating ex nihilo a fullgrown horse. Energy is conserved in a closed system; but it is no part of Newtonian mechanics or classical science generally to declare that the material universe is indeed a closed system. (How could a thing like that be experimentally verified?)

To get hands-off theology, we need more than classical science as such; Determinism. Common definition: the natural laws plus state of the universe at any time entails the state of the universe at any other time.

Pierre LaPlace:

We ought then to regard the present state of the universe as the effect of its previous state and as the cause of the one which is to follow. Given for one instant a mind which could comprehend all the forces by which nature is animated and the respective situation of the beings that compose it–a mind sufficiently vast to subject these data to analysis–it would embrace in the same formula the movements of the greatest bodies of the universe and those of the lightest atom; for it, nothing would be uncertain and the future, as the past, would be present to its eyes.

4 The idea: the material universe is a system of particles such that whatever happens at any time, together with the laws, determines whatever happens at any other time; i.e. the state of the U at any time t together with the laws entails the state of the U at any other time t*. Determinism.

This picture is supposed to preclude SDA, and also human freedom.

But this picture is accurate only if the universe is causally closed: only if God doesn’t act specially in the world. If he did, that great mind would not be able to make its calculations.

LaPlacian picture: the Newtonian picture plus closure. This is the picture guiding the thought of Bultmann, Macquarrie, Gilkey, et.a!. (Interesting irony: in the name of being scientific and up to date they urge on us a picture of the world that is scientifically out of date by many decades.)

But classical science doesn’t assert or include closure (or determinism). The laws describe how things go when the universe is causally closed, subject to no outside causal influence.

J.L. Mackie:

What we want to do here is to contrast the order of nature with a possible divine or supernatural intervention. The laws of nature, we must say, describe the ways in which the world–including, of course, human beings–works when left to itself, when not interfered with. A miracle occurs when the world is not left to itself, when something distinct from the natural order as a whole intrudes into it (The Miracle of Theism).

So the natural laws would take the form: (NL) When the universe is causally closed (God is not acting specially in the world), P. This seems a good description of the laws of nature and fits with the Newtonian picture. So thought of, the natural laws offer no threat to divine special action, including miracles.

The LaPlacian picture results only if we add that the universe is in fact a causally closed system and God never acts specially in it.

So there is in classical science no objection to special divine action (or to human free action, dualistically conceived). To get such an objection, we must add that the (material) universe is causally closed. That’s a metaphysical or theological add on, not part of classical science. Classical science perfectly consistent with special divine action including miracles (walking on water, rising from the dead, creating ex nihilo a full grown horse). No religion/science conflict here; only a religion/metaphysics conflict.

So why do those theologians reject miracles? Because they (mistakenly) think miracles are contrary to science.

But they have another objection: this, so they say, would involve God’s intervening in the world, and these theologians have objections to that (e.g., God would be establishing regularities with one hand, but undermining them with the other). But this is a theological objection, not drawn from science. Nothing in classical science conflicts with miracle or SDA.

III. The New Picture

Quantum mechanics: the LaPlacian (and Newtonian) picture is now superseded; in particular, the laws of qm are probabilistic rather than deterministic. Given a qm system, a system of particles, e.g., they don’t say which configuration will in fact result from the initial conditions, but instead assign probabilities to the possible outcomes. Miracles (walking on water, rising from the dead, etc.) clearly not incompatible with these laws. (No doubt very improbable; but we already knew that.)

Further, on collapse interpretations, e.g., the original Copenhagen interpretation and the collapse theories of Ghirardi, Rimini, and Weber, God could be the cause of the collapses, and of the way in which they occur. And on hidden variable interpretations, the laws describe how things go when God isn’t acting specially.

And if higher level laws supervene on (are determined by) lower level laws, nothing compatible with lower level laws will be incompatible with higher level laws. But very many philosophers, theologians and scientists who are wholly aware of the qm revolution still apparently find a problem with miracles and special divine action generally.

For example, „The Divine Action Project” (so-called by Wesley Wildman (Theology and Science 2, p. 31ff.)), a IS-year series of conferences and publications that began in 1988. So far these conferences have resulted in 5 or 6 books of essays involving some 50 or more authors from various fields of science together with philosophers and theologians, including many of the most prominent writers in the field: John Polkinghome, Arthur Peacocke, Nancey Murphy, Philip Clayton, many others. Certainly a serious and most impressive attempt to come to grips with the topic of divine action in the world. Nearly all of these authors believe that a satisfactory account of God’s action in the world would have to be noninterventionistic.

According to Wesley Wildman in his account of the Divine.Action Project: „… The DAP project tried to be sensitive to issues of theological consistency. For example, the idea of God sustaining nature and its law-like regularities with one hand while miraculously intervening, abrogating or ignoring those regularities with the other hand struck most members as dangerously close to outright contradiction. Most participants certainly felt that God would not create an orderly world in which it was impossible for the creator to act without violating the created structures of order.”

Philip Clayton: the real problem here, apparently, is that it is very difficult to come up with an idea of divine action in the world in which such action would not constitute „breaking natural law” or „breaking physical law.”

Arthur Peacocke comments as follows on a certain proposal for divine action, a proposal according to which God’s special actions would be undetectable: God would have to be conceived of as actually manipulating micro-events (at the atomic, molecular, and according to some, quantum levels) in these initiating fluctuations on the natural world in order to produce the results at the macroscopic level which God wills. But such a conception of God’s action … would then be no different in principle from that of God intervening in the order of nature with all the problems that that evokes for a rationally coherent belief in God as the creator of that order.

But what, exactly, is the problem with intervention? More poignantly, what is intervention?

Can say what it is on the old picture. The form of law: (NL) When the universe is causally closed (when God is not acting specially in the world), P.

So consider the result of deleting the antecedents from the laws and call the conjunction of the P’s ‘L’. There is an intervention when an event E occurs such that there is an earlier state of the universe S such that S&L does not entail E.But nothing like this available on the New Picture. So what would an intervention be?

(1) God does something A that causes a state of affairs that would not have occurred if God had not done A.

But then any act of conservation would be an intervention; and presumably no one’s worried about conservation.

(2) God performs an act A which is neither conservation nor creation that causes a state of affairs that would not have occurred if he had not performed A.

But isn’t this just (substantially) acting specially in the world? The alleged objection to SDA: it involves intervention. What is intervention? SDA. So the problem with SDA is SDA.

(3) God performs an act that is very improbable, given the previous states of the world.

But what’s the problem with that? Why shouldn’t God perform very improbable acts?

(4) There are various lower level generalizations not entailed by qm on which we rely: bread nourishes, people don’t walk on water or rise from the dead, etc. God intervenes when he causes an event contrary to one of those generalizations.

But again, what’s the problem with that? Are we to suppose these lower level regularities are like the laws of the Medes and Persians, so that once God has established one of them, not even he can act contrary to it? In any event this kind of objection is philosophical or theological, not scientific. There is nothing in science, under either the old or the new picture, that conflicts with or even „calls into question” SDA, including miracles.

Istoria Martirilor, John Foxe Capitolul 5 B – Robert Barnes, Kerby si Clarke, Patrick Hamilton, Henry Forrest, Straiton si Gourlay, Thomas Forrest, George Wishart, Adam Wallace, Walter Milne

Traducere de Petru Popovici.


  • Introducerea si Capitolul 1  – Apostolii, Martiraj sub Imparatii Nero, Domitian, Traian, Adrian, Antoninus Verus, Severus
  • Capitolul 2  – Martiraj sub Imparatii Maximumus, Decius, Valerian, Dioclesian, Licinius, Persia, Iulian si Constantin cel Mare
  • Capitolul 3  – John Wycliffe, Sir William Sautre, John Badby, William Thorpe, Jan Huss, Ieremia din Praga, William White, Joan Boughton si Girolamo Savonarola
  • Capitolul 4 – Joan Clerk, Thomas Chase, Laurence Ghest, John Browne
  • Capitolul 5 A – Martin Luter, Ulrich Zwingli, Wendelmuta, Waldenzii, Thomas Bilney, John Twkesbury, John Frith, Andrew Hewet, Thomas Bennett, William Tyndale, John Lambert

Robert Barnes

Barnes ca prizonier isi cere iertare

După ce a absolvit universitatea din Louvain, Robert Barnes a fost numit abatele şi conducătorul călugărilor augustini de la Cambridge. În acele vremuri se preda prea puţină literatură la Cambridge, însă Barnes a introdus studiul literaturii, dând astfel societăţii mulţi tineri educaţi care erau familiarizaţi cu lucrările lui Terence, Plaut, Cicero şi alţii. Odată ce studiul literaturii a fost pus la punct, Barnes a început să predice din epistolele lui Pavel, dând astfel Bisericii mulţi oameni destoinici.

Cunoştinţele scripturale ale lui Barnes au devenit faimoase datorită prelegerilor, discuţiilor şi predicilor sale, căci el predica întotdeauna împotriva episcopilor şi ipocriţilor; însă a continuat să susţină idolatria Bisericii până când a fost convertit de către Bilney.

Barnes şi-a rostit prima predică de protestant la biserica St.Edward’s Church din Cambridge şi imediat a fost acuzat de erezie. Adus în faţa cardinalului Wolsey, a fost convins de prietenii săi să abjure şi a făcut penitenţă publică la biserica St.Paul’s înainte de a fi întemniţat pentru un an şi jumătate. După eliberarea sa din închisoare, Barnes a fost trimis în calitate de deţinut eliberat la călugării din Londra, ordinul austin, însă aceştia i-au adus în curând şi mai multe acuzaţii şi a fost silit astfel să plece în Antwerp, la Luther.

Harta din 1624 - Antwerp, Belgia

În timpul petrecut la Antwerp, Barnes s-a împrietenit cu Luther, Melanchton, Ducele de Saxonia şi regele Danemarcei, care l-a trimis împreună cu Lubeck ca ambasador la regele Henric VIII. Sir Thomas More a vrut să-l prindă în timpul cât a fost în ţară însă regele nu l-a lăsat deoarece Cromwell, prietenul şi sfătuitorul său a devenit protectorul protestanţilor. Barnes a avut permisiunea să susţină dispute cu episcopii şi să părăsească ţara atunci când va dori. El s-a întors la Luther în Wittemberg ca să-şi publice cărţile, după care a a venit în Anglia la începutul domniei reginei Anna de Boleyn şi a devenit un predicator respectat.

Odată ce Stephen Gardiner a sosit din Franţa, au început din nou necazurile protestanţilor. Din acel moment încolo religia a avut de suferit, ca şi regina Anna şi Cromwell de altfel, iar Barnes a fost întemniţat în Turnul Londrei până la arderea sa pe rug în ziua de 30 iulie, cu două zile după moartea lui Cromwell. Împreună cu el au fost arşi pe rug alţi doi protestanţi, Gerrand şi Jerome, şi trei catolici, Powel, Featherstone şi Abel. Faptul că atât protestanţii cât şi catolicii au fost pedepsiţi în acelaşi timp pentru credinţa lor a pus întreaga naţiune în încurcătură, deşi acesta a fost rezultatul politic al divizării consiliului de coroană, jumătate fiind catolici şi jumătate fiind protestanţi.

Legea celor şase articole

În anul 1539 parlamentul, la instigarea regelui Henric al VIII-lea a promulgat cele Şase Articole care sprijinea doctrina catolică a celibatului preoţesc şi a transubstanţierii. Pedeapsa pentru încălcarea acestei legi era moartea, fără posibilitatea de abjurare, deşi legea a fost puţin relaxată de parlament în 1544, lăsând posibilitatea abjurării şi a penitenţei pentru primele două condamnări şi aplicarea pedepsei capitale pentru cea de-a treia condamnare.

În acelaşi timp parlamentul a interzis toate cărţile lui Tyndale, toate cântecele, piesele de teatru şi toate cărţile în limba engleză care încălcau cele Şase Articole. Textul Bibliei a fost interzis tuturor femeilor, meseriaşilor, ucenicilor, călătorilor, slujitorilor, pădurarilor, fermierilor şi muncitorilor. Nobililor şi soţiilor lor le era îngăduit să citească Biblia doar dacă o făceau în tăcere, fără să îşi expună părerile cu privire la ea.

O altă reglementare dată prin cele Şase Articole îngăduia unei persoane acuzate de erezie să aducă martori care să-l sprijine, într-un număr egal cu sau mai mare decât numărul martorilor acuzării. Acest lucru nu a mai fost permis niciodată până atunci în procesele de erezie.

Kerby şi Clarke

Kerby şi Clarke au fost prinşi la Ipswich în 1546 şi aduşi în faţa Lordului Wentworth şi a altor comisionari pentru a fi cercetaţi. În cadrul procedurilor au fost întrebaţi dacă cred în transubstanţiere şi recunoscând că nu cred, amândoi şi-au afirmat credinţa cum că Cristos a instituit Cina cea de taină ca o comemorare a morţii Sale pentru iertarea păcatelor, însă acest lucru nu presupunea implicarea a chiar trupului şi sângelui în sacrament.

Kerby a fost condamnat să ardă pe rug în ziua următoare la Ipswich iar Clarke în lunea următoare la Bury. În momentul în care şi-a auzit sentinţa Kerby s-a închinat adânc, şi-a ridicat mâinile şi a strigat “Slavă Dumnezeului cel Atotputernic!”

În ziua următoare Kerby a fost dus în piaţă la ora zece dimineaţa, unde rugul şi lemnele erau deja pregătite. El s-a dezbrăcat până la cămaşă, având tichia de noapte pe cap şi a fost înlănţuit de stâlp. Au fost prezenţi în jur de două mii de oameni, printre care şi Lord Wentworth. După o predică susţinută de către Dr.Rugham în timpul căreia Kerby a comentat cu glas tare către oameni ori de câte ori era de acord sau în dezacord faţă de Rugham, i s-a dat timp să-şi rostească rugăciunile, care i-au mişcat pe toţi până la lacrimi, chiar şi pe lordul Wentworth. S-a dat foc rugului şi Kerby a strigat la Dumnezeu, bătându-şi pieptul cu pumnii şi ridicându-şi mâinile până când a putut s-o facă. Toţi cei prezenţi L-au slăvit pe Dumnezeu pentru credincioşia până la moarte a lui Kerby.

În timp ce Roger Clarke era dus la rug lunea următoare în Bury, au fost întâlniţi de o procesiune a ostiei. Clarke a refuzat să-şi plece capul sau să-şi descopere capul, mustrând vehement o asemenea idolatrie şi mâniindu-i pe slujbaşii din jurul său.

Moartea regelui Henric al VIII-lea

După o lungă suferinţă, la sfârşitul lunii ianuarie 1547, a devenit evident pentru medicii regelui Henric al VIII-lea că acesta era pe moarte. Deşi credeau că regele trebuie să ştie în ce stare se află sănătatea sa, nici unul nu era dispus să rişte să îl înştiinţeze. Sarcina a căzut asupra unuia, numit Master Denny, care i-a spus curajos regelui că este pe moarte şi l-a îndemnat să se pregătească chemându-L pe Dumnezeu prin Cristos pentru har şi îndurare.

Regele a ascultat de Denny, a reflectat asupra propriilor păcate pe care le regreta însă a conchis “ândurarea lui Cristos poate să-mi ierte toate păcatele, chiar dacă acestea ar fi mai rele decât sunt”.

Bucuros că îl aude pe rege vorbind astfel, Denny l-a întrebat dacă i-ar place să vorbească cu cineva. Henric a răspuns că i-ar place să-l vadă pe Dr.Cranmer, dar când acesta a sosit, regele nu mai putea vorbi şi era prea puţin conştient; el a putut doar să-şi întindă mâna şi să-i apuce mâna lui Cranmer. Acesta l-a îndemnat pe rege să-şi pună nădejdea în Cristos şi să apeleze la îndurarea Sa iar Henric i-a apăsat mâna în semn că face acest lucru, după care a murit. Henric a domnit timp de treizeci şi şapte de ani şi nouă luni şi a lăsat în urmă trei copii; Edward, Mary şi Elizabeth.

Patrick Hamilton

Locul executiei marcat in piatra

Primul martir scoţian a fost Patrick Hamilton, abate de Ferne, fiul lui Sir Patrick Hamilton de Kincavill şi a lui Catherine Stewart, fiica Ducelui de Albany. Tânărul Hamilton a fost educat la St.Andrew’s în filozofia liberală a lui John Mair, dar a citit după aceea şi lucrările lui Luther din proprie iniţiativă. El a fost cunoscut pentru liberalismul gândirii sale şi şi-a însuşit din toată inima teologia protestantă, însă a fugit la Wittemberg atunci când a fost somat să se înfăţişeze înaintea conciliului eclesiastic.

La Wittemberg, Hamilton s-a împrietenit cu Luther şi cu Melanchton, care l-a recomandat lui Lambert, rectorul universităţii din Marpurg. Lambert l-a instruit şi mai mult pe Hamilton în protestantism, ceea ce a dus la o mare schimbare în lăuntrul său. Înainte vreme fusese sceptic şi timid dar acum a devenit curajos, aproape dur şi a hotărât să se întoarcă în Scoţia pentru a predica acolo credinţa.

Hamilton a ajuns în Scoţia în anul 1527 şi s-a adresat în mod public poporului de câteva ori până să fie prins şi întemniţat. Tinereţea sa- avea douăzeci şi opt de ani-talentul său şi atitudinea sa plăcută şi blândă au determinat pe mulţi dintre feţele bisericeşti să încerce să-l facă pe Hamilton să-şi schimbe părerile sau măcar să-l convingă să nu îşi mai predica credinţa şi să deranjeze astfel Biserica. Hamilton s-a ţinut atât de tare încât a convertit un preot catolic pe nume Aless, care l-a vizitat în celula sa. Cu timpul şi Aless a ajuns să fie persecutat pentru noua sa credinţă şi a fost ars pe rug.

Urcat pe eşafod, Hamilton şi-a dat toate hainele slujitorului său, mângâindu-l cu cuvintele “Ceea ce am să sufăr eu, prietenul meu drag, pare amar şi înfiorează carnea. Dar adu-ţi aminte că aceasta este intrarea în viaţa veşnică, care nu este pentru aceia care se dezic de Domnul”.

Deşi suferinţa i-a fost prelungită din pricina neîndemânării călăului, el nu a încetat să predice oamenilor care erau de faţă. “Cât va mai dura o Doamne, întunericul care acoperă această împărăţie? Cât vei mai îngădui această tiranie a oamenilor?” a strigat el şi a murit cu cuvintele “Doamne Isuse, primeşte sufletul meu”!

Henry Forrest

La câţiva ani după moartea lui Hamilton, Henry Forrest a predicat că acesta a fost un martir şi ceea ce el proclama era adevărat. Forrest a fost întemniţat de către James Beaton, arhiepiscopul de la St.Andrew’s, care a trimis un călugăr pe nume Walter Land să asculte spovedania lui Forrest. În spovedania sa aşa-zis secretă, el şi-a afirmat credinţa în Hamilton şi în cauza pentru care acesta şi-a dat viaţa. Călugărul s-a dus imediat la episcop şi i-a spus tot ce Forrest a mărturisit în spovedania sa, mărturisire care a fost folosită drept dovadă atunci când a fost judecat.

În ziua execuţiei, Forrest a fost deposedat de toate funcţiile sale bisericeşti în faţa clerului, în timp ce striga cuvintele “Ruşine celor prefăcuţi! Ruşine călugărilor falşi! Nu respectă taina spovedaniei! De azi încolo nimeni să nu se mai încreadă în vreun călugăr, căci condamnă Cuvântul lui Dumnezeu şi înşeală pe oameni”.

Forrest a plătit cu viaţa pentru mărturia sa credincioasă, la partea nordică a gardului bisericii St.Andrew’s.

James Hamilton, Catherina Hamilton, Straiton, Gourlay

În anul 1534, James Hamilton, Catherine Hamilton, David Straiton şi Norman Gourlay au fost chemaţi înaintea regelui James V la Edinburgh. James Hamilton a fost acuzat că susţine ideile fratelui său Patrick. Regele l-a avertizat pe Hamilton să nu se prezinte la judecată, fiindcă nu-l va putea apăra ci să părăsească ţara şi să-şi abandoneze pământurile şi averea pentru a putea să-şi scape viaţa.

Catherine Hamilton, sora lui James şi mătuşa regelui, a fost acuzată că nu crede că poate fi mântuită prin fapte. După o discuţie îndelungată cu un avocat pe nume John Spens, ea a conchis exclamând “Fapte aici, fapte acolo! Ce fel de fapte sunt acestea? Eu ştiu că nici o faptă nu mă poate mântui decât lucrarea mântuitoare a lui Cristos, Domnul şi Mântuitorul meu!”

Regele s-a întors într-o parte ca să poată râde la auzul răspunsului ei după care a chemat-o pe Catherine la el şi a convins-o să se abjure de dragul familiei. Ea a fost pusă în libertate.

Straiton a fost un domn dintr-o familie bună, dar s-a certat cu episcopul de Moray cu privire la zeciuală. Într-una din zile, când a fost provocat de colectorii Bisericii, Straiton a poruncit slujitorilor săi să arunce înapoi în mare fiecare al zecelea peşte pe care l-au prins şi l-a îndemnat pe colector să meargă şi să-şi caute taxa în mare. Dar apoi s-a liniştit şi a devenit un convertit sincer al reformei. Acuzat de erezie, Straiton a refuzat să se dezică de credinţa sa şi astfel a fost ars pe rug împreună cu Gourlay, în ziua de 27 august 1534.

Vicarul Thomas Forrest

În fiecare duminică, vicarul Thomas Forrest predica din Evanghelie, lucru pe care de obicei îl făceau doar călugării. Drept răzbunare, aceştia l-au acuzat că a dezvăluit tainele Scripturii la oamenii de rând, că a citit Biblia în limba oamenilor de rând şi a făcut ca clerul să fie dispreţuit de către popor.

Episcopul de Dunkeld l-a chemat pe vicar la el şi l-a sfătuit să nu mai predice în fiecare duminică; dacă voia să facă acest lucru, trebuia să se călugărească.

Forrest i-a răspuns că o singură predică din Evanghelie într-o săptămână cu greu poate fi suficient, însă episcopul a continuat să-şi suusţină ideea că ei nu au fost ordinaţi să predice şi a recunoscut că el nici măcar nu cunoaşte Vechiul Testament, dar este mulţumit să-şi cunoască liturghierul. Thomas Forrest nu a păţit nimic de data aceasta chiar dacă şi-a menţinut poziţia şi a refuzat să se oprească din predicarea din Biblie.

Insă la scurtă vreme după aceasta, el a fost arestat împreună cu doi călugări, pe nume Keillor şi Beveridge, un preot pe nume Duncan Simpson, un domn pe nume Robert Forrester şi alţi trei sau patru oameni din oraşul Stirling. Fiind acuzaţi că sunt eretici de seamă care învaţă erezii, nu li s-a dat nici unuia dintre ei ocazia să abjure. Acuzaţiile principale aduse împotriva lor au fost că au luat parte la căsătoria unui preot şi au mâncat carne la nuntă, lucru desfăşurat în timpul postului Paştelui.

Au fost cu toţii arşi pe rug la Edinburgh, în luna februarie a anului 1538 sau 1539.

George Wishart

În anul 1543 George Wishart preda la universitatea din Cambridge. El era un bărbat înalt, cu o expresie uşor tristă, cu părul negru şi o barbă lungă. Acest băştinaş din Scoţia era un om plăcut, politicos şi umil, căruia îi plăcea să călătorească, să înveţe şi să îneveţe pe alţii. El se îmbrăca întotdeauna în negru şi hainele sale folosite le dădea în mod obişnuit săracilor. Wishart era bine cunoscut pentru milostenia sa creştinească şi pentru modul spartan în care trăia, mâncând de două ori pe zi, postind o zi din patru şi dormind pe o saltea de paie cu aşternuturi de canava, pe care le dăruia ori de câte ori îşi schimba patul.

Wishart a fost arestat şi întemniţat în castelul St.Andrew şi pus în lanţuri pentru doctrina sa. În ziua în care a fost somat să se prezinte înaintea cardinalului la St.Andrew’s, a fost escortat la biserică de către o sută de oameni înarmaţi. Oprindu-se o clipă ca să-şi dea punga cu bani unui sărac care şedea lângă uşă, a fost condus la cardinal. Vicarul John Winryme s-a urcat la amvon pentru a predica despre erezie, după care Wishart a trebuit să stea lângă amvon şi să-l asculte pe John Lauder rostind acuzaţiile aduse împotriva sa. Când acest preot bine hrănit le-a citit pe toate, cu faţa scăldată în transpiraţie şi cu spume la gură, a scuipat în obrazul lui Wishart şi l-a întrebat “Cum răspunzi acestor acuzaţii, trădătorule şi hoţule?”

Vicarul a îngenuncheat puţin la amvon pentru a se ruga, după care a răspuns calm şi politicos, cerând să fie lăsat să-şi explice doctrina din trei motive: “În primul rând pentru că prin predicarea Cuvântului lui Dumnezeu se descoperă Slava Sa. De aceea este logic ca de dragul arătării slavei lui Dumnezeu să mă auziţi învăţând Cuvântul curat al lui Dumnezeu. În al doilea rând, din moment ce mântuirea vine din Cuvântul lui Dumnezeu ar fi nedrept din partea voastră să nu mă ascultaţi învăţând Cuvântul lui Dumnezeu.

În al treilea rând, învăţătura voastră este plină de cuvinte hulitoare şi abominabile care vin de la diavol. Ar trebui să cunoaşteţi învăţătura mea pentru ca să nu trebuiască să mor în mod nedrept spre condamnarea sufletelor voastre. De când am venit în această ţară nu am făcut nimic altceva decât să-i învăţ pe oameni poruncile lui Dumnezeu, cele douăsprezece articole ale credeului şi rugăciunea Domnului în limba lor maternă. În Dundee i-am învăţat din Epistola lui Pavel către Romani şi vă voi arăta cum am făcut să-i învăţ…”

Acuzatorul său a strigat dintr-odată “Ereticule, trădătorule şi hoţule” Nu ai avut dreptul să predici! Ţi-ai arogat această putere fără ca să ai autoritate din partea Bisericii!”

Prelaţii adunaţi la faţa locului au exclamat “Dacă îl vom lăsa să predice în acest loc, el este atât de îndemânatic şi cunoaşte atât de bine Scripturile încât îi va întoarce pe oameni împotriva noastră”.

Văzând care este planul lor, Wishart a cerut să poată apela la lordul guvernator, din moment ce acesta îl arestase de fapt şi astfel el ar trebui să fie judecat de către autorităţile civile şi nu de către Biserică.

În ciuda acestui apel al său, au fost citite optsprezece capete de acuzare împotriva sa, la care a răspuns pe rând, susţinându-şi în mod corect opinia cu ajutorul Scripturii. Când episcopii au terminat capetele de acuzare, l-au condamnat pe Wishart să moară pe rug ca eretic, ignorând replicile sale şi au risipit adunarea.

Întors în temniţa din castel, Wishart a refuzat să se spovedească la cei doi călugări care au venit în acest scop şi a cerut să se spovedească la Vicarul John Winryme care a predicat la audierea sa.

Rugul a fost pregătit şi spânzurătoarea a fost înălţată. Cardinalul, temându-se că prietenii lui Wishart îl vor salva, a dat ordin ca toate armele din castel să fie îndreptate către spânzurătoare. Lui Wishart i s-au legat mâinile la spate şi i s-a pus un lanţ în jurul pieptului, apoi a fost dus la rug fiind tras de o funie care i-a fost legată la gât.

Wishart le-a spus oamenilor adunaţi acolo să nu lase ca moartea să îi îndepărteze de Cuvântul lui Dumnezeu.

“Vă îndemn să iubiţi Cuvântul lui Dumnezeu şi să suferiţi răbdători, cu inima împăcată, de dragul Cuvântului care este mântuirea voastră şi mângâierea voastră veşnică”.

Apoi a rugat mulţimea să îi ajute pe urmaşii lui să rămână înrădăcinaţi în învăţătura sa.

“Nu mă tem de acest foc cumplit. Dacă veţi fi prigoniţi din pricina Cuvântului să nu vă temeţi de aceia care ucid trupul dar nu pot ucide sufletul. În seara aceasta voi sta la masă cu Domnul”.

După ce Wishart L-a rugat pe Dumnezeu să-i ierte pe cei care l-au condamnat, călăul a îngenuncheat înaintea sa zicând:

“Domnule, vă rog să mă iertaţi, nu sunt vinovat de moartea dumneavoastră”.

“Vino încoace,” a răspuns Wishart. Când călăul s-a apropiat de el, Wishart l-a sărutat pe obraz şi i-a spus “Iată semnul iertării mele. Fă-ţi datoria”. În timp ce Wishart a fost spânzurat şi ars pe rug, mulţimea l-a jelit şi s-a plâns că a fost măcelărit un miel nevinovat.

Adam Wallace

Adam Wallace a fost judecat în biserica Blackfriar’s din Edinburgh înaintea unei mari mulţimi de preoţi, episcopi, arhiepiscopi, profesori şi autorităţi civile. Acuzatorul său a fost John Lauder, paroh de Marbottle, care era îmbrăcat într-un stihar cu glugă roşie.

Wallace arăta ca şi un om simplu şi sărac atunci când a fost adus la judecată. Lauder a început spunând “Adam Wallace, eşti acuzat de următoarele erezii: în primul rând i-ai învăţat pe oameni că pâinea şi vinul de pe altar nu devin trupul şi sângele lui Cristos după rugăciunea de consacrare”.

Wallace s-a întors către judecători: “Nu am învăţat pe nimeni altceva şi nu am spus nimic altceva decât ceea ce am găsit în această carte care este Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă am greşit, accept pedeapsa voastră, dar tot ce am spus din această carte.” După care a citat Mat.26:26-28 şi Luca 22:19.

S-a mai citi odată acuzaţia şi lui Wallace i s-a poruncit să răspundă cu da sau cu nu. “Nu i-am învăţat decât pe aceia care m-au rugat s-o fac şi aceasta nu am făcut-o prea des. Ceea ce am afirmat este că dacă sacramentele sunt cu adevărat admnistrate şi folosite aşa cum le-a instituit Fiul Dumnezeului cel viu, atunci Dumnezeu este prezent acolo.”

Întrebat iarăşi, Wallace a folosit Scriptura pentru a arăta de ce credea el că ostia nu poate fi chiar trupul şi sângele lui Cristos.

Acuzatorii au trecut la cel de-al doilea capăt de acuzare: “I-ai învăţat pe oameni că misa este idolatrie şi este urâtă de Dumnezeu”.

Wallace a răspuns: “Am citit Cuvântul lui Dumnezeu în trei limbi şi nu am găsit în el cuvântul “misa”. Dacă misa nu se întemeiază pe Scriptură atunci este idolatrie şi este urâtă de Dumnezeu. Dar dacă cineva o să-mi poată arăta acest cuvânt în Scriptură, o să-mi recunosc greşeala şi mă voi supune corecării şi pedepsei”.

Acuzatorul a continuat: “Ai învăţat în mod făţiş că Dumnezeu este doar o pâine, semănată ca bob de grâu, crescută în pământ şi coaptă de către oameni. Nimic altceva”.

“Eu mă închin la Tatăl, la Fiul şi la Duhul Sfânt, cele Trei Persoane ale Dumnezeirii care sunt una şi care au creat şi au dat forma cerurilor şi pământului şi la tot ce cuprind ele. Nu ştiu la ce Dumnezeu vă închinaţi voi, dar dacă mi-l arătaţi, vă voi putea spune ce anume este el”.

Wallace a rămas neclintit în mărturia sa şi a fost condamnat şi trimis înapoi în temniţă. În ziua morţii sale, păzitorii săi l-au avertizat să nu vorbească mulţimii, însă mulţi oameni i-au spus “Dumnezeu să Se îndure de tine” în timp ce trecea, la care el răspundea “Să Se îndure şi de voi”. Ajuns la stâlpul rugului, s-a adresat mulţimii: “Să nu vă tulburaţi din pricină că eu mor de dragul adevărului. Ucenicul nu este mai mare ca Învăţătorul său.” Păzitorii l-au ameninţat fiindcă a vorbit iar el s-a uitat către cer zicând “Nu vor să mă lase să vorbesc”.

S-a dat foc rugului şi Adam Wallace s-a dus credincios să fie cu Dumnezeu.

Walter Milne

Dintre martirii scoţieni, Walter Milne a fost cel care a avut un rol crucial, întrucât din cenuşa sa au răsărit mii de alţi susţinători ai crezului său, care au silit Biserica Scoţiei să dezbată problema adevăratei religii atât cu francezii cât şi cu Biserica Catolică.

Milne a fost preotul paroh din Lunan şi a îmbrăţişat doctrinele Reformei, fiind condamnat pentru aceasta pe vremea lui beaton. Milne a reuşit să scape din închisoare şi să se ascundă în Scoţia până când indulgenţa reginei i-a îngăduit să-şi reia activitatea de predicare. Silit să se ascundă din nou, el a fost prins şi judecat pentru erezie la biserica St.Andrew’s, având atunci optzeci şi doi de ani.

Iată dialogul care a avut loc între Milne şi Andrew Oliphant, unul din preoţii episcopului, la procesul care a avut loc în aprilie 1551:

“Ce crezi despre căsătoria preoţilor?” a întrebat Oliphant.

“Socotesc că este o legătură binecuvântată, fiindcă Cristos însuşi a păstrat-o, a aprobat-o şi a lăsat-o oamenilor. Dar dumneata nu crezi că este şi la îndemâna dumitale şi o respingi, în timp ce îţi iei soţiile şi fiicele altor oameni, fără să mai respecţi legământul instituit de Dumnezeu. Ai jurat castitate dar ţi-ai încălcat jurământul. Sfântul Pavel mai degrabă s-ar fi căsătorit decât să ardă, şi eu am făcut la fel, căci Dumnezeu nu a interzis niciodată cuiva căsătoria”.

Cele 7 sacramente- Limba Eng.

“Daţi-mi mie Cina Domnului şi botezul şi restul puteţi să-l împărţiţi între voi. Dacă totuşi sunt şapte sacramente, de ce aţi omis una din ele, căsătoria, şi v-aţi dedat la imoralitate?”

“Eşti împotriva sacramentului altarului şi spui că misa este idolatrie”.

“Voi faceţi ca şi stăpânul sau regele care cheama pe mulţi la masa sa şi când masa este pusă şi sună clopotul care cheamă oamenii la masă, se întoarce cu spatele la cei chemaţi, mănâncă singur şi îşi bate joc de ceilalţi. Asta faceţi şi voi”.

“Negi că sacramentul altarului este chiar trupul lui Cristos”.

“Scriptura lui Dumnezeu nu trebuie înţeleasă în mod carnal, firesc ci în mod duhovnicesc şi aceasta pe baza credinţei. Iar în ceea ce priveşte misa, este o greşeală. Cristos S-a dat pe Sine o singură dată pentru a fi răstignit pentru păcatele oamenilor şi nu o va mai face niciodată din nou. El a pus capăt tuturor fertfelor”.

“Negi slujba episcopală”.

“Cei pe care îi numiţi episcopi nu fac lucrarea unui episcop aşa cum o defineşte Pavel în Epistola sa către Timotei. Ei trăiesc pentru plăceri şi nu le pasă de turma lor. Ei nu cinstesc Cuvântul lui Dumnezeu ci aleargă după propria lor cinste”.

“Te-ai pronunţat împotriva pelerinajelor”.

“Pelerinajele nu sunt poruncite în Scriptură. Nicăieri nu se comit imoralităţi mai mari ca la pelerinajele voastre.”

“Predici pe ascuns în case şi pe câmp predici în mod făţiş”.

“Da, şi predic şi pe mare, într-o corabie”.

“Te lepezi de credinţa ta sau nu? Că dacă n-o faci, te voi condamna”.

“Sunt acuzat pentru însăşi viaţa mea. Oricum sunt dator cu o moarte, aşa că îţi spun aşa cum i-a spus Cristos lui Iuda, să faci repede ceea ce ai de făcut. Nu mă voi dezice de adevăr, eu sunt grâu şi nu pleavă şi nu voi fi suflat de vânt sau de imblaciu, ci voi supravieţui”.

16th Century Scotland

Andrew Oliphant a dat ordin ca Milne să fie dat pe mâna unui judecător laic pentru a fi ars pe rug ca eretic, însă primarul oraşului a refuzat să fie judecătorul lui, aşa cum a făcut şi şambelanul episcopului. Întregul oraş a fost tulburat în aşa măsură încât nu le-au vândut slujitorilor episcopului nici măcar o funie cu care să-l lege pe Milne de stâlp sau de butoiul cu gudron. Până la urmă, Alexander Summerwail, mai ignorant şi mai crud decât ceilalţi, a acţionat ca judecător şi l-a trimis pe Milne pe rug.

Când Milne a fost adus la locul execuţiei, Oliphant i-a poruncit să se urce la stâlpul rugului.

“Nu urcă-mă dumneata acolo şi fă-te părtaş morţii mele. Legea lui Dumnezeu îmi interzice să mă omor pe mine însumi. Dar mă voi lăsa urcat bucuros”, a răspuns Milne. Oliphant l-a urcat atunci el însuşi pe bătrân pe rug.

Milne s-a adresat mulţimii zicând: “Dragi prieteni, eu sufăr astăzi pentru ca să apăr credinţa în Isus Cristos, arătată în Vechiul şi Noul Testament. Îl slăvesc pe Dumnezeu pentru că m-a chemat să pecetluiesc adevărurile Sale cu însăşi viaţa mea, pe care aşa cum am primit-o de la El, am să o dau pentru slava Sa de bunăvoie. Dacă vreţi să scăpaţi de moartea veşnică, nu vă lăsaţi înşelaţi de minciunile preoţilor, călugărilor, stareţilor, episcopilor şi a celorlaţi din secta lui anticrist. Puneţi-vă nădejdea doar în Isus Cristos şi îndurarea Sa pentru a fi mântuiţi”.

Mulţimea l-a plâns şi l-a jelit pe Milne şi moartea sa i-a impresionat atât de mult încât el a fost ultimul martir religios care a trebuit să moară în Scoţia.

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!

România – LIVE webcams de la orase mari