Istoria Martirilor, John Foxe Capitolul 6 A – John Rogers, Laurence Sanders, John Hooper, Rowland Taylor, William Hunter

Cititi  Introducerea si Capitolul 1  –  Capitolul 2  –  Capitolul 3  –  Capitolul 4  –  Capitolul 5A  –  Capitolul 5B

John Rogers

John Rogers a fost educat la universitatea din Cambridge şi a slujit ca şi capelan al comercianţilor englezi care trăiau la Antwerp în Olanda. Acolo el s-aântâlnit cu William Tyndale şi Miles Coverdale, care amândoi au părăsit Anglia cu o vreme înainte. Fiind convertit la protestantism, Rogers i-a ajutat pe cei doi la traducerea Bibliei în limba engleză, s-a căsătorit şi s-a mutat la Wittemberg, unde i s-a încredinţat o adunare s-o conducă.

Rogers şi-a slujit adunarea timp de doi ani înainte de a se întoarce în Anglia, în timpul domniei regelui Edward VI, care a proscris catolicismul şi a făcut din protestantism religie de stat. Rogers a slujit în biserica St.Paul’s până când tronul a fost ocupat de regina Maria, care a proscris Evanghelia şi a adus înapoi catolicismul în Anglia.

Chiar şi în aceste condiţii Rogers a continuat să predice împotriva proclamaţiei reginei, cână când consiliul i-a ordonat să rămână în arest la domiciliu în propriul său oraş, ceea ce el a şi făcut deşi ar fi putut lesne părăsi ţara. Protestantismul nu a putut să prospere în timpul domniei reginei Maria, Rogers ştia că ar putea găsi de lucru în Germania şi avea şi o soţie şi zece copii la care trebuia să se gândească, însă a ales să nu-şi abandoneze cauza de dragul de a-şi scăpa viaţa. A rămas în arest la domiciliu pentru o bună bucată de timp, până când Bonner, episcopul Londrei a făcut ca să fie întemniţat la Newgate, laolaltă cu hoţii şi criminalii, ca apoi Winchester să-l condamne la moarte.

Dimineaţa devreme, în ziua de 4 februarie 1555, soţia temnicerului l-a trezit pe Rogers şi i-a spus să se îmbrace în grabă; era ziua în care trebuia să urce pe rug. El şi-a întâlnit soţia şi cei unsprezece copii pe drum spre Smithfield, dar a refuzat să abjure. Sosit la Smithfield, a mai primit o şansă din partea şerifului Woodroofe.

“Voi pecetlui cele ce le-am predicat cu sângele meu”, a răspuns Rogers.

“Deci este un eretic”. a zis Woodroofe.

“Asta se va cunoaşte doar în ziua judecăţii”.

“Ei bine, eu n-am să mă rog pentru tine!”

“Eu însă mă voi ruga pentru dumneata”.

Cu puţin înainte de a fi aprins rugul, a sosit o graţiere dar Rogers a refuzat să se lepede de credinţa sa şi să accepte graţierea, devenind astfel primul martir care a murit în timpul domniei reginei Maria.

Click pe sageata ‘More‘ sa citi mai departe…

Laurence Sanders

După ce regina Maria a interzis deja în primul an al domniei sale predicarea protestantă, câţiva slujitori ai lui Dumnezeu au continuat să predice Evanghelia ca pastori particulari. Unul dintre aceştia era şi Lawrence Sanders.

El se trăgea dintr-o familie nobilă prosperă, a studiat la Eton şi King’s College din Cambridge. Întrucât mama sa văduvă dorea ca el să devină comerciant, s-a dus ucenic la un comerciant numit Sir William Chester.

Însă în curând Sanders şi-a dat seama că de fapt vrea să devină predicator, iar Chester fiind un om bun l-a eliberat de condiţiile impuse prin contract, aşa că Sanders s-a putut întoarce la Cambridge ca student la teologie.

Sanders a început să predice în timpul domniei regelui Edward, când protestantismul a devenit religia oficială a Angliei. După ce a deţinut câteva funcţii, a devenit predicator la ţară, în Leicestershire, unde a slujit sârguincios până când i s-a oferit o slujbă la o biserică din Londra numită Allhalows. Tocmai când era pe punctul să renunţe la slujba sa la ţară pentru a se putea concentra slujirii în parohia londoneză, regina Maria şi-a depus pretenţia la tron. Văzând că ea va aduce vremuri grele pentru toţi protestanţii, Sanders şi-a păstrat ambele slujbe; dacă ar fi renunţat la una din ele, în mod sigur ar fi fost înlocuit cu un catolic.

Astfel că a fost nevoit să călătorească de la o parohie la alta până când a devenit ilegală predicarea Evangheliei. Sanders a continuat să predice în adunarea sa de la ţară până când a fost oprit cu forţa să o mai facă. Din moment ce nu mai putea sluji acolo, s-a dus înapoi la Londra.

Odată intrat în oraş în ziua de 14 octombrie, sâmbăta, el s-a întâlnit cu Sir John Mordant, consilier al reginei, care l-a avertizat să nu predice în ziua următoare; Sanders i-a ignorat sfatul şi şi-a ţinut predica în dimineaţa următoare. În timp ce se pregătea pentru predica de după- masă, a fost ridicat din biserica sa şi dus în faţa episcopului, a lui Sir John Mordant şi a câtorva capelani. Episcopul l-a pus să-şi aştearnă pe hârtie crezul despre transubstanţiere şi l-a trimis înaintea lordului cancelar care l-a întemniţat.

După ce a stat întemniţat timp de cinsprezece luni, perioada în care a rămas credincios conştiinţei sale, Sanders a fost dus la judecată înaintea lordului cancelar şi a fost acuzat de trădare, erezie şi de răzvrătire. După ce i s-a arătat hârtia pe care a scris-o despre substanţiere, Sanders a răspuns: “Ce-am scris, am scris. Nu mă ştiu vinovat de nimic altceva şi nu puteţi să mă acuzaţi de nimic”.

După ce a fost excomunicat şi dat pe mâna autorităţilor legale, a fost vizitat în închisoare de către episcopul Londrei, care a venit să-l deestituie din toate funcţiile, pe data de 4 februarie. După ce episcopul a terminat ce avea de făcut, Sanders i-a spus “Mulţumesc lui Dumnezeu că nu sunt din biserica ta”.

În ziua de 8 februarie, Sanders a îmbrăţişat stâlpul rugului şi l-a sărutat zicând: “Bun venit la crucea lui Cristos, bine ai venit viaţă veşnică”.

John Hooper

În timpul domniei regelui Edward, John Hooper a slujit ca episcop a doua dioceză, purtându-se întotdeauna după sfaturile date episcopilor de către Pavel în Epistola sa către Timotei. El nu a căutat niciodată câştiguri personale, ci s-a îngrijit de turma sa şi de mântuirea ei, dăruind altora toţi banii care îi veneau. De două ori eu însumi(Foxe) am văzut casa lui Hooper plină de cerşetori şi săraci care mâncau la masa lui umplută de cârnaţi, lucru despre care un slujitor mi-a spus că se întâmplă în fiecare seară înainte ca Hooper să se aşeze la masă pentru ca să-şi mănânce cina.

Hooper a slujit ca episcop timp de mai mult de doi ani, în timpul regelui Edward. Când acesta a murit şi regina Maria a fost încoronată, Hooper a fost printre primii care au fost somaţi să meargă la Londra şi arestaţi. El a rămas întemniţat optsprezece luni, în majoritatea timpului fiind grav bolnav şi a fost silit să-şi cheltuiască banii pentru a putea procura ceva hrană. În ziua de 19 martie 1554, Hooper a fost chemat înaintea episcopilor de Winchester, Londra, Durham,Llandaf şi Chichester şi i s-a luat propria episcopie. În ziua de 22 ianuarie 1555,episcopul de Winchester l-a chemat în faţa sa pentru a-i cere să se lepede de credinţa protestantă şi să îl accepte pe Papa drept cap al bisericii din Anglia. Dacă va face acest lucru, va fi graţiat, aşa cum au fost graţiate alte fete bisericeşti din Anglia.Hooper a refuzat.

În 28 ianuarie 1555, Hooper a fost adus în faţa lui Winchester şi a altora şi i s-a mai dat o şansă pentru acceptarea Bisericii catolice. Aceasta s-a întâmplat în ziua în care Rogers a fost la înfăţişare şi ei s-au întâlnit la ieşirea din biserică fiind daţi în grija păzitorilor.

“Frate Rogers, n-ar trebui să punem mâna pe treabă şi să dăm foc la rugurile astea?” a întrebat Hooper.

“Ba da, domnule, prin harul lui Dumnezeu”, a răspuns Rogers.

“Fii sigur că Dumnezeu ne va da tărie.”

Hooper a fost dus înapoi în temniţă la Newgate pentru şase zile, în 29 ianuarie. În 4 februarie episcopul Londrei l-a înlăturat din toate funcţiile sale bisericeşti şi a fost dus la Gloucester pentru a fi pus pe rug.

În ziua de 5 februarie, Hooper a fost dus la rug, unde călăul i-a dat câteva pacheţele cu praf de puşcă pentru a putea să-şi grăbească moartea şi să-şi scurteze suferinţa. El şi-a pus pacheţelele sub braţe şi între picioare. Au fost aduse fiare ca să fie legat de stâlp, una pentru gât, una pentru piept şi una pentru picioare, dar Hooper a zis că nu este nevoie de ele, aşa că a fost legat doar la piept.

După ce Hooper l-a iertat pe cel care a aprins focul, fiindcă s-au folosit lemne verzi, focul s-a aprins greu şi chiar şi atunci când flăcările au crescut, ele au fost suflate de vânt departe de Hooper. S-a aprins al doilea foc, dar acesta nu ardea decât mocnit şi flăcările nu creşteau aşa cum ar fi trebuit. Când focul a fost aprins pentru a treia oară, praful de puşcă a explodat dar n-a rezolvat mare lucru din pricina vântului care sufla.

Chiar şi când gura îi era înegrită şi limba umflată, buzele lui Hooper au continuat să se mişte până când au ars până la gingii. Atunci a început să-şi bată pieptul cu pumnii, până când una din braţe i-a căzut; a continuat sâ-şi bată pieptul cu cealaltă mână, cu apa, grăsimea şi sângele picurând din vârfurile degetelor, până când mâna i s-a lipit de fierul care îi cuprindea pieptul.

Hooper a răbdat focul timp de patruzeci şi cinci de minute, suferind răbdător chiar şi atunci când partea de jos a trupului i-a ars şi i s-au vărsat intestinele.

Acum el împărăţeşte ca un martir binecuvântat, în bucuriile cerului care au fost pregătite pentru cei credincioşi lui Cristos.

Rouland Taylor

Oraşul Hadleigh din Suffolk a fost unul din primele oraşe din Anglia care au auzit vestindu-se Cuvântul lui Dumnezeu de către Thomas Bilney. Datorită implicării sale, un mare număr de bărbaţi şi femei din acea parohie au ajuns să cunoască Scriptura, mulţi dintre ei ajungând să citească întreaga Biblie. Unii dintre ei puteau reda majoritatea epistolelor pauline pe de rost, şi cei mai mulţi erau în stare să dea o părere conformă voii lui Dumnezeu în problemele controversate. Chiar şi copiii şi servitorii din oraş au fost educaţi şi pregătiţi din Cuvântul lui Dumnezeu, astfel că oraşul părea mai mult o comunitate academică de oameni educaţi decât un oraş muncitoresc. Dar ceea ce era mai important decât acestea era faptul că locuitorii oraşului urmau în mod credincios principiile Cuvântului lui Dumnezeu în viaţa lor de zi cu zi.

Pastorul oraşului Hadleigh era dr.Rowland Taylor, doctor în drept civil şi în drept bisericesc. În acele vremuri majoritatea pastorilor primeau câte o casă şi o bucată de pământ pentru a se putea susţine, dar cei mai mulţi dădeau pământul în arenda fermierilor şi numeau un preot needucat care să slujească oraşul, în timp ce ei trăiau în altă parte şi nu îi ajutau pe oamenii care le-au fost daţi în grijă. Însă Taylor trăia în oraş împreună cu turma sa, împlinind porunca dată de Isus lui Petru: “Petre, Mă iubeşti?Paşte oiţele Mele.” Taylor profita de orice prilej ca să-şi adune în jur enoriaşii şi să-i înveţe despre doctrina mântuirii.

Întreaga viaţă a lui Taylor a fost o binecuvântare pentru oraş. El era un om smerit care putea fi lesne abordat de către săracii care apelau la el pentru ajutor. El nu a ezitat niciodată ca să-i mustre pe cei bogaţi, aşa cum şi trebuia să facă un astor bun. Taylor era întotdeauna blând, fără să poarte pică cuiva sau să fie rău intenţionat şi era întotdeauna gata să facă bine la toţi oamenii. Oricine ea sărac, orb, olog, bolnav sau care avea mulţi copii de crescut, găsea în Taylor un ajutor credincios, ca şi un tată. El s-a îngrijit ca parohia lui să dăruiască cu generozitate acelora dintre ei care erau săraci, contribuind el însuşi în mod generos la strângerea ajutoarelor în cutia săracilor din fiecare an.

Taylor şi-a slujit oraşul în toată perioada ăn care a domnit Edward VI, dar după moartea acestuia catolicii au ignorat ăn mod făţis reformele înfăptuite în timpul regilor Henric VIII şi Edward, au eliminat doctrina evanghelică şi i-au prigonit pe cei care au refuzat să abandoneze realizările Reformei şi să îl accepte pe Papa drept cap al bisericii din Anglia.

În curând un avocat numit Foster, un nepriceput aflat în slujba tribunalului, a uneltit cu John Clerk pentru a reintroduce catolicismul în Hadleigh. Ei l-au angajat pe John Avert, un om imoral şi lacom de bani, ca să meargă la Hadleigh şi să reinstituie misa; el a construit în grabă un altar în biserica oraşului, care a fost dărâmat în ziua următoare. Au refăcut altarul şi de data aceasta au pus paznici care să-l apere pe timp de noapte. În ziua următoare Foster, Clerk şi Averth au adus toate obiectele şi odăjdiile necesare pentru misa, punând straja care să stea de pază.

Auzind clopotele bisericii, dr. Taylor s-a gândit că este nevoie de el la biserică, însă ajuns acolo a găsit uşa ferecată. Reuşind să intre prin uşa care dădea spre altar, l-a văzut pe Averth celebrând misa, înconjurat de străjeri cu sabia scoasă din teacă.

“Diavolule!” a strigat Taylor, “cum îndrăzneşti să intri în această biserică a lui Cristos şi s-o spurci cu această idolatrie urâcioasă?”

Foster s-a răstit la el: “Trădătorule, de ce tulburi rânduiala reginei?”

“Nu sunt trădător, eu sunt pastorul acestei turme şi am tot dreptul su fiu aici. Îţi poruncesc, lup papistaş, în numele lui Dumnezeu să pleci! Nu otrăvi turma lui Cristos cu idolatria ta!”

“Vrei să işti tulburare şi să te opui în mod violent rânduielii reginei?”

“Eu nu isc nici o tulburare ci voi o faceţi papistaşilor! Eu doar mă opun idolatriei voastre, care este împotriva Cuvântului lui Dumnezeu şi a onoarei reginei şi care ruinează ţara. Mai mult, voi încălcaţi legea care spune că nu este voie să se ţină nici o slujbă la un altar care nu a fost consacrat.

Când Avert a auzit aceasta, a început să se tragă de lângă altar, însă John Clerk i-a poruncit să continue misa, în timp ce oamenii săi l-au scos cu sila pe Taylor din biserică. Doamna Taylor văzându-şi soţul scos afară, a căzut pe genunchi strigând “Îl implor pe Dumnezeu, dreptul judecător, să răzbune această faptă a papistaşilor idolatrii care jigneşte sângele lui Cristos!” A fost şi ea dată afară iar uşile au fost închise în faţa oamenilor care începeau să se adună afară.

La o zi sau două după aceast, Foster şi Clerk s-au plâns cu privire la Taylor la Stephen Gardiner, episcopul de Winchester. Atunci când acesta a dat ordin ca Taylor să se înfăţişeze înaintea sa, concetăţenii săi l-au rugat să fugă, ştiind că este ca şi condamnat dacă se duce la Londra; însă Taylor şi-a luat slujitorul cu el şi a plecat cuminte la Londra, ca să apară în faţa lui Winchester.

Acesta l-a salutat în maniera-i obişnuită, numindu-l ticălos, trădător, eretic şi multe altele.

“Domnul meu,” a răspuns Taylor, “eu nu sunt nici trădător şi nici eretic, ci sunt un bun supus şi un bun creştin. Am venit aici la porunca dumneavoastră. Pentru ce aţi trimis după mine?”

“Ai venit, ticălosule? Cum îndrăzneşti să mă priveşti în faţă, nu ştii cine sunt?”

“Ba da, ştiu cine sunteţi. Sunteţi dr.Stephen Gardiner, episcop de Winchester, lord cancelar, dar totuşi un om muritor. Dacă vă este atât de teamă pentru înfăţişarea dumneavoastră domnească, de ce nu vă temeţi de Dumnezeu? Cum puteţi să priviţi pe oricare dintre creştini în faţă? Aţi lepădat adevărul, v-aţi dezis de Mântuitorul nostru Isus Cristos şi de Cuvântul Său şi v-aţi încălcat jurămintele. Cum va fi când veţi apărea înaintea scaunului de judecată a lui Cristos şi va trebui să daţi socoteală de jurămintele făcute regelui Henric al VIII-lea şi regelui Edward al VI-lea?”

“Am făcut bine că am încălcat acele jurăminte şi m-am întors la mama noastră, Biserica catolică a Romei. Şi vreau să faci acelaşi lucru.”

Taylor şi-a petrecut următorii doi ani în temniţă, citind, predicând şi îndemnând pe numeroşii slujitori bisericeşti evlavioşi care umpleau închisorile în acea vreme, unul dintre ei fiind Master Bradford. Erau închişi atât de mulţi dintre ei încât începeau să se asemene cu o universitate.

Pe la sfârşitul lui ianuarie 1555, Taylor, Bradford şi Sanders au fost chemaţi înaintea episcopilor de Winchester, Norwich, London, Salisbury şi Durham şi au fost acuzaţi de erezie. Dânduli-se posibilitatea să se supună Papei şi să-şi mărturisească vina, toţi trei au refuzat. În ziua de 4 februarie 1555, Edmund Bonner, episcopul Londrei a venit la închisoare ca să-l destituie din toate funcţiile bisericeşti pe Taylor. Somat să-şi îmbrace veşmintele, Taylor a refuzat.

“Nu vrei?” a rânjit Bonner, “Am să te fac să vrei!”

“Nu, n-o să mă faci, prin harul lui Dumnezeu”.

Taylor a fost îmbrăcat cu sila pentru ca ceremonia să se poată desfăşura.

În ziua următoare soţia şi fiul lui Taylor au primit permisiunea să stea la cină cu el, fiindcă temnicerii regelui se străduiau să fie cât mai binevoitori, nu ca şi oamenii episcopului. Soţia sa credea că va fi luat în seara aceea şi a vegheat asupra închisorii până când Taylor şi păzitorii săi au apărut la ora 2 dimineaţa. Şerifii le-au lăsat câteva minute la dispoziţie pentru a-şi lua rămas bun, timp în care Taylor i-a încurajat să rămână tari în credinţă. În seara aceea el a fost luat şi dus la un han numit Haita de lupi, unde a trebuit să aştepte până a sosit la ora unsprezece şeriful de Essex. Taylor a fost suit pe un cal şi condus afară din curtea hanului, unde slujitorul său John Hull şi fiul său l-au întâmpinat. Taylor a avut voie să-l îmbrăţişeze pe băiat, să-l binecuvinteze şi să-şi ia rămas bun de la slujitorul său înainte de a fi dus mai departe.

Pe toată durata drumului Taylor a fost vesel şi bucuros, predicând de zor celor care îl păzeau şi încercând să-i convertească. După câteva zile au ajuns la Hadleigh, unde Taylor urma să fie dus la rug. Străzile oraşului erau înţesate de oameni care plângeau şi jeleau soarta pastorului lor, dar capul lui Taylor a rămas acoperit cu o glugă până când au ajuns la islaz şi el nu a ştiut unde se află până când i-a spus unul din cei care-l păzeau.

“Slavă Domnului, sunt acasă!” a strigat el şi a fost coborât de pe cal şi i s-a luat gluga de pe cap.

Când oamenii i-au văzut faţa îmbătrânită şi barba lungă şi albă, i-au strigat încurajări, fiind probabil ameninţat în prealabil că i se va tăia limba. După ce şi-a dăruit hainele, şi-a ridicat privirea şi a rostit două propoziţii.

“Oameni buni, eu nu v-am învăţat decât Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu şi lecţiile acelea le-am luat din Biblia cea sfântă. Acum le voi pecetlui cu sângele meu.”

Unul din gardieni l-a lovit imediat în cap.

După ce şi-a spus rugăciunile, a păşit în butoiul cu smoală, şi-a împreunat mâinile pentru rugăciune şi s-a lipit de stâlp în timp ce s-a dat foc rugului. Un om din mulţime i-a aruncat un lemn în cap rănindu-l şi însângerându-i faţa.

“Prietene”, a zis Taylor “am şi-aşa destule probleme, de ce a trebuit să faci asta?”

Apoi a recitat psalmul cincizeci şi unu, până când Sir John Shelton l-a lovit peste gură şi a strigat “Vorbeşte în latină!”

Taylor şi-a ridicat mâinile: “Milostive Tată ceresc, primeşte de dragul Mântuitorului meu Isus Cristos sufletul meu în mâinile Tale”. El a stat neclintit şi fără să strige până când a fost lovit cu halebarda de către Soyce, care i-a împrăştiat creierii, şi trupul i s-a prăbuşit în foc.

William Hunter

În ziua de 26 martie 1555 a fost martirizat William Hunter, un tânăr evlavios de nouăsprezece ani. Povestea lui ar trebui să fie un exemplu pentru toţi părinţii creştini care trăiesc un conflict lăuntric între sentimentele şi convingerile lor, fiindcă părinţii lui William l-au lăsat pe fiul lor să-şi urmeze credinţa, chiar dacă aceasta a dus la moartea sa.

Wiliam a fost dat ca ucenic la un ţesător de mătase din Londra. În primul an de domnie a reginei Maria, parohul său i-a poruncit să se împărtăşească la misa de Paşti, lucru pe care l-a refuzat. Meşterul său temându-se că el însuşi va fi în pericol dacă William rămâne în casa lui, l-a rugat pe băiat să se mute înapoi acasă în Brentwood pentru câteva săptămâni, lucru pe care el l-a şi făcut.

După cinci sau şase săptămână, William a luat o Biblie pe care a găsit-o în capela din Brantwood şi a început s-o citească cu voce tare. A fost întrerupt de părintele Atwell care a intrat în capelă. “Doar nu-ţi bagi nasul în Biblie?” a întrebat el. “Ştii tu să citeşti? POţi tu explica Scriptura?”

“Eu nu zic că pot explica Scriptura, doar am găsit-o aici şi o citeam ca să capăt mângâiere”.

Părintele Atwell i-a răspuns: “N-a fost o viaţă prea bună de când Biblia a fost publicată în engleză.”

“O, nu spune asta! Este cartea lui Dumnezeu din care învăţăm să cunoaştem ce Îi este pe plac şi ce nu Îi place lui Dumnezeu”.

“Şi n-am ştiut lucrurile astea şi înainte?”

“Nu aşa de bine aşa cum ştim acum că avem Biblia la dispoziţie. Mă rog s-o avem întotdeauna cu noi”. a spus William.

Părintele Atwell a răbufnit: “Te ştiu eu! Eşti unul din aceia care nu înghit legile reginei, de aceea ai şi plecat din Londra. Dacă nu-ţi vii în fire, tu şi mulţi alţi eretici vă veţi frige!”

“Dumnezeu să-mi dea harul să cred Cuvântul Său şi să-I mărturisesc Numele, indiferent ce s-ar întâmpla”, a răspuns William.

Părintele a părăsit în grabă capela spunând “Eu nu mă pot măsura cu tine dar ştiu pe cineva care poate, ereticule!”

William a rămas în capelă şi a continuat să citească până când Atwell s-a întors avându-l pe el pe vicarul de Southwell. “Cine ţi-a dat voie să citeşti şi să explici Biblia?” a întrebat el.

“Eu nu o explic, domnule, eu doar o citesc ca să găsesc mângâiere”, a răspuns William.

“Dar de fapt de ce ai nevoie de ea?”

“O voi citi toată viaţa. Nu ar trebui să îi descurajaţi pe oameni de la citirea Bibliei. Ar trebui să îi încurajaţi”.

“Oh, deci vrei tu să mă înveţi ce trebuie să fac? Eşti un eretic!” a murmurat vicarul.

“Eu nu sunt un eretic doar pentru că vorbesc adevărul.”

Schimbul de cuvinte a continuat cu privire la sacramentul împărtăşaniei, cu privire la care William şi-a explicat punctul de vedere. Acuzat că este eretic, el a răspuns: “Aş vrea să fim puşi pe rug amândoi, ca să dovedim care din noi şi-ar apăra mai mult timp credinţa. Eu cred că aţi abjura primul”.

“O să avem noi grijă de asta!” a exclamat vicarul plecând să-l pârască pe băiat. El s-a dus drept la Master Brown, care l-a chemat pe tatăl băiatului şi pe poliţistul local şi a cerut ca domnul Hunter să meargă să-şi caute fiul, căci în mod înţelept William a părăsit oraşul după disputa sa cu vicarul. Domnul Hunter a călărit timp de vreo două sau trei zile, ca să-i facă pe plac lui Brown şi tocmai se gândea să se întoarcă şi să spună că nu l-a găsit pe băiat, când brusc a dat de el. Hunter şi-a sfătuit fiul să se ascundă în timp ce el va merge înapoi şi va spune că nu l-a putut găsi.

“Nu tată, mă voi duce acasă cu tine pentru ca să nu ai necazuri” a zis William. Imediat ce au ajuns acasă, William a fost arestat şi dus înaintea lui Brown care s-a certat cu el referitor la transsubstanţiere. William a fost atât de ferm în credinţa sa încât l-a mâniat pe Brown şi acesta l-a trimis la episcopul Bonner în Londra.

William a fost pus în obezi pentru două zile şi i s-a dat doar o coajă de pâine neagră şi o cană cu apă înainte ca să se apere înaintea episcopului. Văzând că nu ajunge nicăieri cu băiatul, Bonner a poruncit ca William să fie închis în temniţă cu atât de multe lanţuri câte poate duce.

“Câţi ani ai?” l-a întrebat el pe William.

“Nouăsprezece”.

“Ei bine vei fi ars pe rug înainte să apuci douăzeci dacă o ţii tot aşa!”

William a mai petrecut nouă luni în închisoare, timp în care a apărut de şase ori înaintea episcopului, inclusiv ocazia în care a fost condamnat, pe 9 februarie. În acea zi episcopul i-a făcut lui William oferta finală: “Dacă retractezi, te voi elibera şi îţi voi da patruzeci de lire sterline ca să porneşti o afacere. Ori am să te fac ispravnicul casei mele. Îmi place de tine, eşti deştept şi o să îţi port de grijă dacă retractezi”.

William i-a răspuns: “Mulţumesc, dar dacă nu mă puteţi face să mă răzgândesc folosind Scriptura, nici eu nu mă pot întoarce de la Dumnezeu de dragul lumii. Eu socotesc toate lucrurile lumeşti ca nişte pierderi ca nişte gunoaie în comparaţie cu dragostea lui Cristos!”

“Dacă mori cu credinţa aceasta, vei fi condamnat pe vecie” i-a răspuns episcopul.

“Dumnezeu judecă în mod drept, socotindu-i drepţi pe cei pe care oamenii îi condamnă pe nedrept” şi-a menţinut William părerea.

William a fost trimis înapoi la închisoarea Newgate pentru încă o lună, apoi a fost dus acasă la Brentwood pentru a fi ars pe rug. Când părinţii săi l-au putut vizita acolo, l-au încurajat să rămână credincios, spunând că sunt mândri să aibă un fiu care este dornic să moară de dragul lui Cristos.

La rug, William i-a rugat pe oameni să se roage pentru el. Master Brown i-a rânjit: “Să mă rog pentru tine? Nu m-aş ruga mai mult pentru tine decât m-aş ruga pentru un câine!”

“Eu te iert”.

“Nu ţi-am cerut iertarea!” a strigat Brown.

Văzând că se apropie un preot cu o Biblie, William a strigat: “Dispari, proroc mincinos! Păziţi-vă de ei, oameni buni, nu luaţi parte la păcatele lor”.

“Aşa cum o să arzi aici, aşa vei arde şi în iad” a răspuns preotul.

“Minţi, proroc mincinos! Pleacă de aici!” a strigat William.

Cineva din mulţime a spus “Mă rog ca Dumnezeu să Se îndure de sufletul lui!” şi ceilalţi au răspuns “Amin, amin”.

Când focul a fost aprins, William şi-a dat psaltirea la fratele său, care i-a spus: “William, gândeşte-te la suferinţa sfântă a lui Cristos şi nu te teme de moarte”.

“Nu mă tem”. William şi-a ridicat mâinile către cer şi a zis “Doamne, Doamne, Doamne, primeşte sufletul meu.” Lăsându-şi să capul să cadă în fum, William Hunter şi-a dat viaţa pentru adevăr, pecetluindu-l cu propriul sânge spre slava lui Dumnezeu.

Reclame

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari

%d blogeri au apreciat asta: