Caramizile Casniciei (1) Legamintul

de Scott  si Cheri Scheer

Legământul

Veţi trăi împreună sfânta taină a căsniciei? Vă veţi iubi, vă veţi consola, vă veţi respecta şi vă veţi cinsti şi veţi fi alături la bine şi la rău, în boală şi în sănătate; şi, renunţând la orice altceva, vă veţi păstraunul pentru celălalt atât cât veţi trăi? Dacă asta doriţi, răspundeţi: „Da.”

Ce se întâmplă cu „da”-urile? Trăim într-o societate în care auzim mereu „nu vreau”, „nu pot”, „nu fac”. Să ne amintim de vremurile când cuvântul omului era luat drept zălogul lui. Când o persoană spune: „Voi face”, sau „vreau”, nu înseamnă că spune „se poate”, „aş putea”, „poate”, „cine ştie!” înseamnă că va îndeplini cu siguranţă ce a spus, fără nici o urmă de îndoială. „Da”-ul acesta rostit la cununie este cel mai mare dintre toate da-urile. El înseamnă că orice voi face, voi face întotdeauna pentru tine. Te-ai gândit vreodată la acest lucru? „Pentru totdeauna” este un timp luuuuunnnnnngggg! S-ar putea să fie vorba despre cincizeci sau şaizeci de ani în care să ai de foarte multe ori ocazia sau să fii provocat să regreţi că ai spus acel „da”. Dar esenţialul este că ai făcut-o; ai rostit „da”-ul şi ai avut probabil mulţi martori. Domnişorul, domnişoara de onoare, precum şi toţi invitaţii te-au auzit spunând „da”. Mai mult decât ei, te-a auzit Dumnezeu când ai spus „Da!” Este important să înţelegem că o căsătorie este un legământ, nu un contract. Un contract este o înţelegere între părţi, care are la bază anumite condiţii şi clauze, şi care poate fi anulat prin consimţământ mutual, dacă aceste condiţii sau clauze nu au fost respectate. Un contract are răspundere limitată şi are ca fundament lipsa de încredere. Un legământ are obligaţii şi răspunderi nelimitate şi se fundamentează în totalitate pe încredere. Termenul „legământ” îşi are originea în Biblie şi are întotdeauna sensul de înţelegere permanentă. Legămintele lui Dumnezeu cu omul nu conţin părţi neclare sau clauze omise.

Căsătoria este cel mai sfânt dintre toate legămintele omeneşti. Dacă există vreun „da” care nu ar trebui rostit cu uşurinţă, acela este „da”-ul de la căsătorie. Familia şi naţiunea plătesc un preţ extraordinar pentru desconsideraţia manifestată faţă de cel mai sfânt legământ. O dată cu ruperea legământului pecetluit prin acest mic cuvânt „Da” au fost îndurerate multe inimi. Nu aceasta a fost intenţia lui Dumnezeu cu privire la căsătorie. El a oferit un plan mai bun, o cale mai bună. Biblia însăşi este împărţită în două părţi: Vechiul Legământ şi Noul Legământ. Vechiul Legământ sau Vechiul Testament sunt relatarea a ceea ce a făcut Dumnezeu pentru copiii lui Israel, precum şi legămintele făcute cu aceşti oameni înainte de naşterea lui Cristos. „Dar cu tine fac un legământ; să intri în corabie, tu şi fiii tăi, nevastă-ta şi nevestele fiilor tăi împreună cu tine… Fac un legământ cu voi că nici o făptură nu va mai fi nimicită de apele potopului şi nu va mai veni potop ca să pustiască pământul. Şi Dumnezeu a zis: „Iată semnul legământului pe care-l fac între Mine şi voi şi între toate vieţuitoarele care sunt cu voi, pentru toate neamurile de oameni în veci: curcubeul Meu, pe care l-am aşezat în nor, el va sluji ca semn al legământului dintre Mine şi pământ” (Geneza 6:18, 9:11-13). în relatarea Genezei, aflăm că Dumnezeu a încheiat un legământ cu Noe, un om neprihănit. Noe a fost cruţat când pământul a fost distrus de potop, pentru că era un om după voia lui Dumnezeu. A fost un om al legământului, făuritor şi păstrător al legământului. Dumnezeu face cu Noe un legământ prin care îi promite că el şi familia lui vor fi salvaţi, dar şi că nu va mai nimici niciodată pământul prin potop. Iar această promisiune făcută era un legământ valabil pentru toate generaţiile viitoare. Şi pentru aceasta s-a dat un semn, aşa cum s-a întâmplat cu cele mai multe legăminte făcute de Dumnezeu, un fel de simbol, act sau ritual care să rămână ca aducere aminte a legământului făcut, în cazul lui Noe, semnul a fost curcubeul care ne aminteşte şi astăzi de acel legământ. „Voi pune legământul Meu între Mine şi tine şi sămânţa ta după tine din neam în neam; acesta va fi un legământ veşnic, în puterea căruia, Eu voi fi Dumnezeul tău şi al seminţiei tale după tine. Acesta este legământul Meu pe care să-l păziţi între Mine şi voi şi sămânţa ta după tine; tot ce este de parte bărbătească între voi să fie tăiat împrejur… şi acesta să fie semnul legământului dintre Mine şi voi” (Geneza 17:7,10-11). în exemplul de mai sus, observăm că Dumnezeu încheie un legământ cu Avraam şi cu întregul popor al lui Israel. Dumnezeu îi oferă lui Avraam promisiunea unui pământ binecuvântat, precum şi belşug pentru el şi urmaşii săi. Dar în acest legământ se formulează o condiţie: copiii lui Israel trebuie să-I fie credincioşi şi dedicaţi lui Dumnezeu, precum şi să respecte tăierea împrejur. Sângele joacă un rol important în cele mai multe legăminte încheiate în Vechiul Testament. Sângele era viaţa; fără sânge nu exista viaţă. Putem vedea în întregul Vechi Testament că sângele legământului este o temă care se repetă. De obicei când se făcea un legământ, el era pecetluit prin sacrificarea unui animal. Preţul sângelui este expresia seriozităţii legământului. Cel care încheia un legământ trebuia să îşi pună mâinile pe capul animalului, ca un act de transfer. Acest gest însemna că cel care făcea legământul şi-ar fi dat viaţa pentru ca acest legământ să fie dus la îndeplinire. Practica aducerii cu regularitate a jertfelor în Vechiul Testament amintea poporului Israel de legămintele făcute cu Dumnezeu şi de seriozitatea lor. La tăierea împrejur, Dumnezeu a cerut pentru prima dată ca sângele cu care se pecetluia legământul să fie sânge omenesc. A fost ca un semn de aducere aminte pentru cei care au făcut legământul. Vechiul Legământ a luat sfârşit cu cea din urmă jertfă personală – jertfa lui Cristos care Şi-a dat viaţa Sa. Crucea a rămas până astăzi un simbol al sacrificiului şi al sângelui care a curs pentru mântuirea noastră. „Voi să slujiţi Domnului, Dumnezeului vostru, şi El vă va binecuvânta pâinea şi apele, şi voi îndepărta boala din mijlocul tău. Nu va fi în ţara ta nici femeie care să-şi lepede copilul, nici femeie stearpă. Numărul zilelor tale îl voi face să fie deplin” (Exodul 23:25-26). Cele mai multe dintre legăminte sunt condiţionale, în cazul acestui legământ, Dumnezeu le cere copiilor Săi să îi slujească. De ce n-ar vrea ei aşa ceva? Bună întrebare! Slujirea lui Dumnezeu aduce binecuvântarea belşugului, a sănătăţii, a urmaşilor şi a unei vieţi îndelungate. „Ionatan a făcut legământ cu David, pentru că-l iubea ca pe sufletul lui. A scos mantaua pe care o purta, ca s-o dea lui David; şi i-a dat hainele sale, chiar sabia, arcul şi încingătoarea lui” (1 Samuel 18:3-4). în legământul dintre Ionatan şi David are loc un schimb de lucruri. Ei îşi schimbă mantalele (care erau un semn al poziţiei lor de autoritate şi în acelaşi timp simboluri ale bogăţiei lor)., săbiile şi arcurile (semn al protecţiei)., cingătorile (expresia vulnerabilităţii sau a deschiderii unuia faţă de celălalt, precum şi a dedicării faţă de urmaşi). Esenţialul era „ce-i al meu e şi al tău, am să te apăr pe tine şi pe copiii tăi”. „Pentru că Domnul a fost martor între tine şi nevasta din tinereţea ta, căreia, acum nu-i eşti credincios, măcar că este tovarăşa şi nevasta cu care ai încheiat legământ! Nu ne-a dat unul singur Dumnezeu suflarea de viaţă şi ne-a păstrat-o? Şi ce cere acel Unul singur? Sămânţă dumnezeiască!” (Maleahi 2:14,15).

Căsătoria este un legământ. Este cel mai sfânt legământ. Putem extrage multe învăţături din citatele şi exemplele pe care le-am dat. Însă, pentru a le face să fie eficiente în vieţile noastre, trebuie să luăm hotărârea de a ne supune Cuvântului lui Dumnezeu mai mult decât propriilor noastre emoţii şi dorinţe sau obiceiurilor acceptate de lumea din jurul nostru.

Legământul de căsătorie este un legământ pe viaţă. Cristos ne-a spus că în cer nu vom mai fi căsătoriţi. Angajamentul pe care îl facem se referă la viaţa noastră de aici, de pe pământ. Planul pe care Dumnezeu l-a avut în vedere şi care era perfect a fost ca aici să nu existe divorţ. Isus afirmă că divorţul a fost îngăduit din pricina împietririi inimilor, în divorţ, de cele mai multe ori, unul dintre soţi alege să nu ierte. Nu chiar întotdeauna se întâmplă astfel, dar aşa este în majoritatea cazurilor. Dumnezeu ne cere să ne iertăm unii pe alţii, pentru ca şi noi să fim iertaţi de El. Chiar şi în cazul adulterului, cel mai bun lucru ar fi să ierţi şi să cauţi să depăşeşti o astfel de situaţie. Harul lui Dumnezeu este suficient de mare pentru a-ţi acoperi toate lipsurile şi a-ţi vindeca toate rănile. El îţi poate reda forţa ca „să alergi mai departe în cursă”.

Legământul căsătoriei este valabil de-a lungul generaţiilor. În ultimele decenii, cel mai important factor de distrugere a societăţii a fost divorţul. El este una dintre cele mai teribile cauze care distruge familie după familie. De obicei, copiii sunt afectaţi mai mult decât părinţii lor. Divorţul poate aduce blestemul peste generaţiile ce vor urma şi numai puterea salvatoare a Domnului Isus îl poate schimba. Pe de altă parte, un cuplu în care cei doi rămân credincioşi legământului făcut, poate aduce numai binecuvântări peste urmaşii săi, din neam în neam.

Legământul căsătoriei cuprinde totul. Legământul căsătoriei presupune să renunţi la drepturile tale. Când spui „Da”, ar trebui să însemne „Îţi dau tot ce am eu. Îţi dau trupul meu, banii mei, bunurile mele, visurile mele; am să te apăr, chiar dacă ar trebui să-mi dau viaţa pentru tine. Am să fiu sincer cu tine şi voi fi fără ascunzişuri faţă de tine în orice privinţă”.

Legământul căsătoriei este sub semnul sângelui. Dintre toate vieţuitoarele, femeia este singura fiinţă care are himen. Dacă o femeie rămâne fecioară până la căsătorie, exceptând cazurile când vreo traumă îi afectează himenul, ea va sângera în timpul consumării actului de unire cu soţul ei. Iată un alt motiv care relevă importanţa principiului abstinenţei. La facerea femeii, Dumnezeu a fost foarte minuţios. Raporturile sexuale sunt îngăduite numai în cadrul căsătoriei. Acest act trebuie să fie pecetea celui mai preţios dintre legăminte. După angajamentul afectiv al inimii, urmează angajamentul verbal, iar apoi sigiliul fizic prin păşirea în relaţia sexuală. Nu uita că pentru Dumnezeu căsătoria este deosebit de importantă şi se află sub semnul sângelui Său. Dacă nu ai fost virgină când te-ai căsătorit, trebuie să-I mărturiseşti aceasta lui Dumnezeu şi să primeşti iertarea Lui. Dumnezeu este un restaurator. El poate reda candoarea, inocenţa şi sfinţenia căsătoriei tale.

Tradiţiile ceremoniei de nuntă. Cele mai multe obiceiuri de nuntă îşi au rădăcinile în legământ. Cu toate acestea, multe cupluri nu înţeleg adevărata semnificaţie a celor mai multe dintre ritualuri.

ChristopherMaxwell.com

Locul familiilor celor doi. Este reprezentativ ca, în orice legământ, fiecare familie, clan sau trib să îşi dea aprobarea şi să-i sprijine pe membrii familiei care păşesc într-o astfel de unire.

Mirele intră primul în sală. Mirele este iniţiatorul. El ar trebui să fie primul care să ceară tatălui mâna fetei. El este cel care trebuie să-i facă propunerea fetei. El intră primul pentru a-şi aştepta şi primi mireasa, tot aşa cum Cristos îşi aşteaptă în ceruri mireasa Sa, biserica.

Tatăl îşi conduce fata. Acest gest semnifică acordul pe care şi-l dă tatăl pentru legământul dintre cei doi. El mai simbolizează transferul autorităţii şi responsabilităţii asupra fetei, de la el, ca tată, la soţul ei. În acelaşi fel, tatăl mirelui poate să-şi prezinte fiul miresei. El dovedeşte astfel că şi-a educat copilul în aşa fel încât să fie un om de cuvânt, învăţându-l răspunderile care-i revin ca soţ. Procedând astfel, amândoi părinţii pecetluiesc legământul pentru binele familiilor lor.

Rochia albă de mireasă. Folosirea albului simbolizează puritatea şi sfinţenia legământului căsătoriei. Cei mai mulţi oameni consideră că albul este reprezentativ pentru virginitatea miresei. Este un gând frumos şi poate fi adevărat – dar curăţia legământului este adevărata intenţie a ţinutei albe.

Strângerea mâinii drepte a celuilalt. Strângerea mâinii drepte este de obicei semnul încheierii acordului sau legământului. Mâna dreaptă a fost din cele mai vechi timpuri mâna cu care se ţinea sabia, întinderea mâinii drepte simboliza pacea şi securitatea. Ideea era că atunci când mâna care ţinea sabia era ocupată pentru a încheia un acord de pace, ea nu mai putea fi folosită pentru a începe un atac sau o ofensă.

Inelele de nuntă. Cele mai multe dintre legămimtele” Vechiului Testament au un fel de semn de aducere aminte – curcubeul, un altar etc. Verigheta este semnul de aducere aminte a legământului făcut. Ea reprezintă pentru ceilalţi un semn că această persoană a fost cerută de altă persoană şi-i aparţine acesteia.

Purtarea vălului. Aceasta arată exclusivitatea relaţiei. Ea se păstrează numai pentru privirea lui.

Declararea soţului şi a soţiei. Este anunţul către toţi martorii că cei doi au fost dăruiţi unul altuia şi legământul a fost încheiat. Ceilalţi trebuie de-acum să stea deoparte.

Semnarea în cartea oaspeţilor. Este un gest pe care îl fac cei care au fost martori la legământul celor doi. Martorii au rolul de a ajuta ca legământul să fie ţinut, faţă de oricine ar încerca să intervină sau să-i despartă pe cei doi. Când invitaţii semnează în cartea oaspeţilor, ei spun de fapt: „Da, am văzut, ei au încheiat un legământ. Nu te amesteca”.

Împărţirea unul altuia din tort. Termenul evreiesc pentru legământ însemna de fapt a dărui hrană, împărtăşirea hranei simbolizează dăruirea bunurilor fiecare celuilalt. Ea mai înseamnă că fiecare primeşte lucruri bune. Să-L lăudăm pe Dumnezeu pentru revelaţia Sa cu privire la legământ. Primii noştri ani de căsnicie au fost presăraţi cu probleme financiare, mutări dese, schimbări de locuri de muncă, atitudini egoiste şi copii. Am experimentat provocările unor momente tensionate când părea mult mai uşor să evităm conflictul şi să ne despărţim. Numai mila lui Dumnezeu şi legământul pe care l-am făcut ne-au ajutat să rămânem împreună. Cuvântul „D” n-a fost îngăduit în vocabularul nostru. Şi ne-am decis să înfruntăm împreună toate provocările! Nu ne-am hotărât de la o zi la alta sau de la un conflict la altul dacă să mai stăm sau nu împreună. Această decizie am luat-o la 14 august 1971, atunci când înaintea lui Dumnezeu şi a unei biserici pline de martori am spus „Da”.

Urmeaza Partea 2 – Scopul lui Dumnezeu in casnicie

Rolul soţului şi al soţiei

Reclame

Marriage – Pursuing conformity to Christ in the Covenant by John Piper

via DesiringGod.org – Marriage: Pursuing Conformity to Christ in the Covenant.
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

1st collector for Marriage – Pursuing conformity to Christ in the…
Follow my videos on vodpod

Ephesians 5:21-33

[Submit] to one another out of reverence for Christ. 22 Wives, submit to your own husbands, as to the Lord. 23 For the husband is the head of the wife even as Christ is the head of the church, his body, and is himself its Savior. 24 Now as the church submits to Christ, so also wives should submit in everything to their husbands. 25 Husbands, love your wives, as Christ loved the church and gave himself up for her, 26 that he might sanctify her, having cleansed her by the washing of water with the word, 27 so that he might present the church to himself in splendor, without spot or wrinkle or any such thing, that she might be holy and without blemish. 28 In the same way husbands should love their wives as their own bodies. He who loves his wife loves himself. 29 For no one ever hated his own flesh, but nourishes and cherishes it, just as Christ does the church, 30 because we are members of his body. 31 “Therefore a man shall leave his father and mother and hold fast to his wife, and the two shall become one flesh.” 32 This mystery is profound, and I am saying that it refers to Christ and the church. 33 However, let each one of you love his wife as himself, and let the wife see that she respects her husband.

Based on Grace

You cannot say too often that marriage is a model of Christ and the church. That’s what Noël said. One of the reasons she is right is that this makes clear that marriage is based on grace. Christ pursues his bride, the church, by grace, obtains her for his own by grace, sustains her by grace, and will perfect her for himself by grace. We deserve none of this. We deserve judgment. It is all by grace.

Grace: Treating People Better Than They Deserve

For two weeks, we have emphasized that this grace empowers husbands and wives to keep their covenant by means of forgiveness and forbearance. That emphasis is at the heart of what grace is: treating people better than they deserve. This is one of the central pieces of Christian ethics:

Love your enemies, do good to those who hate you, bless those who curse you, pray for those who abuse you. To one who strikes you on the cheek, offer the other also, and from one who takes away your cloak do not withhold your tunic either. . . . Love your enemies, and do good, and lend, expecting nothing in return, and your reward will be great, and you will be sons of the Most High, for he is kind to the ungrateful and the evil. Be merciful, even as your Father is merciful. (Luke 6:27-29, 35-36)

Those commands do not cease to be demands of Jesus when we get married. If we are to return good for evil in general, how much more in marriage.

Grace: Power to Stop Sinning

That’s what we have emphasized so far in saying that marriage is based on God’s grace toward us. But now I want to emphasize another truth about grace. It not only gives power to endure being sinned against, it also gives power to stop sinning.

In all our emphasis on forgiving and forbearing, you might get the impression that none of our sinful traits or our annoying idiosyncrasies ever changes—or ever should change. So all we can do is forgive and forbear. But what I want to try to show from Scripture today is that God gives grace not only to forgive and to forbear, but also to change, so that less forgiving and forbearing is needed. That too is a gift of grace. Grace is not just power to return good for evil; it is also the power to do less evil. Even power to be less bothersome. Grace makes you want to change for the glory of Christ and for the joy of your spouse. And grace is the power to do it.

The Gospel Way to Confrontation

But we have come at this, you might say, in a roundabout way. The emphasis on forgiveness and forbearance came first, because it’s the essential rock-solid foundation for change. In other words, rugged covenant commitment based on grace gives the security and hope where the call for change can be heard without it feeling like a threat. Only when a wife or husband feels that the other is totally committed—even if he or she doesn’t change—only then can the call for change feel like grace, rather than an ultimatum.

So today I am emphasizing that marriage should not be and, God willing, need not be static—no change, just endurance. Even that is better than divorce in God’s eyes, and has a glory of its own. But it is not the best picture of Christ and the church. Yes, the endurance tells the truth about Christ and the church. But the unwillingness to change does not.

Ephesians 5:25-27: Beyond Forgiveness and Forbearance

That brings us to our text: just three verses from Ephesians 5. Consider the implications of Ephesians 5:25-27 for marriage as “The Pursuit of Conformity to Christ in the Covenant.” Listen to how these verses take us beyond forgiveness and forbearance. Listen to the way husbands are to love their wives:

Husbands, love your wives, as Christ loved the church and gave himself up for her, that he might sanctify her, having cleansed her by the washing of water with the word, so that he might present the church to himself in splendor, without spot or wrinkle or any such thing, that she might be holy and without blemish.

Husbands Changing Wives

In Christ’s relationship to the church, he is clearly seeking the transformation of his bride into something morally and spiritually beautiful. And he is seeking it at the cost of his life. Let’s think for a moment about the implications of this passage on how a husband thinks and acts with a view to changing his wife. We will come to the wife’s desire to change her husband in a few minutes.

The first implication is that the husband, who loves like Christ, bears a unique responsibility for the moral and spiritual growth of his wife—which means that over time, God willing, there will be change.

Treading on Dangerous Ground

I realize that at this point—no matter how I come at this—I am treading on dangerous ground. I could be playing right into the hands of a selfish, small-minded, controlling husband who has no sense of the difference between enriching differences between him and his wife and moral and spiritual weaknesses or defects that should be changed. Such a man will likely distort what I am saying into a mandate to control every facet of his wife’s behavior, and the criterion of what he seeks to change will be his own selfish desires cloaked in spiritual language.

But an honest look at this text does not lead us there. It leads us to a very different attitude. Consider three observations:

1) The Husband Is Like Christ, Not Christ

The husband is like Christ, which means he is not Christ. Verse 23: “For the husband is the head of the wife even as Christ is the head of the church.” The word as does not mean that the husband is like Christ in every way. The husband is finite in strength, not omnipotent like Christ. The husband is finite and fallible in wisdom, not all-wise like Christ. The husband is sinful, not perfect like Christ. Therefore, we husbands dare not assume we are infallible. We may err in what we would like to see changed in our wives. That’s the first observation.

2) Conformity to Christ, Not to the Husband

The aim of the godly husband’s desire for change in his wife is conformity to Christ, not conformity to himself. Notice the key words in verses 26 and 27. Verse 26: that he might “sanctify her.” Verse 27: that he might present the church to himself “in splendor.” Verse 27 again: that she might be “holy.” These words imply that our desires for our wives are measured by God’s standard of holiness, not our standard of mere personal preferences.

3) Dying for the Wife

The third observation is the most important: What Paul draws attention to most amazingly is that the way Christ pursues his bride’s transformation is by dying for her. Verse 25-26: “Husbands, love your wives, as Christ loved the church and gave himself up for her, that he might sanctify her.” This is the most radical thing that has been or could ever be said to a husband about the way he leads his wife into conformity to Christ in the covenant of marriage. Husbands, are we pursuing her conformity to Christ by lording it over her, or by dying for her? When we lead her, or even, if necessary, confront her, are we self-exalting or self-denying? Is there contempt or compassion?

If a husband is loving and wise like Christ in all these ways, his desire for his wife’s change will feel, to a humble wife, like she is being served, not humiliated. Christ clearly desires for his bride to grow in holiness. But he died to bring it about. So, brothers, govern your desire for your wife’s change by the self-denying death of Christ. May God give us the humility and the courage to measure our methods by the sufferings of Christ. (See Titus 2:14; Revelation 19:7.)

Wives Changing Husbands

Now let’s turn to the wife’s desire for her husband’s change. This is not a message about what headship and submission are. But to make the points I am making I have to touch on what headship and submission are not. I have already said that a husband’s headship is not identical to Christ’s headship. It is like it. Similarly, therefore, the wife’s submission to the husband is not identical to her submission to Christ. It is like it. When verse 22 says, “Wives, submit to your own husbands, as to the Lord,” the word as does not mean that Christ and the husband are the same. Christ is supreme, the husband is not. Her allegiance is to Christ first, not first to her husband. The analogy only works if the woman submits to Christ absolutely, not to the husband absolutely. Then she will be in a position to submit to the husband without committing treason or idolatry.

One of the things this implies is that a wife will see the need for change in her husband. And she may and should seek the transformation of her husband, even while respecting him as her head—her leader, protector, and provider. There are several other reasons I say this.

1) Prayer: A Request for Change

One is the function of prayer in the relationship between Christ and his church. A wife relates to Christ the way the church should relate to Christ. The church prays to Christ—or to God the Father through Christ. When the church prays to her husband, she asks him to do things a certain way. If we are sick, we ask him for healing. If we are hungry, we ask for our daily bread. If we are lost, we ask for direction. And so on. Since we believe in the absolute sovereignty of Christ to govern all things, this means that we look at the present situation that he has ordained, and we ask him to change it.

I am only drawing out an analogy here, not an exact comparison. The church never “confronts” Jesus with his imperfection. He has no imperfections. But we do seek from him changes in the situation he has brought about. That is what petitionary prayer is. So wives, on this analogy, will ask their husbands that some things be changed in the way he is doing things.

2) All Husbands Need Change

But the main reason we can say that wives may and should seek their husbands’ transformation is that husbands are only similar to Christ in the relationship with their wives. We are not Christ. And one of the main differences is that we husbands need to change, and Christ doesn’t. We are like Christ in the relationship, but we are not Christ. Unlike Christ, we are sinful and finite and fallible. We need to change. That is clear and universal New Testament teaching. All men and women need to change.

3) Wives Are Loving Sisters in Christ

Another factor to take into account is that wives are not only wives, but in Christ, they are also loving sisters. There is a unique way for a submissive wife to be a caring sister toward her imperfect brother-husband. She will, for example, from time to time, follow Galatians 6:1 in his case: “If anyone is caught in any transgression, you who are spiritual should restore him in a spirit of gentleness.” She will do that for him.

And not only Galatians 6:1, but other passages as well. For example, both of them—spiritual husband and spiritual wife—will obey Matthew 18:15 as necessary, and will do so with the unique demeanor called for by headship and submission: “If your brother sins against you, go and tell him his fault, between you and him alone.”

The Danger of Nagging

All of this has to be balanced by the danger of nagging. It is a sad thing when a woman longs for her man to step up and take responsibility in leading the family spiritually and he won’t do it. We will talk more about that in the weeks to come. But the word nag exists in English to warn us that there is such a thing as excessive exhortation. The apostle Peter warns against this with strong words in 1 Peter 3:1. He says, “Wives, be subject to your own husbands, so that even if some do not obey the word, they may be won without a word by the conduct of their wives.” This is talking mainly about an unbelieving husband, but the principle applies more widely.

I don’t think that means a wife cannot talk to her husband. But surely it does mean that there is a kind of speaking that is counterproductive. “Without a word” means don’t badger him. Don’t nag him. Be as wise as a serpent and as innocent as a dove: Discern whether any word would be heard. Mainly, Peter says to win him by your respectful and pure conduct (1 Peter 3:2).

Christ Died to Make Change Happen

Which brings us back to our text and what Paul said to husbands. Verses 25-26: “Husbands, love your wives, as Christ loved the church and gave himself up for her, that he might sanctify her.” It isn’t only wives who seek to win their spouses by their behavior. This is the primary means by which Christ won the church. He died for her. So wives win their husbands mainly by their lives of sacrificial love, and husbands win their wives mainly by lives of sacrificial love.

Forgiving and Forbearing Do Bring About Change

Which means, when you stop and think about it, that everything I said about forgiving and forbearing in the previous two weeks turns out to be not merely a means of enduring what will not change, but a means of changing by means of sacrificial, loving endurance. Few things have a greater transforming impact on a husband or a wife than the longsuffering, forgiving sacrifices of love in the spouse. There is a place for confrontation. There is a place for pursuing conformity to Christ in the covenant of marriage. Life is not all forgiveness and forbearance. Real change can happen. Real change ought to happen. Christ died to make it happen. And he calls us, husbands and wives, to love like that.

Predica pentru Casatoriti si Necasatoriti Paul Washer – Caută Să Fii Matur(ă) Înainte De A Te Gândi La Căsătorie

Predica din Romania. Desi predica este intentionata pentru tineri necasatoriti inpregatirea lor pentru a intemeia o familie conform Cuvintului lui Dumnezeu, predica este foarte folositoare si celor deja casatoriti si mai ales parintilor care isi vor creste si isi vor indruma copii la intemeierea propriilor lor familii. Este o predica care merita sa fie ascultata mereu.
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

1st collector for Caută Să Fii Matur(ă) Înainte De A Te Gândi La …
Follow my videos on vodpod

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari