Caramizile casniciei (Part 2) Scopul lui Dumnezeu in Casnicie

click to read book

fa click sa citesti carti

O carte pentru familii crestine:

  1. Part 1 Legamintul
  2. Part 2 Scopul lui Dumnezeu in casnicie
  3. Part 3 Timpul
  4. Part 4  Dragostea
  5. Part 5 Rolul sotului si a sotiei
  6. Part 6 Reguli pentru o lupta dreapta
  7. Part 7 Finantele
  8. Part 8 Viata Spirituala

de Scot & Cheri Scheer

„Domnul Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el”… Atunci Domnul Dumnezeu a trimis un somn adânc peste om şi omul a adormit; Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui şi a închis carnea la locul ei. Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a adus-o la om. Şi omul a zis: „Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea! Ea se va numi femeie, pentru că a fost luată din om” (Geneza 2:18,21-23). Cu toate că ştim că în Grădina Edenului, pe când omul se afla singur, starea lui era perfectă, Dumnezeu aruncă o privire şi văzu că omul avea nevoie de ajutor.

Planul lui Dumnezeu pentru om a fost femeia şi Dumnezeu a făcut femeia din om. Dumnezeu S-a implicat în căsătorie. Căsătoria este parte a minunatului plan al Dumnezeului Creator care a ştiut ce este mai bine pentru om şi ce anume i-ar aduce împlinire în viaţă, în sens strict, după cum rezultă din acest text, omul este incomplet fără nevasta sa.

Pe la începutul anilor şaptezeci, am citit despre o misiune în care erau foarte mulţi celibatari, convinşi că Dumnezeu le spusese să nu se căsătorească, pentru a lucra pentru Domnul. Ne-a fost destul de greu să credem că Dumnezeu ar spune aşa ceva. E interesant de remarcat că astăzi, cei mai mulţi din acel grup sunt căsătoriţi.

În acest capitol vom studia şase scopuri biblice pentru căsnicie. Deşi căsătoria este mult mai complexă, acest studiu concentrat va oferi o bază bună de la care să putem porni. Cu cât lucrăm mai mult la această temă, cu atât suntem mai convinşi de taina planului şi scopurilor lui Dumnezeu în această sfântă unire.

PRIETENIE

„De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevasta sa şi se vor face un singur trup” (Geneza 2:24). Adam şi Eva au trăit o experienţă unică în sensul că nu numai unul, ci fiecare dintre ei s-a confruntat cu nevoi fizice şi psihologice. În lipsă de altcineva, ei şi-au fost prieten şi iubit unul altuia. Dacă avea loc o conversaţie, ea trebuia să aibă loc între ei doi. Dacă exista nevoia de a fi consolat, numai unul spre celălalt se puteau întoarce. Ne-am gândit de multe ori că luna de miere ideală ar trebui să se petreacă pe o insulă pustie.

Dacă ne uităm mai atent la acest text, vedem că el spune „a lăsa şi a se lipi”. Lista celor pe care trebuie să-i laşi include prietenii, fraţii sau surorile, echipa şi asociaţii. Verbul „a se lipi” înseamnă literalmente a fi nedespărţit unul de celălalt. Partenerul de viaţă ţi-a fost dăruit de Dumnezeu pentru a-ţi fi cel mai bun prieten. El trebuie să-ţi fie sfătuitor, coleg de echipă, primul la care să alergi în nevoie, primul cu care să-ţi împărtăşeşti biruinţele şi eşecurile.

„Mai bine doi decât unul, căci iau o plată cu atât mai bună pentru munca lor. Căci, dacă se întâmplă să cadă, se ridică unul pe altul; dar vai de cine este singur şi cade fără să aibă pe altul care să-l ridice. Tot aşa, dacă se culcă doi împreună, se încălzesc unul pe altul, dar cum are să se încălzească dacă e singur? Şi dacă se scoală cineva asupra unuia, doi pot să-i stea împotrivă; şi funia împletită în trei nu se rupe uşor” (Eclesiastul 4:9-12).

Una dintre cele mai serioase probleme pe care le întâmpină cuplurile în a deveni prieteni este aceea a unor deprinderi relaţionale neformate în momentul încheierii legământului, în general, oamenii nu ştiu cum să fie prieteni buni. Cele mai multe familii şi exemplele care se dau nu funcţionează bine în această privinţă. Copilul de cinci sau şase ani s-a confruntat deja cu durerea respingerii şi a înşelării în relaţii. Este uşor să construieşti ziduri care să dureze o viaţă fără a fi instruit în acest sens.

Dacă relaţiile se rup (unul dintre parteneri fiind afectat emoţional sau fizic). când rănile încă nu au fost vindecate, poate pune bariere în calea prieteniei din familie. În doi este mai bine decât de unul singur. Dacă faci din partenerul tău cel mai bun prieten, vei avea o bună răsplată. Merită efortul să încerci tu însuţi cum să fii un prieten bun şi apoi să lucrezi la relaţia ta de căsnicie, în aşa fel încât să devii cel mai bun prieten al soţului/soţiei tale. O prietenie sănătoasă cere timp şi efort, dar beneficiile pe care le aduce sunt mari.

photo via visualphotos.com

ÎMPLINIRE SEXUALĂ

Dumnezeu a gândit într-un mod minunat sexualitatea. Nu uitaţi, sexualitatea este îngăduită numai în cadrul căsătoriei. Dumnezeu este Cel care a creat organele genitale, la fel ca şi hormonii şi dorinţele. Legătura fizică dintre soţ şi soţie este ceea ce face ca relaţia lor să fie unică şi specială. Prin pofte trupeşti, abuzuri şi perversiuni, duşmanul a încercat să distrugă darul acesta preţios. „Căsătoria să fie ţinută în toată cinstea şi patul să fie nespurcat” (Evrei 13:4).

Ideea de bază este că, în cadrul căsătoriei, tot ceea ce nu se opune Cuvântului lui Dumnezeu este în asentimentul celor doi şi este făcut din dragoste, poate fi socotit demn de onorat. O relaţie sexuală puternică este fundamentală pentru împlinirea omului în cadrul unei căsnicii sănătoase. Intimitatea sexuală este parte a procesului de regăsire a adevăratei unităţi şi de a deveni unul într-o relaţie sexuală sănătoasă, fiecare poate găsi împlinirea emoţională şi eliberarea de stres.

ÎMPLINIRE UMANĂ

„Iată aceea care este os din oasele mele…” (Geneza 2:23). Actul propriu-zis al facerii femeii din bărbat denotă planul lui Dumnezeu privind relaţia de căsătorie, în căsătorie, omul devine complet, în esenţă, întregindu-se cu partea care-i lipsea „Nu este bine ca omul să fie singur” Putem ajunge aşadar la concluzia că este bine să fii căsătorit, , Cine găseşte o nevastă bună, găseşte fericirea; este un harpe care-l capătă de la Domnul” (Proverbe 18:22).

Cel mai minunat şi de altfel unicul drum spre împlinirea şi întregirea fiinţei umane este drumul căsniciei. Asta nu înseamnă că o persoană necăsătorită nu poate fi împlinită şi nu-şi poate găsi mulţumirea în viaţă. Cu toate acestea, Biblia arată limpede că o parte din planul lui Dumnezeu pentru căsătorie era ca prin această unire doi oameni să-şi găsească mai multă împlinire decât ar avea dacă ar fi singuri. Cuplurile căsătorite folosesc adesea expresia „cea mai bună jumătate a mea” când vorbesc despre partenerul de viaţă, în căsătorie, unu şi cu unu fac tot unu.

Este o taina minunată cum e cu putinţă ca doi indivizi să se poată uni atât de complet, încât Dumnezeu să îi privească drept unul singur. Numai o relaţie personală cu Cristos poate fi comparată cu pacea, dragostea, bucuria şi împlinirea pe care o căsătorie inspirată de Dumnezeu le poate aduce. Orice fel de nevoie emoţională poate fi împlinită printr-o astfel de căsătorie.

ÎNMULŢIREA

„Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ” (Geneza 1:28). în planul lui Dumnezeu era cuprinsă şi ideea ca bărbatul şi femeia să aibă copii. Una dintre ereziile de astăzi este propaganda că lumea este suprapopulată.

Mulţi creştini au căzut în cursa minciunii că datoria noastră este să reducem numărul persoanelor din familiile noastre. Reducerea numărului membrilor unei familii în zilele noastre poate fi motivată în primul rând de egoism. Foarte multe cupluri tinere de astăzi trăiesc cu sentimentul că un copil le-ar întrerupe modul de viaţă; ei nu ar mai putea să se bucure de plăcerile şi bogăţiile statutului actual dacă intervine un copil în existenţa lor. Probabil că nu greşesc, dar gândirea lor este pervertită şi seamănă a egoism. Dumnezeu doreşte ca noi să avem familii copii pe care să-i creştem în dragoste şi temere de El. Pentru aceasta este nevoie de muncă, dar este probabil momentul să ne întoarcem la standardele biblice şi la modelele ei, în loc să rămânem la stilul nostru de viaţă egoist. „Fiii sunt o moştenire de la Domnul” (Psalmul 127:3).

Nu există nimic altceva în experienţa umană care să depăşească mândria de a avea propriul tău copil. Este o extraordinară experienţă să fii capabil să creşti un copil şi să ai grijă ca el să crească în frică şi temere de Dumnezeu. Cât de mare este entuziasmul de a-ţi conduce propriul copil la Isus şi de a-i arăta cum să îl iubească pe Dumnezeu. Ce mare binecuvântare să vezi cum creşte acest copil, ştiind că poartă în el genele tale şi sistemul tău de convingeri către generaţia care va veni. Una dintre cele mai mari oportunităţi pe care le ai pentru a aduce o schimbare în lume şi a lăsa posterităţii ceva de valoare constă în a creşte un copil credincios. Familia care descoperă de la bun început această revelaţie şi are mulţi copii este o familie binecuvântată.

STABILIREA AUTORITĂŢII

„…şi dorinţele tale se vor ţinea după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine” (Geneza 3:16). În planul creator al lui Dumnezeu, femeia a fost destinată să se supună soţului ei care îi este cap şi conducător. Nici un bărbat nu-şi poate supune nevasta. În schimb, soţia poate fi iubită, cinstită, respectată şi protejată, pentru că în felul acesta ea alege să se supună bărbatului ei. Un bărbat îşi poate îndeplini rolul de conducător manifestându-şi şi puterea şi tandreţea în acelaşi timp. El poate fi o persoană în care soţia sa să aibă încredere, căreia să i se supună de bună voie.

Bărbatul trebuie să-şi conducă, să-şi iubească şi să-şi apere nevasta, aşa cum face păstorul cu turma sa. În căsătorie, fiecare învaţă să-şi dezvolte şi să practice aceste deprinderi legate de autoritate. „Supuneţi-vă unii altora în frica lui Cristos” (Efeseni 5:21). „Căci bărbatul este capul nevestei, după cum şi Cristos este capul Bisericii” (Efeseni 5:23).

Una dintre cele mai mari lecţii de viaţă este cea a crucii. A învăţa arta propriului sacrificiu este esenţa succesului oricărui tip de relaţie. A muri faţă de tine şi a învia pentru gloria lui Isus Cristos e suprema ţintă a unui creştinism care aduce roade, în căsătorie, Dumnezeu a stabilit într-un fel anume autoritatea: Dumnezeu are autoritate asupra bărbatului, iar bărbatul are autoritate asupra femeii.

Atât bărbatul cât şi femeia se supun lui Dumnezeu, apoi unul altuia. Poziţia de cap a bărbatului este asemenea celei pe care o are Cristos faţă de Biserică. Fiind capul, El iubeşte, îngrijeşte, protejează şi hrăneşte Biserica; la cruce, El Şi-a dat viaţa pentru ea. Revolta înseamnă ignorarea autorităţii şi este exact opusul supunerii. Dacă-l înveţi pe copil care este atitudinea corectă faţă de autoritate şi care este adevăratul înţeles al supunerii, ai putea să-i formezi caracterul în aşa fel încât să fie fericit şi să aibă o căsnicie reuşită. În caz de divorţ sunt citate multe cauze, dar cea mai des amintită este revolta: refuzul de a se supune.

Modelul lui Cristos

„De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevasta sa şi cei doi vor fi un singur trup. Taina aceasta este mare „vorbesc despre Cristos şi despre Biserică” (Efeseni 5:31-32). Textul biblic care ne vorbeşte despre Cristos ca despre un mire şi despre biserica sa ca despre o mireasă ne atrage atenţia asupra unicităţii acestei legături. În rugăciunea rostită de Isus Cristos în Ghetsimani, El S~a rugat pentru ca trupul lui Cristos să fie una, , tot aşa cum Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt una.

De aceea soţul şi soţia trebuie să devină una. Pavel le spune efesenilor că aceasta este o taină. A fi una în Cristos şi în căsătorie este ceva supranatural, care poate fi înţeles numai prin credinţă. Credinţa noastră în Dumnezeu şi dragostea noastră pentru El se dezvoltă pe măsură ce ne maturizăm în cadrul familiei. Adevărata noastră dragoste faţă de Dumnezeu se dovedeşte prin dragostea pe care o arătăm soţiei sau soţului. O persoană care crede că îl poate iubi pe Dumnezeu fără sa-şi iubească partenerul de viaţa se înşeală singură, în experienţa noastră de viaţă ca soţ şi soţie, am ajuns să ne dezvoltăm calităţi precum dragostea, grija faţă de celălalt, iertarea, dăruirea şi acceptarea care sunt necesare unei vieţi creştine pline de succes.

ADAM ŞI EVA

Foarte mulţi oameni au o părere greşită faţă de ce ar trebui să fie cu adevărat o căsnicie reuşită. Ei şi-au format o înţelegere şi anumite păreri despre căsătorie, urmărind exemplele părinţilor lor sau a altor cupluri pe care le-au luat drept modele. Filmele de genul „fericiţi până la adânci bătrâneţi” pot să îi determine sa-şi dorească aşa ceva, dar Hollywood-ul în general nu se ridică la înălţimea idealului.

Să ne reîntoarcem puţin la Grădina Edenului. Grădina descrie planul iniţial al lui Dumnezeu pentru căsătorie, în lipsa conştiinţei binelui şi răului, nu exista pe atunci gelozie, rivalitate, mânie, cicălire, egoism, condamnare, indiferenţă, nevoie de performanţă, tensiune etc. Sună ca în cer? Acesta a fost planul iniţial al lui Dumnezeu. Puterea creatoare a lui Dumnezeu, în plenitudinea sa, a fost peste acel loc şi acel cuplu.

Avem aici tabloul unei armonii perfecte între Dumnezeu şi natură. Grădina şi prezenţa divinităţii a împlinit orice nevoie senzuală, fizică, emoţională şi spirituală. Adam şi Eva nu aveau ce să-şi mai dorească. Câtă vreme au avut grijă de grădină, zilele lor au fost lipsite de griji. Mediul era perfect şi inocenţa de dinainte de păcat le îngăduia libertatea de a nu folosi hainele. Se lăsau învăluiţi de plăcerile oferite de grădină. Eva a fost cu adevărat aleasa lui Adam şi numai a lui. El nu avea cu cine să fie comparat. Mintea lui nu a fost deranjată de vederea unei alte femei. S-a întâmplat oare ca ei să se plimbe într-o zi prin grădină, de-a lungul râului, şi să fi făcut dragoste în plină zi? Eva râdea când Adam alerga după ea şi o purta către malul râului, ca apoi s-o arunce în apă. Înotau împreună şi sfârşeau prin a adormi între florile sălbatice. Imaginaţi-vă o căsnicie fără nici o zi proastă, fără cuvinte acre, fără presiuni din afară… pace desăvârşită, dragoste, libertate, bucurie şi acceptare. Noi nu putem decât să ne imaginăm cum a fost; putem noi oare să facem din acest tip de relaţie un scop pentru căsnicia noastră?

Isus a venit ca să ne salveze. El a venit ca să redea omului ceea ce diavolul a furat de la el. Prin cruce noi putem experimenta propria noastră poveste de dragoste din Grădina Edenului. Stabiliţi-vă ţeluri cât mai înalte. Dumnezeu v-a lăsat să întrevedeţi ce înseamnă căsătoria încă din ziua în care v-aţi căsătorit. Primele zile de după căsătorie sunt atât de importante, pentru că fiecare dintre cei doi descoperă intimitatea cu celălalt. Luna de miere este de obicei un timp când te străduieşti să-i faci plăcere celuilalt, să-i întâmpini nevoile şi să abandonezi pe deplin orice dorinţă egoistă şi orice punct din agenda ta. Ca şi creştini, viaţa de căsătorie ar trebui să continue să fie la fel de frumoasă. Nu vă împăcaţi cu mai puţin, pentru că Cristos a plătit pentru aceasta cu viaţa Sa.

Teme de casă:
1. Ce crezi că este un prieten?
2. Cât de mult preţuieşti prietenia?
3. Ce urmăreşti prin împlinirea sexuală în cadrul familiei?
4. Ce anume consideri a fi o viaţă sexuală perfectă?
5. Cum crezi că vei fi împlinit prin căsătorie?
6. Cum crezi că te va propulsa căsnicia la un nivel mai înalt în celelalte domenii ale vieţii? (de ex. afaceri, prieteni etc.).
7. Cum crezi că îţi vor aduce copiii împlinire în căsnicie?
8. Ce înseamnă pentru tine supunerea?
9. Cum vezi relaţia ta de căsătorie în contextul relaţiei dintre Cristos şi Biserică?

Reclame

Sinclair Ferguson- The Puritans, can they teach us anything today? via Desiring God

you can read this and other articles at the Banner of Truth website here.

On October 20, 2005 at Puritan Reformed Theological Seminary, Dr. Ferguson delivered a lecture titled „The Puritans: Can They Teach Us Anything Today?” Download or listen to the lecture here.

[A lecture given at the Dedication of the Puritan Resource Center Grand Rapids on October 20, 2005]

Because Dr Joel Beeke, the President of the Puritan Reformed Theological Seminary is a long-standing friend, propriety and the privilege of years of friendship demanded that I should come and begin to answer this question: „The Puritans: Can They Teach Us Anything Today?”

I suppose the answer to that question depends in some respect on who the „us” refers to. No doubt there are many different people who can learn very different things from the Puritans. If we were, as I take it we are not, a group of educationalists, we would be able to learn a remarkable amount from Puritan education, much of which we badly need to restore to our own educational systems. If we were sociologists or politicians, there is much that we could learn from the social and political vision of the Puritans. If we were historians or theologians, there is much that we could learn about history and theology from the Puritans.

Perhaps one or two among us are educationalists, sociologists, even politicians, historians, or theologians. But most of us here this evening are fundamentally, first and foremost, Christian believers. It is as Christian believers that we want to try to learn whatever we can from those we know as the Puritans.

I want this evening to think about four areas in which the Puritans have something to teach us. It is not my intention to expound the whole of the Puritan vision or deal with every point of theology; rather, I wish to suggest to you that there are a number of general but vital lessons that we can learn today from the struggles, the agonies, the successes, and yes, even the failures of these great Christians who went before us. But before we begin let us ask this question;

Who were these Puritans?

A great Scottish individual with very mixed religious convictions, Thomas Carlyle, once said that the real father of the Puritan movement in England was actually the Scotsman, John Knox. And in many ways there is truth in that statement. John Knox had this burning vision to reform the Church of Jesus Christ so that it no longer had a face that looked as though it had come from Scotland, or from England, or even from Geneva, which he himself said was the most perfect school of Christ since the days of the apostles; but a church that was reformed according to the Scriptures, and understood that it had a place and a time and a location in history. Yet it looked not simply to the status quo or to tradition, but to the Scriptures to discover what the gospel was, what the Christian life was, what the Church was, and what the need of the world was. At great personal cost, Knox sought to reform the church in England, and then later the church in Scotland, in order that the church might be conformed to the New Testament pattern.

In England particularly, where the Reformation had been dominated not by Calvinism and Presbyterianism so much as by Episcopalianism and the government of the church by archbishops and bishops, the Puritan movement took hold: men rising up here and there with a great burden to see what had begun by God’s grace in the later period of Henry VIII, then in the reign of Edward, and then in some measure by individuals in the reign of Elizabeth I in the second half of the sixteenth century. They wanted to see what had come from God make advances, and not be stymied by reaching a level of reformation that contented the Episcopal government but not those who sought a radical, biblical reformation. So towards the end of the sixteenth century, we find individuals arising who, by their very lifestyle and by the summons they gave to the church as a whole to become more like an apostolic church, were described in somewhat demeaning terms as either precisionists or Puritans. Puritans were individuals who wanted to see the church purified according to the teaching of Scripture, and also wanted to see their lives, in great detail, purified by the Word of God. In a way, they took as their motto text the prayer of the Lord Jesus in John 17: „Sanctify [or purify] them through thy truth: thy word is truth.”

From the late sixteenth century into the middle and latter seventeenth century, a whole wave of individuals were swept into this extraordinary movement-this experiment and gospel transformation that we now look back on these hundreds of years later and speak about as our Puritan forefathers. In many ways their desires were disappointed. In some ways they may have expected too much. Certainly by the close of the seventeenth century, the Puritan movement had run out of energy. For about one hundred years, this swell of piety grew, and then waned once again. And yet, for all the relative failure of their vision, we’re able to look back on them and say, „There are certain principles here, certain emphases here, certain burdens that the church of Jesus Christ in the early twenty-first century needs to recapture all over again.” At root, and at its best, the Puritan movement was a twin-pronged burden to see the reformation of the church according to the teaching of the Scriptures, and the revival and renewing of the church by the power of the Holy Spirit. I want to suggest to you four particular things that seem to me, as I read and study the Puritans, to be things we need to learn.

1] A Sense of Spiritual Brotherhood

The first of them is this: the Puritan movement of the sixteenth and seventeenth centuries, particularly but not exclusively of England, underlines for us the significance of spiritual brotherhood in the movements of the Holy Spirit.

In some ways, generally speaking, the early Puritan movement hoped that the church might be reformed and revived through the normal channels of church government. In a rather wonderful way, some of those men who had been touched by God found themselves proceeding through the hierarchy of the Church of England. And yet it has probably always been true that the church of Jesus Christ has never been reformed and revived simply through ordinary channels. Given the fact that the monarch was the governor as well as the protector of the Church of England, the efforts of these early Puritans to revive and reform the church through the normal channels faced obstacles, not least the obstacle of the power of the monarchy.

But these were men with passion. When some of these Puritans saw that they could press their Episcopalian leaders no further, it had at least this salutary effect upon them: they needed to wait upon God and to seek the blessing of God – not so much by the structures of church government, but more directly, by the power of the gospel, the power of prayer, and the help of the Holy Spirit. And just at that period something rather striking began to happen. Individuals gained burdens, a little like the burden of the apostle Paul who, whether very deliberately or simply by a sense of spiritual intelligence, always seemed to go to places where the gospel might invade, take hold, and spread to other places and institutions.

In the sixteenth century, some of these Puritans began to realize that the place to start was in one or both of the two great universities in England, and to capture the institutions of learning by and for the gospel-and if that couldn’t be done, then at the very least, capture young men’s hearts and train and tutor them in the gospel.

click photo for podcast-Who are the Puritans?

So, particularly in the days of Elizabeth and her successor, James I, we find a number of these men called into ministry, particularly in the university city of Cambridge. The most significant figure there was, of course, the great William Perkins with his long ministry in Cambridge. There, under the ongoing, regular teaching of the Word of God, young men were converted and called into the ministry. They understood, in a sense, that this was actually the biblical pattern-that the church would not be revived by acts of Parliament, but by schools of the prophets, whether they be in the time of Elijah and Elisha, or whether through the disciple band of our Lord Jesus, or the apostolic band with which we are familiar from the letters of the apostle Paul. One might think here of the famous Cappadocian fathers, a brotherhood concerned to defend the glory of Jesus Christ; or of Augustine and his little group around him, concerned to defend and expound the sovereignty of God’s grace; or of Calvin, Farel, Beza, and others in Geneva-not simply associates together in the government of the church with a formal relationship to one another, but brothers who listened to one another preach, who prayed with one another, who shared one another’s burdens and called upon God to come down and bring sovereign blessings to His church.

It is very interesting as you survey the early period of the Puritan movement that it is almost possible to create a spiritual „family tree” of some of the most notable Puritans of the seventeenth century. One only needs to know a little about their lives to discover how deeply they are interconnected; through one, another would be converted, and by reading his book, another would be converted. The familiar names of the Puritans, like William Gouge, or the Culverwells, or the famous master, John Dodd, or Thomas Hooker, Cotton Mather, Richard Sibbes, John Preston, John Cotton, William Perkins, Thomas Goodwin, William Ames, Paul Baynes, John Owen, or Richard Baxter-as you read their biographies you realize that there is a spiritual progeny here, a spiritual family tree. God was binding them together with a common vision and a common burden, a common prayer life, and therefore a common goal in the ministry of the Word of God.

We badly need that today, don’t we? We need a spiritual brotherhood of brothers in the ministry, spread throughout the nation and the world. Yes, one the spiritual father of another, and another the spiritual brother of another-no hierarchy, no formal supremacy, not seeking to establish their own kingdoms in this world, but bound together by the gospel to establish the kingdom of Jesus Christ in a world that is in such desperate need. I dare say that God ordinarily does great things when ordinary ministers of the gospel are bound together as blood brothers, to live and die together. Then God has in His hands the kind of vessels He is pleased to use as vessels of honor for his glory.

That is something we can learn, especially since we are here with a particular concern for a theological seminary. Beside the excellent teaching and the care that the men who come to the seminary receive from the church, if they are bound together with a common bond of gospel grace to live and die together, then perhaps we may see something on the horizon the size of a man’s hand that will bring to us the showers of God’s blessings. And that leads us to the second thing we can learn from the Puritans, because it is intimately connected with it.

2] Recovering the Pulpit

The Puritan movement teaches us the vital significance of the recovery of the pulpit for the recovery of the church. I said that the Puritans had the vision of capturing the university towns for the gospel because they wanted to capture the pulpits of the land for the gospel. A sociologist today might say what they were doing was seeking to capture the media, and that what we learn from the Puritans is that the true Christian church needs to learn to capture the media. Doubtless that would be true, but it would not quite be the point that the Puritans were making. They did, to a certain extent, capture elements of the seventeenth-century media, but they wanted to capture the pulpits not because they were instruments of the media, but because they were the places where the Word of God could be preached with power. They were dominantly concerned with this.

I suppose one could understand a Christian in the twenty-first century saying, „Well, of course, people came to church; preaching was the great thing in those days.” But that is not true. People often did not come to church. Preaching was impoverished, if it even existed. What was needed was preaching that would break through the common expectations of men and women that preachers say nothing vital to life, in order that the gospel might penetrate into the little societies of rural England as well as the great cities like London, and bring men and women, boys and girls, to the knees of Jesus Christ the Redeemer, seeking salvation.

One of the phrases used with some regularity in the first half of the seventeenth century, when people who knew something spoke about the ministry, was, „What we really need is a godly, resident, educated ministry.” By that they meant a ministry, not that was simply educated in worldly knowledge, but a ministry that was educated so that ministers were actually experts in teaching the gospel.

In my home country of Scotland I dare to say that the Christian ministry is perhaps the most despised profession that exists. Even schoolteachers rate higher than ministers. It is easy to lament, „Oh, for the old days!” But the sad truth of the matter is that if ministers are not experts in teaching the gospel, there is a sense in which we deserve every despite that comes to us, because that is our calling and our profession. The ministry had become a despised profession in the seventeenth century. The pulpits needed to be recaptured by men who understood the gospel line by line and were clearly, powerfully, and spiritually able to articulate that to the people who listened.

Related posts

 

Choosing a Wife/Beauty is Vain – Tim Conway

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Choosing a Wife/Beauty is Vain – Tim Conway
Follow my videos on vodpod

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari