Iosif Ton – Trairea dupa invataturile Domnului Isus (1) Martin Luter sau Isus

3. Martin Luter sau Isus
Serie de articole  Iosif Ton

Martin Luther era un călugăr augustinian care se lupta cu îndârjire împotriva păcatului din sine. El se spovedea zilnic și își aplica cu strictețe pedepsele (la catolici ”penitențele”, la ortodocși ”canoanele”) pe care i le dădea duhovnicul lui. Universitatea catolică din Wittemberg i-a cerut lui Luther să predea un curs despre epistola către Romani. Studiind capitolul trei din Romani, Luther a înțeles că Dumnezeu L-a încărcat pe Fiul Său cu toate păcatele noastre și L-a pedepsit pe El pentru toate. Luther și-a pus imediat întrebarea: ”De ce să mă mai pedepsesc și eu pentru păcatele mele, când Isus Cristos a fost pedepsit pentru ele?”

Așa s-a trezit Luther să vadă că învățătura Bisericii catolice că omul trebuie să facă penitențe pentru păcate este greșită. Cu gândirea lui de jurist (începuse să studieze dreptul, când a intrat în mânăstire), el a ajuns să formuleze învățături noi, prin care a făcut Reforma creștinismului. Iată care sunt acestea:

  1. Dumnezeu a făcut un transfer: a luat păcatele noastre și le-a pus pe Fiul Său.
  2. Dumnezeu ne cere să credem în moartea Fiului Său în locul nostru.
  3. Când noi credem vestea aceasta bună, Dumnezeu ne transferă nouă dreptatea Fiului Său.
  4. Prin acest dublu transfer, noi ”suntem socotiți drepți”, sau suntem ”îndreptățiți”. Aceasta se numește ”îndreptățirea prin credință.”
  5. Actul de îndreptățire se numește și ”mântuirea prin credință.” Subliniem că pentru Luther mântuirea este numai un act juridic: noi suntem declarați drepți, nu suntem și făcuți drepți. Adică, noi rămânem păcătoși dar, prin repetate acte de credință, suntem în continuare ”îndreptățiți”.

Actul prin care Dumnezeu ne-a procurat mântuirea este un act al harului, înțeles ca un dar nemeritat al lui Dumnezeu. Luther a citat din Efeseni 2:8 că mântuirea este ”prin har, prin credință”. Dar el a adăugat un cuvânt în plus, cuvântul ”numai” care dă acestei doctrine un înțeles total diferit de ceea ce scrie Pavel: ”numai prin har, numai prin credință”, formulă ce intenționa să spună că faptele noastre bune nu pot fi incluse în procesul mântuirii.

Marea descoperire a lui Martin Luther – pentru care il cinstim ca mare reformator – este conceptul indreptatirii prin credinta. Acest concept este baza reformei si este acceptat ca baza a doctrinei mantuirii de catre aproape toate credintele protestante evanghelice. Spun aproape, deoarece sunt si exceptii. Nu este criticata indreptatirea prin credinta in sine. Adica, nu este criticat ce spune ea, ci ceea ce nu spune. Multi teologi de astazi se plang de faptul ca in doctrina lui Luther despre indreptatire nu se poate integra organic doctrina despre sfintirea vietii.

Dupa doctrina luterana a indreptatirii prin credinta este posibil ca omul sa fie mantuit fara sa se intample in el nici un fel de transformare. De fapt, Luther a tinut sa precizeze ca omul ramane intotdeauna pacatos, dar este mereu indreptatit (formula lui in limba latina era: semper pecatorum est justus, adica ”pentru totdeauna pacatos, dar indreptatit”).

De aici, in epoca moderna s-a dezvoltat teoria ca poti sa-L primesti pe Isus ca Mantuitor fara sa-L faci si Domn, adica fara sa devii ucenicul Lui si sa traiesti dupa invatatura Lui.

Aceasta teorie ia multe forme si i se dau multe explicatii sau justificari. In practica, totul devine clar cand te uiti la modul in care se face evanghelizare: Este prezentata moartea Domnului Isus incarcat cu pacatele noastre si apoi omul este invitat sa creada aceasta ”veste buna” si i se promite ca daca o crede este mantuit, adica pacatele ii sunt iertate si va merge in cer cand va muri. Unii adauga ca pentru a fi mantuit trebuie sa fii si botezat.

La acestea, in special in America, cei mai multi evanghelisti adauga clar ca ”odata mantuit pentru totdeauna mantuit,” sau, cu alte cuvinte, ”mantuirea nu se mai poate pierde.” Baptistii romani nu spun lucrul acesta in cuvinte, dar atunci cand predicatorul te asigura ca daca ai crezut si te-ai botezat poti fi sigur ca esti mantuit (ai ”siguranta mantuirii”), adica mergi in cer cand mori, iti spune de fapt ca indiferent ce faci de atunci inainte tu esti mantuit, adica mergi in cer cand mori.

Desigur, toti pastorii si predicatorii se grabesc sa adauge ca Dumnezeu asteapta sa ai o viata schimbata, sa nu mai traiesti ”ca lumea”, dar lucrul acesta nu este legat de mantuire! Ti se spune ca trebuie sa traiesti dupa voia lui Dumnezeu din dragoste, sau din recunostinta pentru ce a facut El pentru tine, dar lucrul acesta, chiar daca este foarte de dorit, totusi el nu este necesar pentru mantuire, deoarece mantuirea ti-a fost garantata de faptul ca ai crezut in jertfa lui Isus.

Teza pe care o formuleaza astazi multi teologi si la care subscriu si eu, este ca acest fel de a predica ”evanghelia” este motivul pentru care bisericile sunt pline de oameni cu vietile neschimbate. Acest fel de mesaj nu produce oameni de caracter! Martin Luther a numit teologia pe care a obtinut-o el din  epistola catre Romani este ”teologia crucii”, iar Melanchthon, care era ajutorul principal al lui Luther, a spus ca ”a-L cunoaste pe Cristos inseamna sa stii sa beneficiezi de moartea Lui.”

Chiar si la noi, un teolog baptist a scris recent ca singurul lucru pentru care a venit Cristos a fost ca sa moara pentru pacatele noastre ca sa ne duca in cer. Cu alte cuvinte, singura lui functie a fost aceea de Mantuitor si nimic altceva!

Precizam ca Ioan Calvin (1509-1564) a acceptat in mod fundamental doctrina indreptatirii prin credinta, dar el a subliniat mult mai puternic idea ca omul nu este liber sa aleaga (si Luther a facut lucrul acesta) si ca  oamenii sunt predestinati de Dumnezeu fie pentru mantuire fie pentru pedeapsa vesnica. Desigur, daca esti ales de Dumnezeu pentru mantuire, aceasta nu se mai poate pierde si deci usa este larg deschisa pentru a crede ca poti fi mantuit fara ca prin aceasta sa ai viata schimbata.

Pe tot parcursul carierei mele de predicator mi-am pus intrebarea aceasta: De ce mesajul pe care il predicam noi nu schimba vietile oamenilor? De ce in cultul nostru nu apar mari caractere, oameni pasionati pentru integritate, pentru corectitudine, pentru cinste, pentru adevar?

Am ajuns in cele din urma sa vad ca toate acestea se intampla fiindca punctul nostru de plecare pentru construirea unei credinte crestine nu este invatatura Domnului Isus.

Cand spun aceasta, nu vreau sa spun ca apostolul Pavel a fost gresit in ce a scris in epistola catre Romani. Nu ceea ce a scris ele este gresit, ci gresit este sistemul teologic construit de oameni pe ceea ce a scris el. Va trebui deci sa incepem cu invatatura Domnului Isus si sa vedem cum a predicat El Evanghelia si apoi vom reveni la apostolul Pavel si vom vedea ca el n-a predicat o alta Evanghelie. Apostolul Pavel a fost pasionat pentru Evanghelia pe care i-a dat-o Domnul Isus Insusi prin revelatie (Galateni 1:11-12). Vom fi surprinsi sa vedem cat de bine si de exact a captat el invataturile Domnului Isus si cat de fidel le-a expus el in epistolele sale. Lucrul acesta va intari credinta noastra in unitatea revelatiei, in unitatea invataturii din Sfanta Scriptura.

(Nota de subsol: Aceasta expunere este extrem de condensata, fiindca este o incercare de a cuprinde ceea ce s-a intamplat prin Martin Luther si ce continua sa se intample de atunci pana astazi intr-un segment majoritar al crestinismului protestant. Datorita acestei condensari, unii ma vor critica spunand ca sunt nedrept cu Luther sau ca nu prezint corect situatia de astazi din acest segment majoritar. Stiu! Dar acesta este riscul pe care mi-l asum. Tot ce scriu poate fi criticat si de la stanga si de la dreapta. Repet: imi asum riscul de a fi ”dovedit” ca sunt gresit, de a fi rastalmacit, ridiculizat, etc. Aceasta inseamna ca ating un nerv care doare! Toti cei pe care ii doare ce scriu eu vor cauta sa ma sfasie. Si cu cat ii doare mai tare, cu atat vor tipa mai tare. Dar, vreau sa le spun cu dragoste ca daca vor citi cu atentie invatatura Domnului Isus, pe care o voi expune in continuare, si o vor primi pentru ei insisi, vor fi vindecati. Pe toti fratii mei care ma critica cu atata inversunare, deoarece sunt convinsi ca le stric credinta, vreau sa-i asigur ca nu vreau sa stric, ci sa vindec si sa construiesc. De aceea va rog sa cititi in continuare.)

(sursa) Iosif Ton

(1) Evanghelia Domnului Isus
Serie de articole  Iosif Ton

Iubiti frati si prieteni,
In ultimele doua luni s-a pornit o furtuna neasteptat de puternica in jurul teologiei mele. Constat cu durere ca pentru multi aceasta furtuna este devastatoare. Unii ma considera si ma prezinta ca pe un cazut de la credinta. Altii ma declara eretic.

Multi dintre cei care s-au hranit ani de zile cu predicile, cu cursurile si cu cartile mele nu mai stiu ce sa creada: Sa le arunce la cos?
Si ce sa faca cu atatea invataturi prin care si-au format credinta si gandirea? Unii chiar si-au exprimat teama ca vor cadea de la credinta.

Sunt obligat fata de toti cei ce ma iubesc, sau nu ma iubesc dar sunt interesati de ce se intampla cu gandirea mea, sa dau socoteala de ce cred si de ce gandesc si, deasemenea, sa le spun la toti ce planuri am de viitor in urma atator actiuni care s-au facut impotriva mea.

Furtuna a inceput cand am declarat ca eu cred ca toate darurule Duhului Sfant sunt active si astazi si ca Duhul Sfant mi- dat si mie cateva dintre darurile acestea; deasemenea ca eu cred ca prin pacat credinciosul ajunge din nou sub stapanirea duhurilor rele, de care are nevoie de eliberare. Asocierea mea cu miscarea de trezire spirituala a ”Strajerilor”, care practica marturisirea pacatelor pentru eliberarea de duhurile rele si pentru re-umpleraea cu Duhul Sfant, actiuni care duc si la vindecare fizica de o sumedenie de boli, a fost  vina capitala pentru care am fost improscat cu toate noroaiele, exclus si ostracizat din multe cercuri si organizatii baptiste.

Eu nu voi incepe insa prin acestea, deoarece ele sunt subiecte laturalnce. La baza tuturor sta trecerea mea de la o teologie bazata pe Pavel la o teologie bazata pe invatatura Domnului Isus. Veti vedea cum toate celelalte se explica din radacina aceasta

Incep, deci, o serie de mici articole, ca sa se poata citi usor, in care imi voi expune sistematic tot crezul meu asa cum este el astazi. Planific, cu ajutorul Domnului, sa public cate un articol la doua zile.

Asadar, schimbarea fundamentala care s-a produs in teologia mea se datoreaza schimbarii punctului de plecare. De la Martin Luther (1483-1546) incoace, teologia protestanta se cladeste pornind de la apostolul Pavel. Eu am ajuns sa vad ca trebuie sa-mi construiesc teologia pornind de la invatatura Domnului Isus. Este socant sa vezi cate lucruri se schimba cand schimbi acest punct de plecare.

Este interesant sa stiti ca in ultimii treizeci de ani multi teologi si scriitori au inceput sa-si indrepte atentia spre invatatura Domnului Isus si sa-si formeze gandirea pe baza a ce ne invata El. Dar ce s-a intamplat inainte? Trebuie sa stiti ca inca din secolul al doilea dupa Domnul Isus a inceput sa aiba loc o marginalizare a invataturii Lui. Vom studia si fenomenul acesta.

Pentru a va introduce pe toti in situatia teologica de astazi, voi incepe prin a reproduce mai jos un articol care tocmai a aparut acum o luna de zile (Decembrie 2010) in revista Christianity Today, intitulatJesus vs Paul (Isus contra Pavel), semnat de un cunoscut profesor de teologie  Scot McKnight.

Pe coperta revistei, Scot McKnight rezuma totul in aceste cuvinte:

”Isus a predicat aproape exclusiv despre imparatia cerurilor. Pavel a scos in evidenta indreptatirea prin credinta. Unii spun ca ei au predicat evanghelii diferite. Altii spun ca atat Isus cat si Pavel au predicat indreptatirea. Altii pretind ca amandoi s-au focalizat pe imparatie. Cine are dreptate?”

Iata ce scrie Scot Mcknight in prima parte a acestui articol:

”Eu am crescut cu si prin apostolul Pavel. Epistolele lui erau inima Bibliei. De la data la care am inceput sa fiu atent la predicile pastorului nostru, eu  imi aduc aminte numai de predici din 1 Corinteni – intreaga epistola, verset cu verset, saptamana dupa saptamana – si Efeseni. Nu-mi amintesc nici o serie despre vreuna dintre Evanghelii sau despre Isus. Erau doar doua exceptii la concentrarea noastra pe Pavel. La Craciun ascultam o predica despre una dintre istoriile legate de nasterea lui Isus, iar in Saptamana Mare auzeam ceva despre moartea si invierea lui Isus. Noi eram crestini pavelieni si nu ne deranja lucrul acesta cu nimic. Eu am invatat sa gandesc si sa cred si sa traiesc in maniera paulina. Totul era filtrat prin teologia lui Pavel. Indreptatirea era lentila Evangheliei si ”viata in Duh” era lentila trairii crestine.

Apoi am mers la colegiul biblic (Cornerstone University in Grand Rapids, Michigan) si am studiat istoria, dar am luat multe cursuri despre Biblie. Si aici, Pavel era centrul atentiei. In ultimul an de colegiu am citit primul volum din seria New Testament Foundations de Ralph Martin si am fost cucerit de prospetimea Evangheliilor. Dar nimic nu m-a coplesit atat de mult ca prima mea experienta in Seminar.  Audiind cursul lui Walter Liefeld despre Evangheliile sinoptice la Trinity Evangelical Divinity  School, am fost absolut fermecat de Isus, de viziunea Lui despre Imparatie si de Evanghelii. Am decis acolo si atunci ca telul vietii mele va fi Isus si Evangheliile.

Ceva se intampla cu mine. Mai inainte il iubeam pe Pavel si gandeam cu Pavel, Apoi, cand L-am intalnit pe Isus, ca si cand ar fi fost pentru prima data, si am inceput sa invat sa gandesc cu Isus. Unul dintre colegii mei ma avertiza din cand in cand ca devin prea centrat in Isus si ca il ignor pe Pavel. Nu sunt chiar sigur ca il ignoram pe Pavel. La urma urmei, predam si cateva cursuri despre epistolele lui. Dar m-am dezvatat sa gandesc in termeni paulieni si gandeam numai in termenii lui Isus. Totul a devenit pentru mine centrat in Imparatie.

Si, ca sa spun adevarul,  am fost asa de captivat de viziunea lui Isus despre Imparatie incat citindu-l pe Pavel mi se crea o dilema oridecateori deschideam epistolele lui.

Experienta mea nu este unica. Multi dintre noi am facut o trecere de la Pavel la Isus si o tensiune crescanda ramane intre evanghelici cu privire la aceasta intrebare: Cine stabileste termenii – Isus sau Pavel? Cu alte cuvinte,  ne vom focaliza invatatura si trairea noastra evanghelica pe ”Imparatie”, sau pe ”indreptatirea prin credinta?”

Alegerea conteaza. Se poate spune fara exagerare ca miscarea evanghelica isi  datoreaza puterea ei fundamentala Reformei si Marii treziri a lui Jonathan Edwards si trezirilor din secolele 18 si 19, cu alte cuvinte este o miscare formata totalmente de Pavel. Sosirea evangheliei sociale (”social gospel”) la inceputul secolului al 20-lea, care parea ca leaga ”Imparatia” cu miscarea liberala si cu dreptatea sociala, a facut ca accentul pe apostolul Pavel in miscarea evanghelica sa fie si mai tare. Mai mult, cand cativa evanghelici au redescoperit recent viziunea lui Isus despre Imparatie, au fost  frecvent avertizati ca sunt pe marginea prapastiei caderii in evanghelia sociala.

Dar ceva s-a intamplat in ultimele doua decenii: o trecere subtila dar clara la multi evanghelici de la o teologie centrata in Pavel la o viziune a Imparatiei definita de Isus. Izvoarele acestei  treceri includ cu siguranta pe George Eldon Ladd, cu cartea lui ”Prezenta viitorului”, apoi vocea aspra si neobosita pentru justitie a lui Jim Wallis, probabil mai ales in cartea lui ”Call to Conversion” si o crescanda constiinta sociala intre evanghelici. Ne putem certa pe tema factorilor, dar ceea ce conteaza este ca trecerea a avut loc…

Nu este o exagerare sa spunem ca miscarea evanghelica se confrunta cu o criza despre relatia dintre Isus si Pavel si ca multi aleg ori o parte ori cealalta. Intalnesc multi evanghelici care gandesc, a caror limbaj primar este Isus si Imparatia. Totusi in ciuda trendului, probabil ca reactie impotriva lui, multi iau pe Pavel si indreptatirea prin credinta drept limbajul lor primar. Cei ce au adictie la limbajul Imparatiei  se lupta sa-l faca pe Pavel sa se potriveasca in schema lor, in timp ce cei care au adictie la termenii teologici ai lui Pavel se lupta sa-L faca pe Isus sa se potriveasca in schema lor.  Cunosc experienta aceasta, deoarece si eu m-am luptat sa fac ca mesajul lui Pavel sa se potriveasca in viziunea Imparatiei si aceasta dupa ce m-am luptat sa-L fac pe Isus sa se potriveasca cu mesajul lui Pavel.”

Pana aici am redat din textul articolului lui Scot McKnight.

In continuare, autorul arata cum au incercat altii sa impace pe Pavel cu Isus si apoi ofera propria lui solutie. Eu nu sunt de acord nici cu modul in care incearca unii si altii sa impace pe Pavel cu Isus si nici nu sunt de acord cu solutia oferita de Scot McKnight, deoarece eu nu cred ca exista vreo contradictie intre Pavel si invatatura Domnmului Isus. La timpul sau, voi arata cat de bine se armonizeaza Pavel cu invatatura Domnului sau Isus, daca pornim de unde trebuie.

Acum insa, pun o alta intrebare. Cum se face ca de la Reforma pana astazi teologii au construit totul pe epistolele lui Pavel si numai in ultimii 20 de ani, dupa cum spune Scot McKnight,  evanghelicii au ”descoperit” invatatura Domnului Isus?  Cum se explica eclipsa invataturii Domnului Isus timp de atatea secole? 

(2) MARGINALIZAREA LUI ISUS DIN NAZARET
SI A INVATATURII LUI
Serie de articole  Iosif Ton

Fenomenul neglijarii invataturii Domnului Isus nu a inceput la Reforma, ci prin secolul al 2-lea. La inceputul acelui secol gasim carti ca ”Didache” (numita si ”Invatatura celor doisprezece apostoli”), care inca ii instruia pe noii crestini cum sa traiasca dupa Invatatura Domnului Isus. Pe la mijlocul acelui secol, insa, s-au convertit la crestinism mai multi filosofi greci.

Ei au adus filosofia greaca cu ei in crestinism si au incercat sa le ”armonizeze” pe cele doua. Ei au citit prologul la Evanghelia dupa Ioan, unde Fiul etern al lui Dumnezeu este prezentat ca Logos-Cuvantul. Ei au plecat de la acest concept, prezent si in gandirea greaca, si au construit o teologie bazata pe Logos, o teologie a unui Cristos cosmic, dar au neglijat pe Isus din Nazaret si invatatura acestuia.

La anul 250 s-a introdus in Biserica din Roma preotia pe modelul Vechiului Testament. Cu aceasta s-a introdus si dogma ca Biserica ii mantuieste pe oameni prin ”sfintele taine”. Cu aceasta, nevoia de a citi invatatura Domnului Isus si de a trai dupa ea a fost si mai mult inlaturata.

Acesta a fost inceputul fenomenului numit de Stuart Murray ”marginalizarea lui Isus si a invataturii Lui”. Acest fenomen s-a accentuat prin convertirea Imparatului Constantin si prin transformarea crestinismului in religie de stat. Stuart Murray este un anabaptist modern, care traieste in Anglia si care a scris cartea ”Post-Christendom”, in care analizeaza pe larg fenomenul marginalizarii lui Isus si a invataturii lui, de la Constantin si pana astazi (Ed. Paternoster, 2004). Iata ce scrie el despre ceea ce s-a intamplat pe vremea lui Constantin:

”Amintirea unui Isus care se confrunta cu autoritatile, aparand cauza celor saraci si criticand nedreptatile era tulburatoare pentru episcopii care se bucurau acum de un lux exorbitant. Teologii din secolul al patrulea il transforma pe Isus intr-o figura cereasca, accentueaza divinitatea lui si fac ca amintirile acestea sa se estompeze. Constantin Il onora pe Dumnezeul crestinilor, nu pe Isus din Nazaret. Eusebius a acceptat acest lucru si a pus temelia pentru interpretarea lui Isus ca o figura imperiala. Rozemary Radford Reuther scrie:

”Cristos devine Pantocrator, guvernatorul cosmic al noului imperiu crestin. Imparatul crestin cu episcopii la dreapta lui, devin loctiitorii lui Cristos pe pamant, guvernand statul crestin al noii ordini rascumparate a istoriei… Victoria lui Mesia ca aparator al celor oprimati ar fi fost vazuta ca o nivelare a ierarhiilor… In loc de aceasta, cristologia imperiala castiga in secolul al patrulea  functia unui control imperial patriarhal, ierarhivist si euro-centrat.”

Stuart Murray continua: ”Aceasta schimbare radicala a modului in care era inteles Isus a avut impact asupra multor aspecte ale crestinismului secolului al patrulea. Ea a transformat reprezentarile artistice, care acum il prezentau pe Isus in imagini imperiale: tablouri aspre ale unui judecator imperial, inconjurat de o aureola, iau locul tablourilor rustice anterioare ale unui Isus ca bunul pastor. In imnuri, predici, lectii pentru catehumeni, crezuri si tratate teologice, viata si invatatura lui Isus capata tot mai putina atentie. Comparati, de exemplu, instructiunile date catehumenilor spre sfarsitul secolului al patrulea de catre Ambrozie, bazate pe moralitatea Vechiului Testament cu scrierile lui Iustin din secolul al doilea si cu Didache care-i invata pe catehumeni sa aplice invataturile lui Isus in vietile lor. Scriitorii secolului al patrulea foloseau viata lui Cristos doar devotional, nu si etic.

Marginalizarea lui Isus este cel mai izbitor vazuta in credeuri. Acestea au avut o mare influenta asupra crestinilor timp de generatii. Dar ele au fost scrise in anii cand se forma crestinismul de stat, cand viata si invatatura lui Isus erau marginalizate. Credeurile afirma atat divinitatea cat si umanitatea Lui, dar ii marginalizeaza viata. Credeul de la Niceea, de exemplu, spune ca Isus ”s-a intrupat prin Duhul Sfant din fecioara Maria; si s-a facut om. Si a fost rastignit sub Pilat din Pont.” Credeul ignora viata lui ca om, trecand direct de la nasterea Lui la moartea Lui. Unde sunt minunile Lui, relatiile Lui, invataturile Lui si viata lui subversiva? Ca si in alte documente din secolul al patrulea, unde este Isus? Celelalte credeuri au aceeasi omitere izbitoare…. Viata si invatatura lui Isus nu mai erau in centrul atentiei… Lui Isus i se aducea inchinare, dar Isus nu mai era urmat.” (pag.122-123).

Situatia, in crestinismul oficial, a continuat sa fie astfel pana dupa anul 1500. Reformatorul principal, Martin Luther, a considerat ca Evanghelia se afla in epistola catre Romani si pe baza acesteia el a obtinut ceea ce el numeste ”teologia crucii”. Adjunctul lui Luther, Philip Melancthon, a scris ca a-L cunoaste pe Cristos inseamna a sti sa beneficiezi de moartea Lui. Ei au formulat un crestinism al catorva doctrine care daca sunt crezute ii asigura credinciosului intrarea in ceruri.

Acestea nu inseamna ca invatatura Domnului Isus a disparut in timpul acela de pe scena istoriei. Ea s-a pastrat in miscari de opozitie fata de biserica oficiala, pe care aceasta le-a etichetat ca eretice. Un prim exemplu sunt donatistii, din secolul al patrulea si al cincilea. Tot din aceasta vreme trebuie sa-l amintim pe Pelagius. Iata ce scrie Stuart Murray despre elementul comun pe care il aveau Pelagius si donatistii:

”Pelagius i-a incurajat pe contemporanii lui sa-si bazeze vietile pe invatatura morala a lui Isus.Asemanarile dintre invatatura lui Pelagius si conceptiile donatistilor sunt semnificative. David Nussbaum scrie: ”Pelagius era, teologic, ceea de donatistii erau din punct de vedere eclesial intr-un important numar de privinte: ambii reprezentau o dorinta pentru… puritate, o incercare de a pastra crestinismul din secolele anterioare si de a adopta o pozitie mai independenta si mai critica fata de autoritatile institutionale” (pag. 101-102).

O alta miscare care s-a format prin intoarcerea la invatatura Domnului Isus au fost valdenzii. Initiatorul lor a fost francezul Valdes, care in 1174 a descoperit invatatura Domnului Isus, a renuntat la averea lui si a inceput sa predice si sa cheme oamenii la o viata de saracie. Urmasii lui Valdo chemau oamenii sa devina ucenici ai lui Isus si sa traiasca dupa invatatura Lui, cerand integritate personala, o viata simpla, respingerea lacomiei si a oricaror excese. Ei se opuneau oricarei forme de minciuna si de inselaciune si refuzau sa depuna orice juramant (Stuart Murray, p.324-327).

O miscare similara a fost cea a lollarzilor din Anglia, initiata de John Wycliffe (1328-1384).

Dar, de o deosebita importanta pentru noi este Erasmus de Rotterdam (1466-1536). Acest mare invatat al Renasterii a publicat in 1516 Noul Testament in limba greaca si in limba latina (traducerea in limba latina a facut-op el insusi, pentru a demonstra ca traducerea Vulgata nu a fost corecta). Apoi a publicat un comentariu la Evanghelia dupa Matei, subliniind porunca Domnului Isus sa facem ucenici invatandu-i ceea ce ne-a invatat El. Erasmus face constatarea ca a fi ”platonist” inseamna a te tine de invatatura lui Platon; iar a fi ”aristotelian” inseamna a te tine de invatatura lui Aristotel. Tot astfel, scrie el, daca iti spui ”christianus” ar trebui sa insemneze ca te tii de invatatura lui Christus. Dar, remarca Erasmus, noi ne zicem crestini (sau ”cristosieni”, pe romaneste), dar nu ne tinem de invatatura lui Cristos, ci religia noastra este formata de credeurile si de deciziile sinoadelor si de alte scrieri ale bisericii oficiale.

Erasmus face o chemare pasionata la a ne intoarce la invatatura intemeietorului religiei noastre, adica a lui Isus.

Ceea ce trebuie sa stim apoi este ca scrierile lui Erasmus, in special textul Noului Testament si comentariul la Matei, au fost sursa principala de inspiratie pentru tinerii teologi de la Zurich, care in 1525 au creat miscarea anabaptista, bazata in exclusivitate pe invataturile Domnului Isus.

Gasiti aceste informatii intr-o carte intreaga: Erasmus, the Anabaptists and the Great Commission”, de Abraham Friesen (Eerdmans, 1998).

Toti teologii anabaptisti de la Zurich, care aveau o pregatire teologica superioara si erau ganditori eruditi, au fost arsi pe rug in decurs de trei ani de la inceperea miscarii anabaptiste. Ei n-au avut timpul necesar sa scrie o teologie bazata pe invataturile Domnului Isus, pe care isi intemeiau ei noua lor credinta. Singurele exceptii sunt Balthasar Hubmaier (ars pe rug la Viena in 1528), de la care ne-au ramas cateva scrieri si Menno Simons (1496-1561), care a reusit in mod miraculos sa evite sa fie prins si a putut sa scrie mai multe tratate teologice, care stau la baza credintei menonitilor.

Ceea ce am vrut sa scot aici in evidenta este ca exista o forma de crestinism – cea a anabaptistilor – care se bazeaza direct pe invatatura Domnului Isus, asa cum au inteles-o ei in secolul al 16-lea.

Inchei aceasta prezentare a incercarilor de marginalizare a Domnului Isus si a invataturii lui, printr-o observatie pe care o face unul dintre cei mai de seama teologi evanghelici din secolul al 20-lea, John Stott. In introducerea la cartea lui, The Message of the Sermon of the Mount, John Stott scrie ca Harvey McArthur, in cartea lui, Understanding the Sermon on the Mount, trece in revista douasprezece moduri in care a fost interpretata Predica de pe munte in crestinism si constata ca unsprezece dintre acestea au rezerve fata de invataturile date de Domnul Isus sau chiar le resping totalmente. El spune ca ar fi trebuit sa intituleze capitolul in care analizeaza aceste douasprezece interpretari: ”Versiuni si evaziuni ale Predicii de pe munte”!

Obiectia de baza care se aduce invataturii Domnului Isus este ca este prea exigenta, ca cere lucruri imposibile puterilor noastre umane, ca este inaplicabila si ca, din punct de vedere al teologiei initiate de Luther, este o noua ”lege”, care promoveaza mantuirea prin fapte, nu prin har.

La obiectiile acestea trebuie sa raspundem si, cu voia Domnului, o vom face intr-un alt episod. Dar mai intai, va trebui sa intelegem mai bine credinta crestina actuala care se bazeaza pe teologia initiata de Martin Luther. Daca as incerca sa fac eu o analiza a situatiei, mi s-ar spune ca nu o reprezint bine. De aceea, las pe altcineva sa o faca. Este vorba de filosoful baptist american Dallas Willard. In episodul urmator, voi arata cum analizeaza el situatia religioasa de astazi din lumea evanghelica.

 4. SA GANDIM CUM GANDEA FIUL LUI DUMNEZEU
Serie de articole  Iosif Ton

”Sa fie in voi gandirea care era in Cristos” (Filipeni 2:5)
”Noi avem gandirea lui Cristos” (1 Cor. 2:16)
”Inarmati-va si voi cu acelasi fel de gandire” (1 Petru 4:1)

Ca sa patrundem in gandirea Domnului Isus, trebuie sa ne insusim invatatura Lui. Este de la sine inteles ca Domnul Isus Si-a pus gandirea Lui in invatatura Lui. Deci, daca eu vreau sa incep sa inteleg gandirea Lui,

trebuie sa pun in mintea mea invatatura Lui. Pe masura ce memorizez cuvintele Lui si pe masura ce meditez asupra lor si, mai ales, pe masura ce le traiesc in viata mea, ele imi modeleaza gandirea, si caracterul si trairea.

Pornim, deci, la drum, sa exploram gandirea Domnului Isus asa cum ne-a impartasit-o El in invatatura Lui.

Primul lucru pe care trebuie sa-l vedem este ca toata gandirea Domnului Isus este ancorata in Vechiul Testament. Cand a crescut El in Nazaret, Vechiul Testament era Sfanta Scriptura. Nu stim daca tanarul Isus a citit vreo alta carte. El nu citeaza nici un alt autor decat pe Autorul Sfintei Scripturi. El stia Vechiul Testament pe de rost. Stim lucrul acesta deoarece El a fost Rabin, si toti rabinii stiau Scriptura pe de rost si-i invatau pe ucenicii lor sa stie pe de rost fiecare verset si sa stie cum sa explice pe de rost fiecare verset.

Un aspect special al gandirii Domnului Isus a fost faptul ca El considera ca El Insusi este subiectul principal al Vechiului Testament. El le-a spus iudeilor: Scripturile ”vorbesc despre Mine” (Ioan 5:39).  Dupa ce Domnul Isus a inviat din morti, in drum spre Emaus, ”a inceput de la Moise si de la toti proorocii si le-a explicat in toate Scripturile ce era cu privire la El” (Luca 24:27). Apoi, in aceeasi seara, le-a zis ucenicilor care erau adunati laolalta: ”Iata ce va spuneam cand inca eram cu voi, ca trebuie sa se implineasca ce este scris despre Mine in Legea lui Moise, in prooroci si in Psalmi” (Luca 24:44).

Dar exista ceva si mai important pentru noi: sa descoperim ce stia Domnul Isus despre propria Lui invatatura in raport cu ceea ce a dat Dumnezeu in Vechiul Testament. Moise insusi stia ca invatatura pe care a dat-o Dumnezeu prin el are un caracter temporar. De aceea, la sfarsitul carierei lui de invatator al lui Israel, Moise spune acestui popor: ”Domnul, Dumnezeul tau iti va ridica din mijlocul tau, dintre fratii tai, un prooroc ca Mine: sa ascultati de EL” (Deut. 18:15). Imediat dupa ce face acest anunt, Moise spune ca Dumnezeu insusi i-a comunicat aceasta veste: ”Atunci Domnul mi-a zis: Le voi ridica din mijlocul fratilor lor un prooroc ca tine, voi pune cuvintele Mele in gura Lui si El le va spune tot ce-I voi porunci Eu” (v.18).

Este clar ca Dumnezeu a intentionat ca invatatura pe care a dat-o El prin Moise sa aiba un caracter temporar si ca intr-un anumit viitor va da o alta invatatura. Oare de ce aceste lucruri? Iata cateva elemente care ne vor face sa intelegem.

  1. Invatatura data prin Moise se referea la un singur popor, pe care, prin aceasta invatatura, Dumnezeu vroia sa-l constituie ca popor special al Sau. Dar urma sa vina o vreme cand invatatura lui Dumnezeu se va referi la toate natiunile pamantului. Si noua Lui invatatura va fi adaptata pentru toate natiunile.
  2. In sistemul de invatatura dat prin Moise, conducerea Statului urma sa vegheze ca invatatura era respectata si implinita. De aceea, poruncile erau astfel formulate incat implinirea sau calcarea lor sa fie vizibila pentru autoritati, ca acestea sa intervina in caz de incalcare.
  3. Cand invatatura data de Dumnezeu va fi pentru toate popoarele lumii, conducerea statelor va fi ostila acestei invataturi. Invatatura trebuia sa fie interiorizata, pentru ca fiecare individ sa o primeasca in inima si sa o traiasca nu de frica pedepsei autoritatilor, ci numai din dragoste pentru Dumnezeu. Astfel, porunca ”Sa nu ucizi”, fiind interiorizata, devine ”Sa nu te manii” si ”sa nu comiti adulter”, fiind interiorizata, devine ”Sa nu te uiti cu pofta la o persoana de sex opus” (astazi ea devine si :”Sa nu te uiti la pornografia de la tv, din internet si din presa si literatura”!
  4. In sistemul creat prin Moise, Dumnezeu urma sa locuiasca intr-un anumit loc geografic, in cortul intalnirii si, mai tarziu, in Templul de la Ierusalim. Dar urma sa vina o vreme cand fiecare individ va fi un templu al lui Dumnezeu (1 Cor.3:16) si cand oamenii nu se vor inchina intr-un templu de piatra, ci ”in duh si in adevar” (Ioan 4:23). Prin urmare, toate poruncile referitoare la inchinarea la cort sau la templu urmau sa-si piarda valabilitatea.
  5. Marele Preot din semintia lui Aaron urma sa fie inlocuit de Marele Preot din semintia lui Iuda si ”odata schimbata preotia, trebuia numaidecat sa aiba loc si o schimbare a Legii” (Evrei 7: 1-19, citat v.12).
  6. Jertfele de la Templu si in special jertfa de ispasire, il profeteau pe Fiul lui Dumnezeu pe care Insusi Dumnezeu urma sa-L aduca jertfa, si odata aceasta implinita, jertfele urmau sa inceteze si de aceea templul a fost demolat de romani.
  7. Legamantul vechi, urma sa fie inlocuit cu legamantul nou, si in acest nou legamant Dumnezeu zice: ”Voi pune legile Mele in mintea lor si le voi scrie in inimile lor.” Toata predica de pe munte si cea de pe campie sunt astfel concepute incat sa se inscrie in mintea si in inima tuturor celor ce se vor intoarce la Dumnezeu din toate natiunile pamantului.

Domnul Isus stia aceste lucruri si de aceea Si-a formulat invatatura in asa fel incat ea sa fie potrivita cu situatia noua, in care invatatura trebuia sa se adreseze tuturor natiunilor pamantului si El a dat ucenicilor Sai sarcina sa invete toate natiunile aceasta invatatura pe care le-a dat-o El: Matei 28:18-20.

Inca ceva si mai maret. Moise isi prefata orice porunca prin propozitia ”Asa zice Domnul”. Domnul Isus nu mai foloseste aceasta prefatare, ci spune ”Dar Eu va spun…!” De ce? Fiindca El se stia pe Sine ca fiind ”Bratul Domnului”, adica extensia lui Dumnezeu in aceasta lume. Ca atare, El era Dumnezeu, vorbea ca Dumnezeu si poruncea ca Dumnezeu.

Inca ceva de adaugat la aceasta maretie. Cea mai mare porunca data de Dumnezeu a fost: ”Sa ma iubiti din toata inima, din tot sufletul, cu toata mintea si cu toata puterea”. Domnul Isus pretinde exact aceeasi iubire: ”Cine iubeste pe tata sau pe mama mai mult decat pe Mine, nu este vrednic de Mine si cine iubeste pe fiu sau pe fiica mai mult decat pe mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10:37). Si tot atat de categoric: ”Daca Ma iubiti, veti pazi poruncile Mele” (Ioan 14:15).

Apostolul Pavel nu pune invatatura sa pe acelasi plan cu invatatura Domnului Isus. Dimpotriva, el face distinctie dintre invataturile pe care le-a primit de la Domnul, care pentru el au autoritate divina si propriile lui invataturi, pe care le da cu titlul de ”sfat” (1 Corinteni 7: 10, 12, 25) si el ii condamna pe cel care ”invata pe oameni invatatura deosebita si nu se tine de cuvintele sanatoase ale Domnului nostru Isus Cristos” (1 Tim.6:3).

Apostolul Ioan are exact aceeasi atitudine: ”Oricine care o ia inainte si nu ramane in invatatura lui Cristos n-are pe Dumnezeu. Cine ramane in invatatura aceasta are pe Tatal si pe Fiul” (2 Ioan 9).

Dar, la urma urmei, verdictul final trebuie sa fie al lui Dumnezeu Insusi. Pe muntele schimbarii la fata, dupa ce Moise si Ilie discuta o vreme cu Isus, Dumnezeu face ca ei sa dispara, Isus sa ramana singur, apoi declara solemn: ”Acesta este Fiul Meu preaiubit, in care Imi gasesc toata placerea Mea:De El sa ascultati” (Matei 17:5). Cuvintele subliniate sunt cele pe care le-a rostit Moise despre viitorul Mesia. Acum Dumnezeu le aplica Fiului Sau.

Am putea noi sa nu punem invatatura Domnului Isus pe un plan mult mai inalt decat orice alta invatatura? Unii poate ca o fac. Eu m-am hotarat sa-L ascult pe Dumnezeu! Si va invit sa veniti cu mine la studierea acestei invataturi.

Fiindca Domnul Isus este legat organic de invataturile date de Dumnezeu in Vechiul Testament, inainte de a plonja in invataturile Domnului Isus, ne vom uita la modul in care Dumnezeu S-a revelat pe Sine in Vechiul Testament si apoi la modul in care a folosit Domnul Isus aceasta revelatie.

5. CUM S-A DESCRIS DUMNEZEU PE SINE INSUSI
Serie de articole  Iosif Ton

Cum S-a descris Dumnezeu pe Sine Insusi – Serie de articole despre crezul lui Iosif Ton

Dumnezeu si-a facut un Autoportret in Exod 34:6-7. Ca sa-L intelegem in profunzime, trebuie sa-L vedem in contextul larg al evenimentelor de la Sinai. In Exod 20-23 avem textul pe baza caruia se incheie Legamantul de la Sinai (”Cartea legamantului” sau textul contractului de asociere dintre Dumnezeu si poporul Sau).

In textul Legamantului, Dumnezeu Se descrie pe Sine ca fiind ”gelos”, ceea ce inseamna ca El pretinde ca poporul Lui sa fie numai al Lui. Tot acolo, Dumnezeu se leaga prin Legamant sa pedepseasca nelegiuirea cu foarte mare asprime (Exod 20:5).

Poporul I-a promis credinciosie lui Dumnezeu, dar de indata ce Moise s-a dus pe munte si a intarziat cam mult acolo, ei si-au facut un vitel de aur si i s-au inchinat, zicand: ”Israele, iata dumnezeul tau, care te-a scos din tara Egiptului” (Exod 32:4).

Aceasta era faradelege, era razvratire si era pacat. Era ceva care, conform Legamantului, trebuia pedepsit cu moartea. Era normal atunci ca Dumnezeu sa-i spuna lui Moise ca va ucide intregul popor si ca din Moise va incepe un alt popor. Moise, insa, mijloceste cu pasiune pentru ca Dumnezeu sa crute poporul. Aici, bagati bine de seama: Dumnezeu era obligat prin Legamant sa-i pedepseasca pentru tradarea lor. Cand Moise Ii cere sa nu-i pedepseasca,el de fapt ii cere lui Dumnezeu sa-Si calce cuvantul dat. Si daca Dumnezeu nu-i pedepseste, inseamna ca in El nu este ”adevar”, ci este minciuna! Iata de ce, abia dupa ce Dumnezeu ii spune lui Moise ca nu va nimici poporul, Moise isi pune intrebarea referitoare la caracterul lui Dumnezeu: ”Arata-mi caile Tale”, idiom ebraic care trebuie tradus: ”Arata-mi ce fel de Persoana esti, ce caracter ai.”

Moise vede ca Dumnezeu este prins intr-o dilema: Daca este bun si iarta poporul, El nu este ”emet” (adevar), adica nu are adevar in El. Iar daca ucide poporul, arata ca in El nu este bunatate! Este semnificativ faptul ca Dumnezeu ii da lui Moise un raspuns preliminar in cuvintele: ”Voi face sa treaca pe dinaintea ta toata frumusetea/bunatatea Mea, care este slava Mea” (v. 19 si 22). El foloseste aici cuvantul tob (sau tov), care inseamna atat bunatate cat si frumusete. Dumnezeu stia ca in mintea lui Moise intrebarea cea mai profunda era despre bunatatea Lui si de aceea anticipeaza ca va face sta treaca pe dinaintea lui toata bunatatea Lui.

Cand Moise urca din nou pe Munte, Dumnezeu i se descrie in mod solemn:

”Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de indurare si milostiv, incet la manie, plin de bunatate si credinciosie, care isi tine dragostea pana in mii de neamuri (generatii) de oameni, iarta faradelegea, razvratirea si pacatul, dar nu socoteste pe cel vinovat drept nevinovat, ci pedepseste faradelegea parintilor in copii si in copiii copiilor lor, pana la al treilea si al patrulea neam (generatie)” Exod 34:6-7).

Textul acesta ne pune o serie intreaga de probleme de traducere si numai cand intelegem cuvintele cheie, dandu-le o traducere adecvata, vom ajunge sa vedem frumusetea si profunzimea caracterului lui Dumnezeu.

Cuvantul cheie este cel tradus prin ”bunatate”, care este alt cuvant decat tob, folosit in capitolul precedent. Cuvantul este hesed, si toti traducatorii se lupta sa-i gaseasca cel mai potrivit echivalent. Astfel, intr-o traducere engleza el este redat prin steadfast love (dragoste statornica), in alta se creeaza un cuvant nou: lovingkindness (bunatate iubitoare). Gandind ca un profesor de limba romana, cuvantul vechi romanesc care mi-a venit in minte este marinimie, care cuprinde in sine notiunile de bunavointa, intelegere, bunatate, generozitate (DEX mai adauga o explicatie mai larga: a sacrifica interesul personal in favoarea celuilalt). Avand insa in vedere faptul ca acest cuvant nu este cunoscut de generatia mai tanara (am constatat acest lucru prin sondaje), am decis sa traduc hesed prin bunatate generoasa.

Al doilea cuvant cheie este cel tradus de Cornilescu prin ”credinciosie”. Cuvantul ebraic este emet si el inseamna ”adevar”. Cuvantul se refera la a spune adevarul, si apoi la a-ti tine cuvantul dat. Daca nu-ti tii cuvantul inseamna ca minti, adica in tine nu este adevar, ci este minciuna. Avand in vedere aceste conotatii ale cuvantului emet, cei mai multi traducatori biblici aleg sa-l traduca prin ”credinciosie.” Sunt de acord cu aceasta traducere, dar noi trebuie sa retinem aceasta pereche: hesedsi emet, literal ”bunatate si adevar” si sa stim ca in Bibliile noastre este tradusa de regula prin ”bunatate si credinciosie”. Perechea aceasta apare in Biblie de peste o suta de ori! Este unul dintre cele mai importante concepte biblice. Pe masura ce vom inainta in studiul nostru ii vom vedea importanta, nu numai teoretic, ci practic pentru fiecare dintre noi.

In original cuvantul hesed se repeta, dar a doua oara Cornilescu il traduce prin ”dragoste”: ”Isi tine dragostea…” Noi trebuie sa stim ca in original este ”Isi tine bunatatea…”

Un cuvant de cea mai mare importanta este cel tradus de Cornilescu prin ”iarta”. In ebraica, cuvantul este ”poarta”. Dumnezeu, ca sa rezolve problema pe care i-au creat-o oamenii, poarta El faradelegea, razvratirea si pacatul. Afirmatia aceasta ne duce la Isaia 53, unde citim ca cel ce este denumit ”Bratul Domnului”, adica o extinderea Persoane Lui, ”a purtat pacatele multora si s-a rugat pentru cei vinovati” (v.12).

Mai adaugam o observatie care tine mai mult de stil, dar putem vedea in ea si mai mult. Expresia ”plin de”, in ebraica este ”bogat in”.

Sa transcriem acum  textul incluzand in el toate aceste cuvinte cheie:

Dumnezeu se prezinta pe Sine ca fiind:

”bogat in indurare si milostiv, incet la manie, bogat in bunatate generoasa si in adevar (credinciosie), care isi tine bunatatea generoasa pana in mii de generatii de oameni, poarta faradelegea, razvratirea si pacatul…” si astfel rezolva problema vinovatiei oamenilor si, purtandu-le El vinovatia, ii poate declara nevinovati si ii poate primi la Sine si poate ramane sa locuiasca cu ei.

Oricine poate recunoaste ca aici avem inima intregii Sfinte Scripturi si inima Evangheliei Domnului nostru Isus Cristos.

Sa vizualizam situatia din nou.

Dupa ce evreii si-au facut vitelul de aur si i s-au inchinat lui ca fiind dumnezeul care i-a scos din Egipt, Dumnezeu avea in fata Lui niste oameni care au comis ”faradelege, razvratire si pacat”. Ei meritau sa fie nimiciti. Dar, Dumnezeu, in bunatatea lui generoasa, isi asuma, ia asupra Lui Insusi si poarta El vinovatia lor, si astfel ii poate declara nevinovati, fara ca adevarul Lui sa fie afectat. Astfel Dumnezeu este si bogat in bunatate generoasa si credincios Siesi, bogat in adevar.

Exista aici multe lectii pentru fiecare dintre noi. Dar cel mai bine este sa ne uitam cum a reactionat Moise cand a auzit ce fel de Dumnezeu este Iehova. Iata cum se roaga el imediat:

”Doamne, daca am capatat trecere inaintea Ta, Te rog sa mergi in mijlocul nostru, Doamne; poporul acesta este intr-adevar un popor incapatanat, dar iarta-ne faradelegile si pacatele noastre si ia-ne in stapanirea Ta” (Exod 34:9, sublinierea noastra).

Sa va spun o pilda. Un profesor de la Universitatea din Cluj a facut studii despre imperiul britanic la Oxford. La terminarea studiilor, mi-a spus: ”Britanicii, ori ce tara au cucerit, au facut acolo drumuri, au construit scoli, i-au invatat pe oameni sa-si faca Parlament si legi si justitie corecta. M-am gandit, prin comparatie, la turci. Ori ce tara au cucerit, au jefuit-o si au adus-o la cumplita mizerie. Domnule, ce-ar fi fost daca in loc sa fim sub turci patru sute de ani, am fi fost patru secole sub britanici! Ce fel de tara am avea si ce fel de oameni am fi noi astazi!”

Moise cunostea toti zeii Egiptului. Stia ca sunt urati si rai. Era groaznic sa fii stapanit de monstrii acestia. Acum, cand El intelege bunatatea generoasa a lui Dumnezeu, reactia lui imediata este: Vreau sa fiu sub stapanirea Acestui Dumnezeu! Si de aceea se roaga: ”Ia-ne in stapanirea Ta!” (Exod 34:9)

Moise fusese un om iute la manie si violent. Dar ce s-a intamplat? Cand s-a coborat de pe munte, oamenii au vazut ca ii stralucea fata: slava lui Dumnezeu (inclusiv bunatatea Lui generoasa) era intiparita in fiinta Lui (Exod 34: 29-35).

Care a fost rezultatul? Ceva mai tarziu a fost o revolta impotriva lui Moise. Pana si sora lui, Maria si fratele lui, Aron, au vorbit impotriva lui. Dumnezeu a lovit-o pe Maria cu lepra, dar Moise a mijlocit pentru ea si s-a rugat ca Dumnezeu sa o vindece si Dumnezeu l-a ascultat si a vindecat-o.

Citim in pasajul care ne reda aceasta intamplare ceva extrem de frumos:

”Moise insa era un om forate bland, mai bland decat orice om de pe fata pamantului” (Numeri 12:3).

Ce s-a intamplat cu Moise? El a vazut bunatatea generoasa a lui Dumnezeu si imediat a cerut sa intre sub stapanirea acestui Dumnezeu. Rezultatul a fost ca slava lui Dumnezeu si bunatatea Lui generoasa s-au imprimat in Moise si atunci cand statea fata in fata cu ticalosia Mariei si a lui Aron, in loc sa fie violent cu ei, se roaga pentru ei. Bunatatea generoasa a lui Dumnezeu a devenit bunatatea generoasa a lui Moise!

Cand il faci pe Dumnezeu stapanul tau, are loc un transfer de bunatate generoasa de la Dumnezeu spre tine.

6. CARTEA GENEZA SI BUNATATEA LUI DUMNEZEU
Serie de articole  Iosif Ton

Moise a scris cartea Geneza candva in cursul calatoriilor de 38 de ani prin pustie. A scris-o cu siguranta dupa revelatia lui Dumnezeu de la Sinai si cand gandirea lui Moise era formata si modelata de bunatatea generoasa si de credinciosia lui Dumnezeu.

Tema principala a cartii Geneza este enuntata in capitolul intai, ca punct culminant al creatiei si ca scop al creatiei:

”Apoi Dumnezeu a zis: ”Sa facem om dupa chipul Nostru, dupa asemanarea Noastra; el sa stapaneasca peste pestii marii, peste pasarile cerului, peste vite, peste tot pamantul si peste toate taratoarele care se misca pe pamant.” Dumnezeu a facut pe om dupa chipul Sau. I-a facut dupa chipul Sau: parte barbateasca si parte femeiasca i-a facut. Dumnezeu i-a binecuvantat si le-a zis: ”Cresteti, inmultiti-va, umpleti pamantul si supuneti-l; si stapaniti…” (1: 26-28).

La aceasta incoronare a creatiei, Dumnezeu priveste tot ce a creat, si mai ales pe prima pereche de oameni si constata: ”Iata ca toate erau foarte bune”! (1:31).

Sa ne fixam in gand conceptul de bunatate originara: la inceput, omul a fost o fiinta foarte buna!

Moise trece de aici direct la tragedia intamplata in Eden: omul nu L-a ascultat pe Dumnezeu si Dumnezeu S-a separat de om si l-a alungat din prezenta Sa. Consecinta imediata a fost o teribila decadere morala a omului, care s-a manifestat mai intai prin uciderea de catre Cain a fratelui sau Abel pentru o vina imaginara. Coruptia aceasta se adanceste si se generalizeaza. Iata cum o descrie Moise:

”Domnul a vazut ca rautatea omului era mare pe pamant si ca toate intocmirile gandurilor din inima lui erau indreptate in fiecare zi numai spre rau” (6:5).

Dar, au fost si exceptii. A fost mai intai un om pe nume Enoh, care ”a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani”, adica a pastrat comunicarea cu Dumnezeu si a trait dupa voia lui Dumnezeu, atat de complet incat Dumnezeu l-a luat la Sine fara sa-l treaca prin moarte: ”Enoh a umblat cu Dumnezeu, apoi nu s-a mai vazut, pentru ca l-a luat Dumnezeu” (Geneza 5:22-24). A mai fost un om, pe nume Noe,care ”era un om drept si fara pata intre cei din vremea lui: Noe umbla cu Dumnezeu” (Geneza 6:9). Cu toate aceste fericite exceptii, rautatea generalizata a omenirii L-a determinat pe Dumnezeu sa distruga acea omenire prin potop.

Dupa potop situatia nu se schimba. La turnul Babel, Dumnezeu incurca limbile oamenilor, creeaza prin aceasta mii de grupuri etnice si le raspandeste pe toata fata pamantului.

La acest punct, dupa cel putin doua mii de ani de istorie, concentrata in doar 11 capitole, cititorii cartii Geneza se pot opri din lectura si sa-si puna cateva intrebari dureroase: Ce face oare Dumnezeu cu omenirea? A reusit oare sarpele sa strice iremediabil pe om? Ce se intampla cu planul lui Dumnezeu de a-Si face oameni dupa chipul Sau? A devenit acest plan irealizabil? A renuntat Dumnezeu la acest plan?

La inceputul capitolului 12 apare o raza de speranta. Dumnezeu isi alege un om pe nume Avraam si-i spune: ”toate familiile pamantului vor fi binecuvantate in tine” (Geneza 12:3). Acestui om Dumnezeu ii da o porunca extraordinara: ”Umbla inaintea Mea si fii desavarsit” (Geneza 17:1, traducere dupa original). Si Dumnezeu ne spune despre omul acesta:
”Caci Eu il cunosc si stiu ca are sa porunceasca fiilor lui si casei lui dupa el ca sa tina Calea Domnului, facand ce este drept si bine, pentru ca astfel Domnul sa implineasca fata de Avraam ce i-a fagaduit” (Geneza 18:19).

Fiul lui Avraam, Isaac, a fost un om cu totul unic si special. Cand Dumnezeu i-a facut lui Avraam cererea zguduitoare sa-l aduca pe Isaac jertfa pe muntele Moria, Isaac era deja un om matur, atat de puternic incat a putut sa duca pana pe munte sarcina grea de lemne necesare sa arda o jertfa. Toti cercetatorii biblici spun ca Isaac, intelegand ca el este jertfa, s-a asezat de buna voie pe lemnele de pe altar si s-a lasat legat de tatal sau. Avraam a dat in ziua aceea cel mai mare examen al vietii sale: A aratat pana unde merge ascultarea lui de Dumnezeu. Dar si Isaac a dat examenul suprem al vietii sale: A aratat ca este gata sa fie jertfa adusa lui Dumnezeu de tatal sau, si in felul acesta a devenit un simbol al Fiului lui Dumnezeu care a acceptat, la porunca Tatalui Sau, sa fie pus pe cruce si sa fie adus jertfa, desi avea putere sa nu se lase rastignit!

In a treia generatie a patriarhilor, Iacov incepe cu o actiune tulburatoare: il inseala pe tatal sau, ii fura fratelui sau dreptul de intai nascut, si parintii lui ii cer sa fuga din tara de frica razbunarii lui Esau. Iacov  traieste multi ani in Mesopotamia, unde duce o viata grea, dar binecuvantata de Dumnezeu. La inceputul calatoriei lui spre Mesopotamia, Iacov s-a rugat lui Dumnezeu sa-l ajute si I-a promis lui Dumnezeu ca, daca il va ocroti, va face din Iehova Dumnezeul sau (Geneza 28:20-21). Dupa multi ani in strainatate, Iacov se intoarce in Canaan cu o familie mare si incarcat de multe bogatii. El Ii spune lui Dumnezeu ”Eu sunt prea mic pentru toata bogatia de bunatate generoasa si pentru toata credinciosiape care ai aratat-o fata de robul Tau” (32:10. In mod ciudat, Cornilescu traduce aici pe hesed prin ”indurari”. Am redat textul dupa original). Sa observam si sa retinem ca Iacov recunoaste trasaturile fundamentale ale lui Dumnezeu: bunatatea generoasa si credinciosia.

Ajunsi la acest punct, trebuie sa ne uitam la economia cartii Geneza. Moise aloca 11 capitole pentru o istorie de peste doua mii de ani. Apoi dedica 26 capitole istoriei celor trei patriarhi: Avraam, Isaac si Iacov. Dar, atentie! El acorda 13 capitole unuia dintre copiii lui Iacov, lui Iosif. Faptul acesta in sine trebuie sa ne spuna ca aici se ascunde ceva. Poate ca aici descoperim mesajul principal al intregii carti. Sa incercam sa-l descifram.

Zece frati mai mari ai lui Iosif il vand pe acesta unor negustori care il duc si il vand sclav in Egipt. Fapta este de o rautate inimaginabila, chiar si pentru societatea plina de rautate si de cruzime a acelei vremi. Iosif isi pastreaza si in Egipt puritatea, increderea nezguduita in Dumnezeu si credinciosia fata de Dumnezeu.

Cand, dupa 13 ani de sclavie si de puscarie, Iosif este facut prim ministru al Egiptului si administrator al belsugului de grau din cei sapte ani de recolte exceptionale, el stie ca dupa acesti ani de belsug vor veni si fratii lui sa cumpere grau de la el si astfel vor intra pe mana lui. Atunci va fi ocazia sa le plateasca pentru tot raul pe care i l-au facut. Oricine, dar absolut oricine din vremea aceea s-ar fi gandit in felul acesta. Avem chiar indicatia ca si lui Iosif i-a trecut prin cap gandul acesta, numai ca el a luat masuri speciale sa se curete de dorinta de razbunare. Cand i s-a nascut primul copil, i-a pus numele ciudat ”Uitare”, caci si-a zis ca trebuie sa uite tot trecutul si sa uite raul care i s-a facut si suferintele prin care a trecut datorita raului pe care i l-au facut fratii lui. Ani de zile l-a luat in brate pe Uitare, l-a sarutat pe Uitare, l-a iubit pe Uitare, pana cand a simtit ca uitarea i-a spalat orice dorinta de a raspunde cu rautate la rautate. Atunci i-a pus celui de al doilea copil numele de ”Rodire”, deoarece acum era gata sa faca ceva special pentru Dumnezeu, care l-a trimis in Egipt: Sa le dea fratilor lui rai, care l-au trimis in Egipt, dar unde a ajuns intr-o pozitie asa de inalta, toata dragostea si toata grija lui speciala.

Fratilor lui nu le-a venit sa creada ca este real, ca Iosif se poarta in felul acesta cu ei. Nu era ”normal” asa ceva. Era ceva impotriva tuturor obiceiurilor, ceva dincolo de orice comportament omenesc!

Dupa ce Iacov si toate familiile copiilor lui s-au asezat in Egipt, Iacov nu se mai satura sa observe modul acestui fiu al sau de a-si trata fratii cu atata bunatate, cand ei meritau numai pedeapsa cu tortura si cu moartea. Cand era pe patul de moarte, Iacov l-a rugat pe Iosif sa nu-l ingroape in Egipt, ci sa-i duca trupul in Canaan si sa-l inmormanteze unde erau inmormantati parintii lui. Iacov isi insoteste aceasta rugaminte cu cuvintele: ”poarta-te fata de mine cu bunatate generoasa si cu credinciosie” (Geneza 47:29).

Iacov i-a spus candva lui Dumnezeu ca este ”bogat in bunatate generoasa si credinciosie” (32:10). Acum el recunoaste ca Iosif este ca Dumnezeu: are aceeasi bunatate generoasa si aceeasi credinciosie!

Sa descifram acum mesajul cartii Geneza. Dumnezeu vrea sa-Si faca oameni dupa chipul si asemanarea Sa, asemanare care consta inainte de toate din bunatate generoasa si din credinciosie. Si iata ca, in contextul celei mai inspaimantatoare rautati, Dumnezeu Si-a format un om dupa chipul si asemanarea Lui! Sa nu ne impiedicam de faptul ca este unul singur. Sa remarcam faptul ca este posibil! Ca Dumnezeu nu Si-a abandonat planul si ca realizarea planului este posibila. Acesta este mesajul cartii.

Cum putem explica reusita lui Dumnezeu in persoana lui Iosif? Daca suntem interesati, sa vrem sa fim si noi o exceptie ca Iosif, o reusita a lui Dumnezeu, sa studiem cu atentie toate detaliile din experienta personala a lui Moise – un alt succes al lui Dumnezeu – si din istoria vietii lui Iosif, asa cum ne-o relateaza Moise.

”Cine cauta, gaseste. Cine cere, primeste. Celui ce bate, i se va deschide”. Cine l-a facut pe Iosif te poate face si pe tine.

 

Reclame

Tim Keller – The Gospel and Idolatry – Acts 19:23-41

From the Gospel Coalition 2009 National Conference, Tim Keller (Session 1) delivers his „The Grand Demythologizer: The Gospel and Idolatry – Acts 19:23-41” presentation.
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

1st collector for Tim Keller – The Grand DemytholigizerThe Gospel…
Follow my videos on vodpod

Do you love Jesus ?

Christ and Simon Peter (painting Raphael 1515)

Rev. Allen M Baker is Pastor of Christ Community Presbyterian Church in West Hartford, Connecticut. (via) Banner of Truth Trust:

Simon, son of John, do you love me more than these? (John 21:15)

One of the more glorious promises in Scripture is John 10:28-30,

And I give eternal life to them, and they shall never perish. No one shall snatch them out of my hand. My Father, who has given them to me, is greater than all, and no one shall snatch them out of the Father’s hand. I and the Father are one.

In other words, both the Father and Son are in agreement — namely that those who believe in the Lord Jesus will live forever. No one can alter that plan, not even the sinful living of a truly, regenerate believer. On the other hand, consider this ominous warning,

For if we go on sinning wilfully, after receiving the knowledge of the truth, there no longer remains a sacrifice for sins but a certain, terrifying expectation of judgment and the fury of a fire which will consume the adversaries. Anyone who has laid aside the Law of Moses dies without mercy on the testimony of two or three witnesses. How much severer punishment do you think he will deserve who has trampled under foot the Son of God, and has regarded as unclean the blood of the covenant by which he was sanctified, and has insulted the Spirit of grace? For we know him who said, ‘Vengeance is mine, I will repay.’ And again, ‘The Lord will judge his people.’ It is a terrifying thing to fall into the hands of the living God (Heb. 10:26-31).

So how do we reconcile these two opposing verses? What do they mean?

We sin in two different ways. First is the sin of commission, doing those things we are commanded not to do, disobeying the divine prohibitions. ‘Have no other gods before you. Make no graven image. Do not take the name of the Lord in vain. Do not murder. Do not commit adultery. Do not steal. Do not bear false witness. Do not covet’ (Exod. 20). The Scriptures are full of divine prohibitions. Consider these, ‘Be angry and do not sin, do not let the sun go down on your anger . . . do not give the devil an opportunity . . . let no unwholesome word proceed out of your mouth . . . do not grieve the Spirit of God’ (Eph. 4:26ff). A professing believer who ‘goes on sinning wilfully, after receiving the knowledge of the truth,’ is potentially the next candidate for this terrifying expectation of judgment. You know you are sinning wilfully when you sin brazenly, consciously, and without remorse — like a man who leaves his wife and children for another woman, like one who embezzles money from his company, like one who persists in pornography, like one steeped in pride who does not admit his sin to anyone. Those who refuse to heed the warnings of Scripture and go on sinning wilfully are in big trouble. I know what you are thinking — ‘I know people like this. I have even done one or two of things myself. Is my case hopeless?’ Hang on. I will get to that in a moment.

Second is the sin of omission, not doing the things we are commanded to do. ‘Love God. Love your neighbour. Remember the poor. Honour your father and mother’ (Matt. 22:37ff, Gal. 2:10, Eph. 6:1-3). Failure to do these things is to commit sins of omission, and you know you are sinning in this manner when you continue in self-absorption, living as though your life is the centre of God’s universe. In Jesus’ parable of the Good Samaritan (Luke 10:30-37) both the priest and Levite are guilty of this sin, not helping the wounded and suffering man. One who neglects the spiritual well-being of his wife and children, focusing only on the temporal, is guilty of this sin. If one goes on sinning wilfully in this manner, then he may be a candidate for the ominous warning in Hebrews 10. I know what you are thinking here too — ‘This sounds like me. I can remember not helping that poor person last week when I was downtown. I felt prompted to do so, but I did not do it. I know I should have given a gospel tract to that person on the plane last week, but I was absorbed in my USA Today.’

How can we escape the judgment of Hebrews 10:26-31? How can we be sure we are recipients of the glorious promise of John 10:28-30? Well, think on this. Jesus told his disciples, just prior to his suffering and death, ‘If you love me, you will keep my commandments’ (John 14:15). You may say, ‘This is not much help either, because I know how much I sin. If consistent obedience is the benchmark then I am hopeless.’ Stay with me! In John 21:15ff, after his resurrection, Jesus met his disciples, including Peter, on the shore of the Sea of Galilee and prepared breakfast for them. Peter saw Jesus, jumped into the water and swam to shore as quickly as possible. Over a breakfast of fish cooked by Jesus on an open fire, Jesus asked Peter, ‘Do you love me more than these?’ Jesus asked him this three times. What is going on here? Think of it like this — a husband who has been travelling and working a great deal, who comes home pre-occupied, who fails to engage his wife and children, who is a bit cranky due to exhaustion, finally settles into his easy chair late one night after the children have gone to bed. His wife looks him in the eye and asks, ‘Do you love the children and me more than your work?’ Naturally his immediate response is, ‘Yes, of course I love you.’ But to this she continues to look into his eyes and asks again, ‘Do you love the children and me?’ Then she asks it a third time, a fourth time, a fifth time, making no other comment. After a while her husband becomes terribly uncomfortable at the simple but penetrating questioning. A flippant, frivolous, casual answer will not do. The very questions themselves are forcing him to look deeply into his heart. Does he really love his wife and children? Do his recent actions prove or deny his profession? The very questions of Jesus are terribly convicting to Peter. He realizes that though he has said he loves Jesus, his three-fold denial has proven otherwise. He is crushed under the benevolent yet holy gaze of his Master. Of course Jesus restores Peter and later the Holy Spirit falls on him and God uses him powerfully at Pentecost and beyond.

Here’s the glory of the cross of our Lord Jesus Christ — your sins of omission and commission are prolific and let’s face it, sometimes are brazen, conscious, and without remorse. Do you love Jesus? The short answer is, ‘Yes.’ A deeper look, however, means that most of us will have to say, ‘No. My sin proves that I do not love Jesus.’ But here’s the glorious hope — if you think you are alive, then you are dead. If you think you are dead, then you are alive. If you think you have it all together, then you do not. If you know you are naked, vile, and wretched, then you can be sure you are in Christ Jesus. I say this with one qualification, however. Some in the church today seem to glory in their shame (Phil. 3:19). They have no problem speaking of their sin but they boast about it, taking it lightly, not in the least shamed or devastated by it. Sort of like me joking many years ago with men in one of my Bible Studies about forgetting my wife’s birthday. What is funny about that! It was shameful and terribly hurtful to her. True remorse leads to biblical repentance that leads to holiness that leads to progress in our walk with Christ. So, the mark of one who is a true believer in the Lord Jesus is not an absence of sin, but a keen awareness of it, an admission of it, a deep remorse about it that drives the person again and again to the fountain of blood drawn from Immanuel’s veins, giving him an assurance that grace comes to those who are plunged beneath that redeeming flood.

Gabi Zagrean – Cer deschis

poza - Biserica Poarta Cerului, Suedia

Marcu 1:9-15.  Predica la Cluj.
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

1st collector for Gabi Zagrean – Cer deschis
Follow my videos on vodpod

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari