Mâna cea puternică

Engadin! – Numele sună a poezie.

Ne-am bucurat de frumuseţile acestei ţări minuate o zi întreagă de vară. Acum se lăsa înserarea. Ne-am mai plimbat puţin pe străzile oraşului Pontresina. Oamenii veniţi la tratament din toate ţările, tinerii angajaţi ai hotelurilor, tineri şi bătrâni, bogaţi şi săraci – toţi însufleţeau străzile.

Brusc au trecut pe lânga noi doi bărbaţi puternici, care au atras privirile tuturor: masivi, bronzaţi, nici un gram de grăsime pe corp – au trecut cu paşi uşori, elastici şi indiferenţi prin mulţime.

— Sunt două călăuze renumite, a spus cineva.

Ne-am uitat după ei. Plana asupra lor o boare de aventură. Şi apoi discuţia a fost desigur despre călăuze.

În timpul discuţiei, privirile mele au zburat tot mereu spre piscurile înzăpezite ale munţilor care, învăluiţi în aburii înserării, ne salutau din spatele pădurii de brazi.

Prietenul meu elveţian mi-a urmărit privirea.

— Da, uite acolo creasta ascuţită! Este creasta Bianco. Unei călăuze i s-a întâmplat că unui american i-a venit ameţeala exact pe creastă. S-a ghemuit la pământ şi nu l-au mai putut urni, orice i-au spus. Până când călăuza a ridicat târnăcopul de alpinist şi a strigat la el: „Vă trag una să zburaţi de pe creastă, dacă nu vă mişcaţi imediat mai departe!” Americanul s-a speriat atât de tare, încât a sărit în picioare şi – ca să-şi salveze viaţa – a continuat înfricoşâtoarea drumeţie pe creasta muntelui. Când au ajuns din nou în vale, americanul bogat i-a dat călăuzei un bacşiş frumos. Căci a înţeles cât de mult l-a ajutat călăuza cu ameninţarea ei.

— Despre creasta Bianco mai ştiu şi eu o întâmplare frumoasă, a spus un alt prieten. Drumul urcă pieptiş prin zăpada tare, la stânga şi la dreapta sunt însă prăpăstii nesfârşite şi drumul urcă mereu până la un loc unde creasta se termină.

— Se termină aşa, pur şi simplu? am întrebat eu speriat.

— Ei bine, nu-i chiar atât de râu. Dar trebuie să sari, ceva mai mult de un metru, până unde se continuă creasta.

Nouă, celor de la şes, situaţia ni s-a părut înspăimântătoare. Dar prietenul meu a continuat:

— Pentru oamenii antrenaţi, nu este periculos. Deci acolo s-a întâmplat. Un grup de turişti vrea să facă creasta. Ajung la locul cu pricina. Călăuza sare prima. Următorul ezită. Ca să-l ajute, călăuza întinde mâna.

Fricosul se uită gânditor la mână – se gândeşte dacă să îndrăznească să sară. Atunci călăuza mişcă mâna musculoasă şi bronzată şi strigă: „Puteţi să săriţi liniştit. Această mână nu a lăsat încă pe nimeni să cadâ”.

Nu am mai auzit ce s-a discutat în continuare. Căci gândurile mele şi-au urmat calea lor. Am văzut aevea acea mână puternică în faţa mea şi am auzit acele cuvinte pline de mândrie: „Această mână nu a lăsat încă pe nimeni să cadă”. Dar în mintea mea, imaginea mâinii s-a schimbat. Mâna pe care am văzut-o eu era străpunsă.

Viaţa mea cu Isus este şi ea o drumeţie pe creastă. De când m-am legat de El, am mers adesea pe cărări abrupte şi periculoase. Şi tot mereu am ameţit. Inima mea disperată a spus tot mereu:

— Nu se poate trăi pur şi simplu, în ciuda tuturor aparenţelor, numai pe socoteala lui Isus.

Dar apoi, totul s-a repetat de fiecare dată ca în istoria de pe creastă. El mi-a întins mâna străpunsă pentru mine şi m-a încurajat: „Această mână nu a lăsat încă pe nimeni să cadă”.

Da, asta este. O, această mână puternică a lui Isus! Poţi să te încrezi în ea. În Evanghelia după Ioan, la capitolul 10, Isus ne promite: „Nimeni nu vă va smulge din mâna Mea”. Şi eu sunt sigur că nimeni şi nimic nu-l va putea transforma pe Isus într-un mincinos.

Mici Povestiri cu Wilhem Busch

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari

%d blogeri au apreciat: