„O, Teo!”

din mici povestiri cu Wilhelm Busch…
Când am părăsit magazinul, a fost exact ora 12. La ora aceea era mare înghesuială pe strada principală. Mulţimea trecea încet pe lângă vitrine. Nerăbdător am încercat să mă strecor mai repede prin mulţime. Ce groaznic! Pur şi simplu nu reuşeam să înaintez!

Buff! M-am ciocnit foarte tare de o femeie, care se părea că se grăbeşte şi ea. Am vrut să mă scuz. Atunci, pe faţa ei a apărut un zâmbet vesel:

— O, pastorul Busch! Cât are să se mai bucure Teo, că ne-am întâlnit!

A trebuit să zâmbesc. Oricum, această întâlnire nu a fost chiar nedureroas[. Şi, de fapt – cine era această femeie?

Puţin nesigur, i-am spus că pe moment nu pot să-mi amintesc cine este. Să mă ajute puţin.

— Păi da! a spus ea binevoitoare. Nici nu mă cunoaşteţi. Ştiţi – sunt mama lui Teo!

Din nou acest Teo! Eram la fel de nedumerit ca la început. Cine era Teo?

— Ştiţi, stimată doamnă, i-am explicat, în timp ce încercam să rămânem împreună în îmbulzeală, eu cunosc o mulţime de Teo. La care vă referiţi?

— Na, la cel mare – cu păr blond – care vine tot mereu la cercul dumneavoastră de tineret. Cel care şi-a pierdut nu demult portmoneul. Atunci aţi…

Atunci mi-am amintit.

— Aşa, deci sunteţi mama acelui Teo? Na, atunci pot să vă felicit. Este un băiat grozav!

Pe acest Teo l-am remarcat în ultimul timp dintre sutele de băieţi care frecventau casa tineretului din Essen. În orele de studiu biblic stătea în faţa mea foarte atent şi încordat. Şi când se cânta, toată faţa lui radia, încât nu putea să treacă neobservat. Cânta nu numai cu gura, ci cu toată inima. Şi era deosebit de plin de zel în lucrarea de evanghelizare şi de vizite.

— Da, am mai spus încă o dată, acest Teo este un băiat grozav.

Am văzut de multe ori cum strălucesc feţele mamelor când fiii lor sunt lăudaţi. Şi de aceea m-am mirat, atunci când această mamă a devenit deodată foarte serioasă. Apoi a spus încet:

— Nici măcar nu puteţi bănui cum este el cu adevărat. Între timp am ajuns într-o stradă liniştită. Aşa că am auzit clar acele cuvinte, deşi au fost rostite în aşa fel, de parcă nu mi-ar fi fost adresate mie. Am devenit curios.

— Trebuie să existe un secret! Scumpă doamnă, v-aş fi foarte recunoscător dacă mi l-aţi spune şi mie. Pentru că ţin într-adevăr foarte mult să-mi cunosc băieţii.

Femeia s-a gândit o clipă. Apoi a izbucnit:

— Da, trebuie să vă spun totul. Vedeţi, noi am fost o familie fără de Dumnezeu. Soţul meu nu vrea să ştie nimic despre creştinism, nici până în ziua de azi. Are efectiv o aversiune împotriva creştinismului. Şi de aceea am trăit toţi fără Dumnezeu…

Femeia s-a întrerupt. Trebuia să traversăm strada. Şi – da, acum nu mai era o simplă discuţie. Era vorba despre lucruri serioase. Trebuia să se concentreze. Aşa că am dat colţul într-o stradă liniştită. Şi atunci a continuat:

— Teo a avut parcă 17 ani atunci când am observat că s-a schimbat. Când ne certam în casă, el tăcea. Şi încerca tot mereu să-mi facă bucurie. Avea atâta răbdare cu sora lui cea mică. Era, de parcă prin Teo intra în familia noastră un cu totul alt duh.

Şi, într-o zi, ne-a spus deschis că frecventează cercul dumneavoastră de tineret. Câţiva prieteni l-au introdus acolo. Şi acolo l-ar fi cunoscut pe Domnul Isus. Şi că viaţa lui îi aparţine acum lui Cristos.

Femeia a făcut din nou o pauză. Am simţit cât este de emoţionată. Am fost mişcat când a spus, că această mărturisire a scos din soţul ei numai un murmur furios. Ea însăşi s-a simţit însă ciudat în urma mărturisirii fiului ei. Inima ei a început să se neliniştească de acest lucru.

— Da, aşa se face că de atunci frecventez împreună cu Teo serviciile divine din biserica dumneavoastră.

Şi acum faţa ei strălucea.

— Acum sunt şi eu a Domnului Isus. Este ca un secret minunat, pe care-l am eu şi Teo al meu. Şi în fiecare zi citesc câte puţin în Biblie. Uneori nu înţeleg unele lucruri… şi…

Acum s-a înroşit toată de ruşine:

— Atunci îl întreb pe fiul meu. El înţelege mult mai mult. Ah, este o ruşine ca mama să înveţe de la fiul ei. Dar Teo nu este deloc mândru. El îmi explică totul atât de bine.

Cu ce voce a spus femeia aceste cuvinte! Eu aveam lacrimi în ochi. Şi prin minte mi-a trecut vechea promisiune a lui Maleahi, că inimile părinţilor se vor întoarce la copiii lor.

— Şi soţul dumenavoastrî? am mai întrebat. A zâmbit.

— Oh, nu vrea să audă încă nimic de toate acestea! Dar Teo şi cu mine – noi ne rugăm în fiecare zi pentru tata. Doar îl iubim. Este un tată bun. Într-o bună zi şi el… dacă ne rugăm aşa pentru el! Nu poate altfel…!

Tăcerea dintre noi a fost lungă. Apoi a mai început să vorbească încă o dată – aproape cu reverenţă:

— Este totuşi ciudat, ca o mamă, prin fiul ei… Restul propoziţiei a rămas nerostit. Dar am înţeles-o. Seara l-am întâlnit pe Teo la casa tineretului. Juca tenis de masă cu câţiva băieţi pe care i-a adus cu el. I-am strâns mâna:

— O, Teo! Şi el mi-a zâmbit fericit.

Reclame

3 comentarii (+add yours?)

  1. viorica
    aug. 22, 2011 @ 17:27:13

    Dumnezeu are diferite cai de comunicare cu fiecare ,daca stam pe aceiasi unda cu El .

  2. Trackback: Online Books – Carti electronice pe blogul agnus dei – english + romanian blog « Ioan17 – John 17
Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari

%d blogeri au apreciat asta: