Gabi Lupescu – Misionarul William Carey

William Carey, (1761-1834) un cizmar umil din Anglia secolului al 19-lea … in acelasi timp un credincios devotat, simte chemarea de a-L sluji pe Dumnezeu, mergand in India. Cand ii spune sotiei despre planul sau, aceasta nici nu vrea sa auda. Aveau deja doi copii, iar al treilea era pe drum. In cele din urma o convinge si pleaca impreuna la Calcutta. Incep greutatile, care erau de neimaginat inainte. Unul din copii moare. Sotia face o depresie severa si il invinuieste pe sot ca el este cauza mortii copilului.
Totusi, William Carey… nu da inapoi !. Chiar daca e indoliat, el continua sa lucreze mai departe pentru indienii hindusi, facand totul pentru a-i conduce la Christos. Dar necazurile nu se opresc aici: ii moare si sotia, iar el este nevoit pentru a doua oara sa imbrace hainele de doliu. Chiar daca este greu incercat, el continua sa lucreze. Timp de cativa ani nu aduce niciun rod pentru Dumnezeu, in ciuda tuturor eforturilor. Cu toate acestea, William Kerry continua sa predice, sa traduca Biblia in dialectele Indiei, chiar daca nu vede niciun rod.
Tarziu, dupa ani si ani de sacrificii, lupte si greutati, apar si primele rezultate: primele suflete castigate la Christos, primele scoli, primele exemplare ale Bibliei traduse in dialectele Indiei. Mai mult decat atat, el reuseste sa determine autoritatile sa abroge o lege cat se poate de cruda din cultura si religia hindusa: arderea de vii a sotiilor barbatilor decedati.
William Carey este doar unul din miile de exemple de oameni care L-au iubit si L-au slujit pe Dumnezeu chiar daca au suferit, chiar daca au trecut prin lipsuri, si, aparent …Dumnezeu nu i-a mai ocrotit si binecuvantat !.

primul Indian botezat de Carey

Si acum, cateva intrebari de autoevaluare …a credintei noastre:

  1.  I-l slujesti pe Dumnezeu cu darurile pe care ti le-a dat doar daca esti sanatos… sau chiar daca ai parte de suferinte?
  2.  Slujesti biserica doar daca esti apreciat si aplaudat… sau chiar daca ai parte de critici si lipsa de intelegere?
  3.  Aduci un dar Domnului doar daca ai un surplus… sau chiar daca esti sarac lipit pamantului?
  4. Participi la serviciile divine doar daca toti membrii familiei vin cu tine… sau chiar daca unii din familia ta refuza sa o faca?
  5.  Te rogi Domnului doar daca ai vreo problema nerezolvata… sau chiar daca toate merg ca pe roate.
  6.  Studiezi Cuvantul lui Dumnezeu doar daca ai placere in acel moment …sau chiar daca nu simti acest lucru ?

Intrebarile pot continua …si ma rog ca Duhul Sfant sa continue sa le puna in interiorul fiintei noastre !. Fiti binecuvantati de Domnul Dumnezeu ,

John Piper on John Newton (Essential Biography)

(via) website- Click here for audio of this message. (from the 2001 Bethlehem Conference for Pastors) (All emphasis-bold type- is from me)

John Newton: The Tough Roots of His Habitual Tenderness


John Newton was born July 24, 1725 in London to a godly mother and an irreligious, sea-faring father. His mother died when he was six. Left mainly to himself, Newton became a debauched sailor—a miserable outcast on the coast of West Africa for two years; a slave-trading sea-captain until an epileptic seizure ended his career; a well-paid „surveyor of tides” in Liverpool; a loved pastor of two congregations in Olney and London for 43 years; a devoted husband to Mary for 40 years until she died in 1790; a personal friend to William Wilberforce, Charles Simeon, Henry Martyn, William Carey, John Wesley, George Whitefield; and, finally, the author of the most famous hymn in the English language, Amazing Grace.[1] He died on December 21, 1807 at the age of 82.

So why am I interested in this man? Because one of my great desires is to see Christian pastors be as strong and durable as redwood trees, and as tender and fragrant as a field of clover—unshakably rugged in the „defense and confirmation” of the truth (Philippians 1:7), and relentlessly humble and patient and merciful in dealing with people. Ever since I came to Bethlehem in 1980 this vision of ministry has beckoned me because, soon after I came, I read through Matthew and Mark and put in the margin of my Greek New Testament a „to” (for tough) and a „te” (for tender) beside all of Jesus’ words and deeds that fit one category or the other. What a mixture he was! No one ever spoke like this man.

It seems to me that we are always falling off the horse on one side or the other in this matter of being tough and tender—wimping out on truth when we ought to be lion-hearted, or wrangling with anger when we ought to be weeping. I know it’s a risk to take up this topic and John Newton in a setting like this, where some of you need a good (tender!) kick in the pants to be more courageous, and others of you confuse courage with what William Cowper called „a furious and abusive zeal.”[2] Oh how rare are the pastors who speak with a tender heart and have a theological backbone of steel.

I dream of such pastors. I would like to be one someday. A pastor whose might in the truth is matched by his meekness. Whose theological acumen is matched by his manifest contrition. Whose heights of intellect are matched by his depths of humility. Yes, and the other way around! A pastor whose relational warmth is matched by his rigor of study, whose bent toward mercy is matched by the vigilance of his biblical discernment, and whose sense of humor is exceeded by the seriousness of his calling.

I dream of great defenders of true doctrine who are mainly known for the delight they have in God and the joy in God that they bring to the people of God—who enter controversy, when necessary, not because they love ideas and arguments, but because they love Christ and the church.

There’s a picture of this in Acts 15. Have you ever noticed the amazing unity of things here that we tend to tear apart? A false doctrine arises in Antioch: some begin to teach, „Unless you are circumcised . . . you cannot be saved” (v. 1). Paul and Barnabas weigh in with what Luke calls a „not a little dissension and debate” (sta,sewj kai. zhth,sewj ouvk ovli,ghj, v. 2). So the church decides to send them off to Jerusalem to get the matter settled. And amazingly, verse 3 says that on their way to the great debate they were „describing in detail the conversion of the Gentiles, and were bringing great joy to all the brethren” (v. 3).

This is my vision: The great debaters on their way to a life-and-death show down of doctrinal controversy, so thrilled by the mercy and power of God in the gospel, that they are spreading joy everywhere they go. Oh how many there are today who tell us that controversy only kills joy and ruins the church; and oh how many others there are who, on their way to the controversy, feel no joy and spread no joy in the preciousness of Christ and his salvation. One of the aims of this conference since 1988 has been to say over and over again: it is possible and necessary to be as strong and rugged for truth as a redwood and as tender and fragrant for Christ as a field of clover.

The vicarage in Olney where Newton wrote the hymn that would become " Amazing Grace".

So now, with the help of the life of John Newton, I want to say it again. And make no mistake: our heroes have feet of clay. There are no perfect pastors. Newton himself warns us:

In my imagination, I sometimes fancy I could [create] a perfect minister. I take the eloquence of –, the knowledge of –, the zeal of –, and the pastoral meekness, tenderness, and piety of –: Then, putting them all together into one man, I say to myself, „This would be a perfect minister.” Now there is One, who, if he chose to, could actually do this; but he never did it. He has seen fit to do otherwise, and to divide these gifts to every man severally as he will.[3]

So neither we nor Newton will ever be all that we should be. But oh how much more like the Great Shepherd we should long to be. Newton had his strengths, and I want us to learn from them. At times his strengths were his weakness, but that too will be instructive. Our theme is „the tough roots of John Newton’s habitual tenderness.” His great strength was „speaking the truth in love.” As you listen, listen for what you need, not for what the pastor across town needs. On which side of the horse are you falling off?

I begin with a brief telling of his life, because for Newton, his life was the clearest testimony to the heart-breaking mercy of God he ever saw. Even at the end of his life he is still marveling that he was saved and called to preach the gospel of grace. From his last will and testament we read:

I commit my soul to my gracious God and Savior, who mercifully spared and preserved me, when I was an apostate, a blasphemer, and an infidel, and delivered me from the state of misery on the coast of Africa into which my obstinate wickedness had plunged me; and who has been pleased to admit me (though most unworthy) to preach his glorious gospel.[4]

This one of the deepest roots of his habitual tenderness. He could not get over the wonder of his own rescue by sheer, triumphant grace.

Newton’s Life

Newton’s mother was a devout Congregationalist and taught her only child, John, the Westminster Catechism and the hymns of Isaac Watts. But she died in 1732 when John was six, and his father’s second wife had no spiritual interest. Newton wrote in his Narrative that he was in school only two of all his growing-up years, from ages 8 to 10, at a boarding school in Stratford. So he was mainly self-taught, and that remained true all his life. He never had any formal theological education.

At the age of 11 he began to sail with his father and made five voyages to the Mediterranean until he was 18. He wrote about their relationship: „I am persuaded he loved me, but he seemed not willing that I should know it. I was with him in a state of fear and bondage. His sternness . . . broke and overawed my spirit.”[5]

Mai mult

Gabi Lupescu – Este cineva pescar… daca nu prinde niciun peste?

photo National Geographic

-Am auzit cu multi ani in urma o parabola moderna care ma impresoneaza oridecateori imi revine in minte. In ea ma regasesc pe mine, dar si o parte a Bisericii din care fac parte. Parabola aceasta nu poate fi citita pe paginile Scripturilor, insa ea isi gaseste implinirea in viata multor crestini ai secolului al XXI-lea. Iata mesajul acestei parabole:

– „A fost odata un grup de oameni care…-si ziceau pescari. In apele din apropiere erau foarte multi pesti. De fapt, intreaga zona era inconjurata de lacuri si rauri pline de pesti. Iar pestii erau flamanzi…

Saptamana dupa saptamana, luna dupa luna si an dupa an, acestia, care-si ziceau pescari, tineau adunari si vorbeau de chemarea lor de a pescui, de abundenta pestelui si despre cum s-ar putea apuca ei de pescuit. An dupa an, ei defineau cu grija sensul cuvantului „ a pescui” , sustineau ca pescuitul este o ocupatie si declarau ca pescuitul trebuie sa fie totdeauna sarcina principala a pescarilor.

Ei cautau permanent metode de pescuit mai noi si mai eficiente si cautau o definitie mai completa a pescuitului. De asemenea, ei iubeau slogane ca: „Pescuitul este datoria oricarui pescar”, sau „In fruntea fiecarei asociatii pescaresti – un pescar.”

Ei lansau adunari speciale numite campanii ale pescarilor sau „luna pescarilor” , finantau congrese nationale si internationale foarte sofisticate in care discutau despre pescuit. Il promovau si lansau rapoarte despre noi echipamente , plase si undite, sau daca s-a mai descoperit vreo momeala noua.

Pescarii acestia au construit cladiri mari si frumoase numite „ sediul general al pescarilor”. Pretextul era ca fiecare om trebuie sa fie pescar, iar fiecare pescar trebuie sa pescuiasca. Un singur lucru nu faceau ei: nu pescuiau…

In plus, pe langa adunarile generale, ei au organizat un comitet prin care sa trimita pescari in alte zone in care se gasea peste din abundenta. Toti pescarii se pare ca erau de acord ca ceea ce trebuie era un comitet care sa-i stimuleze la credinciosie in pescuit. Comitetul a fost alcatuit din cei care au avut o viziune mai larga si curajul ca sa vorbeasca despre pescuit, sa-l defineasca si sa promoveze ideea pescuitului in raurile si lacurile indepartate in care traiau multi pesti de culori diferite.

Conducerea a organizat la randul ei comitetele care au petrecut multe ore in a defini si apara pescuitul, precum si pentru a decide asupra unor noi rauri si lacuri. Dar conducerea si membrii comitetelor nu pescuiau…

Au fost construite mari case de editura, scumpe si dotate cu echipament ultramodern, al caror tel principal era acela de a-i invata pe pescari cum sa pescuiasca. De-a lungul anilor au fost tinute nenumarate cursuri asupra nevoilor pestelui, naturii lui, cum se gaseste pestele, reactiile psihologice ale pestelui si cum sa abordezi pestele. Cei care predau aveau doctoratul in psihologie. Dar profesorii nu pescuiau. Ei doar predau pescuitul…

Unii studiau si calatoreau foarte mult spre a cunoaste istoria pescuitului, sa vada locurile indepartate in care au pescuit cu mult succes parintii intemeietori in secolele trecute. Ei ii laudau pe inaintasii lor ca au transmis mai departe adevarul despre pescuit.

Rotativele caselor de editura erau tinute in miscare zi si noapte pentru a tipari lucrari speciale destinate exclusiv programelor in care se proclama pescuitul. A fost organizat si un birou care sa coordoneze deplasarile unor vorbitori de prestigiu in diverse locuri spre a-i incuraja pe pescari sa pescuiasca.

Multi din cei ce simteau chemarea de a fi pescar raspundeau chemarii. Ei erau imputerniciti si trimisi sa pescuiasca. Dar la fel ca si pescarii de acasa, nici ei nu pescuiau. Se angajau in tot felul de alte ocupatii: unii construiau statii care sa pompeze apa pentru pesti, altii se foloseau de tractoare cu care sapau noi canale. Altii spuneau ca vor sa faca parte din echipa de pescuit , dar se simteu in stare sa procure doar echipamentul necesar.

Unii credeau ca partea lor este sa se poarte dragut cu pestii, pentru ca acestia sa poata vedea diferenta intre un pescar bun si unul rau. Altii credeau ca tot ce este necesar este sa-i faca pe pesti sa creada ca sunt pescari amabili si pasnici.

Dupa o adunare inflacarata avand subiectul „Necesitatea de a pescui”, un tanar a plecat direct la pescuit. A doua zi a raportat ca a prins doi pesti grozavi. Incantati, pescarii l-au onorat cu toata pompa si l-au trimis sa povesteasca tuturor adunarilor cum a procedat. Asa ca a incetat pescuitul spre a povesti tuturor experienta lui. De asemenea, el a fost ales in comitetul general al pescrilor, ca fiind o persoana cu o experienta considerabila.

Este adevarat ca multi pescari faceau sacrificii si intampinau tot felul de dificultati. Unii locuiau aproape de ape si erau nevoiti sa suporte zilnic mirosul pestelui mort. Ei erau ridiculizati de unii care-si bateau joc de asociatia pescareasca si de faptul ca ei pretind ca sunt pescari fara sa pescuiasca insa niciodata.

Ei erau indignati de parerea unora care considerau ca nu are nicio valoare sa participi la adunari saptamanale doar pentru a vorbi despre pescuit. Nu-L urmau ei pe Invatatorul care zisese: „Veniti dupa Mine si va voi face pescari de oameni?”

Cat de ingrijorati s-au simtit unii cand intr-o zi cineva a sugerat ca cei care nu prind peste… nu sunt pescari, oricat ar pretinde ei asta !
Si totusi…
Este cineva pescar …daca nu prinde niciun peste ? Si…este cineva urmas daca nu este si pescar ?”

Ucenicii lui Iisus… si-au inteles chemarea !. Inainte de a construi prima casa de rugaciune, ei au inceput sa „pescuiasca”… in apele agitate ale natiunii iudaice, apoi in cele ale lumii pagane. La inceput timizi, mergand doi cate doi din casa in casa, apoi tot mai curajosi datorita imputernicirii date de Duhul Sfant, pana cand, in Ziua Cincizecimii, la o singura cuvantare a lui Petru, in „mreaja” Evangheliei au fost prinse 3 000 de suflete.

Biserica crestea continuu si in ritm alert. Fiecare nou membru al ei devenea… un pescar de oameni. Astfel, in conditii cat se poate de dificile si potrivnice, infruntand persecutia atat din partea conationalilor, cat si din partea romanilor, Biserica a salvat de la pieire vesnica cateva milioane de suflete.

Au urmat apoi vremuri de apostazie pentru Biserica crestina. Cea mai mare parte a ei si-a uitat misiunea… indreptandu-si atentia spre construirea de catedrale impunatoare si implinirea unor ritualuri somptuoase si impresionante. Totusi, in intunecatul Ev Mediu a continuat sa existe acea „ramasita” a Bisericii care nu si-a uitat chemarea de a „pescui” suflete pentru Christos. Valdenzii, albigenzii si catarii au facut tot ce au putut pentru a raspandi, in conditii neinchipuit de grele, lumina Evangheliei.

Reformatiunea din secolul al XVI-lea a adus din nou pe scena lumii porunca Mantuitorului: „Veniti dupa Mine si va voi face pescari de oameni.” Milioane si milioane de suflete au fost „pescuite” din apele tulburi ale Bisericii apostaziate si aduse la lumina adevarului.
Au urmat apoi trezirile religioase din secolul al XIX-lea si manifestarea unui nou zel misionar care a cuprins intreaga planeta…
Si iata-ne ajunsi la noi, Biserica mileniului trei, Laodicea !

Oare noi, cei care traim in pragul celui mai mare eveniment din istorie – revenirea in glorie a lui Iisus – mai suntem pescari de oameni ? Mai apasa asupra sufletelor noastre… povara salvarii sufletelor care pier fara nadejde si fara Dumnezeu ?

– Care a fost secretul celor din Biserica Primara, care se temeau si de propria lor umbra, sa devina niste eroi ai marturisirii credintei crestine ? Apostolul Pavel, el insusi un erou al marturisirii crestine …ne dezvaluie secretul:

„…In adevar, Evanghelia noastra v-a fost propovaduita nu numai cu vorbe, ci cu putere, cu Duh Sfant si cu o mare indrazneala. Caci stiti ca din dragoste pentru voi am fost asa printre voi.” 1 Tesaloniceni 1, 5

Ii lipseste cuiva puterea de a „pescui” ? Sau indrazneala de a arunca „undita” ? Simte cineva ca nu are destula dragoste pentru „pesti”?
Secretul este Unul singur: Duhul Sfant. Putem face planuri peste planuri misionare; putem achizitiona cele mai moderne tehnologii; putem adopta cele mai moderne metode de „pescuit” oameni si putem folosi cele mai atractive „momeli”. Fara Duhul lui Dumnezeu nimeni nu va ajunge sa devina vreodata un adevarat „pescar de oameni”. Caci – spune Scriptura – „lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tarie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul ostirilor.” Zaharia 4, 6 .

Si daca Domnul spune aceasta… inseamna ca asa este !. Biserica a fost intemeiata …cu scopul de a castiga suflete pentru Imparatia cerurilor !.

Crestinismul a avut de-a face cu pescuitul ….inca de la intemeierea lui !.Si aceasta din mai multe motive. Unul dintre ele este acela ca unii dintre cei mai cu vaza ucenici ai Mantuitorului erau pescari. Petru, Andrei, Iacov si Ioan au fost chemati de Iisus ca sa-L urmeze pe cand se indeletniceau cu pescuitul.

Mai mult decat atat, in crestinismul timpuriu ( paleocrestinism ) pestele era folosit ca un simbol prin care crestinii se recunosteau intre ei, intr-o vreme in care a fi crestin putea insemna o condamnare la moarte. O legenda spune ca, odata, un crestin a desenat un peste din profil, iar alti crestini au completat desenul, adaugandu-i pestelui un ochi in mijloc, demonstrand pe calea aceasta ca si ei erau atasati acelorasi valori crestine. Insa, este vorba doar de o legenda…

Prezenta pestelui ca simbol crestin in primele secole …ar putea fi explicata prin relatarea celor patru evanghelisti despre inmultirea celor cinci paini si a celor doi pesti pentru a hrani multimea ascultatorilor flamanzi ( Matei 14, 13-21; Marcu 6, 35-44; Luca 9, 10-17; Ioan 6, 3-13 ). Probabil, o explicatie si mai pertinenta cu privire la prezenta acestui simbol crestin este chemarea facuta de Iisus unora dintre ucenici: “Veniti dupa Mine si va voi face pescari de oameni.” ( Matei 4, 19 ).

Si, in sfarsit, folosirea acestui simbol in paleocrestinism ar putea fi in legatura cu cuvantul grecesc : ichthys=peste. Acesta este interpretat de catre crestini drept o ideograma, fiecare dintre cele cinci litere ale sale fiind luata ca initiala unui cuvant din sintagma : „Iesous Christos Theou Yios Soter” ( Iisus Christos , Fiul lui Dumnezeu, Mantuitorul ). 

Botezuri la Toflea (via Răscumpărarea memoriei)

Vasilica Croitor scrie despre botezul celor 150 de frati din Toflea, botez la care a luat parte Duminica 21 August,2011.

Botezuri la Toflea De mai bine de 10 ani, între țiganii din localitatea Toflea (jud. Galați) are loc o mișcare ce nu poate fi ignorată. Sute de oameni se botează anual și se alătură bisericii penticostale din localitate, astăzi mai mult de jumătate din cei 6.000 de locuitori ai comunei fiind penticostali. La botezul de ieri, încă 150 de persoane au mărturisit credința în Domnul Isus. Ca o noutate, față de anii trecuți, cei mai mulți erau tineri. Dimineață slujba s- … Read More

via Răscumpărarea memoriei

Un video de la alt botez la riu, din Toflea in Iulie  2003. Uploaded by

si un alt video de la Botezul din Toflea, August 2009. Uploaded by

Related posts

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!

România – LIVE webcams de la orase mari