„…cel care râde şi plânge cu tine”

În toate epocile istoriei, pe om l-a preocupat natura prieteniei. Ea este lăudată în poeme, înălţată în cântece iar distrugerea ei este deplânsă în drame. Un vechi şlagăr spune: „…un prieten bun şi mereu sincer, este acela care râde şi plânge cu tine.” Şi astăzi oamenii au diferite legături, stabilesc diverse contacte, îşi doresc o comuniune în scopul aflării adevăratei prietenii. Părerea cvasi-unanimă este: Şi în cazul unei căsnicii este important întâi să fii prieten – lucru care desigur e foarte adevărat. Însă ce înţelegem de fapt prin prietenie?

Se ştie de fapt ce se aşteaptă de la o prietenie, cum ar trebui ea să se manifeste: „Dacă-ţi merge bine”, sună mai departe vechiul şlagăr, „ai mereu mulţi prieteni pe lume; când îţi merge rău, ai nevoie de cineva care să ţină la tine în ciuda tuturor lucrurilor…”

Chiar şi Aristotel era de părere că: „Prietenia îi ajută tânărului să nu facă greşeli, moşneagului să se îngrijească acolo unde, din slăbiciune, nu poate să acţioneze, iar pe cel adult îl sprijină în zilele generoase; căci ‘doi Împreună’ sunt mai capabili să gândească şi să acţioneze decât unul singur.”

Însă şi acest vechi filozof grec nu ne explică natura reală, baza, nucleul prieteniei.

Umăr la umăr…

Profesorul creştin de literatură engleză C.S.Lewis a dat o definiţie a dragostei, care ne ajută în mod real în problema noastră:

„Îndrăgostiţii stau faţă în faţă şi se privesc adânc în ochi; prietenii stau umăr lângă umăr şi privesc către un ţel comun.”

Aceasta reprezintă natura prieteniei: a fi împreună pe un drum către un ţel comun.

Adevărata prietenie nu se bazează aşadar pe o consonanţă a celor două suflete, nu rezultă nici dintr-o buimăceală a simţurilor sau prin încercări bine intenţionate de satisfacere a unor necesităţi prieteneşti, ci ea trăieşte dintr-o conştiinţă comună a scopului.

Către un scop comun

Poate eşti şi tu un astfel de tânăr, care tocmai îşi pune problema prietenilor. Şi iată că ţi se spune că lucrul cel mai important în cadrul unei prietenii îl reprezintă o cunoaştere clară a scopului, ceea ce ţi se pare ciudat.

Să luăm un exemplu: doi alpinişti au ales împreună un anumit vârf de munte ca ţel al căţărărilor lor. Acest scop va decide asupra pregătirilor lor, ei vor stabili ruta, vor discuta asupra ordinii la frânghie. Fiecare va avea grijă să-şi pună propriile înzestrări şi forţe în slujba binelui comun – acelaşi ţel.

Deci, dacă duci lipsa unei prietenii, să nu-ţi pui întâi întrebarea: „Cum voi face rost de un prieten?”, ci să te întrebi dacă tu însuţi poţi deveni un prieten şi dacă doreşti acest lucru. Atunci îţi vei da seama dacă ai înaintea ochilor un sens al vieţii, o temelie care să te susţină.

David şi Ionatan

Oprindu-ne la cea mai importantă relatare a unei prietenii din Biblie, cea dintre David şi Ionatan, vom rămâne uimiţi de baza pe care ne-o prezintă Biblia pentru această prietenie.

În 1 Samuel 14 ni se vorbeşte despre Ionatan şi felul în care el, singur cu cel ce-i ducea armele, porneşte împotriva filistenilor pentru a-i izgoni, în el era o mare dorinţă: de a restabili slava Dumnezeului celui viu, al cărui popor fusese batjocorit de către filisteni. El a urmărit acest scop riscându-şi viaţa şi încrezându-se deplin în puterea lui Dumnezeu.

Apoi în 1 Samuel 17 aflăm acelaşi lucru despre David: el porneşte absolut singur împotriva uriaşului Goliat şi-l biruieşte. Marea dorinţă a lui David era: restabilirea slavei Dumnezeului celui viu – al cărui popor tocmai fusese batjocorit de către

Goliat. El urmăreşte atingerea acestui ţel în acelaşi mod: punându-şi viaţa în joc şi încrezându-se deplin în puterea lui Dumnezeu.

Recunoşti tu temelia prieteniei dintre David şi Ionatan, ţelul lor comun? Amândoi doreau slava lui Dumnezeu, amândoi îşi riscau în acest scop vieţile, amândoi se în-credeau numai în puterea lui Dumnezeu, Creatorul lor. Lucrul acesta i-a făcut prieteni. Ei s-au pus fără menajamente în slujba ţelului vieţii lor.

Un ţel comun aduce armonie

Adevărata prietenie este determinată de ţel. Cine trăieşte fără nici un ţel, va considera simpatia şi concordanţele sentimentale, stările lăuntrice comune, ca fiind prietenii şi va fi astfel mereu dezamăgit. Numai un ţel comun poate motiva cu adevărat în depăşirea – în „căţărarea” comună (în viaţă) – a multor obstacole şi muchii, a stâncilor periculoase şi a cărărilor înguste, pietroase. Senzaţiile de îndrăgostire şi ochii frumoşi în care te poţi cufunda îşi au şi ei locul lor, totuşi nu pot sluji ca temelie pentru o prietenie adevărată şi durabilă.

Ţelul comun decide cu privire la armonia spirituală dintre doi oameni. Ar trebui să fie de la sine înţeles că acest lucru este fundamental şi pentru o căsnicie. Pot fi prezente în cadrul ei anumite aspecte armonioase atât în domeniu] fizic cât şi sufletesc – însă fără o armonie de natură spirituală nu se va putea ajunge la o comuniune desăvârşită în cadrul căsniciei.

Tocmai cei care se află în situaţia alegerii unui partener ar trebui să se întrebe cu toată seriozitatea şi să se lămurească ce presupune adevărata prietenie şi care „prietenii” nu reprezintă de fapt nimic.

Ţelurile diferite produc dizarmonie

Să ne închipuim acum că cei doi alpinişti au ţeluri diferite: unul doreşte să ajungă la gheţarul din vârf, celălalt doar la o cabană însorită de pe o culme fermecătoare.

Ambii căţărători au pornit de fapt împreună, dar în curând au ajuns în faţa unor probleme de netrecut, căci fiecare îşi dă seama deodată că împreună cu celălalt nu va putea atinge niciodată propriul său ţel.

Practic cei doi se vor despărţi (caz în care probabil nici unul nu-şi va atinge ţelul), sau unul din ei va ceda în faţa ţelului celuilalt şi se va căţăra mai departe împreună cu el, mai mult sau mai puţin descurajat. Ne putem închipui atmosfera dintre cei doi: proastă şi apăsătoare.

Multe cupluri suferă tocmai de această boală. Motivul: ţelurile total diferite. Urmarea (inevitabilă): o tot mai mare îndepărtare reciprocă.

Ce fel de ţeluri?

Între ţelurile comune nu trebuie înţelese în nici un caz teme secundare sau păreri superficiale, cum ar fi de exemplu convingerea că în viaţă trebuie să faci să-ţi meargă mereu bine sau să se practice împreună un anumit sport. Primul ţel ar fi mult prea vag, superficial şi lipsit de conţinut; cea de-a doua intenţie n-ar fi de fapt rea, numai că ocoleşte temelia existenţei, sensul vieţii. O relaţie profundă, durabilă între doi parteneri nu se poate baza pe nişte activităţi sportive comune.

Ţelurile comune trebuie să privească problemele de bază ale vieţii: sensul vieţii mele, rostul, sarcinile mele, relaţia mea cu Dumnezeu, priorităţile după care mă ghidez. Dacă omul găseşte răspuns la aceste probleme esenţiale ale vieţii, lucrul respectiv se va răsfrânge în modul cel mai practic asupra vieţii sale. Gândirea şi acţiunea sa vor fi determinate de aceste lucruri.

Tocmai în acest context este limpede că porunca biblică din 2 Corinteni 6 cu privire la orice creştin nu reprezintă o povară pe care Dumnezeu vrea să ne-o pună în spinare, ci un ajutor, fiindcă El nu are decât intenţii bune cu noi: „Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul? Ce înţelegere poate fi între Cristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios?” (vers. 14,15)

Faptul că cineva se subordonează cu totul autorităţii lui Dumnezeu, dorind să ia Biblia ca măsură obligatorie pentru toate domeniile vieţii sale, reprezintă cu totul altceva decât intenţia de a fi pur şi simplu religios – un om care merge cuminte la biserică şi care vrea să trăiască potrivit lozincii: „Fă dreptate şi nu te teme de nimeni.”

Un om care şi-a pus viaţa plin de încredere în mâna lui Dumnezeu, dorind să-L urmeze pe Domnul Isus şi să fie ucenic al Lui, acela are cu totul alte ţeluri decât un om al cărui nume împodobeşte fişierele unei organizaţii creştine sau ale unei biserici, care-şi achită conştiincios taxele către biserică, sau decât unul care-L respinge pe Dumnezeu, nu-L crede sau nu are nici o relaţie vie cu Creatorul său.

Aşadar, adevărata prietenie şi armonie nu pot lua fiinţă decât acolo unde problemele de bază ale vieţii sunt clarificate de ambele părţi şi unde există dorinţa de a parcurge împreună drumul către acelaşi ţel.

de Walter Nitsche

Reclame

Comments are closed.

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari

%d blogeri au apreciat asta: