Marius Birgean – Ecumenismul

Poate că una dintre cele mai delicate probleme care frămîntă creştinătatea acestui sfîrşit de secol şi mileniu este subiectul cooperării ecumenice.

Simpla menţionare a subiectului ecumenismului riscă să producă vii reacţii şi controverse printre creştini de altfel sinceri şi bine intenţionaţi. Aproape nici o biserică sau organizaţie religioasă nu poate evita adoptarea unei atitudini în această privinţă. Într-un veac al cooperării ecumenice, într-o vreme în care ecumenismul înfloreşte şi alianţele care apar sunt stupefiante, într-o vreme în care teologii fac declaraţii şocante, cînd este pus sub semnul întrebării ceea ce pînă mai ieri era considerat sacrosant, inevitabil, fiecare va trebui să-şi definească poziţia în această privinţă.

Există o serie de întrebări tot mai frecvent puse de tot felul de categorii de oameni: „Din moment ce există un singur Dumnezeu, de ce nu poate exista o singură biserică?“ Sau: „De ce există atît de multe culte şi secte care par să caute fiecare să îşi revendice dreptul la adevăr în detrimentul celorlalte? De ce nu se pot uni odată aceste grupări? Nu ar fi mai bine aşa?“ Trebuie să admitem că răspunsul la aceste întrebări nu este deloc simplu.

Într-un anume sens, aceste întrebări sunt explicabile pe fondul general al realităţii acestor vremuri. Lumea este sătulă de războaie, de conflicte, de grupări radicale, iar religia a fost percepută ca o sursă potenţială de nesfîrşite conflicte între oameni.

Sunt citate bunăoară conflictele din Orientul Mijlociu, conflictele dintre hinduşi şi musulmani din India, conflictele dintre catolici şi protestanţi din Irlanda de Nord, conflicte percepute datorită mass-mediei ca fiind conflicte de natură religioasă, ceea ce nu corespunde totdeauna şi în întregime realităţii.

Apoi, există o tendinţă spre globalizare, spre unificare în multe direcţii. „Satul global“ în care ne aflăm datorită saltului tehnologic şi a comunicaţiilor rapide a redus drastic distanţele şi a facilitat enorm apropierea dintre naţiuni şi indivizi. Structurile geopolitice care apar (de ex. Europa unită), marile pieţe de desfacere, blocurile economice, toate indică în direcţia apropierii dintre oameni, a unirii unor entităţi care, pînă ieri, păreau ireconciliabile.

Trăim într-o lume în care toleranţa, sincretismul, pluralismul, globalismul au devenit cuvinte de ordine. Nu poţi să participi plenar la viaţa modernă fără să aderi la aceste valori. A avea pretenţii exclusive la adevăr în aceste zile este considerat de mulţi, dacă nu o poziţie periculoasă, atunci una cel puţin arhaică, vetustă.

Se pare că rugăciunea Domnului Iesus pentru unitatea Bisericii Sale nu îşi găseşte împlinirea în Biserica zilelor noastre.

Revenind la comunitatea creştină, întrebările citate mai sus îşi regăsesc actualitatea într-o manieră usturătoare. Este într-adevăr un scandal strigător la cer imaginea pe care o proiectează în afara ei creştinătatea zilelor noastre (a nu se confunda cu Biserica reală a lui Cristos, Mireasa Mielului): o Biserică fărîmiţată, măcinată de contradicţii şi schisme, fără vreo unitate vizibilă oferă în multe locuri un spectacol jalnic înaintea unei lumi care întreabă: „Unde găsim adevărul?“ Se pare că rugăciunea Domnului Iesus pentru unitatea Bisericii Sale nu îşi găseşte împlinirea în Biserica zilelor noastre. Sau cel puţin aşa cum o putem percepe noi. (Desigur, o asemenea rugăciune nu poate fi decît ascultată de Tatăl ceresc. Dacă împlinirea ei nu este legată de Biserica vizibilă, atunci împlinirea ei trebuie căutată în altă parte: în Biserica invizibilă a celor născuţi din nou, în Mireasa Mielului).

În contextul acesta se înscrie problematica ecumenică. Poate, pentru credinciosul evanghelic din România, mai puţin avizat în legătură cu această problemă, subiectul nu prezintă prea multă importanţă. Într-un anume fel, datorită realităţilor de pînă la Revoluţie, bisericile şi organizaţiile cultice evanghelice s-au dovedit a fi reticente faţă de integrarea în organisme ecumenice majore. A existat o integrare în organisme reprezentative la nivel mondial (de ex. Alianţa Baptistă Mondială), o anume colaborare la nivel local între diferitele biserici evanghelice, ceea ce după Revoluţie s-a concretizat în înfiinţarea Alianţei Evanghelice, dar nu a fost vorba despre o intregrare ecumenică cu alte culte ce nu aparţineau spectrului evanghelic.

Acum lucrurile s-au schimbat, iar fiecare biserică locală, fiecare organizaţie cultică, ba chiar fiecare credincios este pus în faţa unor realităţi noi care cer insistent printre altele şi precizarea poziţiei în legătură cu problema ecumenică. Este corectă afilierea la o organizaţie ecumenică? Este corectă participarea la întruniri şi acţiuni ecumenice?  Pînă la ce nivel de cooperare putem să ne implicăm cu o conştiinţă curată? Sunt întrebări legitime care aşteaptă un răspuns. Dar oare care este acesta?

Ce este ecumenismul?

Dar să definim mai întîi termenii: Ce este ecumenismul? O definiţie simplă ar fi: „Încercarea organizată de a realiza cooperarea şi unitatea tuturor credincioşilor în Cristos“. Cuvîntul „ecumenism“ vine de la grecescul oikumene (întreg pămîntul locuit), cuvînt care apare în pasaje ca Fap.17:6; Mt.24:14; Evr.2:5. Nu este greu de făcut conexiunea între „întreg pămîntul locuit“ şi o credinţă globală, universală.

Mai greu este însă de apreciat şi evaluat dezvoltarea acestui concept de-a lungul istoriei Bisericii creştine.

Este clar că o preocupare pentru unitatea Corpului lui Cristos a existat dintotdeauna.  Nu doar rugăciunea de Mare Preot din Ioan 17 surprinde această preocupare, dar şi învăţătura apostolilor. De timpuriu, Biserica a fost confruntată cu diviziuni, schisme şi devieri doctrinare. În faţa acestor pericole, apostolii au îndemnat mereu la păstrarea integritaţii doctrinare şi a unităţii spirituale (Ef.4:3-5). Epistole întregi au fost devotate acestor teme.

După moartea apostolilor, Părinţii  Bisericii au căutat să păstreze unitatea în ciuda distanţelor ce separau diferitele biserici şi a presiunilor culturale de orice fel. S-a dezvoltat aşa-numitul concept „regula fidei“ („regula credinţei“) care a devenit un fel de etalon de „măsurare“ a diferitelor învăţături şi influenţe care au pătruns în Biserică şi care reprezintă acel corp de doctrină şi tradiţie care era acceptat „pretutindeni şi de către toţi“. Presiunea persecuţiilor, precum şi dezvoltarea a tot felul de curente eretice au determinat rezolvarea problemei canonului Noului Testament şi a întărit rolul episcopului în Biserică ca garant al păstrării integrităţii doctrinare şi a unităţii organizatorice. Aderenţa la Evanghelia apostolică aşa cum a fost ea exprimată în canonul apostolic şi păstrată de urmaşii apostolilor a constituit baza unităţii Bisericii primare.

Noile situaţii apărute au pus Biserica în faţa dilemei: „Ce are prioritate: unitatea Bisericii sau puritatea ei?“

După oficializarea creştinismului de către Constantin, problematica ereziilor şi a diferenţelor doctrinare s-a încercat a fi soluţionată în sinoadele Bisericii. Idealul unităţii a fost exprimat în ceea ce a devenit crezul de la Niceea în expresia „într-una sfîntă şi apostolică biserică“. Totuşi, autoritatea crescîndă a episcopilor şi sinoadele ecumenice nu au reuşit să oprească numeroasele dezbinări în materie de credinţă şi practică. Noile situaţii apărute au pus Biserica în faţa dilemei: „Ce are prioritate: unitatea Bisericii sau puritatea ei?“

În faţa acestei dileme, lumea creştină s-a împărţit. Biserica oficială susţinea primatul unităţii asupra purităţii, în timp ce grupările dizidente (de ex. novaţienii, donatiştii) au susţinut primatul purităţii doctrinare şi morale în viaţa de zi cu zi. Cu mult înainte de Marea Schismă din 1054, Biserica era deja fărîmiţată.

Luter traduce Biblia www.gutenberg.org

Cea mai acută criză care a fărîmiţat iremediabil creştinătatea a fost Reforma protestantă.

Apoi, împărţirea creştinătăţii în două blocuri – cel răsăritean şi cel apusean – nu a venit decît ca o confirmare a adîncilor diferenţe culturale şi de mentalitate (şi nu numai) între Răsărit şi Apus.
Dar, probabil, cea mai acută criză care a fărîmiţat iremediabil creştinătatea a fost Reforma protestantă. Cu accentul ei pus pe întorcerea la Scripturi şi pe libertatea individului, Reforma a zdruncinat din temelii monolitul creştinismului medieval apusean şi a deschis uşa unei proliferări rapide a tot felul de denominaţiuni şi secte, fenomen caracteristic protestantismului pînă în zilele noastre.

Este interesant faptul că tocmai în cadrul protestantismului au apărut şi primele încercări de apropiere şi unificare. De exemplu, chiar la începutul secolului trecut au existat încercări de cooperare în diverse iniţiative misionare, evanghelistice, caritabile. Apariţia societăţilor biblice interconfesionale este un exemplu în acest sens. În 1846  s-a fondat Alianţa Evanghelică în scopul promovării libertăţii religioase şi a cooperării evanghelistice.

Dar începuturile moderne ale mişcării ecumenice au avut loc în 1910 la Conferinţa Misionară Internaţională de la Edinburgh, unde sub conducerea lui John R. Mott cei peste 1000 de delegaţi au preluat viziunea pentru unitatea creştină. De aici încolo numeroase iniţiative au continuat spiritul ecumenic. Conferinţa pentru Viaţă şi Muncă de la Stockholm (1925), Conferinţa pentru Credinţă şi Ordine (Lausanne, 1927) reprezintă iniţiative în acest sens. În 1937, aceste conferinţe au propus înfiinţarea unui organism mai larg , mai inclusiv care să se intituleze Consiliul Mondial al Bisericilor. Venirea războiului a amînat, dar nu a împiedecat realizarea acestui deziderat. În 1948, 351 de delegaţi, reprezentînd 147 de confesiuni din 44 de ţări s-au adunat la Amsterdam sub condu-cerea lui W. A.Visser’t Hooft şi au pus bazele acestui organism ecumenic mondial.

Iniţial, toate grupările reprezentate în Consiliu erau de factură protestantă.

În 1961, la New Delhi a fost admisă în componenţa Consiliului şi Biserica Ortodoxă Rusă, iar mai tîrziu şi alte bi-serici ortodoxe autocefale, printre care şi Biserica Ortodoxă Română.

„Marea absentă“ din Consiliul Mondial a rămas Biserica Romano-catolică, cel mai vast segment al creştinătăţii ce numără peste 800 de milioane de credincioşi în toată lumea.

Lipsa de acord în legătură cu primatul papal, problema îndreptăţirii (justificării) prin credinţă, înţelesul euharistiei, rolul sacramentelor, rolul Mariei şi al sfinţilor au continuat să rămînă puncte de dispută între catolicii ecumenici şi protestanţii ecumenici.

Conciliul Vatican II, deşi nu a făcut nici o modificare a doctrinei catolice (şi a reafirmat hotărîrile doctrinare ale Conciliului de la Trent care anatemiza pe reformatori şi urmaşii lor), a deschis calea unui dialog ecumenic mai larg.

Pentru prima dată, necatolicii au fost recunoscuţi ca „fraţi separaţi“ şi nu eretici ca mai înainte. Mulţi protestanţi şi evanghelici au fost încîntaţi de această „deschidere“, în timp ce alţii au privit cu reticenţă şi chiar cu suspiciune evenimentul, convinşi fiind că nu este altceva decît o schimbare abilă de tactică în vederea includerii treptate a celorlaţi într-o Superbiserică, dominată evident de Vatican.

În ciuda mult trîmbiţatei deschideri spre exterior, în decretul despre Ecumenism adoptat în Conciliul Vatican II este reafirmată insistenţa tradiţională a Romei că „numai prin Biserica catolică a lui Cristos, ajutorul universal spre salvare, mijloacele salvării pot să fie atinse în toată plinătatea“. Este de neînţeles cum pot protestanţii şi evanghelicii să fie seduşi de ideea că Roma ar putea face vreun compromis de substanţă atîta vreme cît are această pretenţie.

În mod tradiţional, evanghelicii au fost reticenţi faţă de cooperarea ecumenică, în special în expresia ei făurită de Consiliul Mondial al Bisericilor. Motivele erau cunoscute: baza doctrinară nebuloasă a Consiliului, dedicarea slabă faţă de evanghelizare, susţinerea de către acesta a unor mişcări revoluţionare de tentă marxistă şi chiar a unor grupări teroriste.

Evanghelicii şi-au creat propriile lor organisme ca o replică la Consiliul Mondial şi cel naţional al Bisericilor (cum ar fi Asociaţia naţională a Evanghelicilor din SUA) şi au promovat mai degrabă un model de cooperare „ecumenică“ mai ales în ce priveşte evanghelizarea.

Numele lui Billy Graham trebuie amintit aici pentru rolul lui de „catalizator“ al mişcării neoevanghelice din SUA de la mijlocul secolului nostru, cel care prin cruciadele de evanghelizare interdenominaţionale a contribuit cel mai mult la acest tip de ecumenism.

Totuşi, deşi Billy Graham rămîne, fără îndoială, cel mai cunoscut creştin american al secolului şi cel mai renumit evanghelist mondial, reputaţia lui rămîne pătată de faptul că a iniţiat şi promovat un tip de evanghelism ecumenic care nu s-a limitat numai la evanghelicii conservatori, ci i-a inclus şi pe protestanţii liberali şi chiar pe romano-catolici.

Cu toate că şi-a început cariera de evanghelist în cercurile fundamentaliste, cu toate că a fost promovat şi susţi-nut la început de către fundamentalişti, cu toate că a servit în funcţii de conducere în instituţii fundamentaliste, Billy Graham a renunţat rînd pe rînd la prietenii săi fundamentalişti şi apoi la această poziţie, acceptînd o colaborare de neconceput pentru mulţi. Reputaţia lui morală a rămas neştirbită (spre deosebire de alţi evanghelişti i s-a dat porecla de „Mr. Clean“), mesajele lui de evanghelizare au rămas în linii mari fidele Scripturii, dar implicarea lui în evanghelizare cu liberalii şi romano-catolicii a creat multă confuzie şi durere în Corpul lui Cristos.
Nu este scopul nostru de a face aici o evaluare în spirit critic a lucrării lui Billy Graham, care fără îndoială a condus multe suflete preţioase la Cristos, dar menţionarea obiectivă a acestor lucruri este necesară pentru a înţelege tendinţele care se fac tot mai simţite în evanghelicalismul modern. Este clar că numai o personalitate ca şi Graham putea să dea credibilitate unei asemenea colaborări, mai ales că aspectul pragmatic al problemei este indubitabil: acest tip de evanghelizare „funcţionează“!

Şi mai ales, atunci cînd un om de talia lui Graham îl consideră pe actualul papă drept „cel mai importantă personalitate creştină a secolului“, lucrurile se clarifică tot mai mult.

Nu este deci de mirare că în 1994 un grup de lideri şi teologi neoevanghelici au semnat împreună cu unii lideri cato-lici din SUA un document intitulat „Evanghelici şi Catolici Împreună“ (ECT) prin care s-au recunoscut unii pe alţi ca fraţi în Cristos şi au recomandat oprirea prozelitimului (a se citi „evanghelizarea evanghelică“). Pentru mulţi, semnăturile unor lideri cu mare prestigiu în lumea evanghelică, autori care au scris cărţi despre Reforma protestantă, cum ar fi J.I. Packer sau Timothy George, au produs un mare şoc şi nedumerire.

Era însă previzibil că se va întîmpla aşa ceva, numai că nimeni nu a ştiut care vor fi protagoniştii.
Ca o reacţie la ECT, un alt grup de li-deri evanghelici s-au organizat într-o coaliţie intitulată Alliance of Confessing Evangelicals (Alianţa Evanghelicilor Mărturisitori) care cuprinde personalităţi cunoscute ale lumii evanghelice cum ar fi James Kennedy, R.C. Sproul, John MacArthur şi care insistă asupra faptului că o cooperare între evanghelici şi catolici nu ar fi posibilă, datorită unor diferenţe doctrinare, prin-tre care cea mai notabilă este doctrina îndreptăţirii. În timp ce evanghelicii susţin că îndreptăţirea este obţinută numai  prin credinţă (fiind vorba de dreptitudinea lui Cristos atribuită credinciosului), catolicii consideră că îndreptăţirea se obţine prin credinţă şi fapte, fiind vorba de o dreptitudine (conformare cu standardul divin) intrinsecă pe care o posedă credinciosul care face fapte bune şi participă la sacramentele Bisericii.

Dincolo de motivaţiile semnatarilor documentului ECT, semnificaţia lui teologică şi practică poate avea implicaţii enorme pe termen lung. Nu numai confuzia care rezultă din trecerea cu prea mare uşurinţă peste o doctrină fundamentală (aceea a salvării), dar şi impactul asupra misiunii şi evanghelizării. Credincioşii evanghelici din America Latină (unde mişcarea evanghelică creşte rapid într-un mediu predominant catolic) s-au simţit oarecum trădaţi de confraţii lor evanghelici, mai ales că acest document le-a fost sugerat ca model pentru relaţiile lor cu majoritatea catolică. Este clar că orice concept de misiune şi evanghelizare devine nul şi neavenit dacă se recunoaşte faptul că Evanghelia Romei este la fel de valabilă ca cea predicată de evanghelici.

Ce implicaţii pot avea aceste tendinţe pentru lumea evanghelică din România? Este o întrebare care rămîne deschisă pentru viitor şi care nu poate primi răspuns în spaţiul scurt al prezentului articol.

Vizita papei din mai 1999 care a fost mult trîmbiţată ca un mare eveniment ecumenic, fiind prima lui vizită într-o ţară predominant ortodoxă, deşi nu a afectat prea mult lumea evanghelică, a fost menită să servească ca model pentru apropierea între confesiuni.

Dacă organisme reprezentative cum ar fi Federaţia Baptistă Europeană caută o cooperare ecumenică inclusiv cu patriarhul ecumenic de la Constantinopol, Bartolomeu I, este previzibil ca şi în România grupările evanghelice să fie puse în faţa unor situaţii similare în care vor trebui să decidă cu cine şi care va fi nivelul cooperării.

A devenit deja o „modă“ ca la inaugurări de biserici, sau chiar la congrese cultice să fie invitaţi reprezentanţi ai diverselor culte, inclusiv cele majoritare – totul în „spiritul toleranţei, respectului reciproc şi ecumenismului“. Care vor fi următorii paşi, numai istoria îi va arăta.

Dar această istorie o scriem fiecare dintre noi la momentul prezent, şi de modul cum o scriem depinde moştenirea pe care o lăsăm generaţiilor viitoare. Cum va fi ea – o moştenire demnă de urmat, sau demnă de a fi discreditată? Alegerea, cu profundele ei implicaţii, ne aparţine.

Related Posts

Nate Pfeil – No one can serve two masters – Iadul este real (subtitrare in Limba Romana)

Here’s a video that is based on Matthew chapter 7. Many christians and even secular people (non christians) like to quote the first verses out of Matthew chapter 7 where Jesus talks about not judging others. But then, by verse 13 Jesus is telling us to, „Enter through the narrow gate. For wide is the gate and broad is the road that leads to destruction, and many enter through it. 14 But small is the gate and narrow the road that leads to life, and only a few find it.”

And, then Jesus says something very shocking to the unregenerate hearts by verse  21, „“Not everyone who says to me, ‘Lord, Lord,’ will enter the kingdom of heaven, but only the one who does the will of my Father who is in heaven. 22 Many will say to me on that day, ‘Lord, Lord, did we not prophesy in your name and in your name drive out demons and in your name perform many miracles?’ 23 Then I will tell them plainly, ‘I never knew you. Away from me, you evildoers!’

Then, Jesus concludes with the parable of „those that build their house on the rock”. It is interesting how many people tend to read selective quotes, taken out of context. In this case, Jesus makes it very clear that only those that do the will of the Father (God) will enter into heaven. May the Lord open up our eyes and our hearts and our minds to stop living for this flesh and this world and to start living in the will of God.

This is one of the videos that I will recycle (post over and over) because we need such a reminder from time to time to counter the deluge of worldly messages we get bombarded with in the daily course of our lives. Thanks to Gabi Bogdan for sending the link.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

SOCANT – Pentru Ortodocsi, Catolici, Penticosta…, posted with vodpod

Dr.R.C.Sproul – Lecture 4, Fifth-Century Heresies from The Mystery of the Trinity Teaching Series from Ligonier Ministries

from Ligonier Ministries – http://www.ligonier.org/learn/series/mystery-of-the-trinity/fifth-century-heresies/Lecture 4, Fifth-Century Heresies:The Bible clearly teaches that Jesus is divine. The Bible also teaches that Jesus is human. If Jesus is divine, would that make His body omnipresent? If Jesus is omnipotent, does that mean He never experienced fatigue or weakness? How do we understand Jesus? In this message, Dr. Sproul looks at some of the heresies from the fifth century as he helps us understand the divinity and humanity of the second Person of the Trinity.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Dr.R.C.Sproul – Lecture 4, Fifth-Century Heresi…, posted with vodpod

Burn Out

by Al Baker from the Banner of Truth Trust UK

The seed whose fruit is righteousness is sown in peace by those who make peace. (James 3:18)

Are you presently living with a sense of hopelessness, a sort of low grade depression where you tend to speak in negative absolutes? For example, do you say, ‘My marriage will never get better. God never answers my prayers. My husband never listens to me. We will never get out of debt. Our ministry is going no where.’ Are you ready to throw in the towel, to check out, to cash in your chips, to say, ‘I have had enough! I am leaving my husband. I am getting out of the ministry.’ Have you entertained the thought of ending your life, of saying, ‘What’s the use? I cannot go on any longer.’ Are you angry, given to outbursts of anger with your spouse or children at the slightest provocation? Are you mired in self-pity, saying things like, ‘My husband does not understand me. My children ignore me. I have nothing to offer anyone.’

If so, then you are probably suffering from what many call burn out or depression. What is this malady? From where does it come? And what is the remedy for it. James is putting forth the characteristics of a good teacher, one who influences others for the sake of righteousness, saying that this heavenly wisdom cascades down from the Triune God like the Tuolome River in Yosemite Park cascades down with great power from ten thousand feet, along the Tuolome River canyon for some twenty miles, bringing refreshing water to the valley. This wisdom flows from a fountainhead that thirsts for holiness. In James 1:4 we are told to be perfect and complete, lacking in nothing; and that if anyone lacks wisdom he is to ask God for it. The wisdom of holiness is higher than the wisdom of Solomon who wanted the ‘wisdom of skill’ to govern his people. That was a good start but he did not go far enough, eventually succumbing to the big three obstacles all men face — women, horses (power), and gold and silver (mammon). See Deuteronomy 17:14-17. The wisdom we need is not earthly (inanimate like a rock or tree), natural (literally the Greek word means sensual), or demonic (inspired by the devil and hell), but is heavenly — pure, peaceable, gentle, reasonable, full of mercy and good fruits, unwavering, and without hypocrisy. The seedbed of this heavenly wisdom yields a fruitful garden of righteousness and holiness, the exact opposite of the breeding ground of earthly wisdom which yields bitter jealousy and selfish ambition where nothing can grow, where everything dies.

What is burn out? It is a mental, emotional, and spiritual exhaustion. This is evident in the lives of both Elijah and Jonah. In 1 Kings 19:4ff, after Elijah’s remarkable confrontation with the prophets of Baal, when he prayed down fire from heaven to burn up the water-soaked sacrifice at which the priests of Baal were woefully unsuccessful, he heard of Jezebel’s desire to kill him. He was overwhelmed with this mental, emotional, and spiritual exhaustion, asking God to take his life. He could not go further. He wanted to quit. He wanted to die. If there were so few who followed God, then life was not worth living. And we see the same thing in Jonah after this racial and religious bigot was angry with God for converting thousands of the pagan people at Nineveh. He sat down in anger, telling God that he too wanted to die. Both evidenced a sense of hopelessness, suicidal tendencies, anger, and self-pity. How about you? Do these characterize your life at this present time?

And second, from where does burn out come? Often it occurs after major accomplishments in one’s life — the birth of a child, a daughter’s wedding, the successful completion of a major project. See both Elijah and Jonah. Often it happens after some major upheaval, good or bad, in one’s life — the death of a spouse or parent, a transfer to another city far from home, taking a new and demanding job.

Tissot-Moses strikes the rock

But burn out always comes when one lives by earthly, natural, or demonic wisdom, that which is a breeding ground for destruction, a seedbed of devastation. Earthly wisdom often seems logical, the right thing to do. God earlier told Moses to strike the rock and water would flow to quench the thirst of the Israelites in the wilderness (Exod. 17:6). So when God later told Moses (Num. 20:8ff) to speak to the rock and the same would happen, he decided to do his own thing and strike it. God judged him, telling Moses that he would not enter the Promised Land because of his rebellion. And when David was bringing the Ark of the Covenant into Jerusalem on an ox cart, after its absence for many years, in the midst of great rejoicing, the oxen nearly upset the Ark which was falling off the cart. When Uzzah tried to steady the Ark God struck him dead (2 Sam. 6:1ff). Our ways are not God’s ways and his thoughts are not our thoughts (Isa. 55:8). He chooses the foolish things of the world to shame the wise (1 Cor. 1:27). Earthly wisdom says, ‘Lay up treasures on earth . . . walk by sight . . . live under the sun.’ It makes sense, doesn’t it, to hoard your wealth for a rainy day, an unexpected setback? But when doing so one can jeopardize the ministry of his church or the immediate need of a missionary. It makes sense to live by what you see, to not trust the unseen God, to work ridiculous hours or to skip church to finish a project, ‘to make things happen.’ It makes sense to live under the sun, as though this is all there is, to hold onto the temporal you can touch, and to neglect the eternal which you cannot hold in your hand. In other words, burn out comes from unrealized and unnecessary earthly expectations. A pastor expects a thriving, larger ministry; a married couple expects a house full of children; a young businessman expects to be on top by the age of forty. This is living by earthly, natural, and demonic wisdom which will bring you down into the valley of despair. It is a seedbed of death that will yield a garden of death and despondency.

Finally, what is the remedy for burn out? Two things are vital. First, you must desire heavenly wisdom. Instead of laying up treasures on earth, lay them up in heaven. Don’t hoard things, use them. Invest them in the eternal kingdom of God. Instead of walking by sight, walk by faith. Believe the promises of God. Take them at face value like a child. God says he will meet your every need in Christ Jesus. He says that he will never leave you nor forsake you. He says that no good thing will he withhold from those who walk uprightly. Believe what he says and act on that belief. And instead of living under the sun like Solomon in parts of Ecclesiastes, live under heaven, living with heaven in full view, getting to the place where the glory of heaven is as real to you as is sitting in a chair in your living room. Solomon’s depressing language is directly related to living under the sun.

We see the benefits of this heavenly wisdom played out in the Apostle Paul who says that he considers the sufferings of this present time not worthy to be compared with the glory that awaits us (Rom. 8:17), who says that this momentary light affliction is working in us an eternal weight of glory far beyond all comparison (2 Cor. 4:17).

And second, you must fear God. The fear of the Lord is the beginning of wisdom, and the knowledge of the Holy One is understanding (Prov. 9:10). Fearing God means that you love what he loves and hate what he hates. It means desiring his smile and dreading his frown more than anything. It means seeing God in every circumstance of your life and rejoicing. It means running daily to the river of grace filled with the blood of Jesus and the living water of the Spirit.

I have been ‘in the nineteenth century’ quite a bit lately, reading of the great saints and great movements God at the time. John Milne of Perth, Scotland is one of those men mightily used of God in the Scottish revival of the late 1830’s, early 1840’s.1 In 1847 at the age of forty Milne finally slowed down enough to marry. Within a year a daughter was born to John and his wife, Robina, but she died at eight months. But then God gave them a son, but shortly after his birth, Robina died. And finally a few months later his two year old son died. As Bonar says, ‘During this time Milne was hardly ever out of the furnace.’ As he told to a friend, ‘I am all alone.’ In his grief Milne went on with his life, became a missionary in Calcutta for a few years, remarried, and eventually came back to Perth and remained a faithful pastor until his death at the age of sixty-one.

How do you overcome burn out? It will not come by earthly wisdom. That will only exacerbate your problems. You must seek heavenly wisdom like fine gold or silver. You must fear God.



Notes:

1. One of the better biographies I have read recently is The Life of John Milne of Perth, written by his friend Horatius Bonar and published by the Banner of Truth. I highly recommend it.

Rev. Allen M Baker is Pastor of Christ Community Presbyterian Church in West Hartford, Connecticut.

www.christcpc.org

Al Baker’s sermons are now available on www.sermonaudio.com.

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari