Istoria Martirilor, John Foxe Capitolul 6 B – Rawlins White, George Marsh, William Flower, John Cardmaker şi John Warne, Thomas Hawkes

Cititi

  1. Introducerea si Capitolul 1  – Apostolii, Martiraj prin Imparatii Nero, Domitian, Traian, Adrian, Antoninus Verus, Severus
  2. Capitolul 2  – Martiraj prin Imparatii Maximumus, Decius, Valerian, Dioclesian, Licinius, Persia, Iulian si Constantin cel Mare
  3.  Capitolul 3  –  John Wycliffe, Sir William Sautre, John Badby, William Thorpe, Jan Huss, Ieremia din Praga, William White, Joan Boughton si Girolamo Savonarola
  4. Capitolul 4  –  Joan Clerk, Thomas Chase, Laurence Ghest, John Browne,
  5. Capitolul 5 A  –  Martin Luter, Ulrich Zwingli, Wendelmuta, Waldenzii, Thomas Bilney, John Twkesbury, John Frith, Andrew Hewet, Thomas Bennett, William Tyndale, John Lambert,
  6. Capitolul 5 B  –  Robert Barnes, Kerby si Clarke, Patrick Hamilton, Henry Forrest, Straiton si Gourlay, Thomas Forrest, George Wishart, Adam Wallace, Walter Milne
  7. Capitolul  6 A –  John Rogers, Laurence Sanders, John Hooper, Rowland Taylor, William Hunter

traducere de Petru Popovici

Rawlins White

Rawlins White a fost pescar mulţi ani la rând în oraşul Cardiff, fiind bine văzut de vecinii săi. În timpul domniei regelui Henric al VIII-lea el s-a dovedit a fi un catolic bun dar când a venit Edward la tron, White a devenit un asiduu căutător al adevărului. El era un om cu totul lipsit de educaţie, analfabet dar şi-a trimis fiul la şcoală şi când băiatul a învăţat să citească, tatăl său îl punea să-i citească Biblia şi alte cărţi, în fiecare seară.

Lui White i-a plăcut atât de mult studiul biblic încât a renunţat la pescuit pentru ca să poată călători din loc în loc şi să-i înveţe pe oameni, luându-şi şi fiul cu el. Deşi nu a învăţat niciodată să citească, White avea o memorie formidabilă şi era în stare să citeze Scriptura cu mai multă acurateţe decât o făceau mulţi învăţăţi ai vremii. În curând White a devenit un învăţător al adevărului binecunoscut şi plin de succes.

La cinci ani după ce White şi-a început lucrarea, regina Maria a urcat pe tron. White a renunţat la predicarea în mod public dar a continuat să predice în particular aducând un mare număr de oameni la Cristos. Deoarece persecuţiile se intensificau, prietenii l-au rugat să-şi vândă posesiunile, să dea banii soţiei şi copiilor săi şi să meargă să se ascundă undeva, dar White a refuzat să se dezică de Cristos. În curând a fost prins şi dus înaintea episcopului de Llandaff, care l-a trimis în temniţă după îndelungate discuţii teologice. White a fost închis în castelul din Cardiff pentru un an întreg şi deşi ştia că soarta sa era pecetluită şi că familia sa va suferi din greu după ce el va fi plecat, a continuat să se roage şi să predice prietenilor care îl vizitau în mod regulat.

La sfârşitul anului de detenţie, White a fost judecat înaintea episcopului de Llandaff, care a ţinut o cuvântare lungă în care a explicat de ce este condamnat White, la care inculpatul a răspuns: “Domnul meu, Îi mulţumesc lui Dumnezeu că sunt creştin şi nu am păreri care să contravină Scripturilor. Dar dacă da, atunci doresc să fiu corectat cu ajutorul Cuvântului lui Dumnezeu, aşa cum trebuie să se facă unui creştin”.

După discutarea în contradictoriu a acuzaţiilor, lucru care a durat câtva timp, episcopul a sugerat că să se oprească şi să se roage ca White să se răzgândească.

“Ei, abia acum faceţi ceea ce trebuie făcut!” a exclamat White. “Dacă cererea dumneavoastră este evlavioasă şi legală, şi vă veţi ruga aşa cum trebuie, Dumnezeu vă va asculta, aşa că daţi-i drumul. Rugaţi-vă la Dumnezeul dumneavoastră şi eu mă voi ruga la Dumnezeul meu şi ştiu că rugăciunea mea va fi ascultată”.

Când rugăciunile au luat sfârşit, episcopul s-a adresat lui White: “Ei, cum stai? Îţi retragi afirmaţiile sau nu?”

“Cu siguranţă domnul meu, Rowlins am fost şi Rowlins am rămas, prin harul lui Dumnezeu, Rowlins voi şi fi. Desigur că dacă rugăciunile dumneavoastră ar fi fost drepte şi legale, Dumnezeu le-ar fi ascultat dar cinstiţi un dumnezeu fals şi vă rugaţi cum nu trebuie, aşa că Dumnezeu nu v-a răspuns la rugăciuni. Eu sunt doar un om sărac şi simplu, dar Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea şi mă va întări în cauza Sa”.

Fiindcă episcopul înfuriat vroia să-l condamne pe White, cineva i-a sugerat să se ţină o slujbă şi poate că misa va face o minune cu acest om.

Rawlins White a plecat să se roage singur în timp ce s-a procedat la începerea slujbei şi s-a întors doar când a auzit sunetul clopotului care anunţa momentul principal al misei idolatre.

“Oameni buni” s-a adresat el adunării, “să-mi fiţi de mărturie în ziua judecăţii că eu nu m-am închinat acestui idol!”(ostia). White a fost condamnat şi a fost dus înapoi în temniţa din Cardiff, un loc întunecat şi dezgustător. Atunci când a fost dus la locul execuţiei purta cămaşă sa de mire, o haină veche roşu-cafenie şi un pantalon vechi de piele. Pe drumul către rug şi-a întâlnit soţia şi copiii care plângeau şi vederea lor l-a făcut şi pe el să plângă, dar s-a lovit cu pumnul în piept şi a zis: “Carne, îmi stai în cale!Vrei să trăieşti? Ei bine, îţi spun că poţi să faci ce vrei fiindcă tot nu vei birui.”

White s-a dus bucuros la rug, alipindu-se puţin de stâlpul lui ca apoi să se întoarcă spre un prieten care era în mulţime.

“Simt că trupul meu luptă împotriva spiritului meu şi mă tem că va birui. Dacă mă vezi ispitit, te rog să ridici un deget pentru că sa-mi pot veni în fire.”

În timp ce era înlănţuit de stâlp, White i-a zis fierarului să strângă lanţul bine, pentru cazul în care trupul i se va lupta cu sufletul său. Apoi au început să adune lemne şi paie împrejurul lui, White aplecându-se şi ajutându-i să le stivuiască cât putea el de bine. Când un preot s-a pus lângă el ca să predice mulţimii, el a ascultat respectuos până când s-a vorbit despre sacramentul altarului, moment în care a strigat “Nu-l ascultaţi pe acest proroc fals!”

S-a dat foc rugului iar White şi-a ţinut mâinile în flăcări până când carnea i s-a ars şi grăsimea s-a scurs, ridicându-le o singură dată pentru a-şi şterge faţa cu focul. Tot timpul cât a durat suferinţa sa, şi a durat mai mult decât de obicei, el a strigat “O Doamne, primeşte sufletul meu! O Doamne, primeşte duhul meu!” Până la urmă nu şi-a mai putut deschide gura. Focul i-a consumat picioarele şi trupul i s-a prăbuşit în foc.

Rawlins White a murit pentru mărturia sa despre adevărul lui Dumnezeu şi a fost răsplătit cu cununa vieţii veşnice

George Marsh

George Marsh a trăit liniştit timp de mai mulţi ani alături de soţia şi copiii săi la o fermă de ţară. Când soţia sa a murit, el s-a dus la universitatea din Cambridge pentru a deveni un slujitor bisericesc, slujind un timp ca ajutor de paroh pentru Lawrence Sanders.

Marsh a predicat o bună bucată de timp până să fie arestat şi închis timp de patru luni, de către episcopul de Chester. Acesta n-a îngăduit ca Marsh să primească vizite şi a dat ordin ca să i se raporteze numele tuturor acelora care se interesau de Marsh.
Acesta a fost dus în faţa lui dr.Cotes de câteva ori, rămânând însă ferm în teologia sa pe care a predat-o în timpul regelui Edward şi nu a putut fi clintit, deşi a recunoscut că:” Vreau să trăiesc tot atât de mult pe cât vrei dumneata, dar nu mă pot lepăda de Stăpânul meu, Cristos fiindcă atunci S-ar lepăda şi El de mine înaintea Tatălui Său din ceruri.”

Marsh a fost condamnat ca eretic şi dat pe mâna şerifilor.

Din moment ce nu avea voie să primească vizitatori în închisoare, prietenii săi veneau lângă o gaură din zidul exterior de unde îl strigau şi îl întrebau cum se mai simte. El întotdeauna răspundea la fel zicând că este bine şi nerăbdător să moară ca martor al adevărului lui Dumnezeu, încrezându-se în El că va primi putere să se poarte în mod demn şi cu curaj. În ziua execuţiei sale, Marsh a fost scos afară în lanţuri şi unii oameni au încercat să-i strecoare bani, fiindcă toţi criminalii condamnaţi la moarte primeau aceşti bani ca să mituiască un preot ca să facă slujbe pentru ei; dar Marsh le-a spus să dea mai bine banii la cei întemniţaţi sau la cei săraci decât să-i dea lui. La marginea oraşului, în apropiere de Spittle-Boughton, în faţa rugului, şambelanul deputat de Chester i-a arătat lui Marsh graţierea pe care ar fi putut-o primi din partea reginei dacă s-ar fi dezis de credinţa sa. Marsh i-a răspuns că i-ar place s-o accepte, că o iubeşte pe regină, dar nu poate retracta.

Focul a fost aprins dar a ars atât de slab încât Marsh a avut de suferit în mod cumplit, deşi suporta chinurile răbdător. Stătea deja în foc de multă vreme, carnea i s-a ars şi s-a umflat în aşa măsură încât lanţul din jurul său nu se mai putea vedea când brusc şi-a ridicat braţele şi a strigat “Tată din ceruri ai milă de mine!” şi a murit.

Mulţi dintre cei care au fost martori ai morţii sale au spus că Marsh a fost un martir care a murit răbdător şi evlavios, ceea ce a făcut ca episcopul să predice un mesaj în care spunea că Marsh a fost un eretic, a ars ca eretic şi acum arde în focul iadului.

William Flower

William Flower, numit uneori Branch, s-a născut în Snow Hill la Cambridge. El s-a dus la abatia de Ely unde a fost făcut călugăr la vârsta de şaptesprezece ani. El a respectat toate regulile ordinului său, şi a devenit preot, având dreptul să ţină slujbe. Dar la vârsta de douăzeci şi unu de ani, a părăsit ordinul, a renunţat la obiceiurile sale şi a devenit un preot laic întorcându-se la Snow Hill. Aici a ţinut slujbe şi i-a învăţat pe copii timp de şase luni.

Apoi s-a mutat din loc în loc până ce în final s-a stabilit în Tewkesbury cel puţin pentru un timp şi s-a căsătorit; apoi s-a mutat la Londra. Într-o dimineaţă de Paşti, a văzut cum un preot din biserica St.Margaret’s din Westminster dădea împărtăşania la oameni şi înfuriat brusc pe preot din pricina ceremoniei, şi-a scos cuţitul şi l-a tăiat pe preot pe cap, pe braţ şi pe mână, făcând astfel ca potirul şi ostiile consacrate să cadă la pământ, unde s-au amestecat cu sângele preotului.

Când a fost dus înaintea episcopului Bonner, Flower a recunoscut că a procedat necreştineşte şi că trebuie pedepsit. Dar în ceea ce privea credinţa sa despre împărtăşanie, a refuzat să se supună. El i-a spus episcopului că poate face ce vrea cu trupul său, dar nu are nici o putere asupra sufletului său, care aparţine lui Dumnezeu.

Dându-i-se un răgaz de câteva ore pentru ca să se poată gândi, Flower s-a întors la episcop care l-a îndemnat să-şi reconsidere părerea despre împărtăşanie.

“Eu îmi menţin părerea, fie ca legea să mă pedepsească” a răspuns el. Ori de câte ori a fost cercetat de către episcop, părerea sa a fost aceeaşi: “Nu am nimic de spus. Am spus deja tot ce aveam de spus şi n-am de gând să schimb ceva.”

În ziua de 24 aprilie Flower a fost dus în curtea bisericii St.Margaret’s pentru a fi ars pe rug, dar întâi în timp ce i s-a ţinut mâna stângă la spate, i-au tăiat mâna dreaptă. Apoi s-a dat foc rugului şi în timp ce Flower era în puterea flăcărilor a strigat de trei ori cu glas tare: “O, Fiul lui Dumnezeu, îndură-Te de mine!” după care nu a mai vorbit dar şi-a susţinut ciotul mâinii retezate cu cealaltă mână atâta timp cât a mai putut.

John Cardmaker şi John Warne

John Cardmaker a fost călugăr înainte de dizolvarea abatiilor, după care a servit ca slujitor căsătorit şi apoi a fost numit predicator la biserica St.Paul’s în timpul domniei lui Edward. Papistaşii din biserică au fost atât de supăraţi din pricina învăţăturilor sale încât i-au tăiat şi i-au sfârtecat roba cu cuţitele lor.

La începutul domniei reginei Maria, Cardmaker a fost adus la Londra şi întemniţat împreună cu Barlow, episcopul de Bath. După ce cancelarul i-a examinat pe amândoi, i-a declarat catolici credincioşi, probabil pentru a-i putea da drept exemplu care să-i încurajeze şi pe alţii să retracteze, deşi se prea poate că nici poziţia lor să nu mai fi fost atât de categorică. Se ştie că la toate examinările care au mai urmat, cancelarul i-a socotit pe Barlow şi Cardmaker nişte exemple de discreţie şi de nivel de educaţie. Nu ştim ce s-a întâmplat în realitate decât că Barlow a fost pus în libertate şi a continuat să depună mărturie despre adevărul Evangheliei lui Cristos în tot timpul vieţii sale, în timp ce Cardmaker a fost dus înapoi în temniţă în timp ce episcopul Londrei a anunţat în mod public că va fi repus şi el în curând în libertate după ce va fi acceptat doctrina transsubstanţierii şi alte câteva articole ale credeului. Însă Cardmaker nu a fost eliberat niciodată din închisoare.

John Warne a fost un tapiţer care a fost acuzat că nu crede în transsubstanţiere şi refuză să accepte împărtăşania, acuzaţii despre care bucuros a recunoscut că sunt întemeiate. Indiferent ce spunea episcopul şi cu ce-l ameninţa, Warne a rfuzat să îşi lepede credinţa.

În ziua de 30 mai, John Cardmaker şi John Warne au fost duşi la rug împreună. Warne şi-a spus rugăciunile, a fost legat de stâlp iar lemnele şi vreascurile au fost clădite în jurul lui, nu mai trebuia decât o torţă. Între timp, şerifii l-au luat pe Cardmaker deoparte şi au vorbit cu el în particular, până când mulţimea s-a convins că va retracta. Cardmaker i-a lăsat pe şerifi, s-a apropiat de stâlpul rugului şi a îngenunchiat pentru rugăciune, fiind încă îmbrăcat cu hainele sale. De acum oamenii erau siguri că va retracta, dar când şi-a terminat rugăciunile, Cardmaker şi-a dat jos hainele, a sărutat stâlpul rugului şi în timp ce era legat de stâlp, rostea cuvinte de mângâiere pentru Warne.

Când oamenii şi-au dat seama că de fapt Cardmaker a refuzat să se salveze, i-au strigat binecuvântări în timp ce s-a dat foc rugului pe care stăteau cei doi.

Thomas Hawkes

În ziua de 8 februarie au fost aduşi şase bărbaţi înaintea episcopului Bonner: Stephen Knight, William Pigot, Thomas Tomkins, John Lawrence, William Hunter şi Thomas Hawkes. Toţi cei şase au fost condamnaţi în ziua următoare.

Thomas Hawkes era un bărbat înalt şi chipeş, un om vrednic, care s-a născut în Essex şi a fost educat ca gentilom. El era cunoscut pentru purtarea sa blândă cu oamenii şi dedicarea sa faţă de adevărata religie şi evlavie. Hawkes a intrat în slujba Lordului de Oxford, în care a rămas atâta timp cât a trăit regele Edward VI, bucurându-se de o reputaţie bună şi fiind iubit de către ficare om al casei. Însă când a murit Edward, totul a avut de suferit: religia a decăzut, oamenii evlavioşi erau în pericol, şi peste casele de oameni buni au venit vremuri de restrişte. Decât să-şi schimbe credinţa religioasă în aşa fel încât aceasta să se potrivească celei de la curtea reginei Maria şi de la casa Lordului de Oxford, Hawkes l-a părăsit mai bine pe acest nobil şi s-a întors acasă nădăjduind că acolo să se poată închina liniştit.

La nu multă vreme după aceasta, lui Hawkes i s-a născut un fiu şi din moment ce a refuzat ca copilaşul să fie botezat în Biserica Catolică, el a renunţat la sacrament pentru trei săptămâni şi a fost raportat la Earlul de Oxford pentru dispreţuirea sacramentelor. Earlul fie că nu a fost în stare să discute despre probleme de religie cu Hawkes, fie că nu dorea să facă acest lucru, l-a trimis la Bonner, episcopul Londrei. Hawkes i-a spus episcopului că nu are nimic împotriva botezului în sine, ci are ce are cu fastul lui catolic.

“Ai fi de acord ca botezul copilului tău să se desfăşoare potrivit cărţii date de regele Edward?” a întrebat episcopul.

“Da, exact la asta m-am gândit” a răspuns Hawkes.

Fiindcă Bonner nu l-a putut convinge pe Hawkes că botezul catolic este la fel de eficient ca şi cel protestant, l-a chemat pe domnul Harpsfield, arhidiaconul Londrei.

“Cristos a folosit ceremonii” a început Harpsfield, “Nu-i aşa că El a luat ţărână peste care a scuipat şi apoi l-a făcut pe orb să vadă?”

“Ştiu asta, dar El n-a folosit aşa ceva niciodată la botez. Dacă vrei să le foloseşti, foloseşte-le ca şi Cristos” a răspuns Hawkes.

“Să zicem că copilul moare fără să fie botezat?”

“Ei şi?”

“Păi atunci şi tu şi copilul veţi fi condamnaţi”.

“Nu judeca mai mult decât se poate face cu ajutorul Scripturii!”

“Dar nu ştii că copilul s-a născut în păcatul originar?”

“Ba da, ştiu.”

“Şi cum sunt spălate aceste păcate originare?”

“Prin credinţa adevărată în Isus Cristos”.

“Dar cum poate crede copilul tău?”

“Eliberarea sa de păcate este bazată pe credinţa părinţilor săi.”

“Poţi dovedi aceasta?”

“Sfântul Pavel în I Corinteni 7 cu versetul 14 apune: Căci soţul necredincios este sfinţit de către soţie şi soţia necredincioasă este sfinţită de soţul ei; astfel copiii voştri ar fi necuraţi, dar acum sunt sfinţi.”

“Retractează! Retractează! Nu ştii că Cristos a zis că “Dacă nu vă veţi boteza nu veţi putea fi mântuiţi?”

“Dar depinde oare creştinismul de ceremoniile vizibile?”

“Da, cel puţin în parte. Dar ce spui despre misa?”

“Eu cred că este detestabilă, urâcioasă şi fără nici un folos!”

“Fără nici un folos? Dar epistola şi Evanghelia?”

“Acestea sunt bune dacă sunt folosite aşa cum a lăsat Cristos să fie folosite!”

“Dar de spovedanie ce zici?”

“Este abominabilă şi detestabilă. Este o blasfemie să apelezi, să crezi şi să te rogi la altcineva decât la Isus Cristos.”

“Noi nu-ţi cerem să te încrezi în cineva ci doar să apelezi la cineva şi să te rogi lui. Nu ştii că nu poţi vorbi cu un rege sau cu o regină până ce nu ai vorbit întâi cu altcineva?”

“Vreţi să spuneţi că trebuie să apelez la cei în care nu am încredere? Sfântul Pavel a zis: “Cum vor striga la acela în care nu au crezut?”

“Dar nu vrei ca cineva să se roage pentru tine când vei fi murit?”

“Nu. Odată ce ai murit rugăciunile nu te mai pot ajuta. Sau poate reuşiţi să dovediţi contrariul folosind Biblia.”

“Nu contează rugăciunile celor neprihăniţi?”

“Ba da, însă numai pentru cei în viaţă. Nimeni dintre neprihăniţi nu-şi poate răscumpăra fratele nici să plătească lui Dumnezeu preţul de răscumpărare:”

“Ce fel de cărţi ai?”

“Noul Testament, cărţile lui Solomon şi Psaltirea”.

“Ai vrea să citeşti şi alte cărţi?”

“Sigur că da, dacă-mi daţi acelea pe care le doresc.”

“Şi care sunt acelea?”

“Cărţile lui Latimer, cărţile domnului meu de Canterbury, predicile lui Bradford şi cărţile lui Ridley.”

“Luaţi-l de aici! Toate aceste cărţi nu fac decât să-i sprijine ereziile!”

A doua zi a venit Feckman la el ca să-i vorbească. “Tu eşti acela care nu-şi lasă copilul botezat decât dacă se face un botez în limba engleză şi fără ceremonii?”

“Eu voi împlini orice îmi porunceşte Scriptura”, a răspuns Hauwkes. Au mai continuat să discute un timp, şi Hawkes s-a menţinut ferm pe poziţie şi a citat Scriptura pentru a dovedi fiecare punct asupra căruia au dezbătut. În ziua care a urmat, dr.Chedsay şi episcopul Bonner au fost cei care au stat de vorbă cu Hawkes, întrebându-l ce crede despre Biserica Catolică.

“Este o biserică cu cardinali, preoţi şi călugări păcătoşi, în care nu voi crede niciodată şi în care nu mă voi încrede niciodată” a răspuns el.

“El nu vine la capela mea şi nici nu ascultă misa. Pentru el slujba ar trebui să fie în limba engleză” a explicat Bonner lui Chedsay.

“Dar Cristos nu a vorbit niciodată în engleză!” a răspuns Chedsay.

“Nu, dar nici în latină nu a vorbit niciodată” a răspuns Hawkes şi a continuat spunând “Ce folos am dacă ascult o limbă pe care nu o cunosc?”, după care le-a spus că Biserica Catolică s-a angajat în închinare la idoli, la rugăciunea la sfinţi, la credinţa în pâinea sfântă şi vinul sfânt, lucruri care nu se găsesc în Scriptură şi nici nu sunt cerute în ea.

În ziua de 9 februarie 1555, Hawkes a fost condamnat ca eretic şi a rămas în temniţă până în 10 iunie.

Cu puţin timp înainte să trebuiască să moară, prietenii săi l-au rugat pe Hawkes să le facă o favoare. Ei se temeau pentru propriile lor vieţi şi nu ştiau cât de mult poate credinţa să rabde focul rugului. Hawkes le-a promis că îşi va ridica mâna deasupra capului dacă durerea este suportabilă şi cugetul îi este liniştit. După ce a răbdat focul atât de mult timp că nu mai putea vorbi, pielea i s-a zbârcit şi degetele i-au ars de tot, toţi au crezut că a murit deja dar dintr-odată Hawkes şi-a ridicat mâinile arzând şi a bătut din palme de treii ori! Oamenii care erau de faţă, şi mai ales cei care i-au înţeles gestul, au izbucnit în strigăte de laudă şi l-au aplaudat pe Hawkes în timp ce el s-a prăbuşit în foc şi şi-a dat duhul.

8 comentarii (+add yours?)

  1. Trackback: Online Books – Carti electronice pe blogul agnus dei – english + romanian blog « Ioan17 – John 17
  2. Trackback: Istoria Martirilor, John Foxe Capitolul 7A – Thomas Watts, John Bradford, John Leaf, Proclamatia impotriva cartilor si arderea pe rug a celor 300 de persoane de Regina Maria – Varsatoarea de sange « agnus dei – english + romanian b
  3. Trackback: Istoria Martirilor 7B – James Trevisam, John Bland, Christopher Waid, Dirick Carver, John Launder, Thomas Iveson, James Abbeys, John Denley, Warne,Tankervil si altii « agnus dei – english + romanian blog
  4. John3:16 Isaia53
    mart. 20, 2013 @ 06:39:05

    Sunt de acord.
    Sa fim deci intelepti si roditori prin ajutorul Domnului!

    • Angela...salvata prin HAR
      mart. 20, 2013 @ 09:27:58

      Nu merge link-ul spre blog-ul dv .

      • rodi
        mart. 20, 2013 @ 12:19:06

        Angela,
        vrei te rog sa incerci din nou mai tarziu? Imi merge foarte incet wordpress astazi, chiar si cand vreau sa deschid o pagina sa adaug o postare si cred ca problema este cu WordPress. Deci, vrei te tog sa ma anunti daca tot nu merge mai tarziu? Iti multumesc frumos! God bless you!

        • Angela...salvata prin HAR
          mart. 20, 2013 @ 12:55:51

          Draga mea Rodi blog-ul tau merge bine 🙂
          M-am referit la Blogul John 3:16 caci avea un comentariu si la mine si nu am putut sa gasesc blog-ul si nici la gravatar nu era completat profilul .
          De la wordpress nu cred ca ar fi probleme.Este o platforma stabila.
          Se poate doar sa fie prea incarcata pagina ta din cauza widgetilor sau din cauza browser-ului pe care il folosesti.Schimba browser-ul .Incearca-l si pe Firefox sau Chrome.
          God bless you!

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari

%d blogeri au apreciat: