Gabi Zagrean – Fata in fata cu dragostea Lui Dumnezeu – La Biserica Elim Timisoara

Marcu 10:17
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Gabi Zagrean – Fata in fata cu dragostea Lui Du…, posted with vodpod

Song Of Ezekiel -An anointed song from Ezekiel 37

Photo credit Facebook

Uploaded by Christ For The Nations. Written and sung by Brian Ming. CFNI Album Great Xchange

Lyrics-song by CFNMusic/Brian Ming:
Song of Ezekiel
[1]
I hear the sound of the prophet
declaring the Word of the Lord
I hear the voice of Ezekiel,
prophesying to these dry bones
[2]
Live again, Live again,
to those who are sleeping,
to those in the grave
Live again, Live again,
[3]
I hear the sound of an army,
a nation preparing for war
I can hear Judah assembling
and praise is their weapon of war
[4]
Breath of God from the four winds blow
Breathe life again to these dry bones
Breath of God from the four winds blow
Breathe life again to these dry bones
Arise, Arise, Arise, Here and now (2x)
[5]
I hear apostles and teachers
awaking the church from the sleep
I hear the calling of pastors,
calling the church to its knees
[6]
Pray again, Pray again,
to those who are sleeping,
to those in the grave
Pray again, Pray again,
[7]
Raise up an army х3
From the dust of the earth
Raise up an army х3
of worshippers

John Piper – What Is the Philosophy of Worship that Unites Us?

from www.desiringGod.org

  • God-centeredness: A high priority of the vertical focus of our Sunday morning service. The ultimate aim is to so experience God that he is glorified in our affections.
  • Expecting the powerful presence of God: We do not just direct ourselves toward him. We earnestly seek his drawing near according to the promise of James 4:8. We believe that in worship God draws near to us in power, and makes himself known and felt for our good and for the salvation of unbelievers in the midst.
  • Bible based and Bible saturated: The content of our singing and praying and welcoming and preaching and poetry will always conform to the truth of Scripture. The content of God’s Word will be woven through all we do in worship and will be the ground of all our appeal to authority
  • Head and heart: Worship that aims at kindling and carrying deep, strong, real emotions toward God, but does not manipulate people’s emotions by failing to appeal to clear thinking about spiritual things based on shareable evidences outside ourselves.
  • Earnestness and intensity: Avoiding a trite, flippant, superficial, frivolous atmosphere, but instead setting an example of reverence and passion and wonder.
  • Authentic communication: The utter renunciation of all sham and deceit and hypocrisy and pretense and affectation and posturing. Not the atmosphere of artistic or oratorical performance but the atmosphere of a radically personal encounter with God truth..
  • The manifestation of God and the common good: We expect and hope and pray (according to 1 Cor. 12:7) that our focus on the manifesting of God is good for people and that therefore a spirit of love for each other is not incompatible with, but necessary to authentic worship.
  • Undistracting excellence: We will try to sing and play and pray and preach in such a way that people’s attention will not be diverted from the substance by shoddy ministry nor by excessive finesse, elegance or refinement. Natural, undistracting excellence will let the truth and beauty of God shine through.
  • The mingling of historic and contemporary music: And he said to them, „Therefore every scribe who has been trained for the kingdom of heaven is like a householder who brings out of his treasure what is new and what is old” (Matt. 13:52)

By John Piper. © Desiring God. Website: desiringGod.org

What Unites Us in Worship at Bethlehem?

As a supplement to the two messages I am preaching on worship (September 28 and October 4 and 5), here is a list of „marks” that define us in worship at Bethlehem. I wrote these ten years ago and have only changed them slightly. The reason they are the same, even though we have changed in many ways, is that they deal with deeper issues than style and form. I pray that we will always define ourselves with deeper issues than style and form. „The hour is coming, and is now here, when the true worshipers will worship the Father in spirit and truth, for the Father is seeking such people to worship him” (John 4:23). – Pastor John

1. God-Centeredness. We put a high priority on the vertical focus of our Sunday morning service. The ultimate aim is to experience God in such a way that he is glorified in our affections.

2. Expecting the powerful presence of God. We do not just direct ourselves toward him. We earnestly seek his drawing near according to the promise of James 4:8. We believe that in worship God draws near to us in power, and makes himself known and felt for our good and for the salvation of unbelievers in the midst.

3. Bible-based and Bible-saturated. The content of our singing and praying and welcoming and preaching and poetry should always conform to the truth of Scripture. But more than that, the content of God’s Word should be woven through all we do in worship and will be the ground of all our appeal to authority.

4. Head and heart. The elements of our worship service should aim at kindling and carrying deep, strong, real emotions toward God, especially joy, but should not manipulate people’s emotions by failing to appeal to clear thinking about spiritual things based on shareable evidences outside ourselves.

5. Earnestness and intensity. We will try to avoid being trite, flippant, superficial, or frivolous, but instead will aim to set an example of reverence and passion and wonder and broken-hearted joy.

6. Authentic communication. We utterly renounce all sham, deceit, hypocrisy, pretense, affectation, and posturing. We do not pursue the atmosphere of artistic or oratorical performance, but the atmosphere of a radically personal encounter with God and truth.

7. The manifestation of God and the common good. We expect and hope and pray (according to 1 Cor. 12:7) that our focus on the manifesting of God is good for people and that a spirit of love for each other is not incompatible with, but necessary to, authentic worship.

8. Undistracting excellence. We will try to sing and play and pray and preach in such a way that people’s attention will not be diverted from the substance by shoddy ministry nor by excessive finesse, elegance, or refinement. Natural, undistracting excellence will let the truth and beauty of God shine through. We will invest in equipment good enough to be undistracting in transmitting heartfelt truth.

9. The mingling of historic and contemporary music. No church or service can be all things to all people. But we do not value stylistic narrowness. We believe there are affections owing to God that different tunes and different texts and different genres may awaken better than others. We will strive to be who we are without exalting our own tastes as the standard of excellence or power. We will see God’s guidance in each worship setting to be both indigenous and stretching.

Panică pe stadion. Usi inchise = moarte.

Lima, duminică 24 mai 1964.

Capitala Perului are o zi mare. Microbiştii meciului de fotbal vin grupuri – grupuri din toată ţara. Mulţi au călătorit toată noaptea, iar unii chiar mai multe zile în şir. Astăzi se decide jocul eliminatoriu dintre echipele naţionale ale Perului şi Argentinei şi se va hotărî care echipă va urma să zboare la Tokio pentru a lua parte la Jocurile Olimpice. Pentru mulţi iubitori ai sportului, sosirea la Lima începe cu o decepţie. Săptămîni de-a rîndul au economisit bani pentru biletele de călătorie şi pentru biletele de intrare. Acuma însă stadionul naţional cu cele 50.000 de locuri ale sale este arhiplin. Toate biletele sunt vîndute. La orele 15, cînd se aude semnalul de începere, se mai înghesuie încă mii de oameni la intrare, fără a mai putea pătrunde pe stadion.

Acolo e totul într-o aşteptare bucuroasă, în tribune e tumult şi zarvă. Micul grup de suporteri argentinieni îşi încurajează echipa prin aclamaţii în cor, însă masa imensă a publicului peruan îl acoperă cu vocea lui. Unsprezecele argentinian joacă cursiv şi sigur; ai putea spune că joacă aproape elegant. Dar şi peruanii sunt în forma cea mai bună şi se luptă cu toate forţele. Este un joc rapid, curajos şi emoţionant. Prima repriză se termină cu 0:0. După lovitura de deschidere din repriza a doua mulţimea fierbe de emoţie. Un entuziasm de nedescris clocoteşte printre spectatorii argentinieni cînd mingea, imposibil de reţinut, se opreşte în poarta peruanilor. Aceasta este răsplata pentru lunga lor călătorie din sudul ţării, de aproape peste 3.000 km depărtare. Peruanii însă nu se dau bătuţi. Echipa lor atacă cu îndîrjire. Apoi, cu zece minute înainte de terminarea meciului, din gîtlejul răguşit al celor 50.000 de spectatori se aude un singur strigăt: Gol! Gol! Gol! Bucuria este fără margini. S-a egalat.

Dar ce se întîmplă pe terenul de joc? Între arbitrul de centru şi jucători are loc un schimb aprins de cuvinte. Se aud vorbe de ocară şi ameninţări. Eduardo Pazos, arbitrul din Uruguai, nu acordă golul. El spune că fluierase cu puţin timp înainte, pentru că un jucător argentinian a fost faultat. Hotărîrea lui a declanşat un ţipăt de mînie şi decepţie printre spectatorii de la peluze. Stadionul clocoteşte de parcă te-ai afla într-un cazan în flăcări. Apar primele sticle aruncate pe terenul de joc. Arbitrul neputincios faţă de neliniştea crescîndă a maselor fluieră întreruperea competiţiei. Urmarea este că furia şi agitaţia ia o amploare şi mai mare. Ce bine că terenul de joc este înconjurat de un gard de 2,5 m din sîrmă împletită, care ţine departe mulţimea înfuriată. Afară de aceasta, mai este şi poliţia de faţă. Comandamentul poliţiei din Lima a avut grijă încă de la început să plaseze oamenii lui îmbrăcaţi în uniforme albastre de jur împrejurul terenului cu iarbă verde, echipaţi cu căşti de oţel, pistoale, bastoane de cauciuc şi bombe lacrimogene. Poliţia sud-americană se aşteaptă la orice în timpul unui meci de fotbal. Fanaticii sportului din Peru, ca şi pretutindeni în lume, se înfurie uşor. Repede îşi pierd controlul şi se reped asupra arbitrului şi a jucătorilor. La fel şi aici, poliţia trebuia să intre rapid în acţiune, într-o clipă doi temerari reuşesc să treacă peste gardul de sîrmă şi vor să se năpustească asupra arbitrului. Poliţiştii reuşesc să-i oprească, împingîndu-i înapoi cu bastoanele de cauciuc, în acest timp însă, nişte adolescenţi năvălesc în jos pe culoar şi vor să sară gardul. Poliţiştii îi împiedică cu toate forţele, în timp ce tot mai mulţi se îndreaptă spre gard. Cît ai clipi din ochi, aceştia taie sîrma şi fac găuri mari în gard, după care se năpustesc pe terenul de joc. Între timp, spre norocul lor, arbitrul şi jucătorii au fost duşi în siguranţă, însă mînia mulţimii nu mai cunoaşte graniţe. Unii dau foc băncilor de lemn din tribune, alţii dărîmă un zid de baraj şi aruncă cu cărămizi în poliţişti. Pentru a se evita vărsări de sînge, trebuiau neapărat împiedicate alte ciocniri între poliţie şi fanaticii turbaţi. Aşa că poliţia începe să folosească gazele lacrimogene. Mii de oameni se îneacă, tuşesc, îşi freacă ochii şi totuşi nu pot să vadă. În felul acesta, un zid nepătruns de oameni rămîne pe loc. Dintr-o dată mulţimea tresare ca zguduită de un şoc electric. Fiecare ins ştie ce are de făcut: Afară! Numai afară! În momentul următor, mulţimea se înghesuie spre ieşire, coborînd la vale spre cele patru tuneluri late de cîte patru metri, ce duceau sub tribune, afară în stradă. Fiecare vrea să-şi salveze viaţa pentru a putea să răsufle din nou în libertate, în acest vîrtej mulţi sunt smulşi şi călcaţi în picioare.

Acum însă urmează ceva îngrozitor. Uşile grele de metal de la capătul tunelelor sunt închise. Evident că portarii cu scurt timp înainte de terminarea jocului şi-au părăsit posturile pentru a urmări ultimele minute ale meciului internaţional şi nu s-au mai putut întoarce. Val după val de oameni aproape înnebuniţi se rostogolesc spre uşile închise. Ţipete disperate se sting fără a fi luate în seamă. Mulţi se sufocă striviţi sau călcaţi în picioare, în această catastrofă, cea mai mare din istoria fotbalului, îşi pierd viaţa trei sute de oameni, iar numărul răniţilor este foarte mare. Uşile închise le-au blocat drumul spre viaţă şi libertate.

Şi în Cuvîntul Sfînt al lui Dumnezeu este vorba despre uşi închise.

Noi citim despre un bărbat cu numele Noe, care le vorbea semenilor săi despre judecata viitoare a lui Dumnezeu, chemîndu-i la pocăinţă. Pentru aceasta el s-a ales doar cu batjocură şi dispreţ. A fost socotit drept nebun, căci s-a apucat să construiască pe uscat timp de zeci de ani o corabie foarte mare. Însă pedeapsa anunţată acestor oameni, atît de siguri de sine, s-a împlinit. Toate izvoarele de apă de pe pămînt şi toate zăgazurile cerurilor în decurs de patruzeci de zile şi tot atîtea nopţi au schimbat uscatul într-o mare imensă. Dar despre Noe şi arca lui citim: „Domnul a închis uşa după el…” (Geneza 7:16). Noe şi familia sa au fost salvaţi şi puşi în siguranţă, pe cînd ceilalţi au fost nimiciţi.

La început corabia salvatoare era pusă la dispoziţie pentru toţi. Apoi însă uşa se închise în faţa mulţimii de batjocoritori, nepăsători şi şovăielnici. Această uşă era singura care i-ar fi putut salva de la pierzare. Timpul de har trecuse irevocabil. Multă vreme Dumnezeu i-a chemat la pocăinţă prin Noe. Acuma însă, sentinţa dreaptă se executase. Domnul însuşi, care mai întîi le-a oferit mîna salvatoare, deveni judecătorul tuturor celor care n-au vrut să primească salvarea.

Această povestire despre „uşile încuiate” are o însemnătate sfîntă.

Nici astăzi nu poate şti nimeni cînd se va închide uşa harului pentru totdeauna. Domnul Isus spune tuturor oamenilor: „Eu sunt uşa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mîntuit” (Ev. Ioan 10:9). El singur este calea care duce la viaţa veşnică. Nimeni nu poate veni la Dumnezeu Tatăl, decît prin El, Isus Domnul. De aceea El avertizează încă şi astăzi pe cei ce şovăie şi vor să mai amîne. Acestora li s-ar putea întîmpla ca şi fecioarelor care au venit prea tîrziu şi în a căror pildă impresionantă citim: „… şi s-a încuiat uşa” (Ev. Matei 25:10). Bătăile în uşă şi strigătul lor: „Doamne, Doamne, deschide-ne!” nu le-a mai putut ajuta. Era prea tîrziu. Uşa fu închisă pentru totdeauna. Ele au mai putut auzi cuvîntul sever al Domnului: „Adevărat vă spun, că nu vă cunosc!” De aceea intră pe uşa harului, cîtă vreme mai este deschisă!

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari