Oţelirea fizică nu este nimica rău….dar….

de Friedhelm König-

…pune-ţi viaţa în ordine faţă de Dumnezeu şi apoi trăieşte viaţa pentru Domnul tău!

Sportul este ceva minunat! Nu mă refer la modernul „sport de spectatori” care se extinde din ce în ce mai mult; căci nu puţini par să creadă într-adevăr că ei sunt deja tipuri sportive atunci cînd populează locurile la peluză în stadioane, ori stau numai în faţa ecranelor de televizoare ca să privească întrecerile sportive. Nu, ci tu însuţi să-ţi oţeleşti corpul pe cît posibil în aer proaspăt şi în natură, primind un nou avînt pentru fiecare zi. Dacă este înţeles în felul acesta, sportul creează o echilibrare fizică şi psihică ce favorizează starea sănătăţii, avînd în vedere felul nostru de viaţă adesea stresant. Deci cînd faci gimnastică, baţi mingea, înnoţi sau schiezi, atunci nu e importantă stabilirea de noi recorduri, ci fortificarea corpului tău pentru a-l păstra flexibil şi sănătos.

De fapt, de unde provine cuvîntul „sport”? El vine -cum putea fi altfel – din Anglia, patria sportului. Acolo a fost preluat în secolul al cincisprezecelea, provenind din verbul latinesc „disportare” (a împrăştia, a distra), în înţelesul originar înseamnă prin urmare „sport” aşa ceva ca distracţie, deci petrecere a timpului. Această noţiune ce depăşeşte cu mult semnificaţia antrenamentului fizic, continuă să existe încă şi astăzi, de altfel, în termeni cum sunt: „Sport al minţii”, „Sport filatelist”, „Sportul cu undiţa” şi multe altele. Chiar şi expresia „să-ţi faci din ceva un sport” conduce spre înţelesul iniţial al cuvîntului. Şi exact aceasta ar trebui să fie exerciţiile sportive fizice. Un amuzament sănătos care să reprezinte un balans pentru îndeletnicirile noastre profesionale adesea sărace în mişcare. Doctorii de asemenea accentuează mereu faptul că mai bună ar fi sănătatea noastră dacă ar fi mai puţini spectatori în faţa televizorului, cît şi la marginea terenului de sport, dar în schimb să fie practicate mai mult exerciţiile fizice pentru întărirea corpului.

Anglia - CASTIGATOAREA CUPEI MONDIALE

Şi tocmai cei pasivi, care se consideră sportivi, tocmai aceştia iau sportul aşa de brutal, încît pot să se înfurie sau chiar să se lovească unii pe alţii cînd e vorba dacă mingea a fost într-adevăr în plasă sau nu. Prin aceasta uită cu desăvîrşire ce este sportul de fapt. Un englez înţelept s-a exprimat odată în felul acesta: „Sportul este cel mai minunat lucru secundar din lume”.

Cel mai minunat lucru secundar din lume? Uneori îţi vine să te îndoieşti. Iulie 1966. Campionatul mondial de fotbal din Anglia. La marea finală din stadionul londonez Wembley, echipa engleză la 30 iulie învinge unsprezecele naţional german cu scorul de 4:2 şi primeşte din mîna reginei mult rîvnita cupă mondială de aur. A fost un joc captivant, un joc frumos. Cu prelungiri, ambele echipe au luptat 120 de minute şi în cele din urmă germanii au pierdut. Ceea ce s-a întîmplat însă în sferturile de finală şi în semifinală, nu arată nicidecum că sportul ar fi fost cel mai minunat lucru secundar din lume, ci mai degrabă dădea impresia de a fi fost luptă pe viaţă şi pe moarte. Acest fapt a inspirat un mare cotidian german să dea comentariului său asupra jocurilor mondiale de fotbal titlul semnificativ: „Tragedie”. Despre frumuseţe şi imparţialitate sportivă nimic nu s-a putut simţi în unele momente. Din păcate, arbitrii au fost nevoiţi prea de multe ori să elimine cîte un jucător de pe teren. Unii jucători au fost eliminaţi chiar complet de către comitetul U.E.F.A.. Se pare că ei confundaseră terenul de fotbal cu un ring de box. Pe lîngă aceasta, încălcarea regulilor era adesea aşa de perfidă, încît adevărata dimensiune trebuia dezvăluită prin filmarea cu încetinitorul. După terminarea meciului însă, atmosfera continuă în acelaşi spirit degradant. Uwe Seeler, căpitanul echipei germane, a trebuit la rîndul lui să se lase pălmuit de un jucător eliminat din echipa adversă. Arbitrii au putut părăsi stadionul numai sub protecţia poliţiei şi aceasta pe căi secrete. Preşedintele EI.EA., Sir Stanley Rous, a trebuit să fie caracterizat de către aceştia ca „idiot”, după care a spus resemnat: „Eu privesc cu multă îngrijorare monstruozităţile…”.

Italia pierde cu Nord Coreea

Cel mai minunat lucru secundar din lume? Adesea ai cu totul o altă impresie, încă o dată iulie 1966. Afară este întuneric beznă cînd echipa naţională de fotbal a Italiei, învinsă de echipa R. D. Coreene, aterizează pe aeroportul de la Genua. Ora exactă este 3,28 noaptea. Jucătorii nu au bărbi false după cum un caricaturist dăduse să se înţeleagă mai înainte, ci mai degrabă recurg la protecţia nopţii şi a poliţiei. Aceasta este pricina pentru care sosesc la această oră neobişnuită. Cînd se apropie scara de avion, iar echipa sportivă coboară, nu li se întinde nici un covor roşu, iar în lumina palidă a becurilor de pe aeroport nu li se înmînează nici un buchet de flori. Insă chiar şi momentul şi ora sosirii bine chibzuite, nu-i apără de „salutul de primire” al concetăţenilor lor. O ploaie de pătlăgele roşii şi altele cîte se îndreaptă spre ei… O mulţime de 700 de capete îi întîmpină cu ţipete şi huiduieli însoţite de cuvinte murdare. Răsplătiţi în felul acesta, sportivii trebuie să străbată drumul de la avion pînă la maşinile ce-i aşteaptă sub paza trupelor italiene de jandarmerie. Chiar şi cînd coloana de maşini se pune în mişcare, mulţimea înfuriată azvîrle în maşini cu lovituri de picior.

Sportul, cel mai minunat lucru secundar din lume? Oricît ar fi de regretabil, dar nu aceasta este realitatea. Şi aceasta fără să mai relatez, că într-adevăr pe ici, pe colo s-a întîmplat că cineva şi-a pus capăt vieţii, pentru că televizorul s-a defectat în timpul transmisiunii jocurilor mondiale de fotbal, sau pentru că echipa sa preferată a pierdut întrecerea. Acestea pot fi cîteva cazuri izolate, regretabile, ale unor oameni orbiţi pentru un moment. Dar cînd sute, sau chiar mii îşi pierd controlul şi nu mai ştiu ce fac, atunci chestiunea devine şi mai îngrozitoare.

"Echipa Braziliana (cu Pele) invinsa de Ungaria

Din nou, iulie 1966. Timp de două ceasuri străzile Lisabonei rămîn ca pustii, întreaga populaţie stă în faţa aparatelor de radio şi televizoarelor şi urmăreşte meciul cu Brazilia. Apoi, dintr-o dată oraşul parcă explodează. Ca la un ordin, mii de oameni se năpustesc pe străzi cîntînd şi dansînd cu o bucurie exaltată. Spre cer sunt aruncate rachete luminoase. „Suntem mai buni decît cei mai buni din lume” strigau oamenii, nemaiştiind ce să facă de entuziasmul ce i-a cuprins şi cu toţii se îngrămădesc în restaurante pentru a închina un pahar în cinstea victoriei. Cu totul altfel este atmosfera în Brazilia, şi mai ales în Rio de Janeiro. Într-o piaţă mare, centrală din Rio este ascultată de o mulţime de circa 5.000 de oameni transmisia directă prin radio a meciului din Anglia. Cînd devine clar că iubiţii idoli ai fotbalului sunt învinşi şi detronaţi, mulţi cad în leşin, în timp ce proprietarii de baruri, prevăzători, lasă în jos zăbrelele la geamuri. Şi au avut dreptate, căci mulţimea înfuriată se pune în mişcare, între suporterii fierbînd de mînie şi poliţie se desfăşoară o adevărată luptă de stradă. Numai cu mare greutate poliţia reuşeşte să oprească mulţimea decepţionată, să nu ia cu asalt cartierul general al federaţiei braziliene de fotbal. Se ajunge la periculoase lupte corp la corp şi mulţi se aleg cu leziuni serioase. Nu altfel se petrece în Sao Paulo, al doilea oraş mare al Braziliei. Aici oamenii de ordine trebuie să formeze un cordon de pază în jurul locuinţei antrenorului naţional, Feola. Suporterii fotbalului strigă plini de ură: „Linşarea lui Feola! Spînzurarea lui Feola!” Acesta este crudul adevăr. Din cel mai minunat lucru secundar din lume a devenit nebunie şi fanatism dezastruos.

Şi acum fă împreună cu mine un salt sportiv, o săritură în lungime, ca să spunem aşa. Eu vreau să te conduc de la ceea ce trebuie să fie „cel mai minunat lucru secundar din lume”, la esenţialul decisiv al vieţii tale. Pavel, marele şi curajosul mesager al iubitului său Domn, a parcurs în viata sa mii de kilometri pe jos în călătoriile sale, iar pe mare a avut călătorii aventuroase. El s-a supus unor eforturi corporale mult mai mari decît mulţi eroi sportivi ai timpurilor noastre. Iată ce-i scrie el tînărului său prieten Timotei: „Căci deprinderea trupească este de puţin folos, pe cînd evlavia este folositoare în orice privinţă, întrucît ea are făgăduinţa vieţii de acum şi a celei viitoare”. Şi el continuă solemn mai departe: „Iată un cuvînt adevărat şi cu totul vrednic de primit!” (1 Tim. 4:8-9). Acelaşi lucru vreau să ţi-l adresez şi ţie. Oţelirea fizică nu este nimica rău. Deci nu este rău a te căli prin exerciţii fizice şi sport. De aceea, practică sportul mai departe consecvent. Fă ceva pentru fizicul tău. Gîndeşte-te însă că un lucru secundar nu trebuie niciodată să devină un lucru principal! „Principal este ca principalul să rămînă principalul!” Aşa s-a exprimat odată un om plin de umor. Şi ce este principalul? Aceasta este principalul: pune-ţi viaţa în ordine faţă de Dumnezeu şi apoi trăieşte viaţa pentru Domnul tău! Atunci ai făgăduinţa vieţii veşnice şi te aşteaptă o cunună de biruinţă, care nu se veştejeşte niciodată.


Tim Keller – Leading the secular to Christ

by Tim Keller Pastor Redeemer Church.

Redeemer Church, Manhattan New York

Deconstructing defeater beliefs

Tim Keller on leading the secular to Christ – part 1

A. THE IMPLAUSIBILITY STRUCTURE OF A CULTURE
1. Defeater beliefs

Every culture hostile to Christianity holds to a set of ‘common sense’ consensus beliefs that automatically make Christianity seem implausible to people. These are what philosophers call ‘defeater beliefs’. A defeater belief is Belief-A that, if true, means Belief-B can’t be true.

Christianity is disbelieved in one culture for totally opposite reasons it is disbelieved in another. So, for example, in the West (as we will explore below) it is widely assumed that Christianity can’t be true because of the cultural belief that there can’t be just one ‘true’ religion. But, in the Middle East, people have absolutely no problem with the idea that there is just one true religion. That doesn’t seem implausible at all. Rather, there it is widely assumed that Christianity can’t be true because of the cultural belief that American culture, based on Christianity, is unjust and corrupt. (Skeptics ought to realise, then, that the objections they have to the Christian faith are culturally relative!) So, each culture has its own set of culturally-based doubt-generators which people call ‘objections’ or ‘problems’ with Christianity.

When a culture develops a combination of many, widely held defeater beliefs it becomes a cultural ‘implausibility structure’. In these societies, most people don’t feel they have to give Christianity a good hearing — they don’t feel that kind of energy is warranted. They know it just can’t be true. That is what makes evangelism in hostile cultures so much more difficult and complex than it was under ‘Christendom’. In our Western culture (and in places like Japan, India, and Muslim countries), the reigning implausibility structure against Christianity is very strong. Christianity simply looks ludicrous. In places like Africa, Latin America, and China, however, the implausibility structures are eroding fast. The widely held assumptions in the culture make Christianity look credible there.

2. Dealing with the implausibility structure today

Many books on reaching postmoderns today give the impression that people now need virtually no arguments at all. The ‘apologetic’ is a loving community, or the embodiment of social concern. I couldn’t agree more that postmodern people come to Christ through process, through relationships, though mini-decisions, through ‘trying Christianity on’. They are pragmatic rather than abstract in their reasoning, etc. But the books that are against any arguments at all seem to miss the fact that the extreme pragmatism of non-Christians today is part of a non-Christian world-view. Our post-enlightenment culture believes what has been called expressive individualism. That is — ‘it is true if it works for me’. This obviously is based on the view that truth and right-or-wrong is something I discover within my own self and consciousness.

What then of the claim that ‘postmodern people don’t want arguments — they just want to see if it works for them’? All right — as with any form of contextualisation, let us as evangelists enter — adapt partially — to the culture of expressive individualism. Let us show them the reality of changed lives. Let us use narratives rather than long strings of logic. But at some point you must also challenge the sovereignty of individual consciousness. Jesus is Lord, not my personal consciousness. At some point, the idea that ‘it is true if, and only if, it works for me’ must be challenged. We have to say: ‘Ultimately that is correct — in the very, very long run, obeying the truth will “work” and bring you to glory and disobeying the truth will “not work” and bring you to ruin. But in the short run (like — even throughout all the rest of your life!) obeying the truth might lead to ostracism, persecution, or other suffering.’

There have been many times in New York City that I have seen people make professions of faith that seemed quite heart-felt, but when faced with serious consequences if they maintained their identification with Christ (e.g. missing the opportunity for a new sexual partner or some major professional setback) they bailed on their Christian commitment. The probable reason was that they had not undergone deeper ‘world-view change’. They had fitted Christ to their individualistic world-view rather than fitting their world-view to Christ. They professed faith simply because Christianity worked for them, and not because they grasped it as true whether it is ‘working’ for them this year or not! They had not experienced a ‘power-encounter’ between the gospel and their individualistic world-view. I think apologetics does need to be ‘postmodern’. It does need to adapt to postmodern sensibilities. But it must challenge those sensibilities too. There do need to be ‘arguments’. Christianity must be perceived to be true, even though less rationalistic cultures will not demand watertight proofs like the older high-modern Western society did.

Tim Keller Portrait by Nathan Troeste

B. A ‘SANDWICH’ APPROACH TO SHARING THE GOSPEL

1. Two parts to sharing the gospel

What this means now is that there are two parts to sharing the gospel in a particular culture — a more ‘negative’ and a more positive aspect.

a) The more negative aspect has to do with ‘apologetics’ — it consists in deconstructing the culture’s implausibility structure. In short, this means you have to show on the culture’s own terms (that is, by its own definitions of justice, rationality, meaning) that its objections to Christianity don’t hold up.

b) The more positive aspect of sharing the gospel is to connect the story of Jesus to the base-line cultural narratives. In short, you have to show, in line with the culture’s own (best) aspirations, hopes, and convictions, that its own cultural story won’t be resolved or have ‘a happy ending’ outside of Christ.

2. A sandwich of three layers

But I think the overall best way to ‘present the gospel’ is a kind of ‘sandwich’ approach to these two parts. The following assumes there is a process and a series of conversations between you and the person who doesn’t believe.

a) Brief gospel summary

First, the gospel must be presented briefly but so vividly and attractively (and so hooked into the culture’s base-line cultural narratives) that the listener is virtually compelled to say, ‘It would be wonderful if that were true, but it can’t be!’ Until he or she comes to that position, you can’t work on the implausibility structure! The listener must have motivation to hear you out. That is what defeaters do — they make people super-impatient with any case for Christianity. Unless they find a presentation of Christ surprisingly attractive and compelling (and stereotype breaking) their eyes will simply glaze over when you try to talk to them.

b) Dismantle plausibility structure

Alvin Plantinga wisely asserts that people avoid Christianity not because they have really examined its teachings and found them wanting, but because their culture gives huge plausibility (by the media, through art, through the expertise and impressive credentials of its spokespersons) to a series of defeater beliefs that they know are true, and since they are true, Christianity can’t be. The leading defeaters must be dealt with clearly and quickly but convincingly. Defeaters are dealt with when the person feels you have presented the objection to Christianity in a clearer and stronger way than they could have done it.

c) Longer explanation of the person and work of Christ

Now, if people find you have at least undermined the defeaters in a listener’s mind, you can now return to talking at greater length about creation, fall, redemption, and restoration. If you try to do apologetics before you pull off a quick, attractive presentation of Christ, people’s eyes will glaze over and they will become bored. But if you try to do a very lengthy explanation of the meaning of Christ’s cross and resurrection before you convincingly deal with the defeaters, they won’t listen to you either.

Summary of the approach
1. The attractive gospel — brief gospel connected to baseline narratives
2. Why Christianity can be true — dismantling doubts and defeaters
3. The biblical story of the gospel — a more thorough telling
C. THE PROCESS
1. The gospel connected to baseline cultural narratives

The doctrines of creation, sin, grace, and faith must be presented in connection with ‘baseline cultural narratives’ — Jesus must be the answer to the questions the culture is asking. Don’t forget — every gospel presentation presents Jesus as the answer to some set of human-cultural questions, like ‘how can I be forgiven?’ (Western moral individualism) or ‘how can I be free?’ (postmodern expressive individualism) or ‘how can we overcome evil forces in the world?’ (contemporary Africans), etc. Every gospel presentation has to be culturally incarnated, it must assume some over-riding cultural concern, so we may as well be engaged with the ones that we face! Christianity must be presented as answers to the main questions and aspirations of our culture. Two of the over-riding concerns are:

a) Cultural concerns

First, a concern for personal freedom and identity. Contemporary people ask: Who am I? I’m not completely sure — but I do know I have to be free to create my own identity and sense of self. Whatever spirituality I have, it must leave me free to experiment and seek and not be a ‘one size fits all’.

Second, a concern for unity in diversity. Contemporary people ask: How can we get past exclusion and exclusivism? How can we live at peace in a pluralistic world? How can we share power rather than using power to dominate one another? How can we embrace the ‘Other’ — the person of a sharply different viewpoint and culture?

b) Gospel resources

Gospel resources for personal freedom. Kierkegaard depicts sin in The Sickness unto Death as ‘building your identity on anything but God’ which leads to internal slavery and narrowness of spirit. This is a gospel presentation that connects well today. (Kierkegaard, like Nietzsche and other great thinkers, was a good century ‘ahead of his time’.) Kierkegaard also deconstructed mere religion and moralism and contrasted them with the gospel. (See his Three ways of life: the aesthetic, the ethical, and the spiritual.) Building your identity on any finite created thing besides God leads to the idolisation of that factor and the demonisation of anyone who lacks it.

Gospel resources for living at peace. If you build your identity mainly on your class, or race, or culture, or performance you will necessarily vilify and disdain anyone who lacks what you consider the cornerstone of your own significance. Therefore, building your identity on God leads to hatred of the other, to social conflict and oppression. Jonathan Edwards (again, a man ahead of his time) recognised that if your highest love and greatest is your nation, your family, your career, even your religious performance, then you will disdain other nations, families, classes of people, and other religions. If anything but God is our ‘highest good’ (i.e. if we make anything an idol) then we have to demonise or at least exclude some part of creation. But if God is our ultimate good, then we are free to develop deep love for what Edwards calls, ‘Being in general’. If we truly made the Lord our ultimate beauty and Saviour and good — we would have an equal love and joy equally in all creation, all individuals, all people groups, even in all nature and created things.

In any case, there is no religion with a more powerful ground-motif for accepting enemies and the ‘Other’ than Christianity. We are the only faith that has at its heart a man dying for his enemies, forgiving them rather than destroying them. This must be presented to our culture as an unparalleled resource for living in peace in a pluralistic society.

Summary

As we said above, people’s eyes will ‘glaze over’ if you start your presentation with ‘reasons Christianity is true’. Christianity must be attractive to people before they will sit still for a presentation of intellectual credibility. A person must come to the point where he or she says, ‘that would be great if it were true — but is it?’ Then, and only then, will they sit still for a discussion on why Christianity is true. So Christianity has to first be presented attractively and compellingly. We must show postmodern Western culture — with its aspirations for personal freedom and unity in diversity — that its ‘Story’ can only have a ‘happy ending’ in Jesus Christ. Then we can deal with the main objections (the ‘defeaters’) in our culture that make it hard to believe that Christianity is true.

Example of a brief gospel presentation

Why we are here. The one God is a community — a Trinity of three persons who each perfectly know and defer to one another and love one another and therefore have infinite joy and glory and peace. God made a good, beautiful world filled with beings who share in this life of joy and peace by knowing, serving, and loving God and one another.

What went wrong. Instead, we chose to centre our lives on ourselves and on the pursuit of things rather than on God and others. This has led to the disintegration of creation and the loss of peace — within ourselves, between ourselves, and in nature itself. War, hunger, poverty, injustice, racism, bitterness, meaninglessness, despair, sickness, and death all are symptoms.

What puts the world right. But though God lost us, he determined to win us back. He entered history in the person of Jesus in order to deal with all the causes and results of our broken relationship with him. By his sacrificial life and death he both exemplifies the life we must live and rescues us from the life we have lived. By his resurrection he proved who he was and showed us the future — new bodies and a completely renewed and restored new heavens and new earth in which the world is restored to full joy, justice, peace, and glory.

How we can be part of putting the world right. Between his first coming to win us and his last coming to restore us we live by faith in him. When we believe and rely on Jesus’s work and record (rather than ours) for our relationship to God, his healing kingdom power comes upon us and begins to work through us. Christ gives us a radically new identity, freeing us from both self-righteousness and self-condemnation. This liberates us to accept people we once excluded, and to break the bondage of things (even good things) that once drove us. He puts us into a new community of people which gives a partial, but real, foretaste of the healing of the world that God will accomplish when Jesus returns.

This article is copyright to Tim Keller.

(via) Monergism

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari