Traian Dorz – Mai cheamă-mi, Isuse, al meu duh zdrobit

Pentru mai multe poezii, cantari, cartea lui Traian Dorz online, si activitatea lui in Oastea Domnului faceti click aici

Mai cheamă-mi, Isuse, al meu duh zdrobit
Să verse șiroaie de lacrimi
Și spală-l Isuse, de tot ce-a trăit
Prin negura nopţii de patimi
Mai dă-mi pocăinţă în sufletul meu
… Dă-mi har și credinţă deplină
Smerenie sfântă mai dă-mi Tu mereu
Să umblu pe căi de lumină

Mai iartă-mi, Isuse tot cât Ti-am greșit
Că nu este om fără vină
Și-nvăluie-mi dulce tot duhul zdrobit
Și-n pacea iertării alină-l
Mai dă-mi o speranţă în sufletul meu
Și-mbracă-mă-n haina-noirii
Și ia-mă cu Tine, Isuse la greu
Să scap de ispitele firii

Mai lasă-mi Isuse suspinul trudit
Plecat în genunchi să Te cheme
Mai iartă-mi Isuse piciorul greșit
Și-ndreaptă-mi umblarea prin vreme
Mai dă-mi o lumină în sufletul meu
Din sfânta și dreapta credinţă
Unește-mă veșnic, Isus, Dumnezeu
Cu Marea și Sfânta-Ti Fiinţă

Piesa, „Mai cheamă-mi , Iisuse” face parte din albumul intitulat, „Slavă şi taină”, avându-i ca interpreţi pe Lucian si Adelina Susanu. VIDEO by cristi8920
Reclame

Istoria Martirilor, John Foxe Capitolul 7A – Thomas Watts, John Bradford, John Leaf, Proclamatia impotriva cartilor si arderea pe rug a celor 300 de persoane de Regina Maria – Varsatoarea de sange

Citeste capitolele anterioare:

  • Introducerea si Capitolul 1 – Apostolii, Martiraj prin Imparatii Nero, Domitian, Traian, Adrian, Antoninus Verus, Severus
  • Capitolul 2 – Martiraj prin Imparatii Maximumus, Decius, Valerian, Dioclesian, Licinius, Persia, Iulian si Constantin cel Mare
  • Capitolul 3 – John Wycliffe, Sir William Sautre, John Badby, William Thorpe, Jan Huss, Ieremia din Praga, William White, Joan Boughton si Girolamo Savonarola
  • Capitolul 4 – Joan Clerk, Thomas Chase, Laurence Ghest, John Browne,
  • Capitolul 5 A –  Martin Luter, Ulrich Zwingli, Wendelmuta, Waldenzii, Thomas Bilney, John Twkesbury, John Frith, Andrew Hewet, Thomas Bennett, William Tyndale, John Lambert,
  • Capitolul 5 B – Robert Barnes, Kerby si Clarke, Patrick Hamilton, Henry Forrest, Straiton si Gourlay, Thomas Forrest, George Wishart, Adam Wallace, Walter Milne
  • Capitolul 6 A  –  John Rogers, Laurence Sanders, John Hooper, Rowland Taylor, William Hunter
  • Capitolul 6 B – Rawlins White, George Marsh, William Flower, John Cardmaker şi John Warne, Thomas Hawkes

Thomas Watts (ars pe rug)

Thomas Watts, din Billericay, Essex, era negustor de pânzeturi. Ştiind că s-a apropiat vremea să fie arestat, şi-a vândut magazinul şi toate pânzeturile, dând aproape toţi banii rezultaţi soţiei şi copiilor săi, şi donând restul de bani săracilor, după care a aşteptat. În 26 aprilie 1555, Watts a fost arestat şi dus la Chelmsford, înaintea lordului Rich şi a altora fiind acuzat că nu a participat la misa.

Judecătorul Anthony Brown l-a întrebat de unde şi-a învăţat religia, la care acesta a răspuns “De la dumneata, domnule. În vremea regelui Edward ai vorbit împotriva acestei religii şi nici un predicator nu ar fi putut spune mai mult decât ai spus dumneata atunci. Ai spus că misa este o urâciune şi ne-ai îndemnat să nu credem decât în Cristos. Ai spus că oricine va aduce o religie străină aici, este un trădător.”

Brown s-a întors către lordul Rich şi a exclamat “El mă calomniază, domnul meu” Ce fel de criminal este acest om? Dacă vorbeşte astfel de faţă cu mine, oare ce vorbeşte pe la spatele meu!”

Până la urmă, obosiţi din pricina lui Watts, comisarii l-au trimis la episcopul Londrei care l-a acuzat de următoarele:

– Thomas Watts locuia în Billericay, în jurisdicţia episcopului de Londra.

Watts a răspuns că acest lucru este adevărat.

– Watts nu credea în sacramente şi nu lua parte la ele.

El a răspuns că crede în toate sacramentele dar aşa cum le-a instituit Cristos şi nu cum face Biserica Catolică. A fost şi el un credincios catolic, însă Biserica i-a înşelat pe oameni.

– Watts credea şi îi învăţa şi pe alţii că împărtăşania era doar o amintire a trupului şi sângelui lui Cristos şi nimic altceva.

El a răspuns că crede că trupul lui Cristos este în ceruri şi nu altundeva, deci nu are cum să creadă că trupul Său este în ostie.

– Watts crede că adevărata prezenţă a trupului şi sângelui lui Cristos este în ceruri şi nu în ostie.

El a răspuns că exact acest lucru este credinţa sa.

– Watts credea că misa este plină de idolatrie, de urâciuni şi răutate şi că Cristos nici nu a instituit-o, nici nu a poruncit-o şi nici nu a găsit-i de bună.

El a răspuns că rămâne să creadă acest lucru în continuare şi nu are de gând să se răzgândească vreodată.

– Watts credea că spovedirea la un preot nu este un lucru necesar şi că tot ce trebuie să facă un om este să creadă şi să se mărturisească lui Dumnezeu.

El a răspuns că nici un preot nu-l poate ierta de păcate, dar totuşi este un lucru bun să ceri sfat de la un preot.

– Watts credea că Luther, Wycliffe, Barnes şi toţi ceilalţi care au fost condamnaţi la moarte pentru credinţa lor despre împărtăşanie au fost oameni buni, slujitori credincioşi şi martiri ai lui Cristos.

El a răspuns că nu a cunoscut teologia acestor oameni, dar dacă ei nu credeau că trupul şi sângele lui Cristos erau trupeşte în sacrament, precis erau nişte buni creştini.

– Watts credea că postul, rugăciunea şi milostenia sunt fără nici un folos.

Dacă un om era mântuit, nu mai trebuia să facă aceste lucruri, iar dacă nu era mântuit, împlinirea lor nu l-ar fi dus la mântuire.

El a negat că a făcut o asemenea afirmaţie, şi a spus că el crede atât în post cât şi în rugăciune şi milostenie, care sunt fapte izvorâte dintr-o credinţă vie.

– Watts recunoştea în mod deschis faptul că refuza să meargă la biserică şi să primească împărtăşania deoarece slujba bisericească era o urâciune. El a mai spus şi alte lucruri greşite şi arogante, fiind un exemplu negativ pentru cei care erau de faţă atunci.

El a răspuns că aceste lucruri sunt adevărate şi va merge la moarte cu aceeeaşi credinţă.

– Watts era un eretic care trebuia blestemat de către Biserică şi dat pe mâna autorităţilor seculare pentru a fi pedepsit.

El a răspuns că se va opune legii, fiind deplin încredinţat că Dumnezeu îl va binecuvânta chiar şi atunci când oamenii îl vor blestema.

– Watts a afirmat că Biserica Romei este o sinagogă a Satanei.

El a răspuns afirmându-şi credinţa că Papa era duşmanul de moarte atât al lui Cristos cât şi al Bisericii Sale.

– Toate acuzaţiile de mai sus sunt bine cunoscute în regiunea din jurul localităţii Billericay.

El a răspuns că tot ce a spus el înainte este adevărat.

În perioada dintre 10 şi 17 mai, Watts a fost vizitat de o faţă bisericească după alta, dar nici una dintre acestea nu l-a putut determina să se abată cât de puţin de la crezul său. Watts a fost dat pe mâna şerifilor londonezi şi întemniţat la Newgate până pe 22 mai sau 9 iunie, după care a fost transferat la Chelmsford, unde a cinat cu Hawkes şi alţii care au fost aduşi acolo pentru a fi arşi pe rug. Dându-i-se ocazia să vorbească cu soţia şi cei şase copii ai săi, el i-a încurajat să rămână credincioşi crezului lor indiferent de ce se va întâmpla; doi dintre copii s-au oferit îm mod prompt să meargă la rug împreună cu tatăl lor.

Watts a sărutat stâlpul rugului înainte ca să se întoarcă spre Lordul Rich şi să-l avertizeze: “Domnul meu, aveţi de grijă! Procedaţi împotriva conştiinţei dumneavoastră în acest caz şi dacă nu vă veţi pocăi, Domnul Se va răzbuna fiindcă sunteţi cauza morţii mele.”

Proclamatia impotriva cartilor si arderea pe rug a celor 300 de persoane de Regina Maria – Varsatoarea de sange

Aproximativ tot în această vreme a fost adusă o carte în Anglia, care îi avertiza pe englezi cu privire la spanioli şi care dădea în vileag câteva planuri secrete ale Bisericii de a reintra în posesiunea pământurilor abaţilor care au fost confiscate înainte vreme. Cartea se numea “O avertizare pentru Anglia”.

În ziua de 13 iunie 1555, regele şi regina au interzis toate cărţile care nu erau de acord cu catolicismul, numind în mod special fiecare carte scrisă de următorii autori: Martin Luther, Oecolampadius, Zwingli, Jean Calvin, Pomerane, John Alasco, Bullinger, Bucer, Melanchton, Barnardius, Ochinus, Erasmus, Sarcerius, Peter Martyr, Hugh Latimer, Robert Barnes (călugărul Barnes), John Bale (călugărul Bale), Justus, Jonas John Hooper, Miles Coverdale, William Tyndale, Thomas Cranmer, William Turner, Theodore Basil (Thomas Beacon), John Frith şi Roy. Ba mai mult decât atât, cărţile de rugăciune în comun care erau în limba engleză şi care au fost folosite în vremea regelui Edward au fost şi ele interzise.

Cei care deţineau oricare din aceste cărţi au fost somaţi să le predea în termen de cincisprezece zile şi tuturor autorităţilor civile li s-a dat dreptul să facă percheziţii şi să aresteze pe oricine care avea asemenea cărţi.

Cărţile care sprijineau Biserica Catolică erau socotite ca fiind bune, inclusiv “Abecedarul în Engleză”, care îi învăţa pe copii să se roage Mariei şi sfinţilor, şi “Psaltirea Doamnei Noastre”, care a înlocuit Numele lui Dumnezeu din psalmi cu numele Mariei.

Apostolii ne-au învăţat că suntem desăvârşiţi în Cristos şi nu avem nevoie de mijlocirea nimănui pentru păcatele noastre. Iar dacă idolatria înseamnă să faci un idol la care să te închini ca şi unui Dumnezeu, oare închinarea la Maria nu este o idolatrie? Dacă Dumnezeu nu ne-ar fi explicat voia Sa în cuvinte uşor de înţeles, spunându-ne clar ce să credem, cum să ne închinăm şi cum să fim mântuiţi, poate că obiceiul catolic de a avea mijlocitori în vederea împăcării cu Dumnezeu ne-ar fi fost de folos, însă Cuvântul lui Dumnezeu ne spune clar că mântuirea şi îndreptăţirea vin doar prin Cristos. A nu crede promisiunea sa înseamnă a fi necredincios, iar a urma orice alt crez este idolatrie. Totuşi Biserica Romei refuza să accepte ceea ce Dumnezeu ne-a dat fără plată şi nu va căuta mântuirea prin Cristos ci prin sfinţi şi prin superstiţii. La acest link gasiti numele multor dintre barbatii si femeile care au fost arsi pe rug. In anul 1555 (84 persoane arse pe rug) 1556 (48 persoane, inclusiv una dintre femei care era insarcinata pe insula Guernsey) 1557 (55 de persoane arse pe rug) 1558 (7 persoane arse pe rug). John Foxe care a scris ‘Istoria Martirilor” reporta ca 300 de persoane au fost arse pe rug pe timpul Reginei Maria.

John Bradford

John Bradford s-a născut în Manchester şi a fost educat acolo până când a putut să-şi câştige existenţa, lucru pe care l-a făcut cu mult succes timp de câţiva ani până să ajungă să renunţe la afacerile sale şi să se dedice studiului Evangheliei. Bradford a renunţat la studiile de drept secular pentru ca să se înscrie ca student în teologie la Cambridge şi a muncit cu atâta sârguinţă încât i s-a decernat titlul de master după numai un an de studii.

Imediat după aceasta i s-a încredinţat o adunare la Pembroke Hall, unde Martin Bucer l-a încurajat să devină predicator. Bradford era de părere că nu era suficient de învăţat pentru ca să poată predica, însă Bucer i-a zis: “Dacă nu ai pâine albă să dai săracilor, dă-le pâine neagră sau orice altceva din ce ţi-a dat Domnul.” Lăsându-se convins până la urmă să predice în timpul domniei regelui Edward, Bradford a acceptat titlul de diacon din partea episcopului Ridley şi a primit dreptul să predice şi i s-a dat o slujbă la biserica St.Paul’s.

În următorii trei ani Bradford a predicat Evanghelia cu credincioşie, a mustrat cu tărie păcatele, a predicat cu blândeţe pe Cristos cel răstignit, s-a pronunţat energic împotriva ereziilor şi învăţăturilor greşite şi i-a îndemnat cu sinceritate pe enoriaşi să trăiască în mod evlavios, iar când regina Maria a succedat la tron, el şi-a continuat lucrarea.

În ziua de 13 august 1553, domnul Bourne, episcopul de Bath a susţinut o predică la St.Paul’s Cross în Londra, în care a sprijinit reintroducerea catolicismului sub domnia reginei. Cuvintele sale au întărâtat poporul în aşa măsură încât oamenii l-au ameninţat pe Bourne că îl scot cu sila de la amvon.

Cu cât mai mult încercau episcopul Bonner şi primarul Londrei să liniştească oamenii, cu atât se întărâtau mai mult, până când Bourne a ajuns să se teamă pentru viaţa sa şi l-a rugat pe Bradford să se adreseze mulţimii. Imediat ce a urcat la amvon, mulţimea a început să strige “Bradford! BRadford! Dumnezeu să-ţi mântuiască viaţa!” Bradford i-a liniştit pe oameni şi în curând au plecat cu toţii cuminţi spre casele lor. Chiar dacă primarul şi şerifii erau acolo ca să-l asigure pe Bourne că va ajunge acasă în siguranţă, el nu a avrut să iasă din biserică până ce Bradford i-a promis că îl va însoţi; astfel că Bradford a mers în spatele lui Bourne, apărându-l de răni cu propriul său trup.

Trei zile mai târziu Bradford a fost somat să se prezinte la consiliu şi a fost acuzat de răzvrătire – pentru că a salvat viaţa lui Bourne şi de predicare ilegală – deşi i s-a cerut să vorbească. Bradford a fost întemniţat pentru aproape un an şi jumătate, după care a avut loc udierea sa înaintea lordului cancelar, în ianuarie 1555. I s-a oferit chiar graţierea dacă era dispus să se abjure de credinţa protestantă şi să se întoarcă în Biserica Catolică, aşa cum o făcuseră deja mai mulţi predicatori. Oferta a fost repetată în 29 iulie dar Bradford a îndemnat consiliul să nu îl judece pe cel nevinovat. Dacă ei credeau că este vinovat, trebuiau să-l condamne dar dacă nu-l credeau vinovat trebuiau să-l pună în libertate.

În răspunsul său, cancelarul i-a spus lui Bradford că faptele sale de la St.Paul’s Cross au fost atât încrezute cât şi arogante în sensul că şi-a asumat rolul de conducător al poporului; Bradford a mai fost acuzat şi de faptul că a scris nişte scisori pline de răzvrătire. În ziua următoare el a fost vizitat de Thomas Hussey şi dr. Seton, care au venit la el în temniţă pentru a-l îndemna să ceară să i se acorde timp pentru a discuta problemele de ordin religios cu oameni învăţaţi, lucru care spuneau ei că ar îndepărta pericolul iminent şi ar fi pe placul consiliului.

“Dar ar face ca oamenii să creadă că mă îndoiesc de doctrinele pe care le mărturisesc, iar eu nu mă îndoiesc de loc” a răspuns el refuzând propunerea.

Adus înapoi în faţa consiliului, şi fiind întrebat dacă se întoarce în Biserica Catolică, Bradford a răspuns “Ieri am afirmat că nu aş fi de acord să lucrez pentru Papa şi spun acelaşi lucru şi astăzi.” El a fost condamnat şi s-a întors în temniţă.

Toată vremea cât a stat în închisoare, Bradford şi-a continuat lucrarea, predicând de două ori pe zi mulţimii de oameni căreia i se dădea voie să îl viziteze şi administrându-le sacramentele. Predicarea, citirea şi rugăciunile i-au ocupat întreaga viaţă; mânca doar o singură dată pe zi şi chiar şi atunci cugeta profund. Temnicerii aveau o aşa de bună părere despre el încât deseori i se permitea să părăsească închisoarea şi să viziteze fără a fi escortat pe enoriaşii săi bolnavi, singura condiţie fiind să-şi dea cuvântul că se va întoarce la o anumită oră. El era atât de punctual în respectarea înţelegerii încât se întorcea mai repede decât ora fixată.

Bradford era un bărbat înalt, zvelt, cu o barbă castaniu-aurie. El rareori dormea mai mult de patru ore pe noapte, preferând să-şi petreacă timpul scriind, predicând sau citind. Odată sau de două ori pe săptămână vizita criminalii de rând din temniţă şi le dădea bani ca să-şi cumpere mâncare sau alte lucruri trebuincioase.

Unul din prietenii săi l-a întrebat ce-ar face dacă ar fi eliberat şi el i-a spus că s-ar căsători şi s-ar ascunde undeva în Anglia în timp ce ar continua să predice şi să-i înveţe pe oameni.

Într-o bună zi, în iulie 1555, soţia temnicerului i-a dat de ştire lui Bradford că urmează să moară a doua zi pe rug. “Slavă Domnului!” a spus el, “am aşteptat acest lucru de multă vreme. Domnul să mă învrednicească!”

Bradford a fost transferat la închisoarea Newgate, pe la ora unsprezece sau douăsprezece noaptea, întrucât autorităţile nădăjduiau că la acea oră să nu-l vadă nimeni, dar o mulţime de oameni l-au privit trecând şi s-au rugat pentru el, luându-şi rămas bun.

Execuţia a fost anunţată pentru ora patru a dimineţii următoare. Nimeni nu ştia de ce a fost aleasă o oră atât de neobişnuită, dar dacă autorităţile au sperat că ora matinală îi va descuraja pe oameni, s-au înşelat. Oamenii au aşteptat cuminţi la Smithfield până ce Bradford a fost dus la locul execuţiei la ora nouă dimineaţa, fiind însoţit de un număr neobişnuit de mare de oameni înarmaţi. Bradford a îngenuncheat pentru rugăciune, după care s-a îndreptat voios către rug împreună cu un tânăr de douăzeci de ani, John Leaf.

John Leaf (ars pe rug)

John Leaf, care a fost ars pe rug împreună cu Bradford, a fost ucenicul unui lumânărar, născut în Kirby Moreside, York şi care trăia în parohia bisericii Christ’s Church din Londra.

Adus în faţa episcopului Bonner, Leaf a recunoscut că nu crede că pâinea şi vinul sunt chiar trupul şi sângele lui Cristos, ci crede că sunt doar o amintire a lor. El a mai afirmat că spovedania catolică nu este necesară şi că preotul nu are nici o putere ca să ierte păcatele.

Leaf a fost dus înapoi în închisoare şi a rămas acolo până în 10 iunie când Bonner l-a chemat din nou şi a încercat, folosind persuasiuni, ameninţări şi promisiuni, să-l determine pe tânăr să se răzgândească. Văzând că nu are nici un rezultat, episcopul l-a întrebat pe Leaf dacă este unul dintre urmaşii lui Rogers. El a răspuns că este şi că crede în doctrina lui Rogers, Hooper, Cardmaker şi a altora care au fost nu de mult omorâţi din pricina mărturiei lor, şi este dispus să moară pentru aceeaşi învăţătură. “Domnul meu” a zis el, “numiţi erezie părerea mea dar este adevărata lumină a Cuvântului lui Dumnezeu”. Neputând să-l clatine pe băiat, Bonner l-a condamnat şi l-a trimis înapoi în închisoare.

Se spune că nu la multă vreme după aceasta au fost aduse două scrisori lui Leaf: una care conţinea o retractare şi una care conţinea o spovedanie. Când i s-a citit retractarea, a refuzat să o semneze iar când i s-a citi spovedania, a luat un ac, şi a înţepat mâna şi a picurat sânge pe hârtie pentru a arăta episcopului că este gata să-şi pecetluiască crezul cu sângele său.

Bradford şi Leaf au mers împreună la rug, primul stând la una din părţi a rugului ca să se roage, iar al doilea stând de partea cealaltă. După ce s-au rugat în tăcere timp de o oră, unul din şerifi s-a adresat lui Bradford: “Ridică-te şi termină asta. Presiunea mulţimii este mare”. Ambii s-au ridicat. Bradford a sărutat o bucată de lemn pentru foc şi apoi a sărutat stâlpul rugului, după care s-a adresat mulţimii: “Anglia pocăieşte-te de păcatele tale! Păzeşte-te de idolatrie! Păzeşte-te de anticrştii cei falşi! Vezi să nu te laşi înşelată de ei!” Apoi i-a iertat pe persecutorii săi şi a rugat mulţimea să se roage pentru el. Întorcându-şi capul spre Leaf, i-a spus acestuia: “Fii pe pace frate. În seara asta o să ne bucurăm la cină cu Domnul!”

Amândoi şi-au sfârşit viaţa fără frică, nădăjduind să câştige premiul pentru alergarea lor cea lungă.

(Va urma…)

Current Canadian law declares that children in the womb are not human until fully born

Another one of those things I (we) did not know about our neighbors to the North. What boggles the mind is how the population of Canadian women, who have experienced pregnancy and childbirth can let their legislators declare something so abhorrent. What then is a woman carrying in her womb, something subhuman or nonhuman? This is not just an all out assault on children, but an all out assault on women as well, under the so hypocritical guise of „helping” women. We „help” by declaring something subhuman and then by killing „it”? Isn’t that what Hitler did while the world stood by and watched?

One ray of hope comes in the news that the Canadian Parliament seeks to reopen the debate on

„what constitutes a human being”.  Also ” A bill put forward by Conservative Member of Parliament (MP) Stephen Woodworth seeks to reopen the debate by establishing a committee that will allow experts to give their opinions on when life begins and if unborn babies should be protected by law, the Ottawa Citizen reported.”

You can read the entire article here on the www.christianpost.com and please pray for the people’s hearts and minds to be renewed that they might have mercy for the unborn children who are slaughtered daily across Canada, the USA and the rest of the world.

God is a God of justice:

An act of justice is an act of intervention for the helpless, an act of defense for those who are too weak to defend themselves. In foretelling the Messiah, Psalm 72 says, „Justice shall flower in his days…for he shall rescue the poor man when he cries out and the afflicted when he has no one to help him” (Psalms 72:7,12). Jesus Christ is our justice (1 Corinthians 1:30) because He rescued us from sin and death when we had none to help us (see Romans 5:6, Ephesians 2:4-5).

If God does justice for His people, He expects His people to do justice for one another. „Be merciful as your heavenly Father is merciful” (Luke 6:36). „Go and do likewise” (Luke 10:37). „Do unto others as you would have them do to you” (Matthew 7:12). „Love one another” (John 15:17).

Abortion is the opposite of these teachings. It is a reversal of justice. It is a destruction of the helpless rather than a rescue of them. If God’s people do not intervene to save those whose lives are attacked, then the people are not pleasing or worshiping Him.

God says through Isaiah, „Trample my courts no more! Bring no more worthless offerings…Your festivals I detest…When you spread out your hands, I close my eyes to you; though you pray the more, I will not listen. Your hands are full of blood! Wash yourselves clean…learn to do good. Make justice your aim: redress the wronged, hear the orphan’s plea, defend the widow” (Isaiah 1:13-17).

O veste trista, cutremuratoare… Dumnezeu sa umple inimile familiei cu pacea care numai El o poate da. Sa ne rugam fierbinte pentru familia Dionis Bodiu. Filipeni 3:20-21
Cornilescu (RMNN)
20Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mîntuitor pe Domnul Isus Hristos.
21El va schimba trupul stării noastre smerite, şi -l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile.

dyo

In conditii de o violenta cum nu se poate crede ca exista intre oameni, socrii mei, Pintican Vasile si Victoria, au trecut in seara de vineri la Domnul.

Dupa ce mai bine de 50 de ani au slujit Celui PreaInalt cu credinciosie, batand drumuri nevazute de prea multi in vestirea Evangheliei, cateva minti criminale le-au curmat, iata, fara pic de mila, zilele. Au fost ucisi, ei, mesageri ai Domnului Vietii.

Au intrat in prezenta Regelui Regilor asa cum au si trait:  brat la brat, credinciosi unul altuia, si in zile cu soare si in incercari.

Rugati-va, va implor, pentru sotia mea (cea care le-a gasit trupurile), pentru mine (prezent si eu la descoperirea grozaviei) si pentru intreaga noastra familie.

Ceremonia funerara va avea loc marti, 1 Mai, ora 13:00, la Biserica Baptista din Sighisoara. Cei ce i-au cunoscut si apreciat pe sotii Pintican sunt asteptati cu aceasta ocazie pentru a-si…

Vezi articolul original 6 cuvinte mai mult

Helpful guide to the Old Testament

See Bible 101: What’s in the New Testament here.

By James-Michael Smith from Helpful guide to the Old Testament – National methodist | Examiner.com.

Unfortunately, most readers–Christians included–of the Bible rarely know how to read and interpret the Hebrew Bible (or as it’s more commonly known, the Old Testament or OT).  The church and those of us who have been called by God to teach His word are largely to blame for this for a number of reasons, which we won’t get into at this point.

However, during my time in seminary my eyes were opened to the importance, relevance and insight to be gained from a continuing and thorough study of the Bible of Jesus and His first followers.  I love helping people discover some of the treasures contained in the Hebrew Scriptures and have had the joy of leading hundreds of adults into deeper levels of study and a newfound familiarity with this often-neglected part of the Bible.

What I’ve found is the number one reason why people put down the OT in frustration or boredom or confusion is because they don’t have an understanding of the framework upon which the texts rest.  Like someone trying to put a jigsaw puzzle together one piece at a time with no border in place, many people find themselves bogged down in a lifeless mass of hard-to-pronounce names and detailed description of obscure religious rituals.

So in an effort to help you better understand the OT–and by extension, the NT that it’s built upon–I wanted to give any interested readers a big-picture overview of the OT to help in your reading and study.  The Bible is not a book of abstract holiness sayings or philosophical teachings.  It is a library containing mostly the historical account of God’s interaction with humanity primarily through the lens of His Covenant promises to Abraham’s offspring.  In order to make sense of any of the non-narrative parts of Scripture, we must first understand the metanarrative–the overall story of the Covenant people.  Here is an outline that may provide a helpful guide through the pages of the OT in its major literary/historical epochs.  This is not exhaustive, there are many sections which function as subsections of the books which are not listed below.  But if you were to read the passages below you would come away with a solid view of the major historical events of the OT.

Pre-history

  • Creation – Gen. 1-2
  • The Fall of mankind – Gen. 3
  • Humanity’s downward spiral – Gen. 4-6:9
  • The Great Flood – Gen. 6:10-9:17

The Patriarchs

  • God’s choosing of Abram – Gen. 12-14
  • The Blood Covenant with Abram – Gen. 15
  • Abram becomes Abraham – Gen. 16-20
  • Isaac’s birth and life – Gen. 21-24
  • Jacob’s birth and life – Gen. 25-35 (Jacob becomes Israel in 32)
  • Joseph and his brothers – Gen. 37-50

The exodus

  • Moses brings the Israelites out of Egypt – Exod. 2-18
  • God’s Covenant with Israel – Exod. 19
  • The 10 Commandments – Exod. 20
  • The building of the Tabernacle – Exod. 35-40

Israel in the wilderness

  • The Day of Atonement (Yom Kippur) – Lev. 16
  • Israel refuses to enter the Promised Land – Num. 14
  • Moses’ summary of Israel’s dealings with God – Deut. 1-30
  • Joshua becomes the new leader of the people – Deut. 31
  • Moses’ death – Deut. 34

Israel in the Promised Land

  • The battle with Jericho – Josh. 2-6
  • The partial conquest of the land – Josh. 7-24
  • Joshua’s death – Judg. 2
  • Ehud the Judge – Judg. 3:12-30
  • Deborah the Judge – Judg. 4-5
  • Gideon the Judge – Judg. 6-8
  • Jephthah the Judge – Judg. 11
  • Samson the Judge – Judg. 13-16
  • Israel’s anarchy – Judg. 19-21
  • The story of Ruth – Ruth 1-4
  • Samuel the Prophet – 1Sam. 1-4

Israel’s Monarchy

  • Israel’s request for a king and Saul’s anointing – 1Sam. 8-14
  • Saul’s rejection and David’s anointing – 1Sam 15-16
  • David and Goliath – 1Sam. 17
  • David’s rise and Saul’s downfall – 1Sam. 18-2Sam. 6 [1Chr. 11-16]
  • David’s Mighty Men capture Jerusalem – 1Chr. 11:4-47
  • God’s Covenant with David – 2Sam. 7:1-17 [1Chr. 17]
  • David’s adultery with Bathsheba – 2Sam. 11-12
  • David’s commission to Solomon to build the Temple – 1Chr. 28
  • David’s death and Solomon’s succession to the throne – 1Kgs. 2-3
  • Solomon’s prayer for wisdom – 2Chr. 1:1-13
  • Solomon builds the Temple – 1Kgs. 6 [1Chr. 3-5]
  • The dedication of the Temple – 1Kgs. 8-9:9 [1Chr. 6-7]
  • Solomon’s death – 1Kgs. 11:41-43

The Divided Monarchy

  • The kingdom divides into – 1Kgs. 12 [2Chr. 10]
  • Elijah’s ministry – 1Kgs. 17-19:18
  • Elisha’s call to ministry – 1Kgs 19:19-21
  • Elijah taken up in flaming chariot– 2Kgs. 2:1-12
  • Elisha’s ministry – 2Kgs. 2:13-8:15
  • Elisha’s death – 2Kgs. 13:14-21
  • Jonah’s Ministry – Jon. 1-4
  • The fall of Israel – 2Kgs. 17:6-41
  • King Josiah reforms Judah – 2Kgs. 22-23:30 [2Chr. 34-35]
  • The first deportations to Babylon – 2Kgs. 24:8-17
  • The fall of Judah – 2Kgs. 25 [2Chr. 36:15]

The Exile & Return

  • Daniel, Shadrach, Meshach, and Abednigo – Dan. 3
  • Daniel and the Lions’ Den – Dan. 6
  • Daniel’s vision of the Son of Man – Dan.7:9-14
  • Esther’s rescue of the Jews – Esther 1-10
  • The return of the first exiles – 2Chr. 36:22-23 [Ezra 1]
  • Rebuilding of the Temple – Ezra 4:24-6:22
  • Return of the last exiles – Neh. 7
  • The people renew the Covenant – Neh. 8-10

God’s moral Will and God’s Sovereign Will by John Piper

John Piper from Feb. 9, 2011

I would like to help you distinguish between God’s moral will and his sovereign will. This will help you make sense of the apparent contradiction between these two statements:

1. God does all things according to his will (sovereign will).

“He does according to his will among the host of heaven and among the inhabitants of the earth; and none can stay his hand” (Daniel 4:35).

“Our God is in the heavens; he does all that he pleases” (Psalms 115:3).

2. Some things happen that are not God’s will (moral will).

“Whoever does the will of God abides forever” (1 John 2:17)—implying some don’t.

“The Lord is not willing that any should perish, but that all should reach repentance” (2 Peter 3:9)—yet some do perish.

In other words, the Bible makes a distinction between God’s will, understood as his purpose that is never frustrated in any event; and God’s will, understood as his moral command to act a certain way.

One of the clearest evidences of the difference between God’s sovereign will and his moral will is the fact that God morally forbids murder:

“Do not kill the innocent” (Exodus 23:7).

And yet he willed the murder of his Son:

“Truly in this city there were gathered together against your holy servant Jesus, whom you anointed, both Herod and Pontius Pilate, along with the Gentiles and the peoples of Israel, to do whatever your hand and your plan had predestined to take place” (Acts 4:27–28).

One of the high and holy truths about God that we embrace in submitting to biblical truth is that God does not sin in willing that sin be. This is crucial, because the design of God in the cross hangs on it.

God’s ways and will are pure. He has his holy purposes in ordaining all that comes to pass.

“He works all things according to the counsel of his will” (Ephesians 1:11).

“All his works are right and his ways are just” (Daniel 4:37).

Let us worship and bow down.

(via) © 2011 Desiring God

(7) Dr. Martyn Lloyd-Jones – British Evangelical Alliance 1966 – Conclusion (Nov 1996)

Pentru traducere automata, fa click aici – Romanian
Read Part 1 here – a history

Read Part 2 here – 1962 Address by Lloyd-Jones

Read Part 3 here – An accounting from those who attended

Read Part 4 here – What the newspapers reported

Read Part 5 here – Lloyd-Jones on schism

Read Part 6 here – Then and now

Foundations a journal of Evangelical theology for the British Evangelical Council (18th October 1966 edition) From Affinity.org.uk

Written in 1996 by Alan Gibson at the marking of the 30 year anniversary of MLJ’s appearance at the 1966 Evangelical Alliance Conference.

The Next Five Years

Futurology is an inexact science. Any uninspired prophecy can leave the unwary with egg on his face. No wonder the Book of Proverbs counsels that, Even a fool is thought wise ifhe keeps silent (17:28). Outside a general treatment of unfulfilled Biblical promises our only possibility of providing some insight into the future is to notice the present trends and to speculate about how they might develop.

In an earlier issue ofFoundations (No 36, pp 43-47) I reviewed the Evangelical Alliance book, Together We Stand, and commented briefly on chapter 10, The Futures of Evangelicalism. The very fact that the two authors, Clive Calver and Rob Warner, felt it necessary to use the plural, Futures, shows how tentative all such speculation must be. I will now note more fully the (alliterated) sub-headings oftheir chapter. Retaining the status quo, is what they regard as an increasingly unlikely prospect Reassimilation is considered a danger if senior evangelicals become increasingly distanced from one another as their energies are poured into their denominational duties. Reform is the hope that evangelicals will act to reform the existing and historic denominations. Refragmentaion is a real but disastrous prospect, should evangelicals choose the easy and yet palpably absurd option of devoting their energies to warring with one another. Remnant is how the writers speculate that the corrosion of evangelical convictions of the majority would leave a remnant of the faithful

and orthodox. Realignment, however, is what they expect to happen to the church scene under the pressures of accelerating compromise with the moral standards of the day. They suggest that there will be four main sectors, a resurgent Catholicism, a disestablished Church o f England o f mainly evangelical Anglicans, a theologically liberal Free Church and a network of believer baptising, charismatic streams. Renewal they see as being at a cross roads, the future depending on the readiness ofolder leaders to provide opportunities for their successors to emerge. Revival is recognised to be beyond our control, although if it comes British evangelicals are seen to have a potentially pivotal contribution to make.

There is already plenty of evidence that evangelicalism today is not a unified movement and we have to speak of a spectrum of evangelical opinion, covering a range of views and having very fuzzy edges. No one, then is talking about the future of an already stable movement. Quite the opposite. A paper to be presented at the National Assembly of Evangelicals in November 1996 expresses concern that contemporary attitudes to Statements of Faith are either to use them as flags of convenience which are not enforced too seriously, or to exploit them by an appeal to hermeneutics which justifies different, yet contrasting interpretations and mental reservations.

Neither will many disagree with the assumption that the next five years will not be the same as the last five. The church does not stand still. Times chahge and people, who comprise the church, also change. Events in society around us inevitably impact upon the church. What we are also unable to forecast are the unexpected novelties of the devils schemes or the extraordinary works of the sovereign Spirit of God.

Let me suggest, however, five of the more significant theological factors which I believe will influence evangelicalism, and particularly evangelical relationships, in the foreseeable future.

I. Confusion over justification
Recent scholarship professing to be Biblical has profoundly affected evangelical perceptions of the doctrine ofjustification. The 1992 Anglican-Lutheran Porvoo Common Statement uses the concepts and the language made familiar in the reports of ARCIC 11 in failing to treat justification as a distinct and forensic act. Instead it is conflated with sanctification and reduced to being only one, and not the most important, model of salvation found in Scripture. Any reader of the epistles to the Romans and the Galatians will recognise that this is not the way the Bible treats justification and it is highly dangerous. It opens the way for a wholesale review of the Protestant Reformation. While many evangelicals had previously been ready to co-operate with the Roman Catholic Church as co-belligerents in social witness they are now being told that formal church separation from it is no longer necessary. From being the objects of evangelism Roman Catholics are being portrayed as our partners in mission. In some quarters this has already become the orthodox evangelical view and those who dissent from it are patronisingly dismissed as being stuck in a sixteenth century time-warp.

This re-appraisal ofrelationships with the Church ofRome is being fed by the vitality of the charismatic movement within that church and the emergence of the Evangelical Catholic Initiative in Dublin. The acceptance of the RC Church into the Council of Churches for Britain and Ireland and the enthusiasm for evangelical involvement shown by Anglican and Baptist evangelicals are likely to further soften the former lines of separation. Added to this is the unresolved political dilemma in Northern Ireland, still being blamed on religious fundamentalists who insist on perpetuating what are perceived in the popular mind as out-of-date theological distinctives. Furthermore the British media frequently portray the Anglican establishment as woolly over ethical issues while RC morality is given an unrealistically ideal press for being so uncompromised! All of which suggests that the next five years are likely to see growing social and spiritual influence for the Roman Catholic Church and more problems for those of us who question that trend.

2. The open evangelical

Correspondents in the Church of England Newspaper in the early part of 1995 reflected on the Evangelical Leaders Conference held in January of that year, when the definition of evangelical was raised once again. Those committed to the inerrancy of Scripture were criticised and it was insisted that the true evangelical must leave room for the humanity of the Biblical writers. It was a controversy sadly reminiscent of the separation of the Inter Varsity Fellowship from the Student Christian Movement in the 1920s. The so called open evangelical is apparently ready to accept not only errors in the Bible but contradictions between Jesus and Paul, together with serious ambiguities about moral guidance. 1996 saw the publication of Strangers and Friends, written by a professing evangelical so open that he is able to grant biblical validity for homosexual practice.

Another recent and formative book has given focus to a whole movement. Since Dave Tomlinson wrote The Post-Evangelical in 1995 the concept has gained popularity and a conference was held in July 1996 on Is there life after evangelicalism? It is hard not to see here a baptised version of post-modernism, with its cultural relativism and plural concept of truths instead of truth. Mark Johnston’s review of this book (Foundations, No 36, pp 40-43) shows how the hermeneutical principles it advocates are increasingly common in evangelical institutions. This is not a domestic controversy among Anglicans for it goes to the very heart of our gospel authority. To say the least, co-operation between those wearing the same evangelical label but at loggerheads about their basic source of authority will become increasingly hard to achieve. Some suggest that these strains will prove too strong for some Anglicans, resulting in a reluctant evangelical secession. The more likely outcome, however, will be an evangelical church within the church similar to the two Anglican bodies in South Africa. Moves towards alternative episcopal oversight in the shape of Regional Advisers in the Reform group ofAnglicans certainly point in this direction.

3. Uncertainty over the lost

Hell is an emotive subject. Its character is real and awesome. Our Lord himself repeatedly spoke of it in the most solemn terms. The eternal punishment of the wicked used to be a common element in evangelical statements of faith. Todays evangelicals, however, are not so sure about hell, as more and more question hell’s unending duration and prefer to speak of some kind of annihilationism. Even highly respected evangelicals like John Stott hesitate to be dogmatic about this. The 1996 General Synod commended a report called, The Mystery ofSalvation which the popular media saw as reducing hell to nothingness, leaving evangelical critics of the report in a minority.

Then there is the question of those who have never heard the gospel. Can those in other religions be saved without having heard the name of Jesus and consciously believed on him? The principals of two leading independent Bible Colleges, Peter Cotterell (now retired from LBC) and Christopher Wright (ANCC), think that they can and have published work to promote these beliefs. The mixed reaction to these views in mission circles is interesting, since both have themselves served honourably as overseas missionaries. Quite apart from the genuine fears about the implications of their arguments for the exegesis of Scripture, many of their mission colleagues foresee that the next generation of candidates must inevitably look outside the eternal consequences of unbelief for their motivation. The growing popularity of these views has yet to be felt in some evangelical missionary organisations. But it will come.

4. Worship styles

Evangelical worship culture has gone through considerable change in the last three decades. Since they reflect the context of contemporary society these changes are unlikely to slow down. What is called post-modernism refuses to adopt one overall style. The implications of this are especially painful for the serious-minded evangelical church committed to the centrality of preaching and refusing to dispense with what has stood the test of time. Even those committed to a liturgical pattern are now permitted so many alternatives that pick and mix services are almost universal. The understandable concern to be contemporary has easily degenerated into the tyranny of novelty. Christians return from major national events with songs, tapes and ideas which they cannot wait to share with their home church. What is nothing less than an almost total breakdown in respect for ministerial leadership has created space for these innovations to take root, with all the subsequent disruptions this can feed. No wonder local church unity is everywhere under strain.

Few features of evangelical life are more likely to cause separation between local churches than forms of worship. The exercise of charismatic gifts and the accompaniment of physical phenomena are almost universal in some sectors of evangelicalism. Many reg

ard them as the new orthodoxy and, given a little time, all but the evangelical Luddites will catch up. But where does that leave those with serious biblical questions about these worship styles? Can two walk together unless they are agreed? If we cannot pray together how can we work together, since prayer is itself the essence of our work? Co- operating in evangelism, in youth work, in leadership training, all these happen in the context ofcorporate worship. Without a sense ofproportion about these very fundamental questions, further separation between gospel churches at different points on this spectrum seems inescapable.

5. Ecumenism and world faiths

Canberra was the setting for the Seventh Assembly of the World Council of Churches in 1991 and the evangelical responses were decidedly cool. What disappointed them was not only an absence of a real theology of the Holy Spirit at an Assembly devoted to that theme but the presence of so much overt syncretism, denying the uniqueness of Christ (Beyond Canberra, Regnum Books, 1993). As ecumenism becomes more free from its Biblical moorings we must not be surprised that the ship is sailing closer to these rocks. Domestically, Methodist discussions with the Church of England are said to be on course for a gradual integrating of ministries but full inter-communion may have to wait until Anglicans admit women bishops, since Methodists already have women in their equivalent of the episcopate. The Anglicans will vote ftrst in 1997 and, if they agree to proceed, the Methodists will consider their options in 1998. The United Reformed Church already has 200 joint congregations with Methodists and has an observer at these talks.

Contemporary theology in the secular universities reflects the dominant world-view of humanist subjectivism, where every person’s god is as good as the other and every person’s truth is as valid as the other. Ironically, that very threat to Bible absolutes has driven some evangelicals to co-operate with any who stand for an objective Christian theology and has led them into a new rapprochement with Roman Catholics in the United States. The RC Church is, however, far from the monolithic body it once was and some of its academics, like Paul Knitter, are as close to universalism as the Hindus. Herbert Pollitt has amply documented the influence of this New Age thinking on the church (The Inter- Faith Movement, Banner of Truth, 1996). If the spirit of the age remains as strong an influence on the church as it has previously been then we can expect to hear a lot more of Creation Theology, well beyond sandal-wearing seminars at the Greenbelt Festival.

May I close by disclaiming any prophetic gift. I shall feel under no obligation to answer the bell to anyone arriving at my door in November 2001 with a copy of this article in one hand and carrying a large stone in the other.

(This article expands material the author earlier contributed to For Such a Time as This: Perspectives on Evangelicalism, Past, Present and Future, eds. Steve Brady & Harold Rowdon, Scripture Union, 1996, chapter 24)

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari