Istoria Martirilor 7B – James Trevisam, John Bland, Christopher Waid, Dirick Carver, John Launder, Thomas Iveson, James Abbeys, John Denley, Warne,Tankervil si altii

Citeste capitolele anterioare:

  • Introducerea si Capitolul 1 – Apostolii, Martiraj prin Imparatii Nero, Domitian, Traian, Adrian, Antoninus Verus, Severus
  • Capitolul 2 – Martiraj prin Imparatii Maximumus, Decius, Valerian, Dioclesian, Licinius, Persia, Iulian si Constantin cel Mare
  • Capitolul 3 – John Wycliffe, Sir William Sautre, John Badby, William Thorpe, Jan Huss, Ieremia din Praga, William White, Joan Boughton si Girolamo Savonarola
  • Capitolul 4 – Joan Clerk, Thomas Chase, Laurence Ghest, John Browne,
  • Capitolul 5 A –  Martin Luter, Ulrich Zwingli, Wendelmuta, Waldenzii, Thomas Bilney, John Twkesbury, John Frith, Andrew Hewet, Thomas Bennett, William Tyndale, John Lambert,
  • Capitolul 5 B – Robert Barnes, Kerby si Clarke, Patrick Hamilton, Henry Forrest, Straiton si Gourlay, Thomas Forrest, George Wishart, Adam Wallace, Walter Milne
  • Capitolul 6 A  –  John Rogers, Laurence Sanders, John Hooper, Rowland Taylor, William Hunter
  • Capitolul 6 B – Rawlins White, George Marsh, William Flower, John Cardmaker şi John Warne, Thomas Hawkes

James Trevisam

James Trevisam era bolnav de moarte, neajutorat şi şchiop, atât de bolnav încât nu-şi putea părăsi patul. Într-o seară, pe când slujitorul său John Small le citea din Biblie domnului şi doamnei Trevisam, altor doi bărbaţi şi unei doamne, o persoană oficială şi-a făcut apariţia şi i-a luat pe toţi la închisoare, mai puţin pe Trevisam, unde au trebuit să rămână timp de două săptămâni. L-ar fi dus şi pe Trevisam dacă vecinii nu l-ar fi oprit, însă l-a făcut pe bietul om să fie legat cu două legături, ca să fie sigur că se va prezenta atunci când va fi chemat.

Câteva zile mai târziu, dl.Farthing, parohul bisericii, i-a făcut o vizită lui Trevisam şi vizibil satisfăcut de răspunsurile primite, a părăsit casa. Însă pe drum s-a întâlnit cu un anume domn Toller care l-a acuzat pe Trevisam că neagă sacramentul altarului, aşa că parohul s-a întors la Trevisam şi a descoperit că Toller a avut dreptate. El a raportat cele greşite episcopului Londrei.

Duminica de 3 iulie 1555, Trevisam a murit de moarte naturală. Parohul a refuzat să o lase pe d-na Trevisam să-şi îngroape soţul într-un sicriu sau în cimitirul bisericii, silind-o să care trupul soţului pe o masă până la Moorfields, unde a fost îngropat într-un cearceaf. În noaptea acelei zile, cadavrul a fost dezgropat, cearceaful a fost furat şi trupul a fost aruncat gol pe pământ. Când proprietarul pământului a văzut cadavrul a doua zi, l-a îngropat din nou şi peste două săptămâni a fost chemat să răspundă unor acuzaţii aduse împotriva sa. Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat după aceea proprietarului respectiv.

Trei barbati au fost arsi pe rug impreuna cu John Bland, printre care si Nicholas Shetterden care a scris mamei sale sa se fereasca de marea idolatrie si impartasania blasfemoasa, sa urmeze Cuvantul (Biblia) si sa se increada doar in Hristos pentru mantuire. Fa click pe poza pentru sursa www.medwaymartyrs.com

John Bland

John Bland a fost învăţător înainte să devină vicarul unei biserici în Rolvendon, Kent. Fiind aruncat în temniţă pentru că a predicat Evanghelia pe timpul reginei Maria, a fost eliberat odată sau de două ori de către prietenii săi care au depus petiţii, dar imediat ce a fost eliberat se întorcea la predicile sale protestante.

Fiind arestat şi pentru a treia oară, Bland a refuzat să promită prietenilor săi că se va abţine de la predicarea cazurilor sale, aşa că nu a mai putu fi ajutat.

În 26 noiembrie, doi dintre enoriaşii lui Bland, Richard şi Thomas Austen, s-au apropiat de el la sfârşitul slujbei şi i-au zis: “Părinte paroh, ai dat jos tabernacolul, unde atârna crucifixul şi altele. Regina a poruncit ca ele să fie înălţate din nou şi credem că trebuie să plăteşti pentru ce ai făcut. Te împotriveşti legilor date de regină atunci când spui că aceste lucruri sunt urâciuni.”

“Domnule Austen, dacă am spus acest lucru înainte, îl voi spune şi acum” a răspuns el.

Thomas Austen l-a provocat zicând “Spune-ne ce anume este drăcesc în misa”.

“V-am predicat deseori despre lucrul acesta. Dacă nu m-aţi crezut atunci, nu o să mă credeţi nici acum.”

“Ai dărâmat altarul, vrei să-l ridici din nou?”

“Nu o voi face numai dacă mi se porunceşte fiindcă l-am dărâmat tot la o poruncă”, a insistat Bland.

În 28 decembrie, cei doi Austen l-au invitat pe preotul din Stodmarsh să facă slujba. Era deja bine înaintat în utrenie când a sosit Bland la biserică, şi după ce şi-a terminat slujba i s-a adresat acestuia:Vecinul dumitale m-a rugat să ţin utrenia şi slujba. Mă gândesc că nu te vei opune legilor reginei?”

“Nu, nu voi încălca legile reginei, cu voia luiDumnezeu” a răspuns Bland.

Prefăcându-se că nu a auzit răspunsul, preotul a repetat întrebarea încă de două ori, până când Bland a trebuit săţ-şi ridice vocea suficient de mult pentru ca să fie auzit de întreaga adunare. Preotul s-a aşezat, în timp ce Bland s-a pus în uşa care dădea la altar a împrejmuirii din jurul lui ca să-şi ţină predica. Bland şi-a explicat crezul cu privire la pâine şi vin, cum că Cristos a instituit sacramentul şi Biserica Catolică a pervertit-o. După câteva minute a fost oprit de către îngrijitorul şi administratorul bisericii şi încuiat într-o capelă lăturalnică, până când a ţinut slujba.

Pe 23 sau 24 februarie Bland a fost închis în castelul Canterbury pentru zece săptămâni şi numai după aceea i s-a dat voie să plătească cauţiunea. În 18 mai a apărut înaintea arhiepiscopului de Canterbury care a cerut să i se spună ce a predicat Bland la împărtăşanie. El a refuzat să răspundă, arătând că se încearcă adunarea de informaţii ce vor fi folositoare împotriva sa şi legea engleză spune că el nu trebuie să vorbească împotriva lui însuşi.

Bland a mai fost chemat şi pe 21 mai, când a refuzat iar să-şi enunţe crezul şi a cerut un avocat.

Pe 28 iunie, Bland s-a prezentat la autorităţile seculare, aşa cum i s-a poruncit. I s-a spus că nu există acuzaţii îmoitriva sa şi a fost chemat peste alte şapte săptămâni. Însă la data respectivă Bland era în faţa autorităţilor bisericeşti şi nu a putut fi prezent la tribunal. El a fost închis la închisoarea Maidstone ca urmare a neprezentării sale, până pe 18 sau 19 februarie. După ce s-a văzut că nu vrea să promită că se răzgândeşte şi va deveni un bun catolic, a fost trimis la castelul Canterbury până pe 2 martie.

Bland a fost mutat de colo colo în perioada care a urmat, din închisoare în închisoare, din audienţă în audienţă, până când pe 13 iunie a fost adus înaintea lui Richard Thornton, episcopul de Dover, Robert Collins comisarul şi Nicholas Harpsfield arhidiacon de Canterbury. Un mare număr de protestanţi au fost trataţi cu asprime şi omorâţi la Canterbury, în timpul acestor trei oameni, John Bland, Nicholas Sheterden, Thomas Thacker, Humphry Middleton şi William Cocker. Bland s-a recunoscut vinovat de următoarele acuzaţii:

– credinţa că trupul de carne a lui Cristos este în ceruri şi nu în pâine şi vin

– credinţa că era împotriva Cuvântului lui Dumnezeu să se administreze sacramentele în limba latină, şi că nimeni nu trebuie să accepte sacramentele pe care nu le înţelege

Bland a apărut ultima dată înaintea autorităţilor în 25 iunie şi a refuzat să accepte autoritatea papală. A fost condamnat ca eretic şi dat pe mâna autorităţilor seculare pentru a fi ars pe rug.

Christopher Waid

Dedicatie la 3 martiri inclusiv Waid

Christopher Waid a fost un ţesător din Dartford, Kent, care a fost condamnat de către Maurice, episcopul de Rochester. În ziua execuţiei sale, stâlpul, vreascurile şi lemnele de foc au fost duse afară la Brimth, o groapă cu pietriş aflate afară din satul Dartford.

La ora zece dimineaţa, Waid şi Margery Polley din Tunbridge au trecut pe lângă acel loc fiind în drum spre Dartford împreună cu şerifii. Văzând mulţimea care se aduna la Brimth, Margery a strigat lui Waid: “Bucură-te Waid! Uită-te la mulţimea adunată să sărbătorească nunta ta astăzi!”

Ajunşi în oraş, Margery a fost închisă până ce şeriful a terminat cu Waid. Acesta şi-a dat hainele şi s-a îmbrăcat cu o cămaşă albă lungă adusă de soţia sa. Apoi a fost legat şi dus la Brimth. Ducându-se direct la stâlp, l-a îmbrăţişat, s-a aşezat cu spatele la el şi a păşit în butoiul cu smoală. A fost apoi legat de stâlp cu un cerc de fier.

Imediat ce şi-a ocupat locul, Waid s-a apucat să recite cu glas tare ultimul verset din psalmul 86: “Fă un semn pentru mine, ca să vadă vrăjmaşii mei şi să rămână de ruşine, căci Tu mă ajuţi şi mă mângâi, Doamne!”

În apropiere de rug era ridicat un amvon de ocazie, pe o mică ridicătură de pământ. În timp ce Waid se ruga, un călugăr s-a urcat la amvon având o carte în mână, dar Waid i-a avertizat pe oameni să nu asculte doctrina Bisericii Catolice. El i-a îndemnat să îmbrăţişeze religia din timpul zilelor regelui Edward. Călugărul a rămas la amvon în timp ce Waid a vorbit dar când acesta a terminat ce a avut de zis, călugărul a plecat fără să spună o vorbă.

Odată ce vreascurile au fost aşezate în jurul lui, Waid le-a tras mai aproape de el, lăsând doar o deschizătură pentru faţa sa, ca să poată să vorbească. În timp ce se aprindea focul, Waid a fost auzit spunând “Doamne Isuse, primeşte sufletul meu!” Chiar şi când nu a mai putut vorbi, Waid a continuat să-şi ţină mâinile ridicate deasupra capului, spre cer.

Carver si Launder

Dirick Carver a fost ars pe rug la Lewes, în 22 iulie 1555, în comitatul Sussex iar John Launder a suferit acelaşi lucru a doua zi, la Stening. Amândoi au fost arestaţi spre sfârşitul lunii octombrie 1554, împreună cu alţi oameni care erau la rugăciune la casa lui Carver. După ce au fost cercetaţi, au fost trimişi la închisoarea Newgate ca să aştepte să fie duşi în audienţă înaintea lui Bonner, episcopul Londrei, lucru care a avut loc în 8 iunie 1555.

Fiind audiaţi de către episcop, au fost examinaţi cu privire la multe aspecte ale religiei, şi au trebuit să-şi scrie şi să-şi semneze propria mărturisire de credinţă. După ce episcopul a stat de vorbă un timp cu ei încercând să-i determine să retracteze şi să accepte Biserica Catolică, au fost duşi înapoi în Newgate până pe 10 iunie.

Dirick Carver a mărturisit următoarele:

– nu crede că trupul fizic al lui Cristos este prezent în sacrament

– nu crede că în misă se regăseşte vreo jertfă şi că în misa rostită în latină este mântuire

– nu crede că trebuie să se spovedească cineva la preot, întrucât acest lucru nu poate mântui un om, decât să îl consulte pentru a primi sfaturi

– nu crede că doctrina catolică este potrivită cu Cuvântul lui Dumnezeu; crede că episcopul Hooper, Cardmaker, Rogers şi alţii care au fost arşi pe rug nu demult, au fost nişte creştini buni şi martiri care au predicat adevărata învăţătură a lui Cristos

Carver şi-a păstrat Biblia şi psaltirea scrise în limba ebgleză şi după încoronarea reginei şi le citea regulat. Pe lângă aceasta, în casa lui se ţineau rugăciuni şi servicii religioase în limba engleză. Tovarăşii lui din închisoare, Thomas Iveson, John Launder şi William Vesie au fost arestaţi împreună cu el chiar când ascultau citirea Evangheliei în limba engleză.

John Launder a mărturisit următoarele:

– a fost prezent la casa lui Carver împreună cu alţi doisprezece pentru ca să asculte slujba ţinută în limba engleză şi rugăciunile; a participat la această întrunire fiindcă avea treburi de rezolvat în oraş şi a auzit de slujba care se va ţine

– crede că toate slujbele, jertfele şi ceremoniile Bisericii Catolice sunt pline de erori, nu valorează nimic şi sunt împotriva Cuvântului lui Dumnezeu

– crede că pâinea şi vinul sunt doar spre amintirea lui Cristos şi nu sunt chiar trupul şi sângele Său

– crede că misa este în mod direct împotriva Cuvântului lui Dumnezeu şi a Bisericii

– crede că spovedirea la un preot nu are nici un folos, şi nici un om nu poate ierta de păcate pe un altul. Un om păcătos care se căieşte de păcatele sale înaintea lui Dumnezeu şi nu mai păcătuieşte, este iertat.

Carver a întrebat dacă îşi retractează crezul sau rămâne fidel celor declarate. “Doctrina voastră este otravă şi vrăjitorie. Dacă Cristos ar fi aici, L-aţi omorâ într-un mod şi mai crunt decât a fost omorât înainte. Spuneţi că puteţi să faceţi un dumnezeu, dar şi o budincă poate fi făcută. Ceremoniile voastre din biserică sunt cerşetorie şi otravă iar spovedirea este împotriva Cuvântului lui Dumnezeu, este otravă”, a răspuns el. John Launder a rămas şi el fidel credinţei sale şi astfel amândoi au fost condamnaţi.

Atunci când a fost dus la rug, cartea sa, a fost aruncată şi ea în butoiul cu gudron ca să ardă împreună cu el, dar el s-a aplecat, a luat-o şi a strecurat-o în mulţime. Şeriful a poruncit ca oamenii să dea înapoi cartea, sub ameninţarea pedepsei cu moartea,, dar Carver a început imediat să vorbească mulţimii.

“Dragi fraţi şi surori, eu stau aici ca să pecetluiesc Evanghelia lui Cristos cu sângele meu fiindcă ştiu că este adevărată. Voi cunoaşteţi Evanghelia, v-a fost predicată atât aici cât şi peste tot în Anglia, chiar dacă acum nu mai este predicată. Sunt condamnat la moarte pentru că nu mă lepăd de Evanghelie ca să ascult de legile omeneşti. Dragi fraţi şi surori, dacă credeţi în Tatăl, Fiul şi în Duhul Sfânt, faceţi fapte vrednice de credinţa voastră şi veţi avea viaţă veşnică. Dacă credeţi în Papa şi în legile sale sunteţi osândiţi şi dacă Dumnezeu nu Se îndură de voi, veţi arde în iad pentru totdeauna”.

Şeriful l-a luat în zeflemea zicând: “Dacă tu nu crezi în Papă, tu eşti cel condamnat, cu trup şi suflet cu tot! Vorbeşte-i Dumnezeului tău şi roagă-L ca să te elibereze sau să mă trăznească pentru ca să dea un exemplu!”

“Domnul să te ierte pentru cuvintele tale!” i-a zis Carver. “Fraţi şi surori, dacă am jignit pe cineva cu fapta sau cu vorba, îl rog să mă ierte. Şi eu îi iert pe toţi aceia care m-au jignit cu gândul, fapta sau cu vorba.”

“O Doamne, Dumnezeul meu, Tu ai scris că cel care îşi iubeşte fiul sau fiica mai mult decât mă iubeşte pe Mine, nu este vrednic de Mine. Şi acela care nu-şi ia crucea şi nu Mă urmează nu este vrednic de Mine” (Matei 10:37-38). Dar Tu ştii că eu am lăsat toate şi am venit la Tine! Doamne îndură-Te de mine, căci în mâna Ta îmi încredinţez duhul şi sufletul meu se bucură în Tine.”

Thomas Iveson

Thomas Iveson a fost ars pe rug la Chichester în aceeaşi lună, după ce a fost arestat şi judecat odată cu Carver şi Launder.

Când a fost îndemnat de episcopul Bonner să abjure, Iveson i-a zis: “Nu mă voi lepăda de credinţa mea nici pentru toate bunătăţile Londrei. Eu apelez la mila lui Dumnezeu şi nu la mila bisericii voastre şi nici nu mă supun ei. Ceea ce am zis înainte voi zice şi acum. Chiar dacă un înger din ceruri ar veni la mine să mă înveţe o altă învăţătură, nu l-aş crede.”

Iveson a fost condamnat şi ars pe rug, dar el şi-a păstrat credinţa până la capăt.

James Abbeys

Unul dintre aceia care se străduiau să-şi păstreze conştiinţa curată în acele zile grele era James Abbeys, un tânăr care a fost silit să rătăcească din loc în loc pentru a putea să scape nearestat şi pentru a-şi putea practica credinţa. Dar când a venit vremea ca Domnul să-i încredinţeze un alt fel de slujbă, Abbeys a fost prins şi dus înaintea episcopului de Norwich, dr.Hopton.

Episcopul l-a cercetat pe Abbeys în legătură cu credinţa sa, folosind atât ameninţări cât şi promisiuni, până când acesta a cedat argumentelor. Când i s-a permis să plece din faţa episcopului, Abbeys a fost chemat înapoi şi i s-a dat o sumă de bani; dar odată plecat, a avut puternice mustrări de conştiinţă din pricină că ştia că L-a întristat pe Domnul prin purtarea sa.

Abbbeys s-a şi întors imediat la episcop, i-a aruncat banii înapoi şi i-a spus că îi pare rău că a abjurat şi a primit darul de bani. Episcopul şi capelanii s-au întors la treburile începute înainte şi pentru că de data aceasta nu s-a mai lăsat clătinat, l-au ars pe rug în ziua de 2 august 1555.

John Denley

În timpul prigoanei care nimicea turma lui Dumnezeu, s-au găsit mulţi care nu erau feţe bisericeşti ci erau laici care sprijineau prigoana. Unul dintre aceştia era Edmund Tyrel, un avocat care era judecător de pace în Essex.

Într-o bună zi se întorcea de la arderea pe rug a unor martiri şi pe drum s-a întâlnit cu doi bărbaţi, unul din ei fiind John Denley, un gentilom şi celălalt fiind John Newman. Cei doi mergeau să-şi viziteze nişte prieteni evlavioşi. Gândind că cei doi călători arată suspect, Tyrel i-a oprit, i-a percheziţionat şi a găsit asupra lor mărturisiri de credinţă scrise. Tyrel i-a trimis la comisionarii reginei, care la rândul lor i-au trimis la episcopul Bonner. Denley a dat următoarele răspunsuri la acuzaţiile care i s-au adus:

Era din dioceza de Londra.

Denley a afirmat că este adevărat acest lucru.

– Nu crede că există o Biserică Catolică a lui Cristos pe pământ.

Denley a negat afirmaţia şi a arătat că el crede că există o Biserică zidită pe temelia profeţilor şi apostolilor, Capul fiind Cristos. Această Biserică predică cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu şi administrează sacramentele botezului şi împărtăşaniei potrivit cu Cuvântul.

– NU crede că Biserica Angliei este parte a Bisericii Catolice.

Denley a răspuns că Biserica Angliei în prezent nu face parte din Biserică. Biserica Angliei este acum biserica anticristului fiindcă a schimbat Testamentul lui Dumnezeu şi şi-a impus propriul testament al hulei şi minciunii.

– Cred că misa este plină de idolatrie, rea şi împotriva Cuvântului lui Dumnezeu.

Denley a răspuns că aşa cum stau lucrurile, misa este un act idolatru în care închinarea este adusă pâinii şi vinului. Trupul lui Cristos este în ceruri şi nu în pâinea şi vinul sacramental, aşa că nu trebuie să ne închinăm lor.

– Crede că spovedirea este împotriva Cuvântului lui Dumnezeu.

Denley a afirmat că Biserica are puterea să îl pedepsească pentru păcatele sale, dar nu are putere să-l ierte; acest lucru îl poate face numai Dumnezeu.

– Nu crede că un preot îl poate ierta de păcate.

Denley a fost de acord cu această afirmaţie.

– Nu crede în formele prezente ale botezului, confirmării, utreniei, vecerniei, a ungerii celor bolnavi sau iertarea lor de păcate şi în sfinţirea pâinii şi a vinului.

Denley a răspuns că Biserica a schimbat atât sacramentul botezului cât şi celelalte sacramente prin adăugirile aduse la ele.

– Crede că Biserica are doar două sacramente: botezul şi cina Domnului.

Denley a fost de acord cu acest enunţ.

– Crede că Cristos este în ceruri şi nu în pâine şi vin, şi refuză să primească împărtăşania la misa.

Denley a recunoscut ca adevărat şi acest punct.

În ziua de 5 iulie Denley a fost condamnat şi dat pe mâna şerifilor. Pe 8 august s-a dus la rug cântând un psalm plin de bucurie în timp ce flăcările creşteau în jurul său. Unul din cei care îl chinuiau i-a aruncat un lemn în faţă şi l-a lovit, lucru la care Denley a zis: “Chiar că ai stricat o cântare aşa de bună.”

Patrick Packingham a mmurit la Uxbridge în jurul zilei de 28 august, fiind acuzat că a refuzat să-şi descopere capul în timpul misei. Când Bonner l-a îndemnat să se lepede de credinţa sa, Packingham i-a spus că Biserica Catolică este biserica lui satan şi că niciodată nu se va întoarce în ea.

John Newman a fost ars pe rug în 31 august la Saffron Walden iar Richard Hook şi-a dat viaţa cam în aceeaşi vreme.

Warne, Tankervil si altii

După aceste evenimente a urmat prigonirea altor zece slujitori drepţi şi sfinţi ai lui Dumnezeu. Nu sfinţi pe care i-a făcut Papa, nici din aceia despre care citim în LEGENDELE SFINŢILOR şi în VIEŢILE PĂRINŢILOR BISERICII, ci sfinţi despre care se vorbeşte în Apocalipsa: cei care Îl urmează pe Miel oriunde se duce şi cei care şi-au spălat hainele în sângele Mielului. Totuşi, într-un fel Papa i-a făcut sfinţi, pentru că dacă Papa nu i-ar fi omorât, ei n-ar fi devenit martiri.

Elizabeth Warne era soţia lui John Warne care arsese nu cu multă vreme înainte pe rug ca eretic. Ea a fost prinsă împreună cu alţii în ziua de 1 ianuarie, într-o casă din Bow Churchyard, Londra unde erau adunaţi la rugăciune. A fost întemniţată până pe 11 iunie şi transferată apoi la Newgate unde a rămas până pe 2 iulie. Pe 6 iulie a trebuit să apară înaintea episcopului Bonner, împreună cu ceilalţi nouă tovarăşi.

Principala acuzaţie ce li se aducea era că nu credeau câ în pâine şi vin sunt prezente chiar trupul şi sângele lui Cristos, deşi au fost acuzaţi şi de alte lucruri, cum ar fi: nefrecventarea bisericii, vorbeau împotriva misei şi urau ceremoniile şi sacramentele catolice.

După ce a fost dusă în faţa lui Bonner de câteva ori, Elizabeth Warne i-a spus: “Fă orice vei vrea să faci. Dacă Cristos a greşit, atunci am greşit şi eu.”

A fost condamnată ca eretică, în ziua de 12 iulie şi a fost arsă pe rug la Stratford-le-Box în august.

George Tankervil, născut în oraşul York, trăia în Londra. El a fost catolic în timpul domniei regelui Edward dar când a început prigoana în timpul reginei Maria, s-a dezgustat de persecuţii şi a început să aibă dubii cu privire la biserică. L-a rugat pe Dumnezeu să-i arate adevărul despre transsubstanţiere, lucru de care s-a îndoit întotdeauna, şi a ajuns să creadă ca şi protestanţii cu privire la ea. Având un imbold de a citi Noul Testament, în curând s-a întors de la Biserica Catolică în mod radical şi a început să încerce să-i convertească pe prietenii lui. Acest lucru l-a adus cu repeziciune înaintea episcopului Londrei, care l-a şi condamnat.

Tankervil a fost dus la St.Albans unde urma să moară în 26 august, şi a fost închis la un han în timp ce şerifii s-au dus la o nuntă din apropiere. Din moment ce nu i s-a dat voie să se împărtăşească, a cerut o cană de vin şi pâine, a îngenuncheat ca să se mărturisească Domnului şi să citească instituirea Cinei din Evanghelie. “Doamne”, s-a rugat el, “Tu ştii că eu nu uzurpez autoritatea nimănui procedând astfel, şi nici nu dispreţuiesc pe slujitorii Tăi.”

După rugăciune, a luat pâinea şi vinul cu mulţumiri. Apoi a rugat gazda să facă un foc zdravăn, şi-a scos încălţările şi ciorapii şi şi-a întins piciorul în foc retrăgându-l la atingerea flăcărilor, arătând astfel că trupul său vroia un lucru şi spiritul său vroia alt lucru.

Pe la ora două s-au întors de la nuntă şi l-au dus la Tankervil la Romeland, o pajişte aflată lângă capătul vestic al abatiei bisericii. În timp ce călăii aranjau lemnele în jurul său, s-a apropiat un preot de el şi la vederea lui, Tankervil a exclamat: “Desfid curva Babilonului! Ruşine idolului urâciunii! Oameni buni, nu-l credeţi!”

Îmbrăţişând focul, s-a lăsat cuprins de flăcări şi chemând numel Domnului Isus, a sfârşit-o repede cu suferinţa.

Robert Smith a fost adus la Newgate în 5 noiembrie. El era un om înalt şi subţire, foarte activ în multe domenii, mai ales în pictat întrucât găsea această activitate ca fiind relaxantă. Odată ce a fost convertit prin predicile lui Turner şi a altora, a devenit fervent în noua sa credinţă. Odată cu venirea la tron a reginei Maria, Smith a fost scos din slujba sa de la Windsor College, a fost arestat şi dus în faţa episcopului Bonner. Smith a avut patru înfăţişări şi a răspuns cu curaj la toate întrebările ce i s-au pus şi a discutat fără frică problemele teologice, ba a fost chiar dur, până când Bonner şi-a dat seama că nu ajunge cu el la nici un rezultat şi l-a condamnat în consecinţă pe 12 iulie.

În timpul cât a stat în închisoare, Smith a fost folosit de Dumnezeu ca să-i mângâie pe tovarăşii săi de suferinţe. Fiind dus la rug pe 8 august, s-a hotărât să se poarte la fel spunându-le tutror celor prezenţi că este sigur de învierea trupului său. “Şi sunt sigur că Dumnezeu vă va da un semn în privinţa aceasta”, a adăugat el. Când era deja ars pe jumătate şi negru de fum, toată lumea credea că a murit deja, dar el dintr-odată s-a îndreptat, şi-a ridicat cioatele braţelor şi a bătut din ele plin de bucurie ca apoi să se prăbuşească înapoi în foc.

Stephen Harhood şi Thomas Fust au murit cam în acelaşi timp cu Robert Smith şi George Tankervil, fiind judecaţi şi condamnaţi împreună cu aceştia. Unul din ei a fost ars pe rug la Stratford iar celălalt la Ware. William Hale a murit la Barnet.

Din cei zece oameni care au fost condamnaţi de Bonner dintr-odată, şase au fost executaţi în diverse locuri iar alţii trei, George King, Thomas Leyes şiJohn Wade s-au îmbolnăvit atât de rău în închisoare că a trebuit să fie duşi în nişte case din Londra, unde au şi murit. Trupurile lor au fost aruncate pe câmp, dar credincioşii le-au îngropat pe timp de noapte. Ultima din cei zece, Joan Laysh sau Laysford s-a bucurat un timp de suspendarea pedepsei dar până la urmă a fost martirizată şi ea.

Groapa martirilor unde au fost aruncati peste 41 de martiri, dupa ce au fost schingiuiti sau arsi pe rug- in zona Canterbury, Anglia


Anunțuri

Which Old Testament texts did Jesus prefer? How many of the OT books did Jesus quote?


source – http://www.bible.ca

Introduction:

  1. Jesus quoted from 24 different Old Testament books.
  2. The New Testament as a whole quotes from 34 books of the Old Testament Books. These 5 books are never quoted in the New Testament: Ezra, Nehemiah, Esther, Ecclesiastes, Song of Solomon.
  3. It is not significant that these books: Ezra, Nehemiah, Esther, Ecclesiastes, Song of Solomon, were never quoted in the New Testament, because they were part of „collections” of Old Testament books. Since other books within the same collection were quoted, this shows them too to be inspired.
  4. The New Testament never quotes from the any of the apocryphal books written between 400 – 200 BC. What is significant here is that NONE of the books within the „apocryphal collection” are every quoted. So the Catholic argument that „the apocryphal books cannot be rejected as uninspired on the basis that they are never quoted from in the New Testament because Ezra, Nehemiah, Esther, Ecclesiastes, Song of Solomon are also never quoted in the New Testament, and we all accept them as inspired.” The rebuttal to this Catholic argument is that „Ezra, Nehemiah, Esther” were always included in the „history collection” of Jewish books and „Ecclesiastes, Song of Solomon” were always included in the „poetry collection”. By quoting one book from the collection, it verifies the entire collection. None of the apocryphal books were ever quoted in the New Testament. Not even once! This proves the Catholic and Orthodox apologists wrong when they try to defend the apocrypha in the Bible.

A. What books were in each of the three collections:

  1. The Law (Torah) – Genesis, Exodus, Leviticus, Numbers, and Deuteronomy
  1. The Prophets (Neviim) – Joshua, Judges, 1 & 2 Samuel (one volume), 1 & 2 Kings (one volume), Isaiah, Jeremiah, Ezekiel, the 12 Minor Prophets (one volume)
  1. The Writings (Kethubim) – Psalms, Proverbs, Job, Ruth, Song of Solomon, Ecclesiastes, Lamentations, Esther, Daniel, Ezra and Nehemiah (one volume), 1 & 2 Chronicles (one volume)

B. Jesus and the Old Testament:

  1. Jesus, like all the Jews of the first century, divided the Old Testament into three „collections”: the law, the prophets, the psalms. Jesus said: „These are My words which I spoke to you while I was still with you, that all things which are  written about Me in the Law of Moses and the Prophets and the Psalms must be fulfilled.” (Luke 24:44)
  2. Sometimes the sum of the Old Testament was referred to as two collections: the law and the prophets. Intestingly, Jesus referred to Psalm 82:6 as „Law”: „Jesus answered them,  „Has it not been written in your Law, ‘I said, you are gods’?” John 10:34. This may explain why most of the time there were two collections referred to as a sum for the whole.
  3. „Do not think that I came to abolish  the Law or the Prophets; I did not come to abolish but to fulfill. Matthew 5:17
  4. „For all  the prophets and the Law prophesied until John. Matthew 11:13
  5. ” The Law and the Prophets were proclaimed until John; since that time the gospel of the kingdom of God has been preached, and everyone is forcing his way into it. Luke 16:16
  6. Philip found Nathanael and said to him, „We have found Him of whom Moses in  the Law and also the Prophets wrote—Jesus of Nazareth, the son of Joseph.” John 1:45
  7. After the reading of  the Law and the Prophets the synagogue officials sent to them, saying, „Brethren, if you have any word of exhortation for the people, say it.” Acts 13:15
  8. „But this I admit to you, that according to the Way which they call a sect I do serve the God of our fathers, believing everything that is in accordance with the Law and that is written in the Prophets; Acts 24:14

C. An essay by Craig A. Evans:

Lee Martin McDonald, James A. Sanders, Editors: The Canon Debate; Craig A. Evans, The Scriptures of Jesus and His Earliest Followers, p 191-194, 2002

Did Jesus Recognize a Specific Text of Scripture?  It does not appear so, for his usage of scripture is allusive, paraphrastic, and-so far as it can be ascertained-eclectic. We find agreement with the proto-Masoretic text, with the Hebrew under-lying the Septuagint (perhaps even the Septuagint itself), and with the Aramaic para-phrase. Several examples from each category will illustrate the phenomena. The examples that are chosen are the most obvious, in that they stand over against the readings in the other versions.

A. Agreements with the Proto-Masoretic Text

Some of Jesus’ quotations and allusions to scripture agree with the proto-Masoretic text against the Septuagint. In the parable of the Growing Seed (Mark 4:26-29) Jesus alludes to Joel 4:13 (ET 3:13): „he puts in the sickle, because the harvest has come.” Mark’s therismos („harvest”) renders literally the Hebrew gsyr, unlike the Septuagint’s trygetos („vintage”). In Matt 11:29 Jesus bids his hearers to take his yoke upon them: „and you will find rest [anapausin] for your souls.” The saying alludes to Jer 6:16 in the Hebrew, where the Lord speaks through his prophet: „walk in (the good way), and find rest (nirgw`] for your souls”; and not to the Septuagint, which renders the passage: „and you will find purification [hagnismon] for your souls.” In Mark 13:8 Jesus warns his disciples that in the tribulation that lies ahead „nation will rise against nation, and kingdom against kingdom.” He alludes to Isa 19:2 in the Hebrew, which in part reads: „city against city, kingdom against kingdom”; the Septuagint, in contrast, reads: „city against city, province against province.” In Luke 16:15 Jesus asserts that „what is exalted among humans is an abomination [bdelygrna] in the sight of God.” This alludes to Prov 16:5 in the Hebrew, where the wise man claims: „Every one who is arrogant is an abomination [tw’bh] to the LORD”; not to the Septuagint: „Every arrogant person is unclean [akathartos] before God.” Finally, In the words of institution, Jesus speaks of his blood, „which is poured out [ekchynnomenon] for many” (Mark 14:24), which alludes to Isa 53:12 in the Hebrew: „he poured out [h’rh] his soul to death”; not in the Septuagint: „his soul was given over (paredothe] to death.”

B. Agreements with the Septuagint.

Jesus’ scripture quotations and allusions sometime agree with the Septuagint against the proto-Masoretic Hebrew. Jesus’ quotation of Isa 29:13 is quite septuagintal, both in form and meaning (cf. Mark 7:6-7). The identification of John the Baptist as Elijah who „restores” (apokathistanei) all things (Mark 9:12) seems dependent on the Septuagint form (apokatastesei), or at least a Septuagintal form of Hebrew, not the proto-Masoretic Hebrew, which reads hshyb („return” or „turn back”). Curiously, both of these elements are found in Sir 48:10, in which the returning Elijah is expected „to turn [Septuagint: epistrepsai; Hebrew: lush},b] the heart of the father to the son, and to restore [Septuagint: katastesai; Hebrew: lhkyn] the tribes of Jacob.” Both elements may well have been present in the original Hebrew version of Sirach.22 The quotation of Ps 8:3 (ET 8:2) in Matt 21:16 follows the Septuagint. But this may be the work of the evangelist. Finally, the highly important allusions to phrases from Isa 35:5-6; 26:19; and 61:1 in Matt 11:5 = Luke 7:22 agree in places with the Septuagint. Of course, agreements with the Septuagint no longer require us to think that Jesus read or quoted the Septuagint .23 Thanks to the Bible scrolls of the Dead Sea region, we now know that there were Hebrew Vorlagen underlying much of the Greek Old Testament. Indeed, there are examples where Jesus’ quotations of and allu-sions to scripture agree with some Greek versions against others. Jesus’ use of the Bible attests the diversity of the textual tradition that now, thanks to the Scrolls, is more fully documented.

C. Agreements with the Aramaic.

There are also several important examples of agreement with the Aramaic tradition, which arose in the synagogue and eventually assumed written form as the Targum. These examples will be treated in more detail.

There are significant examples in which Jesus’ language agrees with the Aramaic tradition. The paraphrase of Isa 6:9-10 in Mark 4:12 concludes with ” . . . and it be forgiven them.” Only the Isaiah Targum reads this way.zb The Hebrew and the Septuagint read „heal.” The criterion of dissimilarity argues for the authenticity of this strange saying, for the tendencies in both Jewish-” and Christian 21 circles were to understand this Isaianic pas-sage in a way significantly different from the way it appears to be understood in the Markan tradition. The saying, „All those grasping a sword by a sword will perish” (Matt 26:52), has dictional agreement with Targum Isaiah 50:11: „Behold, all you who kindle a fire, who grasp a sword! Go, fall in the fire which you kindled and on the sword which you grasped!” The items that the targum has added to the Hebrew text are the very items that lie behind Jesus’ statement. Jesus’ saying on Gehenna (Mark 9:47-48), where he quotes part of Isa 66:24, again reflects targumic diction. The Hebrew and the Septuagint say nothing about Gehenna, but the targum has: ” . . . will not die and their fire shall not be quenched, and the wicked shall be judged in Gehenna. . . .” The verse is alluded to twice in the Apocrypha (Jdt 16:17; Sir 7:17), where, in contrast to Hebrew Isaiah, it seems to be looking beyond temporal punishment toward eschatological judgment. But the implicit association of Gehenna with Isa 66:24 is distinctly targumic. And, of course, the targumic paraphrase is explicitly eschatological, as is Jesus’ saying. The distinctive reading found in Targwn Pseudo-Jonathan Lev 22:28, „My people, children of Israel, as our Father is merciful in heaven, so shall you be merciful on earth,” lies behind Jesus’ statement in Luke 6:36: „Become merciful just as your Father is merciful.” While it is unlikely that Jesus has quoted the Targum,21 and even less plausible that the Targum has quoted him ’30 the parallel demands explanation. Most probably the Targum and Jesus both repeat a saying that circulated in first-century Palestine (cf. y Ber. 5:3; y. Meg. 4:9).

There are other instances of thematic and exegetical coherence between Jesus’ use of scripture and the Aramaic tradition. The parable of the Wicked Vineyard Tenants (Mark 12:1-12 par.) is based on Isaiah’s Song of the Vineyard (Isa 5:l-7), as the dozen or so words in the opening lines of the Markan parable demonstrate. But Isaiah’s parable was directed against the „house of Israel” and the „men of Judah” (cf. Isa 5:7). In contrast, Jesus’ parable is directed against the „ruling priests, scribes, and elders” (cf. Mark 11:27), who evidently readily perceived that the parable had been told „against them” and not against the general populace (cf. Mark 12:12). Why was this parable so understood, when it is obviously based on a prophetic parable that spoke to the nation as a whole? The answer is found once again in the Isaiah Targum, which in place of „tower” and „wine vat” reads „sanctuary” and „altar” (cf. Isa 5:2 and Tg. Isa 5:2),3′ institutions which will be destroyed (cf. Isa 5:5 and Tg. Isa 5:5). The Isaiah Targum has significantly shifted the thrust of the prophetic indictment against the priestly establishment. Jesus’ parable seems to reflect this orientation: the prob-lem does not lie with the vineyard; it lies with the caretakers of the vineyard. A few of these components appear outside of the New Testament and the Isaiah Targum. In 1 Eiioch 89:66-67 the temple is referred to as a „tower.” Its first destruction is referred to, but with-out any apparent allusion to Isa 5. This Enochic tradition appears in Barnabas 16:l-5, where it is applied to the second destruction, but without reference to either Isa 5 or Mark 12. Thus the coherence between Targum Isaiah 5 and Mark 12 is distinctive, and probably cannot be explained away as coincidence. 4Q500, which dates to the first century B.C.E., alludes to Isaiah’s parable of the Vineyard and applies it to the Temple, demonstrating the antiquity of the exegetical orientation presupposed later in Jesus and later still in the Targum.

Even the problematic quotation of Ps 118:22-23 may receive some clarification from the targum. Klyne Snodgrass has argued plausibly that its presence is due to a play on words between „the stone” (h’bn) and „the son” (hbn), which probably explains the read-ing in Targiini Ps 118:22: „The son which the builders rejected. . . .”3′ This kind of word play is old and is witnessed in the New Testament (cf. Matt 3:9 par.: „from these stones God is able to raise up children [which in Aramaic originally could have been „sons”] to Abraham”; cf. Luke 19:40) and in Josephus (B.J. 5.6.3 §272). The quotation was assimi-lated to the better known Greek version, since it was used by Christians for apologetic and christological purposes (cf. Acts 4:11; 1 Pet 2:4, 7), and possibly because second generation Christians were unaware of the original Aramaic word play.

Perhaps most important of all is Jesus’ proclamation of the kingdom of God: „The time is fulfilled, and the kingdom of God has drawn near; repent, and believe in the good news” (Mark 1:15). Jesus’ „good news” (etiangelion) harks back to the „good news” (bgr) of Isaiah, but not in the Hebrew: „O Zion, you that bring good news … say, `Behold, your God”‘ (40:9); or „who proclaims good news of good … who says to Zion, `Your God reigns”‘ (52:7); rather, in the Aramaic: „prophets who proclaim good news to Zion … say, `The kingdom of your God is revealed”‘ (Tg. Isa. 40:9); or „who proclaims good news … who says to … Zion, `The kingdom of your God is revealed”‘ (Tg. Isa. 52:7). (Lee Martin McDonald, James A. Sanders, Editors: The Canon Debate; Craig A. Evans, The Scriptures of Jesus and His Earliest Followers, p 191-194, 2002)

Blogosfera Evanghelică

ceas

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari

Click pe harta pt ora actuala

 

http://www.clocklink.com/clocks/HTML5/html5-world.html?Vancouver&Chicago&Athens&480&blue