Creștinismul și religia – menite să dispară? Marea Britanie arată lumii cum religia, aşa cum o ştim noi, poate să moară

Nici o alta generatie trecuta nu a incercat mai multe „metode” de a atrage tinerii la biserica ca si generatia actuala, si totusi rezultatul a fost asa cum descrie Norel Iacob – O „incapacitate a creştinismului de a-şi transfera valorile către noile generaţii”.

Autorul articolului da tot el  raspunsul si solutia acestei probleme prin aceasta afirmatie: „Creştinismul fără o credinţă vie şi transformatoare în Iisus Christos, alături de o convingere a existenţei păcatului şi a nevoii omului şi a planetei de a fi recreaţi, nu mai are identitate.”  Problema este ca: Evanghelia lui Isus Hristos nu mai este in centrul bisericilor care sunt pe cale de disparitie.

Norel Iacob via http://www.semneletimpului.ro un articol mai vechi, dar important:

Să construim o morală care să conţină suficientă religie pentru ca acţiunile noastre să aibă sens, dar nu prea multă. Prea multă religie aduce după sine recăderea în lumea obscură a vremurilor preistorice şi sfârşitul maşinăriei moderne”. (Jean-Claude Barreau)

Afirmaţia lui Jean-Claude Barreau devine şi mai interesantă în contextul în care Callum G. Brown anunţa, în 2001, moartea „Britaniei creştine”. În cartea cu acelaşi titlu, republicată în 2009 cu adăugiri, Brown nu face afirmaţii metaforice. Când vorbeşte despre moartea creştinismului britanic, nu se referă doar la declin, ci anunţă argumentat dispariţia „esenţei naţionale religioase”. Tonul său nu este pătimaş, nici anticreştin, nici măcar rece sau indiferent, şi conform finalului cărţii, analiza sa nu intenţionează să sugereze că restul lumii va urma exemplul britanic. Dar dacă teza lui Brown este adevărată, atunci „Marea Britanie arată lumii cum religia, aşa cum o ştim noi, poate să moară.”

Criza globală a creştinismului

În Europa occidentală mai ales, dar şi în multe părţi ale Statelor Unite, religia creştină, atât catolicismul, cât şi protestantismul, experimentează un regres în ceea ce priveşte numărul de membri din registre şi participarea la slujbele religioase. Mai puţini oameni se căsătoresc în faţa altarului şi mai mulţi neglijează botezul copiilor. Prezenţa noilor generaţii la şcoala duminicală sau la cursurile de catehizare se reduce. Unele biserici resimt lipsa personalului clerical, pentru că tot mai puţini tineri aleg să devină preoţi sau pastori.

Declinul este în cea mai mare parte recunoscut, dar explicaţiile sunt variate. La poli se află cei care cred că religia creştină trece printr-o perioadă dificilă, ce va fi urmată de o mare înviorare, şi cei care afirmă moartea inechivocă a creştinismului. Sunt şi teorii care fac distincţie între biserici şi susţin că doar protestantismul liberal este pe moarte. Istoricul Thomas Reeves consideră că singura speranţă a protestantismului liberal este recuperarea doctrinei şi a credinţei biblice. Însă Wade Clark Roof şi William McKinney , doi sociologi ai religiei, prevăd continuarea declinului creştinismului liberal, chiar şi în condiţiile în care acesta îşi va redefini teologia. Ca răspuns dat criticilor liberalismului, cercetătorul Diana Butler Bass argumentează pe baza propriului studiu că protestantismul moderat sau uşor liberal nu se mai află în declin, ci în post-declin, în prezent atrăgând din nou membri şi funcţionând sănătos.

Biserica reinventată – o soluţie?

Lumea creştină occidentală cunoaşte un nou fenomen: megabisericile. Mediatizată deja ca un mare succes, The Community Church Movement pare răspunsul creştin potrivit într-o lume postmodernă, sugerând că religia creştină nu va dispărea, ci doar se va transforma. Scott Thumma crede că „aceste forme au un potenţial extraordinar de a-i remodela pe membrii lor şi chipul religiei în Statele Unite. Dacă vor reuşi asta, şi probabil că vor reuşi… vor remodela lumea”. Megabisericile sunt biserici cu mii sau zeci de mii de membri, consolidate în zone suburbane. Profilul este nonconfesional, de orientare conservatoare, dar cu o viziune identitară distinctă  şi având ceva de oferit tuturor.

    Un exemplu cunoscut este Willow Creek Community Church. Pastorul Bill Hybels a mers din uşă în uşă şi le-a cerut oamenilor să-i spună ce nu le place şi ce şi-ar dori de la biserică. Din rezultatele obţinute, el a imaginat un tip de servicii de închinare user-friendly, orientate spre aspectele practice ale vieţii, fără apeluri pentru colecte, jargoane religioase sau mesaje care să trezească sentimente de vinovăţie. Thumma crede că astfel „liturghia devine relaxată, dar mesajul rămâne unul solid conservator”. Totuşi, concluziile unui sondaj autoevaluator realizat în 2004 la Willow Creek arăta că „biserica nu este chiar atât de eficientă precum am crezut…” (Bill Hybels). Sondajul a sugerat că aproape 25% dintre membrii de la Willow Creek se împotmoliseră în creşterea lor spirituală sau erau nesatisfăcuţi de biserică. Mulţi luau în considerare varianta despărţirii de congregaţie. Criticii megabisericilor s-au folosit de mărturisirea celor de la Willow Creek, dar există şi voci care consideră că studiul nu e relevant.

Tipuri de invitaţii folosite de megabiserici

(textele reprezintă idei de invitaţii la biserică, oferite de revistaOutreach)

– „Îţi aminteşti de biserica la care erai târât în copilărie? Acum e altfel… Biserica este diferită – jeanşi, muzică live, dialog real pentru oameni reali.”

– „Un nou tip de biserică! Dacă scaunele tari, predicile plictisitoare, imnurile vechi ţi-au scăzut interesul pentru biserică, atunci eşti aşteptat la noi. Vei găsi muzică electronică, dramatizări pasionante, predici puternice şi programe high-voltage pentru toată lumea. Un nou tip de biserică – şocant, nu?”

– „Nu te vei simţi ca un condamnat la închisoare în biserica noastră. La noi s-a renunţat la imaginea tradiţională a bisericii, dar nu la Dumnezeu. Suntem o biserică pentru cei care au renunţat la imaginea tradiţională a bisericii, dar nu la Dumnezeu.

Ce factori explică secularizarea?

Callum Brown consideră că toate încercările de a explica declinul creştinismului sunt negări ale realităţii secularizării. În schimb, el prezintă în cartea sa o teză nouă şi interesantă. Nu vede secularizarea din Marea Britanie ca pe un proces care a durat secole, ci unul care a apărut brutal, la începutul anilor ’60. Din punctul de vedere al lui Brown, la mijlocul secolului trecut, Marea Britanie s-a aflat în faza ultimei perioade pietiste. Era vremea în care Billy Graham aduna 100.000 de participanţi la o singură prezentare de-a sa. La scurtă vreme, a început dezastrul. Explicaţia lui Brown introduce un element de referinţă – creştinismul discursiv -, referindu-se la circulaţia mesajului, principiilor şi viziunii creştine despre viaţă, care, după 1963, scade dramatic. În numai cinci decenii, Marea Britanie a cunoscut o scădere fantastică a importanţei religiei, din cauza lipsei propagării autentice din om în om, din mamă în fiu, a „discursurilor” creştine. Indivizii, prin alegerea lor, sunt cei care au trimis creştinismul la periferia vieţii sociale.

Meritul tezei lui Brown e acela că personalizează fenomenul. Secularizarea, văzută până acum ca un proces de lungă durată care i-a afectat pe oameni treptat şi a dus, într-un mod impersonal, la devalorizarea religiei, capătă în cuvintele lui Brown accente personale şi credibile.

Filosofia, care a fost dorită de multe ori ca un auxiliar de preţ al teologiei (ancilla teologiae), a fost în realitate cea care a dominat şi influenţat teologia, aşa cum se poate vedea din istorie.

Explicaţia cea mai echilibrată însă ar trebui probabil să ţină cont de ambele aspecte. Pe de o parte, este clar că sinuciderea creştinismului înseamnă incapacitatea lui de a-şi transfera valorile către generaţiile următoare. Liberalismul are o parte semnificativă de vină aici, pentru că prin încercările lui de elibera creştinismul de „mituri”, a reuşit doar să se îndepărteze de esenţa viziunii şi doctrinei creştine. Dar şi conservatorismul se face vinovat – de rigiditate şi tradiţionalism. Pe de altă parte, este limpede că terenul a fost pregătit pentru această transformare de procesul, de secole, al schimbării la faţă a lumii prin influenţa filosofiei.

Lungul drum al emancipării ideilor

    Modernismul a fost construit prin influenţa Renaşterii, a Umanismului secular, a ideilor filosofice ale lui Descartes, Rousseau şi Kant şi a însemnat, în aceeaşi ordine, triumful individualismului, laicizarea concepţiei despre lume şi viaţă, naşterea raţiunii autonome (în locul ascultării de Dumnezeu), afirmarea bunătăţii inerente a omului (în locul firii umane păcătoase) şi formularea imperativelor categorice kantiene (morala naturală în locul moralei revelate).

    Postmodernismul a fost prevestit de Nietzsche, care a înfierat morala creştină, ridiculizând-o la extrem şi căutând din răsputeri să desfiinţeze „tablele legii”. Idealul lui Nietzsche, supraomul, era antiteza omului moleşit şi efeminat, marcat de remuşcări şi procese de conştiinţă. Sigmund Freud a eliberat omul de sub restricţiile moralei „civilizate” şi a legitimat libertinismul sexual. Pentru el, conştiinţa era un produs care nu a existat de la început în om. Omul trebuie să-şi urmeze instinctele sexuale şi nicio tradiţie religioasă nu trebuie să-l oprească, pentru că periclitează „selecţia vitală” – era părerea lui Freud.

Mai trebuie spus că relativismul moral, rezultant în postmodernism, este văzut de mulţi ca o adevărată realizare. Brown, care nu aplaudă dezintegrarea creştinismului din Marea Britanie, vede în relativism un câştig de proporţii, în lipsa căruia democraţia, raţiunea şi toleranţa ar fi în pericol. Şi Mircea Cărtărescu este convins că nihilismul lumii postmoderne este premisa necesară singurei abordări optimiste a lumii. În opinia sa, oamenii văd azi în valorile absolute sursa prejudecăţilor, a discriminării şi a totalitarismului, care au apărut în istorie în numele acestor valori. În acest context, postmodernismul promite eliberarea finală, ceea ce Rainer Maria Rilke numea odihna în sabatul postdatoriei, fără nicio obligaţie morală, religioasă sau naturală, cu excepţia obligaţiei de a fi tolerant.

Pandora, o istorie fără sfârşit („re-fermecarea lumii”)

Barreau trage concluziile cu privire la realizările umanităţii de la Renaştere şi până astăzi. Modernismul l-a demis pe Dumnezeu şi a întronat raţiunea; raţiunea a promis o „nouă etică naturală” şi progresul, dar a adus două războaie mondiale, Holocaustul, inechităţi sociale şi economice. Rezultatul a produs dezamăgire şi recunoaşterea eşecului gândirii moderniste – adică postmodernism. Astfel, ceea ce a început ca o mult aşteptată emancipare a generat treptat plictis, dispreţ, neîncredere, cinism şi pesimism, din faţa cărora omul caută să se refugieze în… supranatural. Secularizarea lumii creştine, susţinută de progresul aparent infailibil al ştiinţei, a avut până la urmă, cel puţin în parte, un efect de bumerang – a dus la o creştere a interesului faţă de supranatural şi o explozie a neopăgânismului în mijlocul civilizaţiilor creştine.

    Cuvintele lui Jean-Claude Barreau, citate la începutul acestui articol şi care păreau o ironie la prima vedere, îşi dezvăluie în acest context mesajul profund. Deşi este împotriva valorilor absolute (a se citi creştinism), pe care le vede ca pe o întoarcere la preistorie, el realizează nevoia unei morale  funcţionale, supuse perpetuu reinventării, care să ajute omenirea şi planeta să supravieţuiască. Barreau propune crearea unor sensuri care să ne răspundă la întrebări precum: „De ce să trăim?” şi „De ce să trăim împreună?”, răspunsuri capabile să ne dea vitalitatea de a merge mai departe. Nu degeaba spunea Malraux: „Secolul al XXI-lea va fi religios sau nu va fi deloc.”

Avatarul lui James Cameron este o bună ilustrare a acestei căutări umane. Filmul prezintă o religie de esenţă orientală, dezvoltată într-un cadru idilic, paradisiac, o religie fără accente absolutiste, nici măcar raţionaliste, ci mai degrabă interesată de simpla convieţuire cu misterul (o temă extrem de postmodernistă). Religia Avatarului nu este coercitivă, ci mai degrabă o iniţiere înspre eliberare, o reconectare armonioasă cu originalul, cu natura. Este un vis cu suficient de multă religie cât să ne dea un sens şi vitalitate, dar cu suficient de puţină religie cât să nu pretindă nimic, să nu creeze conflicte raţionale sau morale. Nu este Dumnezeu, dar este metafizică. Nu este viaţă veşnică, dar este o memorie veşnică, o continuitate dincolo de moarte, neînţeleasă, dar candidă, neprihănită.

„Frica de Dumnezeu a dispărut, dar o nouă frică se arată la orizont: o frică nedefinită, o frică generală.” Paraschiva Pop,Regresia moralei

Terra, o  istorie cu sfârşit

Incapacitatea creştinismului de a-şi transfera valorile către noile generaţii a fost provocată de propria îndoială, care a scos treptat creştinismul din sfera religiei şi l-a cantonat în sfera eticii. Conform lui George Knight, liberalismul protestant „deja pe la 1920 se debarasase de concepte ‘primitive’ precum naşterea din fecioară, învierea lui Christos, ispăşirea substitutivă, minunile, a doua venire, creaţionismul şi inspiraţia divină a Bibliei.” „Exact în acest punct au greşit liberalii anilor 1920. Iisus Christos, ‘Mielul lui Dumnezeu’ (aluzie la jertfa Lui) şi ‘Leul din Iuda’ (aluzie la judecata lui Dumnezeu), este elementul definitoriu al creştinismului. Au sterilizat Mielul şi, odată cu asta, s-au sterilizat pe ei înşişi.” În acelaşi timp, mulţi creştini care doreau „nu un Tată ceresc, ci un bunic ceresc”, un soi de „bunăvoinţă senilă”, au extirpat concepţia biblică despre păcat şi au rămas „doar cu jumătate de evanghelie…”.

Creştinismul fără o credinţă vie şi transformatoare în Iisus Christos, alături de o convingere a existenţei păcatului şi a nevoii omului şi a planetei de a fi recreaţi, nu mai are identitate.

Postmodernismul, care îngroapă deopotrivă morala creştină şi morala naturală, e departe de a fi un succes. Aduşi într-un vid moral, despre care unii spun că e cel mai bun lucru ce ni se întâmplă, oamenii descoperă că, în ciuda terapiei prin mass-media sau pe alte căi, nu se pot imagina fără conştiinţă. Şi aceasta pentru că omul are impulsuri morale în natura sa, iar societatea postmodernă începe să recunoască deschis că nu totul poate fi explicat de ştiinţă (de unde şi nevoia de „re-fermecare a lumii”). În acest context, creştinismul are ocazia unică de a le demonstra unor oameni dezamăgiţi de cultura dominantă că oferă o alternativă autentică. Nimeni nu are nevoie de un creştinism ezitant, de o carcasă culturală care înveleşte un miez de legende, ci oamenii au nevoie de un creştinism sigur pe el, care să le dea garanţia adevărului. Au nevoie să vadă trăirea autentică şi dovada vie a veridicităţii cuvintelor lui Iisus: „Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va elibera” (Ev. după Ioan 8:32).

Două rămân imperativele creştine în această epocă – pe de o parte, cel evanghelic: o viaţă trăită la înălţimea poruncii lui Iisus, „Să vă iubiţi unii pe alţii! Aşa cum v-am iubit Eu, tot aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii”, iar pe de altă parte, cel apocaliptic: revigorarea mesajului central al Apocalipsei, şi anume că singura soluţie reală şi definitivă pentru rezolvarea problemelor care confruntă lumea noastră este revenirea lui Iisus.

Istoria nu este deschisă. Şi mai ales istoria fără morală nu e o premisă pentru inventarea lumii ideale, pentru că, după cum arată teza cărţii lui Jared Diamond, Collapse: How Societies Choose to Fail or Succeed, egoismul este factorul decisiv în căderea civilizaţiilor de oriunde şi din totdeauna. Cei care speră că „din bube, mucigaiuri şi noroi” se vor  „isca frumuseţi şi preţuri noi” sunt nevoiţi să creadă într-o veritabilă a doua creaţie – din nihilismul postmodernist să se nască o lume ideală, bazată pe libertatea deplină. Poate că în faţa acestei teze, şi în faţa confesiunii postmoderniste că e nevoie totuşi de o morală, fie ea şi tranzitorie şi deschisă, devine mai evident că Biblia are o poziţie care merită notată: istoria, aşa cum o ştim, va avea sfârşit. Revenirea Fiului lui Dumnezeu va însemna a doua facere a lumii şi un nou început.


Leonard Ravenhill (9) Se caută: Proroci pentru vremuri de restrişte

Citeste

  1. Leonard Ravenhill (1) Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea
  2. Leonard Ravenhill (2) Rugăciunea atinge veşnicia
  3. Leonard Ravenhill (3) La amvoane, ungerea! În popor, strângerea!
  4. Leonard Ravenhill (4) Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?
  5. Leonard Ravenhill (5) O trezire într-un cimitir plin cu oase
  6. Leonard Ravenhill (6) Trezirea întârzie… fiindcă…
  7. Leonard Ravenhill (7) Unde sunt predicile acelea înflăcărate?
  8. Leonard Ravenhill (8) Credincioşii necredincioşi

Pavel inaintea Imparatului Agrippa source http://www.st-takla.org

Capul apostolului e deja jumătate în gura leului. Şi ce dacă! În faţa lui Agripa acest ucenic Pavel, plin de curaj şi de vitejie, n-are nici emoţii, nici rezerve. Nu-şi poate ţine gura niciodată, nicăieri. Curajul fizic îl face pe acest om brav să fie erou într-un anumit fel; curajul lui moral, cu care înfruntă opiniile oamenilor oricine ar fi ei, îl face erou într-alt fel. Amândouă acestea l-au ridicat pe Pavel la statura de Daniel al creştinilor în „groapa cu lei” a Romei. Oamenii pot distruge trupul unui proroc, dar pe proroc nu-l pot distruge.

Când scriu acum ceasul arată aproape miezul nopţii, iar pe fereastră se vede afară un cer negru ca o catifea. Transferaţi-le acestea în domeniul politic, şi veţi observa un cer fără nici o stea călăuzitoare. În domeniul moral, întunericul e şi mai gros. Ce să spunem de domeniul religiei! Cercetaţi câte emisiuni religioase sunt; căutaţi să vedeţi câţi privesc acum la televizor pe evangheliştii de frunte care au emisiuni la această oră; câţi „convertiţi” sunt cu adevărat creştini în urma eforturilor de anul trecut; când aţi terminat, îmi spuneţi rezultatul, şi atunci am să strig ca un uragan: „Luna trezirii n-a răsărit încă peste această generaţie de oameni care merge la iad, care Îl respinge pe Cristos, care aleargă nebuneşte spre judecată.” Azi nici măcar nu mai stăm „fără grijă în Sion!” Am trecut de faza aceasta. Azi dormim de-a binelea. În biserică, în loc de stâlpi avem perne.

Cum spuneam, apostolul Pavel, stând în faţa lui Agripa, avea deja capul pe jumătate în gura leului. Era conştient că picioarele groparilor nu erau departe, aşa că Pavel „dă drumul la tot focul” până ce imoralul de Agripa, fie el chiar rege, începe să se bâlbâie: „Curând mai vrei tu să mă convingi să mă fac creştin!” Apoi Festus, un simplu spectator, uită manierele eleganţei şi strigă în gura mare: „Pavele, eşti nebun! Prea multa ta învăţătură te face să dai în nebunie!” Pavel îl parează: „Nu sunt nebun, prea alesule Festus!” (Mi se pare că tonul vocii lui arată că păcătoşii din audienţă s-au înfuriat).

Spuneţi-mi însă, când predicăm Evanghelia cea veşnică, are cineva impresia că „delirăm” (aşa cum traduce Rotherham cuvântul „nebunie”) sau că „am înebunit” (cum îl traduce Weymouth)? Dimpotrivă, ne gândim la colectă, sau la numele nostru mare pe care trebuie să-l apărăm, sau ne gândim la părerile poporului pe care să nu le jignim.

Metodiştii şi-au încheiat nu demult în Anglia congresul anual, sau „Încorporarea Anuală a Poporului ce se cheamă Metodist”, un lucru pe care l-a început John Wesley în 1784: S-a ţinut la Newcastle (1958). În ciuda eforturilor colosale de evanghelism în masă şi a mult lăudatei „lucrări de discipolizare”, conducătorii metodişti au recunoscut cu lacrimi că „luminarea evanghelismului e aproape stinsă.” Printre ei sunt unii cu gândiri largi, cu inimi mari şi viziuni largi. Uitaţi-vă înăuntrul sălii de dezbateri. Stă în picioare Edwin Sangster, savant, teolog, autor, şi acum conducătorul Bordului de Misiune Internă al Metodismului. Nu respinge acuzaţia că metodismul e slăbănog şi (spun unii) aproape de moarte. Omul acesta e mişcat şi vorbeşte mişcător. Ascultaţi-l ce spune: „Ne luptăm cu ceva ce zace adânc în sufletul ţării. Pentru boala aceasta adâncă, avem nevoie de o terapie cu raze puternice Roengen, pe care nu le-am găsit încă.” Apoi adaugă: „Cu toată pasiunea şi părerea de rău îmi dau seama că în Anglia, în loc să aibe loc trezirea pe care o aşteptam cu toţii, înfloreşte agnosticismul. În ultimul an numărul membrilor Metodismului a fost la nivelul cel mai scăzut în ultimii 13 ani, şi peste 100.000 de copii au încetat să mai frecventeze clasele noastre de şcoală duminicală” (Întrerup aici: Nu cumva televizorul are ceva de-a face cu această scădere?) „În fiecare an din ultimii doisprezece, numărul predicatorilor a scăzut continuu; până ce în anul trecut a ajuns la 276.” (Acum 20 de ani, Dr. Sangster scrisese o carte: „Poate Metodismul să renască iar?”, ştiind de atunci că ceva era nesănătos în inima bisericii). Dar să-l lăsăm pe Edwin Sangster să-şi încheie frământata lamentaţie: „Am tras nădejde că vom putea chiar şi cu un număr mai mic de membrii să înaintăm, contând pe convingerile sănătoase ale noilor convertiţi. Dar, chiar şi cei din bănci duc o luptă disperată pentru credinţă.”

Iar Metodiştii din Anglia nu sunt singurii în starea aceasta perplexă. Spuneţi-mi, voi australienilor, cum e la voi? Ce face biserica în Africa de sud? În America numărul celor ce participă la închinăciune e la un număr record de mare; dar în statistici sunt cuprinşi şi evreii şi catolicii şi martorii lui Iehova, etc; apoi să nu uităm că închisorile sunt tixite iar sălile de divorţ ale tribunalelor sunt pline la refuz.

Oameni, care se laudă cu intenţiile lor bune dar care sunt de fapt sângeroşi şi nedrepţi, conduc guvernele multor popoare. „Cât de nesigur este capul ce poartă-n lume o coroană!” Pentru timpurile de azi strigătul martirilor e: „Până când zăboveşti, Stăpâne, să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” Strigătul celor vii (vreau să zic, al celor vii în Cristos, cu o viaţă lăuntrică în Dumnezeu) trebuie să fie: „Oare, Dumnezeule, nu vei face dreptate aleşilor tăi care strigă zi şi noapte către Tine, măcar că zăboveşti faţă de noi?” Se apropie ziua când mântuirea va deveni imposibilă, iar judecata inevitabilă.

Cui i s-a dat mult i se va cere mult. Milioane umblă în întuneric fiindcă nimeni nu le dă lumina. Ţările democratice poartă vinovăţia enormă prin faptul că au avut lumina şi au înăbuşit-o sub „obrocul afacerismului” sau „patul leneviei.” Păcatul acesta de Sodoma va trebui să primească pedeapsa Sodomei. „Iată care a fost nelegiuirea sorei tale Sodoma”, spune Ezechiel 16:49, „era îngâmfată, trăia în belşug şi într-o linişte nepăsătoare.” E nevoie de proroci pentru această zi a pierzării, pentru aceste vremuri de restrişte, oamenii ai lui Dumnezeu, care să vorbească „de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt.” Dacă nu-i mână Dumnezeu pe predicatori, atunci ce să mai aşteptăm de la ceilalţi. Dar, slavă Domnului, El şi azi lucrează!

Nimeni, nici Ghedeon, azi nu mai are neplăceri din cauza vedeniilor. Nu vorba, ci fapta e cea care aprinde mânia celor ofensaţi. Când Ghedeon a dărâmat altarul lui Baal, abia atunci s-a deslănţuit furia iadului. Când Ioan Botezătorul le-a spus preoţilor „năpârci” şi s-a ridicat împotriva desfrâului lui Irod, atunci şi-a semnat verdictul de moarte. Da, avem nevoie de proroci pentru aceste vremuri de restrişte! Priviţi la interesul crescând faţă de cultele false: Revista Newsweek, din 4 august 1958, spune că Homer Knorr, preşedintele „Societăţii de Biblii al Turnului de Veghe” va închiria stadionul din New York pentru o mare întâlnire a martorilor lui Iehova, cea mai mare de până acum (150.000 adunaţi laolaltă); şi acesta e un semn al creşterii lor. Evenimentul va ţine opt zile şi se va încheia cu un botez a 4.600 de predicatori fanatici, care – fără plată – vor porni peste mări şi ţări cu religia lor care Îl neagă pe Cristos, suceşte Cuvântul lui Dumnezeu şi e născocită de oameni, ca să mai facă un ucenic ca ei, dar de şapte ori mai rău. Nu vă face să vă gândiţi puţin, în special după ce spusesem mai înainte că în Anglia frecventarea bisericilor şi numărul predicatorilor e la nivelul cel mai scăzut din istorie?

Mai poate oare acest sistem bine organizat dar paralizat, pe care îl numim creştinism, să mai reziste mult pe pământ? Să aibă oare Sangster dreptate când spune că nu s-a găsit încă remediul pentru boala care a cuprins această naţiune? (N-ar fi mai bine să spunem că eşecul e din cauza părăsirii metodei vechi, a predicării pocăinţei de păcate, a naşterii din nou şi a sfinţirii?) A rămas în inima mea ascunsă o mângăiere; v-o împărtăşesc acum. Când va veni trezirea care vine de sus, pe care o trimite Dumnezeu, va distruge în câteva săptămâni tot ce a încercat să zidească ani la rând acest modernism religios plin de hulă. Prinşi în torentul Duhului Sfânt, aceşti înşelători şi răstălmăcitori ai Bibliei îşi vor vedea luată de ape „casa lor zidită pe nisip”. Capul omenirii e bolnav şi inima e leşinată. În socotelile omeneşti suntem la capătul funiei. Totul e gata „pregătit” pentru marea explozie a veacurilor, care va despica pământul cu distrugerea nucleară. Iadul îşi cască gura şi mai larg ca să înghită prada acestor teologi modernişti murdari, prinşi în plasă fiindcă au schimbat sângele Domnului Isus cu o „zeamă de linte” (unii îi spun: „critica superioară”). Cu capetele umflate şi inimile chircite, aceştia îşi vor vedea atunci nebunia.

Braţ al Domnului, trezeşte-te! Întăreşte-te! Acesta e ceasul trezirii! Acesta e ceasul pierzării! Unde sunt oamenii lui Dumnezeu? Profeţii pot fi însoţiţi de minuni, dar trebuie să aibe un mesaj! În felul lor modern, oamenii zăpăciţi de duhul lumii, întreabă: „Avem vreun cuvânt de la Domnul?” Ei ştiu că nu poate veni că un cuvânt inteligent nu poate veni din altă parte. Fiindcă Dumnezeu nu poate să mintă, Ioel 2 şi Maleahi 3 se vor împlini. „Şi deodată va intra în templul Său Domnul pe care-L căutaţi!” Ce mângăiere! Acum uscăciune; în clipa următoare eliberarea! Cu zece minute înainte ca să sosească Ioan Botezătorul nimeni nu ştia că e acolo. Aşa cum a mai fost, sunt sigur, va fi iarăşi! Dumnezeu va capta urechea şi inima şi gura cuiva. Oameni, ascunşi în taină acum, se vor ridica deodată să vorbească în puterea Duhului adevărurile înflăcărate pe care poporul are nevoie să le cunoască. Şi cuvintele lor vor arde ca focul topitorului. Cu lungă şi îndelungă răbdare însă, Dumnezeu aşteaptă!

Dar când Se va ridica, „cine va putea să sufere ziua venirii Lui?” La suflarea Duhului, oamenii care acum „trag după ei nelegiuirea cu funiile minciunii”, se vor îndoi ca un lan de grâu în bătaia vântului. Cancelariile ateiştilor vor tremura la ştirile operaţiilor supranaturale pe care le va înfăptui Dumnezeu. O, dacă ar precipita El trezirea în China, Rusia, Germania, etc., – ţări pârjolite de focul propagandei ateiste. Pe de o parte, acestea au mare nevoie de trezire; dar, pe de alta, ţările libere au nevoie de o nouă provocare la misiune, aşa cum a fost chemat Iona să meargă la Ninive.

Faraon în cele din urmă s-a plecat sub presiunea celor zece plăgi, şi, condus de Moise, poporul Israel a ieşit victorios. Azi avem alte zece plăgi, mai fioroase, mai sinistre, mai puternice decât acelea (fiindcă sunt pe scară mondială, nu restrânse la graniţele Egiptului); dar chiar aceste plăgi n-au topit inima omului modern, ci l-au împietrit şi mai tare, l-au făcut mai rău, mai arogant.

Unde e azi Moise să pornească înainte?

Oare vom lăsa ca să piară lumea în lagărul sclaviei imorale, iar noi să nu facem nimic spre a-i elibera? Ne complăcem să fim doar spectatori, în timp ce Lucifer, cu milioane de oameni legaţi de carul său infernal, mătură suflete pe drumul cel „larg” înspre întunericul veşnic? Trebuie să învăţăm secretul acelor binecuvântaţi eroi despre care Cuvântul spune că „prin credinţă au cucerit ei împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, au astupat gurile leilor” („Leul” acela care dă târcoale, răcneşte şi caută pe cine să înghită).

Pentru ziua de azi, a pierzării şi prăbuşirii, protestantismul nostru palid, jalnic, paralizat, are nevoie de oameni care să fie umpluţi şi călăuziţi de Dumnezeu.

Se caută – proroci ai lui Dumnezeu!

„Un botez al sfinţeniei, o demonstrare publică a vieţii în Cristos, iată nevoia strigătoare la cer a zilei de azi”.
Duncan Campbell

„Isus a venit să aducă din ceruri focul sfânt,
Să ne aprindă-n inimi al dragostei altar
Oh, dacă ne-ar cuprinde pe-ntregul pământ
Înflăcăra slăvită aprinsă la Calvar!

Botezul fără seamăn al focului cel sfânt,
Din ceruri limbi de flăcări, pe-altar – inima mea!
Botezul ce ne strânge pe toţi în legământ
Când Duhul Sfânt Îşi pune în noi pecetea Sa!
George Crofy

„Aceiaşi membrii ai bisericilor creştine care sâmbăta strigă în gura mare la meci, ca indienii la atac, duminica stau în biserici ca statuile de lemn”.
Vance Havner

„Nu poate fi nici o trezire spirituală cât timp „Amin!” şi „Ochi înlăcrimaţi” lipsesc din biserici”.
C. G. Finney


In Awe of God’s Creation – World’s most beautiful lakes – Cele mai frumoase lacuri din lume

More beautiful photography on these pages – and a home page in the last link with links to dozens of photo and video pages

Plitvice Lakes, Croatia

In any given day, the Plitvice Lakes in Croatia can emit hues ranging from green and grey to blue and azure. Minerals and organisms residing in the series of sixteen interconnected lakes in combination with shifting sunlight provide this spectacular rainbow dance several times a day. Add to that the waterfall connecting the separate lakes and the surrounding woodland populated by deer, bears, wolves and birds, and the Plitvice Lakes are something out of a fairytale.

In oricare zi, Lacul Plitvice din Croatia emite diferite nuance ale culorilor verde si albastru produse de mineralele si organismele din cele 16 lacuri conectate impreuna cu lumina soarelui care produc curcubeuri peste tot. Pe langa minunatele cascade, padurile din imprejurime sunt populate cu caprioare, ursi, lupi, pasari care face ca Lacul Plitvice sa apara ca o tara a povestilor.

Plitvice Lake in the winter – Lacul Plitvice IARNA:

Five-Flower Lake, China

The pristine water of Wuhua Hai, or Five-Flower Lake, is the pride of Jiuzhaigon National Park in China. The shallow lake glistens different shades of turquoise and its floor is littered with fallen ancient tree trunks.

Apele cristaline al lui Wuhua Hai, sau Lacul Cinci Flori, este mandria Parcului National Jiuzhaigon din China. Apa mica a lacului straluceste cu diferite nuante al albastrului „turquoise” si fundul lacului este plin de trunchiuri de pomi cazuti cu sute de ani in urma.

Lake Matheson, New Zealand

Melissani Cave Lake, Greece

The Melissani Cave Lake, located near Kefalonia, Greece, was a hidden treasure up until the roof of the cave collapsed after an earthquake in 1953. The mystical sky-blue lake, surrounded by a thick forest, is its most charming in July and August when sunlight pervades the area, changing the color of the water and reflecting it on the surrounding walls.

Lacul din Pestera Melissani, aproape de Kefalonia, Grecia, a fost o comoara ascunsa pana in anul 1953 cand tavanul pesterei s-a prabusit in timpul unui cutremur. Culoarea apei este albastra ca si culoarea cerului, si lacul este inconjurat de padure deasa. Peisajul cel mai frumos se vede in luna Iulie si August cand lumina soarelui patrunde pestera si schimba culoarea apei care reflecteaza culorile pe peretii pesterei.

Reed Flute Cave Lake, China

The Reed Flute Cave is a natural limestone cave located in Guilin, Guangxi of China. The cave is covered in historical inscriptions dating back to the Tang Dynasty in 792 AD. Though it was an attraction for thousands of year’s prior, it was only rediscovered by a group of refuges in the 1940s. Today, the cave and its multicoloured lake are renowned the world over.

O pestera de calcar in Guilin, China. Pe pereti se afla tot felul de inscripti din anul 792 A.D. pe timpul Dinastiei Tang. Desi pestera a fost descoperita de mii de ani, doar recent a fost redescoperita de un grup de refugiati in ani 1940. Astazi, pestera si lacul multi colorat este recunoscut in toata lumea.

Yucatan Cave Lake, Mexico

The Yucatan Cave Lake in the Yucatan Peninsula is Mexico’s prized possession. Aside from the overwhelming beauty emitted by the secret water hole, the lake is revered as a gift from the Mayan god. Unfortunately for visitors, this means that aside from physically being hard to get to, locals and visitors are actually banned from frolicking in its waters.

Lacul Pesterei Yucatana din Peninsula Yucatana este mandria Mexicului. Pentru ca lacul este venerat ca fiind cadou de la un dumnezeu Mayan, intrarea in pestera si la lac este interzisa.

via All that is interesting

Jews for Jesus presents Awakening (narrated by Stephen Baldwin)

You can watch another video from Jews for Jesus here.

Jews for Jesus. Every summer they take one month in New York to spread the good news of Jesus, they call it „Making the Messiah-ship of Jesus and unavoidable issue to our jewish people”. It is a tradition that started in 1974 with its founder, Moishe Rosen, who brought in a group of twenty somethings into New York, to do „something outrageous” – to share the gospel in a public way. Radical street evangelism was a top priority in order to awaken New Yorkers to the issue of Jesus as the Jewish Messiah.

Published on Jun 7, 2012 by 

Directed by award winners Herb & Amy Kossover and narrated by actor Stephen Baldwin, the 30-minute DVD Awakening transports you to the streets of New York as Jews for Jesus’ next generation of missionaries engages seekers with the gospel.

Social media, including Twitter and Facebook are employed along with tried and true broadsides (contemporary humorous tracts), music and street surveys. Many reject their message. Others have their lives changes forever. The work is physically demanding and emotionally draining. But as Jews for Jesus’ Rebekah Smith puts it, „It’s awakening the Jewish community. If we don’t do it, who’s going to?”

Awakening will inspire you to share your faith, partner with Jews for Jesus and pray hard for these efforts.

Order the full film here http://www.jewsforjesus.org/store/awakening.html

Surf the Desiring God website in 10 different languages

via desiringGod.org – http://www.desiringgod.org/blog/posts/surf-our-site-in-10-languages

We are extremely thankful to Desiring God for continually translating their sermons and making them available in so many different languages. Presently they have  versions in:

  1. Spanish,
  2. Portuguese,
  3. Chinese,
  4. Arabic,
  5. Russian,
  6. Romanian,
  7. Czech,
  8. Persian, and
  9. Swahili.

You can go to any of those sites, and you can browse all of the resources Desiring God has in that particular language.

Resources in additional languages can be found in Desiring God’s Language Index, which is also accessible via the language menu. Read more on Desiring God here http://www.desiringgod.org/blog/posts/surf-our-site-in-10-languages

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari