Claudius Samartinean – Biserica Peniel Viena

Published on May 17, 2012 by  CLAUDIUS SAMARTINEAN

Mai multe predici aici

Leonard Ravenhill (13) Se caută: Un proroc care să predice predicatorilor!

Cititi capitolele anterioare:

  1. Leonard Ravenhill (1) Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea
  2. Leonard Ravenhill (2) Rugăciunea atinge veşnicia
  3. Leonard Ravenhill (3) La amvoane, ungerea! În popor, strângerea!
  4. Leonard Ravenhill (4) Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?
  5. Leonard Ravenhill (5) O trezire într-un cimitir plin cu oase
  6. Leonard Ravenhill (6) Trezirea întârzie… fiindcă…
  7. Leonard Ravenhill (7) Unde sunt predicile acelea înflăcărate?
  8. Leonard Ravenhill (8) Credincioşii necredincioşi
  9. Leonard Ravenhill (9) Se caută: Proroci pentru vremuri de restrişte
  10. Leonard Ravenhill (10) Focul naşte foc!
  11. Leonard Ravenhill (11) De ce atâta nepăsare?
  12. Leonard Ravenhill (12) O biserică dezorientată, într-o lume pierdută!

photo source Wikipedia

A încerca să măsori soarele cu liniarul n-ar fi mai greu ca încercarea de a-l măsura pe Ioan Botezătorul după standardele noastre moderne. La Iordan, mulţimile curioase întrebau: „Oare ce va fi pruncul acesta?” Li s-a răspuns: „El va fi mare înaintea Domnului!”

În zilele de azi am fost risipitori cu înţelesul cuvântului „mare”, căci confundăm proeminenţa cu eminenţa. În zilele acelea Dumnezeu nu căuta nici preot, nici proroc, ci un om. Dar, erau atunci, ca şi azi, o sumedenie de oameni; dar toţi erau prea mici. Dumnezeu căuta un om mare pentru o misiune mare.

Probabil că Ioan Botezătorul n-ar fi îndeplinit nici una din condiţiile ca să devină profet, dar avea calităţile de profet. Imediat înainte de apariţia sa pe scena istoriei e o perioadă de patru sute de ani de întuneric, fără nici măcar o singură rază profetică. Patru sute de ani fără nici un singur: „Aşa vorbeşte Domnul!” Patru sute de ani de accelerare a descompunerii spirituale. Având ca ispăşire râuri de sânge de tauri, având ca mijlocitori o armată de preoţi supra-hrăniţi, Israel, naţiunea favorizată a lui Dumnezeu, era pierdută în ceremonii, sacrificii şi circumcizii.

Dar ce n-a putut face o armată de preoţi în patru sute de ani, a făcut în şase luni un singur om „trimis de Dumnezeu”, Ioan Botezătorul, omul modelat de Dumnezeu, plin de Dumnezeu, aprins de Dumnezeu.

Împărtăşesc vederile lui E. M. Bounds că Îi trebuie lui Dumnezeu douăzeci de ani ca să formeze un predicator. Pregătirea lui Ioan Botezătorul s-a făcut în pustiul tăcerii, în universul de linişte al lui Dumnezeu. Da, Dumnezeu îi duce acolo pe toţi cei pe care vrea să-i facă mari. De pildă, Saul din Tars. Deşi pe fariseul acesta mândru, păstrătorul legii, de o inteligenţă colosală şi de un pedigriu lăudat, Cristos l-a întâmpinat pe drumul Damascului, totuşi i-au trebuit trei ani în Arabia ca să se golească de lucrurile vechi şi să se dezvete de tot ce învăţase, până când avea să spună: „Dumnezeu mi s-a arătat şi mie!” Da, Dumnezeu a fost în stare să umple într-o clipită pe cel care a avut răbdare ani de zile să se golească. Aleluia!

Domnul Isus a spus: „Duceţi-vă!” Dar tot El a spus: „Rămâneţi!” Încercaţi lucrul acesta: Izolaţi-vă de lume pentru o săptămână, cu pâine şi apă numai, fără nici o carte în afară de Biblie, fără nici un vizitator în afară de Duhul Sfânt. Vă garantez, fraţi predicatori, că omul acela ori se sfărâmă pe sine ori va străpunge carapacea şi va ieşi să schimbe lumea. Despre omul acela, ca şi despre Pavel, se va speria iadul!

Ioan Botezătorul a trecut prin şcoala aceasta a lui Dumnezeu, şcoala tăcerii, acolo în pustie, înainte de a se fi arătat înaintea lui Israel. Şi cine era mai potrivit să răscolească duhul aţipit al naţiunii amorţite decât acest profet ars de soare, botezat cu foc, copt în pustie – un om trimis de Dumnezeu cu faţa strălucitoare ca dimineaţa judecăţii? În ochii lui era lumina lui Dumnezeu, în vocea lui era autoritatea lui Dumnezeu, şi în sufletul său era vâlvătaia dorinţelor lui Dumnezeu! Cine, vă întreb, ar putea fi mai mare decât Ioan? E adevărat, „n-a făcut nici o minune” – adică n-a înviat niciodată pe cineva din morţi. Dar a înviat din morţi o întreagă naţiune!

Acest profet încins cu o curea de piele şi cu o misiune limitată în timp s-a mistuit şi a strălucit în aşa fel încât cei ce i-au auzit limba de jar şi predicile înflăcărate, când s-au dus acasă n-au mai avut nopţi liniştite până ce şi-au frânt sufletele în pocăinţă. Cu toate acestea, Ioan a avut o teologie curioasă – fără jertfe, ceremonii, fără tăierea împrejur; o hrană curioasă – fără să gâlgâie vinul, fără să umble pe la mese şi petreceri; o îmbrăcăminte curioasă – fără filacterii, fără robele fariseice.

Cu toate acestea, Ioan a fost mare! Vulturii mari zboară singuri; leii mari ies singuri la prădat; sufletele mari umblă singure – singure cu Dumnezeu. O aşa singurătate e greu de suportat, imposibil de îndurat, dacă nu e legată de Dumnezeu. Da, Ioan a trecut examenul măreţiei! A fost mare în trei domenii: mare în credincioşia sa faţă de Tatăl: să se pregătească ani de zile, să predice scurt câteva luni; mare în supunerea sa faţă de Duhul: şi-a început lucrarea şi şi-a încheiat-o după cum i se poruncise; mare în afirmaţiile pe care le-a făcut despre Fiul: L-a declarat pe Isus, pe care nu-L văzuse înainte, „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii.”

Ioan a fost „o voce”. Cei mai mulţi predicatori sunt doar un ecou, căci, dacă asculţi cu băgare de seamă, vei recunoaşte care e ultima carte pe care au citit-o şi cât de puţin au citit Cartea. Ca să atingem masele de oameni avem nevoie de o Voce – un profet trimis de cer care să predice predicatorilor! Numai oameni cu inima frântă pot frânge inimile oamenilor! Fraţii mei, azi avem echipament modern dar n-avem mesajul din vechime; avem comoţie dar nu creaţie; avem mişcare dar nu trezire. Suntem dogmatici, dar nu dinamici!

Fiecare eră a început cu focul; fiecare viaţă, a celui sfânt sau a celui păcătos, se va sfârşi cu focul – focul judecăţii pentru unii, focul iadului pentru alţii! Wesley cânta: „Salvaţi din foc pe cei pierduţi, Din veşnicul coşmar, Cărbunii vieţii lor se sting, în sânge la Calvar!” Fraţii mei, noi avem o singură misiune – să salvăm sufletele oamenilor. Şi totuşi sufletele oamenilor pier în jurul nostru. Milioane, sute de milioane, poate peste un miliard de suflete veşnice au nevoie de Cristos. Fără Viaţa Veşnică aceştia vor pieri! Oh! Ce ruşine! Ce grozăvie! Ce tragedie! Iar Domnul doreşte ca nici unul să nu piară! Iubiţi fraţi predicatori, oamenii merg cu milioanele la focul iadului, fiindcă noi am pierdut focul Duhului Sfânt!

Generaţia predicatorilor de azi e răspunzătoare de generaţia păcătoşilor de azi. La pragul bisericilor noastre sunt masele, neatinse, fiindcă noi nu suntem atinşi, necâştigate fiindcă noi n-avem iubire. Slavă Domnului pentru lucrarea de misiune în străinătate. Dar în acelaşi timp e trist şi adevărat că ne pasă „aparent” mai mult de oamenii de la marginile lumii decât de vecinii noştri de peste drum. Cu toate campaniile evanghelistice, sufletele câştigate se numără doar cu sutele. Dacă ar arunca cineva o bombă atomică, atunci s-ar duce cu miile la iad.

Dacă spunem că păcatul azi e mai mare şi nu are paralel în istorie, n-am avea dreptate. Domnul spune: „Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului.” Găsim o imagine grafică a timpurilor lui Noe în Geneza 6:5: „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ, şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău.” Deci era o răutate în toate privinţele, fără nici o excepţie, în orice imaginaţie; era răutate fără nici un amestec cu binele, ci numai răutate; răutate fără întrerupere, ci permanentă. Cum a fost, aşa e şi azi. Păcatul e înfrumuseţat, popularizat, azvârlit în urechile oamenilor prin radio, aruncat în ochi prin televiziune, stropşit pe coperţile marilor reviste. Iar cei ce calcă pragul bisericilor sunt bolnavi sufleteşte, anemici, obosiţi, fără viziune, fără pasiune! O, Dumnezeule, dă acestei generaţii o mie de oameni ca Ioan Botezătorul, ca să rupă de pe rănile şi păcatele noastre naţionale şi internaţionale bandajele puse de politicienii şi moraliştii veacului!

Aşa cum Moise a ştiut imediat despre ce e vorba când a văzut rugul aprins, tot aşa şi poporul îl recunoaşte imediat pe cel ce are în el focul sfânt! Dumnezeu cucereşte focul prin foc. Cu cât e mai mare focul la amvoane cu atât mai puţin arde focul în iad. Ioan Botezătorul a fost un om nou cu un mesaj nou. Aşa cum un om acuzat de crimă aude îngrozit verdictul judecătorului: „Vinovat!”, şi păleşte; tot aşa mulţimile au auzit strigătul lui Ioan: „Pocăiţi-vă!”, până ce a răsunat prin coridoarele minţilor lor, mişcându-le amintirile, trezindu-le conştiinţa, aducându-i până la pocăinţă şi botez. După Rusalii, predica nemiloasă a lui Petru, proaspăt din botezul său de foc al Duhului Sfânt, a străpuns mulţimea până ce ca un singur om toţi au strigat: „Oameni buni, fraţilor, ce să facem?” Închipuiţi-vă că cineva ar răspunde acestor oameni copleşiţi de ororile păcatului: „Doar semnaţi cartonaşul acesta; veniţi în mod regulat la biserică; plătiţi-vă zeciuielile!” Nu! De o mie de ori NU!

Sub ungerea puterii Duhului, Ioan strigă: „Pocăiţi-vă!” Şi s-au pocăit! Pocăinţa nu e câţiva stropi fierbinţi de lacrimi la banca penitenţei. Nu e nici emoţie sau remuşcare sau reformare. Pocăinţa este o schimbare a gândirii faţă de Dumnezeu, faţă de păcat şi faţă de iad!

Cele două mari forţe sunt focul şi vântul, şi acestea au fost împletite în ziua de Rusalii. Ca şi vântul şi focul, grupul binecuvântat al celor câţiva adunaţi în camera de sus a devenit irezistibil, incontrolabil, de neprevăzut. Iar focul lor a aprins focurile misionare, a stins focul persecuţiilor, a aprins focul martirilor, a aprins focul trezirilor! Acum două sute de ani, Charles Wesley cânta:

O, dacă-n mine focul sfânt ar aprinde o văpaie,
Să omoare ce nu-i sfânt, tot ce-i pleavă, tot ce-i paie.

Iar Dr. Hatch striga:

Suflă în mine, Suflare divină,
până când totul, ce am şi ce sunt,
vor străluci o sfântă lumină
din Duhul Tău Sfânt.

Focul Duhului Sfânt în acelaşi timp distruge, dar şi purifică, încălzeşte, atrage, dă putere.

Unii credincioşi nu pot spune când au ajuns creştini. Dar n-am întâlnit încă nici un credincios care să fi trăit botezul Duhului Sfânt şi să nu ştie când a avut loc. Aşa oameni plini de Duhul mişcă naţiunile pentru Dumnezeu, ca Wesley, care a fost născut din Duhul, a fost umplut de Duhul, şi a trăit şi a umblat în Duhul.

Un automobil nu merge dacă nu face aprinderea, dacă nu are în el focul; tot aşa, oamenii nu se mişcă fiindcă, deşi au de toate, le lipseşte focul.

Prea iubiţi fraţi, va fi o judecată specială pentru predicatori; ei vor primi judecata mai aspră (Iacov 3:1). Va fi oare posibil, ca unii oameni aflându-se condamnaţi la judecata de apoi, se vor întoarce la unii din noi şi vor spune: „Predicatore, dacă ai fi avut focul Duhului Sfânt, azi eu n-aş merge la focul iadului!” Cred, ca şi Wesley, în necesitatea pocăinţei în cei credincioşi. Promisiunea Tatălui e pentru tine. Chiar acum, pe genunchi, oriunde te afli, acasă, sau într-o gară, sau într-un birou, apăsat de vinovăţie, aproape de marginea puterilor, fie rugăciunea aceasta rugăciunea ta:

Ca să-ntăreşti inima mea,
să-i dai curaj în lupta grea,
Trimite, Doamne, foc din cer!
Ca să aduc la viaţă
pe cei din păcate, ce pier,
Trimite, Doamne, foc din cer!
Aşează-mă pe-al Tău altar,
Viaţa mea, voinţa mea,
Primeşte jertfa mea în dar:
Trimite, Doamne, foc din cer!

(F. de L. Booth-Tucker).

Avem o biserică rece într-o lume rece, fiindcă predicatorii sunt reci. De aceea, oh, Doamne, trimite foc din cer!

„N-am să port nici un alt patrafir decât acela de martir, înroşit cu propriul meu sânge!”
Savonarola, refuzând boneta de cardinal

„Predicile apostolice nu sunt valoroase prin dicţiunea frumoasă, sau lustrul literar, sau prin iscusinţa expresiilor, ci prin demonstrarea Duhului şi a puterii”.
Arthur Wallis

„Mi-ar fi plăcut să văd trei lucruri în viaţă. Iată-le: 1. Isus în trup. 2. Roma imperială în splendoarea ei. 3. Apostolul Pavel predicând”.
Sf. Augustin

„Cu mare bucurie voi confirma cu sângele meu adevărurile pe care le-am predicat ţi le-am scris”.
Jan Hus, la stâlp

„Calificativul suprem pentru un misionar nu e dragostea de sufletele altora, aşa cum auzim adesea, ci dragostea de Cristos”.
Vance Havner

Kevin DeYoung Tweet on Scripture

Kevin DeYoungKevin DeYoung@RevKevDeYoung  on twitter yesterday:

Scripture is not man’s feeble attempt

to know God;

it is God’s effective effort to be known.

Things to consider before you correct another person

Over at http://www.churchleaders.com they have posted an article from Frank Viola in which he lists 14 things to consider before you take it upon yourself to correct another person. This is an excellent article to print, save and pull out when confronted with a situation where you take it upon yourself to confront another person. It just might help lead us into making a sound, scriptural decision instead of a „heat of the moment” one. There is lots of wisdom here.

Here are two things I took away from the 14 points he gives for our consideration:

  1. Be keenly aware that you are just as fallen and deserving of judgment as the person you are correcting.(That is Viola’s point #10) Viola continues, „The sin of self-righteousness is the result of regarding some sins (that of others) as being more serious than other sins (those of our own). Jesus equated anger with murder and lust with adultery (Matthew 5:21-22, 27-28), and James said that if you break one point of the Law, you’re guilty of breaking every Law (James 2:10). That puts all of us on the same needy level. Be careful not to fall into what Philip Yancey painfully observed: “Christians get very angry toward other Christians who sin differently than they do.
  2. In  points # 9  Viola gives a list of questions you should answer when considering corrective action. He says that if you can’t answer „yes” to these questions, „then you’re not yet qualified to correct your brother or sister.”  Here’s a sample of the questions:
  • Is it my place to correct this person? Do I have a personal relationship with them? Or am I being a busybody in another person’s affairs? (1 Peter 4:15; 1 Timothy 5:13).
  • Have I forborne this problem for a long time? Has longsuffering and patience run its course?
  • Have I agonized before the Lord, asking Him to remove the dark parts out of me before I talk to my sister or brother?
  • And perhaps the most important of all: How would I want to be corrected if it were me who needed the correction?

Read the entire post here at http://frankviola.org

Related articles

photo by Ben Steed – source http://www.heartlight.org

How does God answer prayer?


Prayer banner photo available at www.allposters.com 
http://executableoutlines.com/pray/pray_08.htm
More articles PRAYER and links to ebooks on prayer here

I. REQUEST GRANTED

   A. GOD MAY ANSWER "YES"...
      1. God often grants the petitions we ask of Him - Ps 118:5; 138:3 2. Especially when we put Him first in our lives - Mt 6:33; cf. Pr 3:5-10 B. FOR GOD TO ANSWER "YES"...
      1. We must ask according to His will - 1Jn 5:14 2. We must be doing His will in our lives - 1Jn 3:22 [Naturally we rejoice when God grants our request. But sometimes we may receive the answer...]

II. REQUEST GRANTED, BUT NOT YET

   A. GOD MAY ANSWER "YES, BUT WAIT..."
      1. God may grant our request, but in time and according to His purpose - cf. Ec 3:1,11 2. So we may think God is saying "No", when He is really saying "Yes, but wait" - Lk 18:7 B. WHEN THE ANSWER SEEMS TO BE "WAIT"...
      1. We need to have patience - He 6:10-12 2. We need to keep asking, seeking, knocking - Lk 11:8-10 3. We need to remember God's promise - Ro 8:24 [When God seems to be saying "yes, but wait", it is a time for patience and trust in His providence. We need similar trust should it become apparent that God's answer is...] 
III. REQUEST GRANTED, BUT NOT AS EXPECTED

   A. GOD MAY ANSWER "YES, BUT NOT AS YOU THINK..."
      1. Sometimes God answers in a way differently than we may anticipate 2. Remember, His thoughts and methods are much different than ours - Isa 55:8,9 3. For example, asking God for strength and perseverance... a. He may give us trials to bear - e.g., Php 1:29-30 b. Which in turn develops the virtues we prayed for! - cf. Ro 5:3-4 B. WE MUST NOT LIMIT GOD'S OPTIONS...
      1. We should be careful and not dictate to God how to answer our prayers a. There are forces at work beyond what we can imagine - cf. Ep 3:20 b. Plus, we do not always know what to pray for as we ought - cf. Ro 8:26 2. Limit the how and we might limit the result; e.g., when praying for the sick... a. Do we pray simply that God bless the use of natural means (doctors, medicine, etc.)? b. If so, might we limit God as to how He might restore them? (in ways beyond what we are able to imagine)? c. Is it not better to simply ask God to restore the sick, and leave the methods to Him? [As we pray, our trust in God should allow Him latitude to answer however He deems best. We especially need trust in God should it become apparent that the answer to prayer is...] 
IV. REQUEST DENIED

   A. GOD MAY ANSWER "NO"...
      1. There may be times when God denies our requests - cf. Jm 4:3 2. We must trust that God, who knows what is best, would do so only if granting our request might not be for our good - cf. He 12:5-11 
   B. WHEN GOD SEEMS TO SAY "NO"...
      1. We may not fully understand, but we can still fully trust Him! - cf. Hab 3:17-19 2. Especially in light of the promise in 1Co 10:13 3. God will provide the grace and mercy to do without - e.g., 2 Co 12:7-9 CONCLUSION

1. In at least four ways, then, God answers our prayers... a. Request granted b. Request granted, but not yet c. Request granted, but not as expected d. Request denied 2. However God may choose to answer our prayers... a. We can have confidence that it will be for our good b. We should never grow weary in praying to God"The Lord has heard my supplication; The Lord will receive my prayer." - Ps 6:9

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari