ISTORIA ANABAPTISTILOR Partea I-a Daniel Branzai (Lucrare de baza pentru Romanii Protestanti)

Vezi aici Partea II-a

Cateva linkuri importante despre Anabaptisti:

In ce orase a originat miscarea Anabaptista a secolului XVI

Photo credit http://en.wikipedia.org

sursa www.crestinul.ro/baptisti

Identitate Crestina in Istorie (I)

de Daniel Branzei

Miscarea Anabaptistilor e importanta pentru ca Anabaptistii au fost percusori ai Reformei.

Mişcarea anabaptistă

1. ASPECTE METODICE

1.1. Definirea, incadrarea si delimitarea subiectului.

Sub aspectul cercetarii istorice, subiectul se defineste atat ca subiect de istorie a crestinismului in cadrul istoriei religiilor, care apartin stiintei seculare, folosind metode obiective, cat si ca subiect de istorie a Bisericii, ca ramura a Teologiei, folosind metoda de cercetare teologica din perspectiva evanghelica.

Subiectul se defineste drept studiu al unei miscari crestine constituite in timpul Reformei din sec. al XVI-lea, miscare care are continuitate pana in prezent. Din acest punct de vedere, se coreleaza cu o alta ramura a Teologiei istorice, si anume istoria gandirii crestine sau istoria doctrinelor crestine.

Prin problemele de teologie sistematica pe care le pune istoria doctrinelor, subiectul se coreleaza si cu teologia sistematica, mai ales cu dogmatica si cu teologia polemica. Prin problemele de teologie practica, subiectul cercetat se leaga de ramuri ca teologia evanghelizarii sau misionarism, teologia pastorala, liturgica, etc…

Din punct de vedere al istoriei seculare, subiectul pune probleme ce depasesc istoria bisericeasca, raportandu-se la istoria culturii si civilizatiei, societate, economie, stat, corelate, bineinteles, cu problema fundamentala a relatiei dintre Biserica, stat, si natiune.

1.2. Importanta problemei cercetate care justifica abordarea ei in aceasta lucrare.

Lucrarea anabaptista apartine Reformei radicale, care, la inceput, a fost prezentata ca extremista, iar in prezent este reconsiderata de teologii protestanti, mai ales cei evanghelici, fiindca prin tendinta ei anabaptista este precursoarea tuturor bisericilor evanghelice care practica botezul la varsta adulta. Prin tendinta radicala de traire integrala a crestinismului, precede fundamentalismul neoprotestant, iar prin tendinta entuziasta, precede miscarea penticostala.

Anabaptistii au separat radical Biserica de Stat, prefigurand un aspect care va fi reluat in America de Nord de baptisti, si care se va impune in statele seculare dupa Revolutia franceza din 1789. Din alt punct de vedere, participarea partiala a miscarii anabaptiste la miscarea hiliasta ( milenista), care a incercat sa instaureze o societate bazata pe crestinismul comunitar, a prefigurat socialismul secular din sec. XVIII- XIV, de la Saint Simon la Marx, care nu au facut decat sa „teoretizeze” o imparatie de 1 000 de ani fara Dumnezeu.

Esecul de a instaura o societate milenista pe scara larga a condus la aparitia comunitatilor anabaptiste inchise. In prezent, aceste comunitati tind sa se deschida si contribuie prin scrieri si activitati practice la dezvoltarea conceptiei dupa care Biserica preia de la statul secular sfere intinse de activitate.

Invatamantul, asistenta sociala, asigurarile si multe alte domenii care privesc viata sociala a membrilor sunt preocupari importante pentru Biserica. In felul acesta este limitata activitatea statului, reducandu-se riscul aparitiei tensiunilor social-politice. Importanta miscarii anabaptiste, ca subiect de cercetare reiese si din faptul ca a influientat istoria crestinismului din tara noastra, unde tendinta anabaptista spre unitarism este si mai clara prin faptul ca promotorul unitarismului in Transilvania, David Francisc a fost si promotorul anabaptistilor.

Tendinta actuala de apropiere a miscarii anabaptiste de cea evanghelica justifica un studiu pozitiv al acestor reprezentanti ai Reformei radicale.

1.3. Obiectivele cercetarii.

Originea, aparitia si dezvoltarea miscarii anabaptiste evanglelice in Elvetia, Imperiul Romano – German, Olanda, Transilvania, continuarea miscarii anabaptiste pana in prezent si tendintele ei actuale.

2. DE LA PRECURSORII REFORMEI (PREREFORMATORI) LA MAREA REFORMA PROTESTANTA

2.1. VIATA SPIRITUALA IN EVUL MEDIU

2.1.1. DECADENTA CRESTINISMULUI

Biserica Crestina, din perioada apostolilor si pana la Reforma, a fost mai intai biruitoare, in ciuda persecutiilor, dar apoi, incepand cu sec.IV a cunoscut o perioada de decadenta si declin, care s-a accentuat cu trecerea timpului.

Una din devierile timpurii de la invataturile Noului Testament a fost supozitia ca actele de cult contin puteri magice si sunt mijloace prin care se obtine mantuirea.

Botezul, in decursul timpului, a ajuns sa fie vazut ca un instrument de regenerare iar participarea la impartasanie ca un mijloc de obtinere a iertarii pacatelor savarsite dupa botez.

In decursul catorva secole, alte grave erori si practici nescripturale si-au gasit drumul in biserica. Odata cu acceptarea religiei crestine de catre Constantin, imparatul Imperiului Roman, persecutiile au incetat. Atunci a inceput cresterea exterioara si expansiunea bisericii.

Constantin si fiii lui, care i-au succedat la domnie, au acordat privilegii Bisericii, iar mai tarziu, crestinismul a devenit religie de stat. Teodosiu I, in anul 380 a dat un edict in care declara crestinismul religie de stat. Biserica s-a unit cu statul si mai tarziu, populatia a fost silita sa devina crestina.

Toate conditiile preliminare de a putea fi primit ca membru in biserica au fost abandonate, cu exceptia botezului, care a fost facut obligatoriu. Deoarece, in teorie, acest act de cult trebuia sa fie un instrument de regenerare, membrii bisericii erau considerati persoane regenerate. A fost introdus botezul copiilor mici, ceea ce inseamna ca biserica nu mai putea fi un trup de credinciosi. Disciplinarea biblica nu mai putea fi aplicata in biserica.

Consecinta acestui declin in credinta si practica a dus la pierderea standardului de viata si practica lasat de apostoli.

Ideea de preotie, luata in mod literal, a inlocuit preotia spirituala a tuturor credinciosilor. Preotii acestor biserici erau considerati ca mediatori intre Dumnezeu si om. Acum, o preotie luata in sens literal, avea nevoie de un altar, sacrificii, deasemenea luate in sens literal. Acest lucru s-a realizat prin ceremonia liturghiei, cu supozitia ca painea sau azima, in serviciul de impartasanie, este schimbata in trupul Domnului Isus, si ca El trebuie, in mod literar, oferit din nou si din nou, ca ispasire pentru pacat.

Rugaciunea catre Maria si sfinti era considerata necesara. In limbajul Scripturii, sfintii sunt cei credinciosi. In viziunea bisericii numai cei ce se canonizau si erau despartiti de viata lumeasca, erau considerati sfinti.

In timp, imagini despre Isus si sfinti au inceput sa fie obiecte de inchinare si adoratie. Biserica de Apus si cea de Rasarit aveau practici diferite in ceea ce priveste obiectele de inchinare (picturi, statui de piatra, lemn).

Printre semnele clare ale indepartarii de invataturile Noului Testament au fost doctrinele cu privire la purgatoriu, indulgente, folosirea apei si uleiului sfint, superstitiile legate de relicve, si alte practici.

Dupa secolul al 12-lea credinciosului nu i se dadea si vinul, ci numai painea, considerandu-se ca fiecare element continea si trupul si sangele lui Hristos.

Muzica a devenit complicata si colorata ca un acompaniament potrivit pentru misterele sacre al liturghiei.

Intre anii 1309-1439 Biserica Romana a ajuns cat se poate de jos in ochii laicilor. Organizarea ierarhica cu cererea ei de celibat a dus la un declin in morala clericilor. Multi preoti aveau concubine sau se angajau in aventuri nepermise cu membre din bisericile lor.

Papalitatea si-a pierdut prestigiul datorita evenimentelor legate de “Captivitatea Babiloniana” si “Marea Schisma”. Impozitele papale si numeroase alte taxe au devenit o povara pentru populatie. In anumite tari(Franta, Anglia) statul national a devenit suficient de puternic pentru a-l sfida pe papa si a incerca sa supuna Biserica intereselor nationale. Toate acestea cereau reforma interna a papalitatii in perioada evului mediu tarziu.

GreatSchismMapEuropean Allegiances during the Great Schism 

Photo credit University of Oregon

2.1.2. O epoca a nelinistii

Cele doua secole care preced reforma s-au dovedit in mod remarcabil vitale in fata unei provocari si schimbari fara precedent. Cu cat se inmulteau abuzurile in biserica, cu atat se se auzeau mai multe strigate pentru reforma. Noi forme de pietate laica, mici tratate devotionale, interes renascut pentru relicve, pelerinaje si sfinti, miscarile religioase – toate marturisesc o spiritualitate cu radacini adanci. Se poate observa crestere constanta in intensitate si profunzime a sentimentului religios pana la perioada Reformei.

Acest lucru nu inseamna negarea realitatii ca Evul Mediu Tarziu a trecut si prin perioade de transformari politice, sociale, economice si religioase.

Poetul Eustache Deschamps spunea „Acum lumea e lasa, decazuta si slaba, batrana , invidioasa si balbaita. Nu vad decat barbati si femei nebune. Se apropie sfarsitul, intradevar …..toate merg prost„, exprimand starea generala de melancolie.

De fapt aceasta stare de indispozitie, sentimentul ca vremurile au scapat de sub control, combinata cu asteptarile religioase tot mai mari, a produs o epoca de extraordinara neliniste.

In cartea sa , The Courage To Be, Paul Tillich schiteaza istoria civilizatiei vestice in termenii a trei tipuri recurente de neliniste, de frica.

Sfarsitul antichitatii clasice a fost marcat de o neliniste ontologica, de o preocupare intensa pentru soarta si moartea omului. Catre sfarsitul Evului Mediu, a predominat o neliniste caracterizata de un sentiment de vinovatie si frica de condamnare. Aceasta, in schimb, a lasat loc, catre sfarsitul epocii moderne, unei nelinisti spirituale, unui sentiment de desertaciune si lipsa de sens. Moartea, sentimentul vinovatiei si al lipsei de sens rasuna ca o nota distonanta in literatura, arta si teologia acestei perioade.

Martin Luther

Aceste trei teme se contureaza in zbaterea lui Luther si in incercarea lui de a gasi un Dumnezeu plin de har. Prins in mijlocul unei furtuni cu tunete si trasnete, si temandu-se ca i se apropie sfarsitul, Luther a jurat ca va deveni calugar. O data ajuns la manastire, a fost cuprins de un coplesitor sentiment de vinovatie. Desi zbaterea lui Luther a fost doar a sa, ea rezuma sperantele, nelinistile vremii sale. El a fost, am putea spune, exact ca toti ceilalti,dar intr-o masura putin mai mare. Asfel teologia reformatorilor a fost un raspuns specific la nelinistea aparte a vremii lor.

In Evul Mediu Tarziu, Europa a fost invadata de o preocupare morbida pentru suferinta si moarte. La baza acestei experiente neplacute stau doua fenomene inrudite: foametea si ciuma. Criza agrara a fost deosebit de puternica la inceputul sec.al XIV-lea; acesteia i s-a adaugat ciuma bubonica sau Moartea Neagra, care a ajuns la apogeu in Anglia in jurul anului 1349 si care a cauzat moartea a cel putin o treime din populatia Europei.

Viziunea mortii s-a manifestat atat in predici si xilogravuri, cat si in pictura si sculptura vremii. Mormintele erau deseori impodobite cu imaginea unui cadavru gol, cu gura cascata, pumnii inclestati si cu maruntaiele mancate de viermi. Moartea, vazuta sub forma unui schelet, dansa conducandu-si victimele.

Siguranta mortii era o tema obisnuita si pentru predicatori. Un calugar franciscan, Richard de Paris, a predicat zece zile consecutiv, cate sapte ore pe zi, numai despre Zilele din urma: moarte, judecata, rai, iad. Nelinistea morala, pe care Tillich o considera a fi motivul dominant in epoca, deriva din faptul ca moartea implica judecata, iar judecata il aduce pe pacatos in fata in fata cu un Dumnezeu sfant si plin de manie.

Au existat diferite incercari de a diminua sentimentul de vinovatie, care apasa atat de greu asupra sufletelor oamenilor. Cele mai radicale au fost exercitate de diverse grupuri de persoane care practicau flagelarea, ascetismul sever, si care mergeau din oras in oras, biciuindu-se cu biciuri de piele, in sperata ca vor ispasi vina proprie si cea a intregii societati.

Nicaieri altundeva nu este mai evident sentimentul vinovatiei care caracterizeaza viata religioasa din perioada medievala ca in manualele confesionale si in catehismele laice, care au invadat lumea cu ajutorul tiparnitelor recent inventate. Analiza acestor documente, pe care o face Steven Ozment, arata ca, departe de a oferi un sentiment de iertare, acestea nu au facut altceva decat sa reinvie vina deja existenta.

In stransa legatura cu frica, ce a dominat toate fazele vietii in Evul Mediu Tarziu, se afla o criza de incredere in identitatea si autoritatea Bisericii. Spre deosebire de alte doctrine stabilite la diferite concilii, doctrina despre Biserica nu a primit niciodata un statut dogmatic.

Reforma din sec. XIV-lea a fost o continuare a cautarii adevaratei biserici, care a inceput cu mult inainte ca Luther, Zwingli, Calvin sau parintii catolici sa intre in scena.

2.2. Precursori ai reformei

De-a lungul veacurilor, pe masura ce Biserica unita cu statul se indeparta tot mai mult de adevarul Sfintelor Scripturi, au existat diferite grupuri de crestini care s-au straduit sa ramana credinciosi invataturii curate a Noului Testament. Astfel Dumnezeu nu a ramas nici o data fara sa aiba un popor al Sau, oameni care sa-L marturiseasca atat prin viata lor cat si cu gura, chiar cu riscul vietii lor. Dintre aceste grupari se pot mentiona in mod special: donatistii, valdenzii si anabaptistii. Supusi unor prigoane salbatice de catre „sfanta biserica”, hartuiti pretutindeni, torturati, macelariti, masacrati in mare parte, acesti oameni „nu si-au iubit viata, chiar si pana la moarte”. Asa cum spune autorul epistolei catre Evrei: „…unii, ca sa dobandeasca o inviere mai buna, n-au vrut sa primeasca izbavirea, care li se dadea si au fost chinuiti. Altii au suferit batjocuri, batai, lanturi si inchisoare; au fost ucisi cu pietre, taiati in doua cu fierastraul, chinuiti; au murit ucisi de sabie, au pribegit imbracati in cojoace si-n piei de capre, lipsiti de toate, prigoniti, munciti, – ei, de care lumea nu era vrednica – au ratacit prin pustiuri, prin munti, prin pesteri si prin crapaturile pamantului” (Evrei 11:35-38).

Chiar daca unele din aceste grupari nu mai exista astazi asa cum erau pe vremuri, ideile lor, credinta lor curata a strabatut veacurile si au influentat alti oameni de seama a lui Dumnezeu. Multe dintre ideile lor se gasesc in marturisirea de credinta si in practica Bisericilor Penticostale din zilele noastre. Este demn, ca pe langa aceste grupari pe care le-am amintit mai sus, sa consemnam contributia importanta pe care au avut-o unele personaje din istoria bisericii. Dintre acestea as aminti pe: William Ockham, Misticii scolastici, John Wyclif, Jan Hus si Savonarola, care au avut o contributie considerabila in pregatirea Reformei. O buna parte din ideile lor au fost luate si propovaduite de reformatori. Doresc in continuare sa vorbesc putin despre cateva dintre aceste miscari si personaje, care au avut un rol deosebit in pregatirea reformei care a urmat. Acestea sunt: Valdenzii, William Ockham, Misticii medievali, Fratia vietii in comun, John Wyclif si Jan Hus. Nu putem vorbi despre toti, deoarece spatiul acestei lucrari nu permite. De aceea i-am ales pe cei care au avut o rezonanta mai puternica in ceea ce priveste baza biblica a credintei lor precum si influenta asupra personajelor reformei, in special asupra lui Luther.

2.2.1. Valdenzii

Cea mai veche grupare crestina pre-reformatoare, care a existat si exista si azi o constituie valdenzii. Numele si l-au luat de la un negustor bogat din Lyon pe nume Petro Valdes, care pe la 1175-1176 si-a impartit averea saracilor si a hotarat sa urmeze pilda lui Hristos, traind o viata de saracie si propovaduind Evanghelia. El avea o traducere a Noului Testament din limba latina in limba vorbita de popor, traducere care a stat la baza actiunii lui de evanghelizare. Barbati si femei consacrati i s-au alaturat, iar acest ideal de viata dusa in saracie si simplitate a fost aprobat de papa Alexandru III la Conciliu Luteran III in 1179.

De aceea cred ca merita sa spunem ceva despre ei. Iata cum prezinta Elisabet Livingstone inceputurile lor: „Aceasta mica comunitate crestina, care supravietuieste in Piedmont, isi are originea in grupa <<Saracilor din Lyon>>, organizata in secolul XII de Petro Valdes, de la care si-au preluat numele… Valdes a fost un negustor bogat din Lyon care a murit intre 1205 si 1218. In 1173 sau curand dupa aceea el si-a impartit averea la saraci si a devenit predicator itinerant; in scurta vreme a atras o multime de urmasi, barbati, femei si … Alexandru al III-lea i-a aprobat lui Valdes juramantul de saracie, dar i-a interzis lui si tovarasilor sai sa predice fara invitatia clerului. Valdes a inceput curand sa nu mai de-a ascultare prohibitiei impuse… Valdes si urmasii sai s-au organizat separat de Biserica, au ignorat decretele si sanctiunile ei si si-au numit proprii lor slujitori. Mai presus de toate ei au insistat asupra dreptului datoriei de a predica”.

Dupa un timp ei au fugit din Lyon si si-au organizat miscarea ca o Biserica, alegandu-si episcopi, preoti si diaconi. In cele din urma s-au declarat Biserica adevarata si s-au raspandit peste tot: in sudul Frantei, si Spaniei, apoi in Germania, Piedmont si Lombardi dar predominand in Lombardia (Italia de nord) si Proventia (Franta de sud). Puternicul papa Inocentiu III nu putea ingadui aceasta situatie.

In 1214, el i-a denumit pe valdenzi eretici, schismatici iar in 1215, la marele conciliu Lateran IV, Inocentiu III a repetat denumirea generala a ereticilor, inclusiv a valdenzilor. Cu toate acestea valdenzii s-au raspandit atat de mult geografic si doctrinar, incat in 1218 au convocat un conciliu general la Bergano (Italia) unde s-au discutat diferentele doctrinare intre valdenzii din Lombardia si cei din Franta. Mai tarziu au fost urmariti de Inchizitie fara ca aceasta sa-i poata distruge.

Invatatura lor, pe care o respingea papa, era propovaduirea neautorizata a Bibliei si respingerea rolului intermediar al clerului, cele doua chestiuni fundamentale care le-au atras denumirea de eretici.

Una din sursele cele mai convenabile ale invataturii valdenze este un tratat scris pe la 1320 de Bernard Gui, un vestit inchizitor francez pe vremea cand valdenzii erau inca una dintre cele mai puternice miscari dizidente. Acesta ii descrie ca respingand autoritatea eclesiastica, mai ales prin nesupunerea fata de papa sau fata de decretele sale de excomunicare, si prin reinterpretarea tuturor sacramentelor romano-catolice, cu exceptia spovedaniei si iertarii si a impartasaniei.

In teorie, toti valdenzii, barbati si femei, puteau administra aceste sacramente, iar euharistia avea loc o data pe an. Pare sa se fi practicat si un botez valdenz. Sarbatorile si rugaciunile romano-catolice erau respinse de valdenzi.

Gui ii invinuieste ca se erijau ca Biserica alternativa in care „preotul” era pur si simplu un om bun, in loc sa fie o persoana ordinata de Biserica. Aceasta ii parea ceva mult mai greu decat alta importanta trasatura distinctiva ale valdenzilor, propovaduirea misionara in limba locala, cu o puternica scoatere in evidenta a Noului Testament.

Ei refuzau sa depuna juraminte, fiindca spuneau ca Biblia interzice aceasta. Valdenzii negau purgatoriul intrucat nu gaseau nici o baza pentru el in Noul Testament, negand astfel credinta romano-catolica in favoarea rugaciunilor si milosteniilor facute pentru morti. Pentru Valdenzi, daca mortii erau in iad, nu mai erau speranta pentru ei, iar daca erau in ceruri nu aveau nevoie de rugaciune.

In ceea ce priveste organizarea Bisericii spune Gui, valdenzii aveau superiori si credinciosi. Superiorii trebuiau sa traiasca vieti mai austere, fiind obligati sa evanghelizeze si sa rataceasca predicand fara incetare ca si apostolii.

Punctele notate de inchizitorul Gui in sec XIV sunt iarasi dezvaluite de inchizitorii ulteriori in sec. XV si in sec. XVI, cu anumite trasaturi, care par sa devina mai radicale.

Erau acuzati ca resping cladirile, cimitirele, altarele, agheasma, liturghiile, pelerinajele, indulgentele, toate fiind socotite netrebuincioase. Valdenzii si-au completat organizarea. „Clerul” valdenz continua sa se consacre exclusiv predicarii in dialectul local.

Zonele in care ei au fost mai puternici, au fost cele din Europa centrala si tarile romano-catolice din Europa rasariteana. Insesi invataturile valdenze au fost influentate de alte miscari dizidente.

Valdenzii francezi au continuat sa fie hartuiti pana la sfarsitul evului mediu. Aceasta a culminat cu o cruciada contra lor in 1488, in Dauphine (dofine). In Italia, ei au continuat sa reziste cu succes impotriva Inchizitiei, gasindu-si refugiu mai ales in Piemont, unde au fost atacati in 1488. Lucrarea celor din Europa centrala si partea romano-catolica a Europei de est, avea sa influenteze mai tarziu cursul Reformei protestante.

In sec. XV, in pofida campaniilor repetate impotriva lor, valdenzii au circulat mult in Europa centrala si au avut schimburi de idei cu husitii cehi si wyclifitii englezi care se aflau in aceasta zona.

Viata acestor credinciosi in munti nu a fost usoara atata timp cat ei erau cautati pentru a fi executati. Insa dupa un timp oamenii care locuiau la poalele muntilor le-a oferit un ajutor, iar mai tarziu „fratii din Boemia” au fost pentru ei un ajutor, acesta incercand o unificare cu valdenzii. Mai tarziu au luat contact cu reformatorii, fiind influentati puternic de teologia lui Calvin si identificandu-se in mare masura cu reformatii.

In ciuda tuturor prigoanelor care s-au abatut asupra lor de-a lungul timpului, au ramas si exista si azi, asa cum scrie Gunar Westin: „ei traiesc si azi inItalia si sunt unici in felul lor, o biserica libera protestanta din secolul XII, care este plina de vitalitate”.

Alaturi de aceste grupari crestine din biserica oficiala s-au ridicat si barbati de seama, cercetatori ai Sfintelor Scripturi, teologi remarcabili, care au inteles din studiul lor personal, luminati de Duhul Sfant adevarurile Bibliei si ratacirile doctrinei catolice. Cei mai de seama reprezentanti de care ne vom ocupa in cadrul acestui capitol sunt John Wycliff si Jan Huss.

2.2.2. Fratia vietii in comun (Devotia Moderna)

Aceasta a fost o comunitate de barbati, atat laici, cat si clerici, care s-au adunat in casa lui Radewijns din Deventer. Acestia erau in principal prieteni ai acestuia care aveau acelasi fel de gandire si erau adepti ai lui Groote Geert – un bastinas din Deventer (Olanda) care studiase la Paris si fusese profesor la Colonia (Koln). Acesta s-a pocait in anul 1374 (anul mortii lui Petrarca); mai tarziu a adunat in casa lui femei cucernice care traiau fara sa fi depus vreun juramant monastic, apoi s-a asociat cu Florens Radewijns. Acesta era un preot care studiase la Praga, era un bun organizator si a trait intre anii 1350-1400.

Cei care s-au adunat in casa lui Radewijsn au ajuns cunoscuti sub numele de Fratii Vietii in comun. Erau un grup semimonahal care respecta regula simpla a saraciei, castitatii si ascultarii insa neangajati prin nici un legamant formal. Astfel, orice membru era liber sa paraseasca fratia si sa se intoarca la viata seculara, daca asa ii placea. Fratii nu cerseau pomeni, cum faceau „fratii cersetori”, ci aveau grija sa fie tacuti, sa-si vada de treburile lor si sa lucreze cu propriile lor maini, dupa invatatura apostolului Pavel.

Cand Graote a murit de ciuma, Radewijns a preluat conducerea miscarii Devotio Moderna, iar in 1387 a intemeiat casa ei cea mai influenta la Windesheim, langa Zwolle, in Olanda. Acolo, Fratii Vietii in comun au devenit canonici augustini iar statutul lor a fost aprobat de papa Bonifaciu IX in 1395. Peste cativa ani, s-au asociat cu alte case din Olanda, ca sa formeze Congregatia de la Windesheim. Ei s-au consacrat nu doar vietii spirituale si renuntarii la lume, ci si intregului proces al educatiei. Ei predau in scoli locale si isi infiintau propriile lor scoli. Ca sa-si intretina comunitatea, se ocupau de toate aspectele productiei de carti: scrierea, copierea manuscriselor, legarea si comercializarea volumelor, iar odata cu aparitia tiparului, isi tipareau cartile in propria lor tipografie. Windesheim si casele sale afiliate s-au facut curand cunoscute ca stupi de sarguinta cucernica. Cu timpul, miscarea pornita de Grapte a luat avant si s-a raspandit. In secolul XV, Canonicii de la Windesheim au infiintat comunitati in Germania si Elvetia.

Multi dintre fratii vietii in comun si dintre cei mai educati de ei au marcat prin personalitatea lor lumea crestina. Cei mai de seama dintre acestia au fost Nicolaus din Cusa (Kues) si Erasmus insusi. Gabriel Biel (1420-1495), filosof cunoscut ca „ultimul scolastic german” si umanistul Rudolf Agricola (1444-1485), au fost membri ai acestei comunitati, intrucat cele mai stralucite elemente ale scolasticii si umanismului coexistau in Devotio Moderna.

Aceasta comunitate a fost importanta prin accentul pe care l-a pus pe studiu. Este deosebit de important sa stim aceste lucruri, deoarece ne vor ajuta sa-l intelegem mai bine pe Luther care a studiat intr-o asemenea scoala si este evident ca acest fapt l-a influentat in ideile si teologia lui de mai tarziu.

2.2.3. William Ockham (1280-1394)

English: William of Ockham

A fost un ganditor crestin de prima importanta. S-a nascut intre 1280-1290, probabil in satul Ockham din Surrey (Anglia) si a murit la Munchen (Germania) pe la 1349. Dupa ce a intrat in ordinul franciscan, si-a inceput studiile teologice la Oxford, pe la 1309 si a indeplinit conditiile pentru a primi gradul universitar de Magister, cu prelegerile sale asupra „Cartii sentemtiilor” de Petru Lombard pe la 1318-1320.

Dupa cate s-ar parea, fostul cancelar al universitatii l-a denuntat ca eretic papei Ioan XXII si William a fost convocat la Avignon in 1324. Cand a ajuns acolo, s-a implicat intr-o controversa asupra saraciei apostolice care l-a facut sa fie mai critic fata de papalitate; el a cerut ca biserica sa fie condusa de un colegiu de papi si a afirmat ca Hristos este unicul Cap al Bisericii, invataturi care prevesteau miscarea conciliara. Ockham a respins complet autoritatea papala in materie seculara. In 1328, a intrat in serviciul imparatului romano-german, Ludovic de Bavaria, sprijinindu-l in lupta lui cu papalitatea.

In filosofie, Wiliam a elaborat o noua forma de teorie nominalista. El a respins doctrina predominanta, dupa care „universaliile” – instructiuni mentale fara realitatea autonoma – ar fi avut existenta reala. Nominalismul lui William avea sa fie numit „via moderna” (calea moderna) in opozitie cu „via antiqua” (calea veche) a lui Aquinas. Ockham argumenta ca „universaliile” sunt pur si simplu produse artificiale ale mintii umane, necesare pentru comunicarea cu ajutorul limbajului. Numai indivizii sau lucrurile „particulare” (concrete) ar avea existenta reala. Intrucat cunoasterea se bazeaza pe experienta lucrurilor individuale, stiintelor naturii li s-a dat o noua semnificatie.

In multele sale scrieri, Gulielmus Occamus (pe numele sau latinizat) a dezbatut cu iscusinta logica, magistrala marile teme ale filosofiei si teologiei. Principiul sau cunoscut sub numele de „briciul lui Ockham”, afirma: concluzia care se poate formula pornind de la mai putine presupuneri nu are rost sa fie formulata pornind de la mai multe presupuneri („ceea ce se poate face cu mai putin, in zadar se face cu mai mult”); mintea nu trebuie sa inmulteasca lucrurile fara necesitate. Occamus a facut critica elaborata a dovezilor existentei lui Dumnezeu, desi el insusi formulase o puternica teologie pozitiva (KATAFATICA, care definea pe Dumnezeu prin afirmatii, spre deosebire de teologia negativa, APOFATICA, dupa care se poate spune doar ceea ce nu este Dumnezeu, nu ceea ce este.

Originalitatea si profunzineam lui Ockham, este deficitara. Dumnezeu este absolut liber si omnipotent, El poate face totul, inclusiv sa se contrazica, de pilda poate sa mantuiasca un raufacator si sa osandeasca un sfant. Aceasta afirma unii istorici despre Ockham deoarece el subliniaza ca Dumnezeu este cunoscut numai prin credinta, nu prin ratiune sau prin iluminare si ca voia lui Dumnezeu este absolut suverana dar aceasta nu inseamna ca se contrazice. In aceste privinte si in altele, Ockham a netezit calea pentru teologia reformatorilor din sec. XVI, in mod special a lui Luther care va fi influentat de nominalismul lui, pe care il va studia la universitatea din Erfurt.

2.2.4. Misticii Germani

Studiul acestor mistici este important deoarece ei au influentat gandirea lui Luther precum si lucrarea lui.

Primul mare mistic care l-a influentat pe Luther in lucrarea sa de mai tarziu a fost Johnn Eckhart (1260-1327).

Meister Eckhart a fost un calugar dominican german a carui opera este la originea curentului mistic renan si a traditiei conceptuale reluata de idealismul german. Dupa moarte, invatatura lui a fost condamnata de papa Ioan XX (1316-1334). Este recunoscut acum drept forta cea mai de seama in viata religioasa a Germaniei inainte de Reforma.

b) Johnn Tauler (1300-1361)

Elevul lui Eckhart, Johnn Tauler – si el un mistic dominican german, a fost un predicator puternic care a accentuat nimicnicia omului in prezenta lui Dumnezeu. Predicile lui au contribuit la modelarea gandirii lui Luther intr-un stadiu critic al experientei lui spirituale.

c) Johann von Wesel (1400-1481)

Johann von Wesel, din Renania a prefigurat pe reformatorii germani intr-o mare parte din invatatura sa. A respins multe dintre doctrinele si practicile specifice ale Bisericii catolice medievale si a declarat ca numai Biblia este autoritatea absoluta in materie de credinta. A scris impotriva indulgentelor in 1475, a fost judecat de Inchizitie in 1479 si condamnat la detentiune pe viata in manastirea augustina de la Mainz.

d) Wssel Gansfort (1419-1489)

Wessel Gansfort, un teolog olandez educat de Fratii Vietii in comun, a fost denumit unul dintre umanisti biblici. Si el a scris impotriva indulgentelor si a luat in mare masura aceeasi pozitie ca si Luther in atacearea pretentiilor papei si in denuntarea erorilor Bisericii din timpul sau.

2.2.5. John Wycliff (cca. 1328-1384)

English: John Wycliffe (also Wyclif, Wycliff, ...

English: John Wycliffe (also Wyclif, Wycliff, or Wickliffe, Czech Jan Viklef) (mid-1320s – 31 December 1384) was an English theologian and an early dissident in the Roman Catholic Church during the 14th century. He is credited as the first person to give a complete translation of the Bible into English (called Wyclif’s Bible). (Photo credit: Wikipedia)

Este foarte interesant modul in care apare pe scena acest credincios considerat un premergator al Reformei.

Supunerea Regelui John al Angliei fata de Papa Inocentiu al III-lea si umilirea sa de catre acesta, au dus la o atitudine ostila fata de papalitate in acesta tara. Intreaga natiune engleza s-a considerat injosita in urma acestui act. Pretentiile exagerate ale papilor si amestecul lor in numirea episcopilor englezi au dus in repetate randuri la dispute deschise intre Biserica si conducerea laica, contribuind la largirea prapastiei existente. In aceste conditii apare pe scena Bisericii engleze Wycliff.

Iata cum il prezinta Andrew Miller:

„Tocmai cand rabdarea poporului fata de abuzurile papalitatii parea sa se fi epuizat, Dumnezeu a gasit cu cale sa ridice un oponent puternic al intregului sistem ierarhic primul om care a facut sa se zguduie din temelii dominatia papei in Anglia, si inainte de toate, un om care a iubit in mod sincer adevarul si care l-a vestit atat celor invatati cat si poporului de rand. Acesta a fost John Wycliff. El este numit pe drept precursorul, sau steaua de dimineata a zorilor Reformei”.

O buna parte din viata si-a petrecut-o studiind si apoi predand la Oxford. La inceput dorinta sa nu a fost sa lupte impotriva autoritatii Bisericii Romano-Catolice, ci dorea o reformare din interiorul ei. Astfel pana in 1378 intentia lui a fost sa reformeze Biserica prin eliminarea clericilor si prin deposedarea de proprietati care, credea el, sunt cauza coruptiei. In 1376 scrie lucrarea „Of Civil Dominio” (Despre stapanirea civila) in care sustine ca exista o baza morala pe care trebuie sa o aiba conducerea eclesiastica. Insa nu a putut suporta modul in care clerul deposeda de bani pe credinciosii de rand ai Bisericii. Pamanturile, in mare parte, erau proprietatea Bisericii, de aceea la cererea lui de deposedare de proprietati a acesteia, s-a bucurat de un sprijin deosebit din partea nobilimii engleze, care dorea mult acest lucru.

Daca la inceput a incercat reformarea Bisericii din interior, mai tarziu „dezgustat de <<captivitatea Babiloniana a Bisericii>> si de schisma, Wycliff n-a mai fost satisfacut de aceasta abordare mai degraba negativa, si dupa 1378 a inceput sa se opuna dogmei Bisericii cu idei revolutionare”.

Intrebarea fireasca pe care si-o pune orice istoric este cum a reusit Wycliff sa-si propage ideile fara sa fie excomunicat si omorat ? Raspunsul este ca Dumnezeu l-a ocrotit prin nobilii englezi si prin John de Graunt. Astfel Biserica nu s-a atins de el.

Lovitura cea mai puternica pe care a dat-o Bisericii a fost in anul 1379, cand fara sa-i fie frica de consecintele nefaste care ar fi putut sa apara, a sustinut cu toata taria in scris ca “Hristos este capul Bisericii, si nu Papa”. Prin aceasta nega ca Biserica ar avea putere absoluta, spunand: „Puterea pe care a pierdut-o prin pacate de moarte”. Sau altfel spus: „chiar daca papa si toti clericii ar disparea de pe pamant… credinta nu s-ar pierde, pentru ca ea isi are temelia numai in Domnul Isus, Stapanul si Dumnezeul nostru”.

Vazand importanta pe care o dadea clerul Bisericii in sine precum si invataturile eronate cu privire la autoritatea ei, abuzand astfel de neglijenta fata de Sfanta Scriptura, Wycliff nu a mai suportat acest lucru afirmand ca: „Biblia si nu Biserica este singura autoritate pentru credincios si ca Biserica trebuie sa ia model de la Biserica Nou Testamentala”. Critica adusa Bisericii nu s-a oprit aici, el atacand prin predicile sale alte nereguli cum sunt: cultul icoanelor, cultul sfintilor, al moastelor si al sacramentelor, precum si infiintarea indulgentelor.

Cea mai mare realizare a lui Wycliff a fost aceea de a pune Biblia la indemana poporului in limba engleza. Astfel el a putut sa-si sustina mai bine convingerile cu privire la Biserica, Papa, Scriptura.

In ceea ce priveste euharistia a sustinut consubstantierea insa extrema la care a ajuns cu privire la sacramente a fost aceea de a nu recunoaste nici un sacrament, negand caracterul sacru al euharistiei. Dupa moartea lui insa cei care au continuat invatatura lui au fost numiti „lolarzi”. Acestia erau predicatori laici care au continuat ideile lui Wycliff, iar miscarea acestora a fost numita miscarea lolarzilor.

Cu privire la acestia Elisabeth A. Livingstone a afirmat: „lolarzii sunt urmasi ai lui Wycliff, isi bazau invatatura pe credinta personala, alegerea divina si mai presus de toate pe Biblie”. In general s-au opus celibatului preotilor, transsubstantiunii, indulgentelor si pelerinajelor, sustinand totodata ca validitatea actelor preotesti era determinata de caracterul moral al preotului. Acestia erau oameni simpli, tarani care au ales sa traiasca modest. Dupa 1401, prin statutul de „haereticis comburend” s-a aprobat osandirea oricarui taran sau croitor care tagaduia sfintenia Euharistiei sau care participa seara la o intrunire frateasca in care se propovaduia Cuvantul Bibliei.

Traducerea Bibliei in limba engleza si crearea grupului de predicatori lolarzi a avut o influenta asupra englezilor si a netezit calea Reformei. In afara de aceasta ideile lui Wycliff s-au raspandit in Europa cu repeziciune. Un rol important in raspandirea acestora l-au jucat studentii boemieni, care studiau in Anglia. Acestia i-au dus ideile in Boemia, unde au devenit baza pentru invatatura lui Jan Hus.

Concluzionand in ceea ce priveste ideile lui Wycliff in istorie pot spune ca ele nu constituie altceva decat „cateva grinzi” ale unui pod care face trecerea de la un ev mediu intunecat la o epoca moderna, acest pod prinzand contur odata cu declansarea Reformei.

2.2.6. Jan Hus (1373-1415)

Italiano: Jan Hus. Ritratto da http://de.wikip...

Pentru a intelege ceea ce s-a intamplat in centrul Europei prin anii 1400, trebuie sa ne reamintim ce s-a intamplat in Anglia precum si legaturile acesteia cu Europa centrala. In acest sens nu trebuie uitata casatoria lui Richard al III-lea al Angliei cu Ana de Boemia, care a avut o importanta istorica deosebita, aceasta concretizandu-se in ceva practic si anume: „schimbul de studenti intre Anglia si Boemia”.

Trebuie retinut faptul ca la fel ca in Anglia s-au facut simtite sentimentele nationale. In ambele cazuri, ele s-au ridicat impotriva stapanului strain, care domnea la Roma, si care avea pretentia de a fi loctiitorul lui Hristos pe pamant. In afara de aceasta, in Boemia existau nemultumiri si din cauza faptului ca germanii detineau multe pozitii inalte in cadrul Bisericii in detrimentul cehilor, iar la Universitatea din Praga pretindeau a avea o pozitie privilegiata.

Luptele dintre ei au dus la retragerea germanilor de la Praga si la infiintarea Universitatii din Leipzig in anul 1409. Atunci cand ideile teologice si filozofice a lui Wycliff s-au intalnit si s-au impletit cu nationalismul ceh, s-a dezvoltat in Boemia o puternica miscare de emancipare sub tutela Romei.

Am spus ca intre cele doua orase Oxford si Praga s-au facut schimburi de studenti. Astfel ideile lui Wycliff au ajuns foarte repede si usor pe teritoriul Boemiei, datorita studentilor care au studiat in Anglia si s-au confruntat cu ideile lui. Gasindu-le bune, acestia le-au luat in Boemia.

In vremea aceea la Oxford, in Anglia, se dezbateau ideile lui Wycliff. Acesti studenti le-au imbratisat si le-au adus in Boemia.

Dupa acestea intre studentii din Praga a luat fiinta o comunitate de admiratori ai ideilor lui Wycliff, in fruntea carora se afla Jan Hus. Pe langa acestia, ideile au fost imbratisate de multi intelectuali, clerici si laici.

Jan Hus s-a nascut in Bohmernald (astazi Husinet) in 1373 dupa unii ar fi 6 iulie 1369, intr-o familie modesta. Ramanand de timpuriu fara tata, a fost crescut de mama sa, care era o femeie credincioasa. Muncind din greu, aceasta l-a ajutat sa ajunga la Universitatea din Praga. Fiind un student sarguincios, a reusit foarte repede sa se adapteze situatiei. Interesat de cunoasterea Scripturilor, va deveni unul dintre cei mai buni studenti ai Universitatii.

Dupa terminarea studiilor ajunge predicator la Capela Betleem din Praga, avand un dar deosebit de a-si captiva ascultatorii cu predicile sale. Era familiar cu ideile lui Wycliff, astfel ca in predicile sale reproducea nu doar ideile acestuia ci chiar limbajul. Avea un rol important la Universitatea unde la inceput a fost magistru. Dupa plecarea germanilor la Leipzig, devine rector al acesteia in anul 1409. Ataca in predicile sale unele dogme ale Bisericii Romano-Catolice, coruptia clerului inalt. Sustinea, asemeni lui Wycliff ca Biblia este singura autoritate in viata si credinta crestinului: „Biserica este comunitatea celor alesi, iar Hristos este singurului ei Cap.

O vreme se parea ca Hus va reusi sa atraga de partea acestei invataturi prin predici si scrieri intreaga natiune ceha; insa si in Boemia existau ierarhi catolici, care i s-au impotrivit. Daca la inceput arhiepiscopul Sbinok de Praga l-a incurajat, curand acesta l-a abandonat, trecand de partea papei Alexandru al V-lea. Lui Hus i s-a interzis sa mai predice, iar papa a emis o bula in 1410 prin care s-a ordonat distrugerea cartilor lui Wycliff, iar pentru a curma influenta reformatorului ceh i-a interzis sa mai predice si in capelele private.

In 1411 papa Ioan al XXIII-lea l-a excomunicat pe Hus, care a trebuit sa se refugieze din Praga. In timpul acesta de refugiu, el s-a dedicat scrisului, elaborand, astfel principala sa opera „De Eclesia” in 1413, scrisa sub influenta directa a lucrarilor lui Wycliff.

Fiind citat sa se prezinte in fata Conciliului Bisericii, care s-a desfasurat la Constance in 1414, Hus bazandu-se pe promisiunea imparatului ca nu i se va intampla nimic rau, da ascultare si se deplaseaza acolo. Din pacate, imparatul nu s-a tinut de cuvant. Ba mai mult atat ideile lui Wycliff, cat si invatatura sa au fost condamnate ca eretice. Refuzand sa-si retracteze invatatura, Hus este intemnitat, iar in anul 1415 ars pe rug. Invatatura lui Hus nu a putut fi distrusa, fiind dusa mai departe de urmasii sai, care s-au impartit in doua tabere. Una era tabara radicala, „taboritilor”, dupa muntele Tabor, fortareata lor din sudul orasului Praga. Acestia au respins orice invatatura cu privire la credinta si practicile Bisericii Romano-Catolice care, spuneau ei, nu aveau fundament scriptural.

Cea de-a doua ramura care sustinea ideile lui Hus si care era mai moderata, era cea a „utraquistilor”. Ei au avut o pozitie proprie prin care sustineau ca numai ceea ce Biblia interzice trebuie eliminat si ca toti credinciosii, nu numai clerul trebuie sa primeasca atat painea cat si vinul la impartasanie.

Din gruparea radicala a taboritilor s-a format gruparea „Fratii Uniti”, sau „Fratii Boemiei”. Acestia au aparut prin anii 1540, constituind astfel suportul unei noi biserici care poate fi gasita si azi, numita „Biserica Moraviana”. Aceasta s-a dezvoltat foarte mult prin spiritul ei misionar, de aceea nu este ceva deosebit daca spunem ca Hus l-ar fi inspirat pe Luther. Deoarece Luther avea posibilitatea sa cunoasca invataturile lui Hus.

Seriozitatea religioasa, atat a lui Wycliff cat si a lui Hus, cere o admiratie deosebita. Dar in ciuda recunoasterii lui Luther a multor puncte de legatura cu Hus, Reforma s-a datorat intr-o mica masura eforturilor lor. Totusi nu trebuie uitat faptul ca ei au anticipat spiritul si lucrarea reformatorilor, netezind calea acestora si usurand astfel aparitia Reformei.

2.3. Reforma protestanta. Linii generale.

Reforma a fost o incercare de intoarcere la puritatea crestinismului Noului Testament si dezvoltarea unei teologii in acord cu acesta. Reformatorii erau convinsi ca aceasta teologie nu va deveni niciodata o realitate atata timp cat Biserica va fi autoritatea finala in locul Bibliei. In cea mai mare parte, Reforma a fost limitata la Europa de Apus si la popoarele teutonice. Nici Biserica de Rasarit si nici popoarele latine din vechiul Imperiu Roman nu au acceptat Reforma. In acele parti, inca stapaneau idealurile medievale de unitate si de uniformitate, dar in nordul si vestul Europei, popoarele teutonice au trecut la diversitatea protestantismului.

Totusi, in anumite tari Romano-Catolice in ciuda tuturor persecutiilor si-au mentinut existenta mici denominatii Valdenze si ale Fratilor Boemieni.

Oil painting of a young John Calvin.

Oil painting of a young John Calvin. (Photo credit: Wikipedia)

Principalii lideri ai acestei miscari au fost Martin Luther (1483 – 1546), Ulrich Zwingli (1484 – 1531), John Calvin (1509 – 1564). La inceput ei au fost pentru o restaurare a Crestinismului primar, dar nu dupa mult timp, liderii acestei miscari au adoptat ideea si apoi au decis ca o unire cu statul este necesara succesului bisericii. Aceasta decizie a fost un compromis fata de pozitia sustinuta la inceput. Acceptarea acestui compromis de catre Luther si Zwingli, compromis care includea si eliminarea oricaror disidente, a dus la aparitia miscarii Anabaptiste evanghelice.

Martin Luther s-a nascut la Eisleben, 1483 in Saxonia, o provincie din Imperiul German. A primit educatie la scoala Latina din Eisenach si la Universitatea din Erfurt. In 1505, el a devenit calugar augustinian in acelasi oras, sperand sa gaseasca pacea sufletului prin efort personal. In cele din urma, a ajuns la concluzia ca iertarea divina si schimbarea interioara sunt rezultatul credintei in Christos.

In 1509, a acceptat sa fie profesor la Universitatea din Wittenberg in Saxonia. In 1517, Johann Tetzel a fost insarcinat sa vanda indulgente papale in diferite parti ale Germaniei. Luther a considerat ca Tetzel pretinde prea mult pentru eficacitatea acestor indulgente, si ca in aceasta privinta el a actionat in contradictie cu vointa papei si cu invatatura Bisericii Romano – Catolice.

In consecinta, Luther a scris 95 teze in latina si le-a fixat pe usa Bisericii din Witteberg. In aceste teze el a condamnat abuzurile de care se facea vinovat Tetzel, din punctul de vedere romano- catolic. In timpul controverselor ce au urmat, Luther a fost din ce in ce mai mult convins ca multe invataturi si practici ale Bisericii Romane sunt nescripturale. Inca inainte de expunerea acestor teze el a avansat ideea doctrinei justificarii prin credinta, care din punctul de vedere al Bisericii Romane era o erezie. Electorul Frederich cel Intelept i-a acordat toata protectia posibila.

In cele din urma Luther a fost excomunicat de papa in 1520. Obtinand o copie a declaratiei papale, Luther i-a dat foc in public. Anul urmator a aparut in fata Dietei, ori a Parlamentului Imperiului German, la Worms, dar a refuzat sa retraga ceea ceea ce i s-a cerut. Electorul Frederich, in secret, a aranjat sa fie dus la Castelul Wartburg, pentru siguranta lui personala. In timpul acesta, Luther a luat decizia ca Liturghia sa fie mentinuta pana cand ea ar fi putut fi inlocuita cu aprobarea autoritatilor civile. Aceasta atitudine cu privire la Liturghie si alte puncte practice ce trebuiau reformate a dus la o stransa legatura intre stat si biserica. Liturghia a fost in cele din urma abolita in Wittenberg si in toata Saxonia, dupa moartea Electorului Fredereck, de catre fratele acestuia, Electorul John, in 1525. Biserica Luterana a fost facuta biserica de stat in Saxonia si in cele din urma in toate provinciile Germaniei si Scandinaviei, ai caror conducatori acceptasera crezul lutheran.

In aceeasi perioada Biserica Zwingliniana sau Reformata a devenit biserica de stat in anumite cantoane din Elvetia.

Ulrich Zwingli a fost un lider al Reformei in regiunea din Elvetia in care se vorbea limba germana. El s-a nascut in anul 1484, la Wildhaus, langa St. Gall in Elvetia. A studiat in Bern, Viena, si Basel fiind consacrat ca preot in 1506. In anul 1518 a fost ales episcop principal al orasului Zurich, cel mai important oras din Elvetia.

Dupa sosirea lui in Zurich, s-a putut observa in predicile lui o nota evanghelica. In cativa ani, in predicile lui, Zwingli a atacat anumite doctrine si practici Romano – Catolice. Atitudinea Consiliului din Zurich fata de Reforma a fost favorabila, dar guvernul federal al Elvetiei s-a opus miscarii. Consiliul din Zurich i-a dat lui Zwingli deplina libertate in ceea ce priveste predicarea din Scripturi. Din motive politice, consiliul a ales o atitudine de compromis, interzicand toate devierile de la practicile Bisericii Romano – Catolice ce puteau avea loc. In concluzie, lui Zwingli i s-a permis sa predice impotriva Bisericii Romane, dar nu sa si abandoneze practicile ei.

Luther si Zwingli nu au avut, in toate, aceleasi invataturi. Principala controversa dintre ei a fost in legatura cu Cina Domnului. Luter a aparat doctrina Prezentei Reale, adica painea si vinul sunt in realitate trupul si sangele lui Hristos, in timp ce Zwingli sustinea ca acestea sunt embleme sau simboluri. Zwingli, a respins doctrina regenerarii prin botez, pe care Luther o sustinea.

Zwingli a ajuns la aceste pareri datorita controverselor cu Fratii Elvetieni, dandu-si seama de faptul ca Anabaptistii aveau dreptate cand sustineau ca nici botezul nici impartasania nu sunt mijloace prin care sa se obtina iertarea pacatelor. Reforma, in anumite state a condus la infiintarea unor biserici de stat protestante. Conducatorii care acceptau crezul luteran sau zwinglinian, stabileau fie o biserica de stat Luterana sau Zwingliniana. Formarea unei noi biserici de stat nu era ceva complicat. Conducatorul teritoriului respectiv dadea ordin preotilor sa se conformeze doctrinei si practicii noului credeu. Peotii duceau la indeplinire ordinele conducatorilor. Oamenii de rand nu aveau nimic de spus in aceasta problema.

Infiintarea acestor noi biserici de stat erau in avantajul personal al acestor conducatori. In felul acesta aveau control mai larg asupra bisericilor si asupra averilor manastirilor. In provinciile Lutherane, printul conducator era considerat summus episcopus al bisericii din acel stat. Surprinzator este faptul ca religia de stat se schimba in functie de poruncile autoritatilor civile.Anumite districte care trecusera la Zwinglianism, au trecut sub stapanirea unor conduceri Romano-Catolice, iar populatia acestor districte au reacceptat credeul Romano Catolic. Locuitorii regiunii Palatinelor de Sus au fost nevoiti sa-si schimbe religia de patru ori in timpul Reformei. Oamenii, fie protestanti fie catolici nu au luat credinta lor in serios ca sa fie gata sa sufere persecutii pentru ea. Numarul martirilor Luterani si Zwinglinian este foarte mic. Anabaptistii s-au plans de multe ori ca au fost ridiculizati pentru ca au fost gata sa indure persecutii pentru credinta lor. Dupa cum s-a aratat, orice disidenta sau deviere de la crezul bisericii de stat era sever pedepsita.

Din scrierile lui Luther si Zwingli, reiese clar ca in anii de inceput ai Reformei, ei au aparat principiul membriei voluntare, nevoia disciplinei in biserica si independenta bisericii de stat. Toate aceste obiective nu au putut fi atinse de Luther si Zewingli. Istoricul lutheran, profesorul Karl Mueller, Tuebingen, Germania, a spus: „Puterea agresiva, cuceritoare, pe care lutheranii au manifestat-o in prima perioada, s-a pierdut oriunde, in momentul in care guvernantii au luat problema in mainile lor si au stabilit Crezul Lutheran.”

Articolul continua aici: Partea II-a

Reclame

ISTORIA ANABAPTISTILOR Partea II-a Daniel Branzai (Lucrare de baza pentru Romanii Protestanti)

Continuare de aici – PARTEA I-a

sursa www.crestinul.ro/baptisti

European Confessions, ca. 1560 Confesiunile Europene din cc.1560

Photo credit University of Oregon

Identitate Crestina in Istorie (II)

de Daniel Branzei

3. REFORMA RADICALA

Reforma radicala a fost o impresionanta miscare de reinnoire spirituala si eclesiala, care a insotit aproape toate bisericile, catolice si protestante, in timpul marilor treziri religioase din sec.al XVI-lea. Aceasta miscare nu a fost una „de periferie” in ceea ce proveste scopurile fundamentale si valorile ei spirituale.

Imbratisand atat ecumenismul, cat si sectarismul, revolutia violenta si convietuirea pasnica, precum si orientarile mistice si rationaliste ale Evului Mediu Tarziu, Reforma Radicala, considerata ca o entitate separata a supus unei critici severe intregul corpus christianum care suferise schimbari in urma miscarii protestante si a celei catolice.

Abia in ultimii ani reformatorii radicali au inceput sa iasa din conul de umbra in care au fost abandonati de catre oponentii lor din sec.al XVI- lea. De exemplu, Heubrucg Bullinger ii numea „dusmani diavolesti si distrugatori ai Bisericii lui Dumnezeu„.

Uneori , reformatorii radicali sunt considerati ca fiind „aripa de stanga a Reformei„.

Recunoscand folosirea anacronica a termenului „aripa de stanga„, George Williams propune expresia „reforma radicala” ca termen colectiv pentru desemnarea tuturor grupurilor religioase novatoare, care nu se incadreaza nici in bisericile catolice nici in cele protestante. Tipologia lui Williams aplicata radicalilor este cea mai comprehensiva si cea mai durabila in ciuda faptului ca a fost enuntata in urma cu treizeci de ani.

Williams ii imparte pe radicali in trei grupari mari: anabaptistii, spiritualistii si rationalistii evanghelici.

Fiecare ramura a Reformei radicale s-a atasat unei anumite „radacini”. In cazul Anabaptistilor, aceasta „radacina” era Biblia.Ei nu doreau numai sa reformeze biserica ci sa o readuca la puritatea ei apostolica.

Anabaptistii, la randul lor, sunt impartiti in urmatoarele grupari: biblici, comunitari si eschatologici. Reforma radicala nu este numai o „aripa” ,ci este o miscare care a dat nastere unei noi forme a credintei si a vietii crestine. Dupa cum a spus un reputat savant, a fost „o reforma a reformei” sau „o corectare a corectarii catolicismului”

Tocmai acest lucru , precum si faptul ca cea mai mare parte a radicalilor a fost nevoita sa dezvolte un model de viata in afara granitelor oficiale, a dat spitutualitatii si vietii lor spirituale un iz aparte. Reformatorii radicali au trait in afara ordinii stabilite. Multi dintre ei au acceptat exilul, tortura si pedeapsa capitala decat sa se lepede de Domnul care i-a chemat sa-si ia crucea si sa-l urmeze.

3.1 ANABAPTISTII EVANGHELICI IN ELVETIA

3.1.1. Aparitia Fratilor Elvetieni

A rendition of Huldrych Zwingli from the 1906 ...

A rendition of Huldrych Zwingli from the 1906 edition of the ”Meyers Konversations-Lexikon (Photo credit: Wikipedia)

Fondatorii miscarii anabaptiste elvetiene au facut parte din grupul de sustinatori inflacarati ai Reformei condusa de Zwingli. Ei s-au despartit de Zwingli cand, contrar programului de reforma initial, acesta s-a indreptat intr-o directie diferita. Cei mai reprezentativi conducatori ai Fratilor Elvetieni au fost: Conrad Grebel, Felix Manz, Blaurock ( George Cajakob), Andrew Castelberger, Wilhelm Reublin.

Conrad Grebel a fost liderul miscarii anabaptiste elvetiene. El s-a nascut in anul 1498 intr-o familie de nobili. Tatal sau, Jacob Grebel, a fost senator, membru al Consiliului din Zurich. Conrad, ca tanar a urmat scolile din Zurich. In toamna anului 1514, a devenit student la Universitatea din Basel, si intre anii 1515 – 1518 a studiat la Universitatea din Viena, Austria. In Viena a fost prieten cu Vadian (Joachim von Watt), profesor de limbi clasice, care mai tarziu s-a casatorit cu sora lui Conrad, Marta. Din octombrie 1518 pana in iulie 1520, el a studiat la Paris. Dupa intoarcerea la Basel a lucrat la o editura care publica carti latine. Zwingli, in 1522, s-a referit la Conrad Grebel, ca la un nobil tanar si educat.

Datorita pregatirii deosebite, Conrad Grebel si Felix Manz urmau sa obtina recomandarea lui Zwingli pentru posturile de profesori in greaca si respectiv latina, la scoala teologica ce urma sa se infiinteze in Zurich. Bullinger, colaboratorul si succesorul lui Zwingli a afirmat ca ei sunt foarte bine pregatiti pentru aceste pozitii, dar „ei au devenit stapaniti de un spirit anababaptist in asa masura, incat ei nu mai sunt interesati de nimic altceva decat de promovarea anabaptismului lor„. In toamna anului 1522, Conrad Grebel a experimentat o trezire religioasa deosebita urmata de o convertire profunda care a marcat inceputul unei perioade deosebite in viata lui.

Felix Manz s-a nascut in 1490 in Zurich, fiind educat in scolile inalte din Zurich, si Viena. Cunostea bine greaca si latina, dar specialitatea lui era ebraica. De la inceput s-a identificat cu miscarea de reforma a lui Zwingli, fiind unul din liderii care tineau studii biblice. Cand Zwingli a decis in favoarea unirii bisericii cu statul, el a devenit colaboratorul lui Grebel, in opozitie cu ideea infiintarii unei noi biserici de stat.

George Cajakov, numit Blaurock, s-a nascut in localitatea Bonaduz, in cantonul suedez Grisons. A fost educat in Chur, orasul principal al acestui canton, devenind calugar in St.Lucius. Cand Reforma a ajuns la el, a parasit manastirea spre sfarsitul anului 1524, a plecat la Zurich, centrul miscarii din Elvetia, ca sa ia legatura cu Zwingli. Un cronicar contemporan cu el, relateaza ca Blourock a aratat un mare zel si a avut multe discutii cu Zwingli, dar nu a fost de acord in intregime cu programul de reforma. Apoi, el a auzit de Grebel si Manz si s-a identificat cu ei in incercarea de a forma o biserica evanghelica. Blourock era un om cu convingeri adanci, cu mult zel si elocventa.

Wilhem Reublin a fost preot la St. Alban Catholic Church, Basel, unde a inceput sa vorbeasca impotriva doctrinelor si practicilor nescripturale. Mari multimi de oameni veneau sa-i asculte predicile. In procesiunile anuale era obiceiul ca preotul sa conduca procesiunea prin oras purtand relicve ale sfintilor. La procesiunea tinuta la data de 13 iunie, 1522, Reublin a purtat o Biblie deschisa spunand: „Acesta este adevaratul lucru sacru, celelalte nu sunt decat oase de oameni morti.” A fost primul preot din Elvetia care in 1523 s-a casatorit. Datorita predicilor impotriva botezului copiilor mici, a fost arestat si audiat in Zurich in august 1524. Mai tarziu a fost botezat si s-a unit cu Fratii Elvetieni.

Dupa cum s-a specificat, parintii miscarii anabaptiste, au fost, in decursul a catorva ani uniti cu Zwingli si au sustinut din toata inima programul de reforma. In a doua disputa (octombrie, 1523) in care s-a discutat in legatura cu abolirea Liturghiei si imaginilor, s-a vazut o diferenta notabila intre Zwingli si Grebel in legatura cu atitudinea fata de reformarea practica a bisericii. In ultima zi a dezbaterilor, Conrad Grebel si prietenul lui Simon Stumpf, au cerut abolirea Liturghiei fara nici o ezitare. Amandoi, la aceasta dezbatere, au prezentat aceasta practica romana ca ceva nescriptural, contrara conceptiilor evanghelice. In timpul dezbaterilor Grabel a spus: „Primul lucru necesar inainte de orice altceva este abolirea Liturghiei. Multe s-au discutat despre aceasta, dar nimeni dintre preoti nu vrea sa termine cu acest lucru abominabil.”

Zwingly a replicat: „Consiliul (autoritatile civile) vor decide in legatura cu Liturgia„. La care, Simion Stumpf i s-a adresat cu memorabilele cuvinte: „Maestre Ulrich, nu ai dreptul sa lasi ca decizia la aceasta problema sa fie luata de Consiliu. Problema este deja decisa; Duhul lui Dumnezeu o decide.” Cand Consiliul, dupa a doua dezbatere, a decis ca preotii sa continue a spune Liturghia, Simion Stampf si-a dat demisia, slujind poporul ca un lucrator al Evangheliei. In 3 noiembrie, acelasi an i s-a ordonat sa paraseasca satul in care slujea, iar in 20 noiembrie a fost exilat din cantonul Zurich. Incepand cu aceasta perioada, Zwingli a inceput sa devieze in diferite aspecte de la programul de reforma stabilit initial. Decizia lui Zwingli, la finalul acelor discutii a fost aceea ca nu trebuie sa se faca nici o schimbare fara aprobarea Consiliului. El a cerut ca practicile Romano – Catolice sa fie pazite pana cand guvernul va ordona abolirea lor.

In scrierile lui timpurii, Zwingli s-a exprimat impotriva botezarii copiilor mici. El a recunoscut, deasemenea nevoia unei disciplinari scripturale care sa fie aplicata in biserica, lucru imposibil de realizat intr-o biserica de stat. El a aparat principiul nonrezistentei si a admis ca juramintele sunt contrare cuvintelor Domnului Isus. Referitor la aceste puncte, Zwingli, si-a schimbat in mod gradat pozitia initiala.

Cand Zwingli a fost de acord cu stabilirea unei biserici de stat in care membria era obligatorie pentru toata populatia, el a realizat ca din acest punct de vedere practica botezarii copiilor era ceva esential. Intr-o perioada scurta de timp el a devenit un aparator inflacarat al botezului copiilor.

Cu privire la botezul copiilor au avut loc multe dezbateri; in cele din urma Cosiliul a ordonat ca Grebel si Mantz sa nu mai tina intalniri si sa accepte deciziile lor. Cei care refuzau sa-si boteze copiii erau exilati sau incarcerati in inchisoarea Wellenberg. Toate aceste amenintari nu i-a descurajat pe Grebel si colaboratorii sai.

Intr-o scrisoare catre Vadian, Zwingli a declarat ca nimic nu s-a realizat prin persecutii, curajul si puterea lor fiind de nezdruncinat. Decizia Consiliului de a suprima miscarea disidenta a convins Fratii ca este in zadar sa mai astepte toleranta de la autoritatile civile. Au realizat faptul ca organizarea lor ca Biserica nu mai poate fi amanata si au declarat ca „este mai bine sa ascultam de Dumnezeu decat de oameni.” Cateva zile mai tarziu, dupa disputa din 17 ianuarie, Fratii Elvetieni s-au organizat ca biserica.

Caspar Braitmichel, descrie inceputul Bisericii Fratilor Elvetieni in felul urmator:

„Conrad Grebel, Felix Manz si altii si au gasit ca intre ei exista intelegere referitoare la crezul lor. Ei au realizat intr-o teama sfanta de Dumnezeu ca era in primul rand necesar sa obtina de la Cuvantul divin si de la predicarea acestuia o credinta adevarata care lucreaza in dragoste, si apoi sa primeasca adevaratul botez crestin bazat pe marturisirea credintei, ca raspuns al unui cuget curat inaintea lui Dumnezeu, fiind intarit in a-L sluji pe Dumnezeu in toata sfintenia unei vieti crestine sfinte si sa stea neclintiti prin toate persecutiile pana la sfarsit.”

Dupa un timp, asa cum erau impreuna, o mare neliniste a venit peste ei si au fost miscati in inima lor. Apoi toti impreuna au inghenunchiat in fata Atotputernicului Dumnezeu, cel ce cunoaste toate inimile si l-au implorat sa le dea harul sa-I faca voia Lui divina, si sa-i invredniceasca cu Harul Sau. Dupa ce s-au ridicat de la rugaciune, George Blaurock i-a cerul lui Conrad Grebel sa-l boteze cu adevaratul botez crestin pe baza marturiei si credintei lui. Dupa ce s-a facut aceasta, ceilalti l-au rugat pe George sa-i boteze. El a indeplinit dorinta lor in frica de Dumnezeu.

Acest lucru s-a intamplat cu trei sau patru zile dupa dezbaterile din 17 ianuarie 1525. Reforma Zwingliniana inca nu exista atunci. Biserica catolica a fost abolita de Pasti, in acelasi an. Infiintarea acestei biserici voluntare a lui Grebel si Mantz, contrar ordinilor Consiliului avand in fata amenintarea persecutiei nu a putut sa nu faca o impresie profunda asupra oamenilor in general, si in special asupra persoanelor cu un adanc sentiment religios care si-au dat seama de pozitia compromitatoare adoptata de liderii religiosi recunoscuti.

3.1.2. Fratii Elvetieni in Zurich

Formarea Bisericii Anabaptiste, fara acordul autoritatilor civile nu putea avea alte urmari decat declansarea persecutiilor impotriva anabaptistilor. In cantonul Zurich, la mai putin de o luna de la infiintarea acestei grupari au avut loc primele arestari. In februarie 1525, douazeci si cinci de anabaptisti au fost inchisi, dar nu dupa mult timp au fost eliberati sub restrictii severe. In 16 Martie, acelasi an, Consiliul din Zurich a publicat un mandat prin care se decreta ca toti cei ce se vor boteza vor fi exilati. Multi dintre ei au fost arestati din nou, printre ei fiind si Conrad Grebel, Felix Mantz, Blaurock , cu care Zwingli a avut trei zile de discutii in 20 – 22 martie. Ei au fost chemati, pe rand, in fata lui Zwingli si asistentilor sai, si au avut permisiunea de a raspunde la unele din intrebarile lor. Douazeci si unu persoane (14 barbati si 7 femei) au fost inchise in temnita intunecoasa a Turnului Vrajitoarelor. Dupa doua saptamani au reusit sa scape, probabil cu ajutorul unor persoane din Consiliu. Blaurock a fost excomunicat deoarece nu era din Zurich. Intre luna noiembrie 1524 si iunie 1525, Zwingli a publicat trei carti impotriva „Fratilor”, iar in noiembrie alta carte in care el a aparat pozitia bisericii de stat si a avansat diferite acuzatii la adresa anabaptistilor. Fratii nu au avut nici un mijloc pentru a se apara. Dorinta mare a lui Grebel era sa le fie aprobata apararea doctrinei lor prin scris, cerere care nu a fost niciodata aprobata. In principatul Grunningen, parte a cantonului Zurich, au fost arestate peste 100 persoane. Magistratii din acest principat au aratat simpatie fata de intemnitati, si in loc sa-i trimita la Zurich au trimis patru deputati pentru a trata organizarea unei dezbateri publice intre cele doua parti. Pe data de 6 Noiembrie a avut loc dezbaterea respectiva. Grebel, Mantz si Blaurock au aparat pozitia Fratilor. Pe data de 8 noiembrie, cei trei aparatori au fost din nou intemnitati. Martin Link si Michael Sattler au fost exilati din cantonul Zurich. Au fost eliberati in scurt timp fiind amenintati cu cele mai aspre pedepse, in cazul in care nu vor renunta la disidenta lor. In martie 1526, Grebel, Mantz, Blaurock, Balthasar Hubmaier, si multi altii au fost condamnati pe viata. Alti 14 Anabaptisti au fost condamnati printre care si mama lui Feliz Mantz. In ziua cand a fost pronuntata aceasta sentinta Consiliul din Zurich a decretat ca oricine va sustine rebotezarea va fi „innecat fara mila”. Pare foarte enigmatic, dar cu toate aceste grele condamnari, toti au fost eliberati in cateva saptamani. Bullinger presupune ca Anabaptistii au fost ajutati de „anumite persoane” suspuse, in fruntea lor fiind Jacob Grabel, tatal lui Conrad.

Conrad Grabel a murit de ciuma dupa cateva luni de la aceasta condamnare in Maienfeld iulie ori august 1526. Cu toate ca nu a fost fondatorul Bisericii Fratilor Elvetieni in sensul in care a fost Zwingli, fondatorul Bisericii Reformate, sau Luther, fondatorul Bisericii Luterane, el a fost cel mai talentat si proeminent dintre liderii Fratilor Elvetieni. El a sperat din toata inima ca liderii reformati, in concordanta cu principiile initiale, vor organiza biserici de tip Nou-Testamental. A sperat ca infiintandu-se biserici de stat, acestea nu vor folosi sabia impotriva lor. Cand toate aceste sperante s-au naruit a fost gata sa sufere pentru convingerile lui religioase, acceptand sa fie un proscris.

In ciuda persecutiilor, intemnitarilor inumane, miscarea Fratilor Elvetieni s-a raspandit in principatul Gruningen, St. Gall, Bern, Basel, Schaffhausen, Appenzell. In principatul Gruningen, cantonul Zurich, erau multi Anabaptisti, iar oficialii au refuzat in mod constant sa condamne pe cineva la moarte facand apel la o prerogativa acordata de Casa de Hapsburg. Doi conducatori Jakob Falk si Heinrich Reimann, au fost tinuti inchisi in Gruningen, o perioada lunga de timp, in ciuda insistentelor celor din Zurich de a-i executa. In cele din urma ei au fost predati autoritatilor din Zurich, cu arbitrajul celor din Bern. La data de 5 septembrie, 1528, ei au fost inecati in raul Limmat.

Alti membrii intemnitati ai Fratilor Elvetieni, au fost predati Consiliului din Zurich in septembrie 1528. Conrad Winkler, alt lucrator al Fratilor, a fost executat prin inecare in Zurich pe 20 ianuarie, 1530. El a lucrat cu succes in multe locuri, in particular in cantonul Bern, unde in iunie 1528, a fost pus la stalpul infamiei, apoi batut cu nuiele in timp ce era purtat pe stazile orasului.

El a fost condamnat deoarece „impotriva ordinelor, a botezat asa de multe persoane, incat nu le mai stie numarul” . In urmatoarii cincizeci de ani de la martirajul lui Heinrich Karpfis si Hans Herzog, sunt putine informatii cu privire la activitatea Anabaptistilor in cantonul Zurich. In 31 iulie 1588 se adreseaza Consiliului din Zurich o petitie in care se arata ca activitatea Anabaptistilor creste din ce in ce mai mult la sate, dar si la orase.

In 1601, 1602, Consiliul din Zurich a publicat alte mandate impotriva Fratilor, iar in decembrie, acelasi an s-a emis Edictul Anabaptist, care prevedea multe articole impotriva celor ce colaborau sau deveneau anabaptisti. Ultimul martir al Fratior Elvetieni, care a fost executat in Zurich, a fost Hans Landis.

In cantonul Zurich, persecutiile au continuat, multi au murit in temnita, iar in Februarie, 1660, guvernul Elvetiei a trimis o srisoare in Zurich, cerand ca Anabapistii (menonitii) sa aiba permisiunea de a parasi tara luand cu ei averile lor. Cererea a fost refuzata. Mai tarziu, multi menoniti din cantonul Zurich au fugit in Alsacia si Palatine. Multi din primii emigranti care s-au stabilit in Lancaster, Pennsylvania, in 1710 – 1727 au venit din Zurich.

3.1.3. Fratii Elvetieni in St. Gall

Orasul St.Gall, in partea de est a Elvetiei, a avut pentru o scurta perioada de timp o larga congregatie, depasind cu mult, ca numar, alte congregatii. Conditiile in care miscarea Fratilor Elvetieni a aparut si s-a dezvoltat, difera mult de conditiile miscarii din Zurich si de alte cantoane Elvetiene. Consiliul din St. Gall nu a vazut nici un motiv de a lua o atitudine netoleranta fata de miscarea Fratilor Elvetieni, asa ca aceasta miscare a crescut rapid.

Cel mai reprezentativ membru al Consiliului a fost Joachim von Watt, numit Vadian, care in perioada de inceput cand nu era sub influenta lui Zwingli, era de acord cu Fratii in ceea ce priveste nebiblicitatea botezarii copiilor si a controlului exercitat de stat asupra bisericii. In 25 martie 1525, Conrad Grebel a venit in St.Gall si a stat pana dupa 9 aprilie. El a predicat si a botezat un mare numar de credinciosi. Dupa plecarea lui Grebel, alt conducator al miscarii, Eberli Bolt din Lachen a venit in St. Gall si a predicat in oras si in imprejurimi. Multi din ascultatori au fost botezati. In cele din urma consiliul i-a cerut sa plece din oras, lucru pe care l-a dus la indeplinire. Nu dupa mult timp a fost prins de catolici in cantonul Schqyz si ars pe rug in data de 29 mai, 1525, fiind primul martir al Fratilor Elvetieni.

Martirajul lui Bolt a avut loc cu 18 luni inainte de cel al lui Felix Mantz, care este considerat a fi primul martir al Fratilor Elvetieni. Wolfgang Ulimann, a continuat munca inceputa de Grebel si Bolt. Consiliul din St. Gall, in cele din urma, si-a schimbat atitudinea fata de Ulimann si ceilalti frati, iar in iunie 1525, persecutia a fost declansata. Au avut loc exilari, arestari si multi au parasit de buna voie regiunea. Ulimann a fost exilat de mai multe ori, in cele din urma a fost decapitat in anul 1530.

Deasemenea, o parte din anabaptisti au renuntat la practicarea credintei in mod public, iar cei mai multi au parasit regiunea.

3.1.4. Fratii Elvetieni in Cantonul Bern

Cantonul Bern este unul din cele mai largi cantoane ale Elvetiei. In zece ani de la inceputul Miscarii Anabaptiste, cantonul Bern a devenit cel mai puternic centru al Fratilor. In nici o alta zona a Elvetiei sau Germaniei, Biserica Fratilor Elvetieni nu a crescut asa de mult, sub o severa persecutie ca in cantonul Bern, in mod special in Emmental. Consiliul din Bern, a fost de acord cu Reforma inca din primii ani, dar nu a desfiintat practicile catolice inca cativa ani. Cand au ajuns Fratii in Bern, Biserica Catolica era biserica de stat. In aprilie 1527, opt Frati din Basel, printre care si Hans Seckler si Jacob Hochrutiner au sosit in Bern, si nu dupa mult timp au fost arestati.

Haller Berthold, colaboratorul lui Zwingli, intr-o scrisoare adresata acestuia a scris ca dupa trei ore de discutii cu intemnitatii anabaptisti i-a rugat pe acestia sa nu fie ofensati de icoanele din biserici care inca nu au fost mutate si ca nu a gasit argumente biblice pentru a combate invataturile lor. Pentru a-l ajuta pe Haller, dar si pe ceilalti clerici, Zwingli a publicat in limba latina o replica la Marturisirea de credinta a Anabaptistilor de la Schleitheim. Dupa cativa ani, Haler si-a schimbat atitudinea binevoitoare fata de Anabaptisti si a aprobat cele mai severe masuri pentru suprimarea lor. Primii martiri au fost Hans Secker, Hans Treyer si Heeini Seiler care au fost inecati in raul Aare in iulie 1529. Pana in anul 1534, toate executiile se faceau prin inecare. In noiembrie, acelasi an, a fost emis un decret care specifica faptul ca barbatii sa fie executati prin decapitare, iar femeile prin inecare. Razboiul religios din 1531, unde fortele Protestante au suferit o mare infrangere din partea Catolicilor a produs un mare soc in randul Protestantilor. Lucrul acesta a creat conditiile unui viitor progres al anabaptistilor. Zwingli insusi, si-a pierdut viata pe campul de lupta de la Cappel. Cu toate aceste evenimente, atitudinea autoritatilor a ramas aceeasi. Consiliul din Bern, vazand ca persecutiile nu dau rezultatele scontate a schimbat tactica in ceea ce priveste infrangerea miscarii Anabaptiste. In speranta ca o dezbatere publica ii va convinge de erorile doctrinare, Consiliul din Bern a convocat o intalnire intre cele doua parti, intalnire care a avut loc la Zofigen intre 1 si 9 iulie 1532. Consiliul a facut public un raport al acestei dezbateri publice. Acest raport al intalnirii de la Zofingen este una din cele mai importante surse de informare cu privire la docrinele si practicile Fratilor Elvetieni.

Dupa acesta dezbatere Anabaptistii s-au imprastiat si inmultit in cantonul Bern ca niciodata pana atunci. O parte din ei au fost execuati prin inec, dar fiindca acestia sufereau moartea fara teama, grupul lor a continuat sa se inmulteasca. Haller a ezitat in a-i trimite la moarte pe anabaptisti, si urmand exemplul celor din Strasburg, pe data de 2 martie,1533, a publicat un mandat care stabilea ca toti Anabaptistii sa fie instruiti si corectati de catre predicatori in mod prietenos. Daca refuzau sa retracteze, s-a cerut ca ei sa-si practice credinta pentru ei insasi. Daca refuzau si aceasta erau condamnati la inchisoare pe viata. Mandatul a fost revocat dupa doua saptamani. A fost emis un alt ordin in 8 noiembrie,1534 in care se ordona ca toti anabaptistii sa jure ca sunt de acord si sustin crezul prescris de Consiliu. Fiecare persoana care nu jura trebuia sa fie arestata. A inceput vanatoarea si au fost acordate recompense pentru prinderea anabaptistilor. Oglinda Martirilor, contine o lista a Fratilor care au fost martirizati in Bern din 1529 pana 1571. Lista a fost pastrata de Christian Kropf, si incorporata in cartea Oglinda Martirilor. In 1651 toate inchisorile din Bern au fost din nou umplute. Consiluil din Bern a dat ordin ca toti barbatii sa poarte sabie si sa jure. In 1671 a avut loc o mare migratie a Fratilor in Alsacia si Palatine. O scrisoare la lui Hans Moser , datata pe 22 iuni 1709,trimisa in Olanda, descrie cat de teribila era situatia in Elvetia. Regele Prusiei, Frederick I a intervenit pentru menonitii din Elvetia ca sa fie lasati sa se refugieze in Olanda. Multi menoniti au emigrat in America in 1711. Totusi, la mijlocul secolului a avut loc o schimbare evidenta spre o toleranta partiala. Dupa revolutia franceza, Elvetia a devenit republica, schimbare care a marcat incetarea persecutiilor.

3.1.5. Anabaptistii Evanghelici in Sudul Germaniei

In Sudul Germaniei, orasul Strasburg in Alsacia, a fost principalul centru anabaptist. Orasul Augsburg, Bavaria, este considerat a fi un alt punct central al miscarii Anabaptiste. Primul lider anabaptist care a lucrat si botezat in Augsburg a fost Hans Denck. In luna mai, 1526, Hans Hut, in timpul unei sederi de trei zile Augsburg s-a intalnit cu Denck, fiind botezat de acesta. Hans Hut a lucrat ca evanghelist si a avut un mare succes in sudul Germaniei si in Austria. In februarie, 1527, s-a intors in Augsburg unde a botezat multe persoane, printre care fostul calugar Sigmund Salminger. Amandoi au fost alesi ca lucratori in Biserica Anabtista. Eitelhans Langenmantel, unul din nobili, convertit de Hut, a scris mai tarziu o mica lucrare in apararea doctrinei anabaptiste evanghelice. El a murit ca martir in aprilie, 1528 la Weissenhorn.

Anul urmator, in duminica Pastelui, un grup de 86 persoane au fost prinse si incarcerate. Leopold Schnieder a fost martirizat in 15 aprilie, 1528. Restul celor care au fost inchisi, dupa ce au fost chinuiti au fost exilati. Foarte multi refugiati din Augsburg au plecat in orasele germane de sud, dar aproximativ 100 s-au stabilit la Stasburg. Cei ramasi aveau intalniri de inchinare in padure sau intr-o cariera de piatra langa satul Goegginger.Inainte de persecutie, Hans Hut s-a reantors la Augsburg, lucrand cu succes in Austria de Sus si alte regiuni ale Germaniei si Austriei.

Spre sfarsitul anului 1526 a avut loc o dezbatere publica cu Balthasar Hubmaier al Bergen, Moravia, aparand principiul nonrezistentei. Intre acesti doi lideri anabaptisti a mai avut loc alta confruntare la castelul Nikolsburg. Hut a mai lucrat si in Viena, dar s-a intors in Augsburg, unde in 16 septembrie, 1527 a fost inchis. A murit in inchisoare si trupul lui a fost ars pe rug in 7 decembrie 1527.

La scurt timp de la inchiderea lui Hans Hut, a avut loc o conferinta anabaptista, prezidata de Hans Denck. Deoarece la scurt timp un mare numar din participanti au fost martirizati, conferinta aceasta este cunoscuta sub numele de Sinodul Martirilor. Se pare ca au fost puncte de vedere diferite si nu sunt multe informatii in legatura cu subiectele discutate. In ceea ce-l priveste pe Hans Denck, el a plecat la Basel, si dupa doua luni de la aceasta conferinta a renuntat la invatatura anabaptista cu privire la nevoia botezului credinciosilor.

In periada 1544 – 1556, Pilgrim Marpeck a lucrat in Augsburg. In orasele Germaniei de sud ca Regensburg, Ulm, Memmingen, Worms, si altele au existat congregatii anabaptiste. Sub Electorul Frederich II, Biserica Luterana a devenit biserica de stat. In incercarea de a-i castiga pe anabaptisti de partea Luteranilor, a fost organizata o dezbatere publica la Pfeddersheim in 1557. Acesta disputa a fost fara succes.

Electorul Frederich III, a abolit luteranismul si Biserica lui John Calvin a devenit biserica de stat. O noua dezbatere publica, tot fara rezultat a avut loc intre 28 mai si 19 iunie 1571 la Frankesthal in Palatine. Anabaptistii au refuzat sa accepte crezul oponentilor lor si au fost amenintati cu severe persecutii.

3.1.6. Anabaptistii evanghelici in Austria

In primavara anului 1526 se gasesc urme ale muncii anabaptistilor evanghelici pe valea raului Inn, in Tyrol. Guvernantii acestei provincii au publicat un strict edict impotriva Fratilor, in noiembrie, 1527. Leonard Shiemer, un invatat si distins evanghelist a fost prins de autoritatile din Rattenburg in Tyrol. El a recunocut ca a botezat multe persoane in Austria si Bavaria.

In ianuarie, 1528 a fost executat prin decapitare. Cateva saptamani mai tarziu, Hans Schlaffer, alt predicator zelos a fost ars pe rug la Schwatz in aceeasi provincie. Pilgrim Marpeck a fost botezat in aceasta perioada la Rattenberg.

Hans Hut a fost unul din cei mai activi misionari din provinciile austriece. El a facut geseala de a stabili data reintoarcerii a lui Hristos. Din anumite texte din Daniel, Hut a calculat ca pedeapsa asupra crestinatatii va veni prin invazia turcilor, iar dupa aceasta Isus va reveni. Hans, dupa cum s-a mentionat, a murit in inchisoare.

George Blaurok a fost martirizat in Tyrol. El a fost unul din primii lideri ai Fratilor Elvetieni. A fost torturat cu salbaticie, apoi ars pe rug. Persecutiile din Tyrol au fost printre cele mai severe. In februarie, 1530, autoritatile din Tyrol au raportat la Viena ca sapte sute persoane, barbati si femei au fost martirizati in provincie si multi au emigrat in Moravia. Dupa anul 1533, anabaptistii din Tyrol au facut parte din grupul Huterit. Desi nu au putut stabili o colonie ei au fost destul de organizati.

In anul 1592 o mare prigoana impotriva anabaptistilor a inceput in Moravia. Migratia spre acesta regiune a scazut simtitor. Dupa razboiul de 30 ani, Moravia a incetat a mai fi o zona de refugiu pentru Anabaptisti.

3.1.7. Anabaptistii evanghelici in Olanda.

Datorita eforturilor evanghelistice ale lui Hofman, anabaptismul a ajuns in Olanda. In luna mai, 1530, Hofman a avut ocazia sa viziteze cea mai mare biserica din Emden, unde a botezat 300 persoane. Inainte de aceasta anabaptismul era necunoscut in nordul Germaniei si Olanda.

Deoarece melchioritii erau singura grupare despartita de Biserica Catolica, Obbe Philip si fratele sau Dirck s-au alaturat acestei miscari. Cand previziunile lui Hofmann, cu privire la vremea sfarsitului nu s-au adeverit, Obbe Philips si alti prieteni au renuntat la melchiorism. Prin studiul independent al Scripturilor ei au capatat lumina cea adevarata. El a devenit fondatorul Bisericii Mennonite din Olanda. Ei au fost numiti Obbeniti inainte de a fi numiti Mennoniti.

Obbenitii existau deja de doi ani atunci cand Menno Simmons s-a convertit si botezat. Este de remarcat faptul ca intre Obbeniti si Fratii Elvetieni a existat o mare asemanare in ceea ce priveste doctrina si practica, cu toate ca nu a fost nici o legatura intre ei. Nici Obbe Philips nici Simons Menno nu erau familiari cu scrierile Fratilor Elvetieni, nici cu scrierile lui Balthazar Hubmaier. Este evident faptul ca nu prin influienta Fratilor Elvetieni a ajuns Obbe Philip la aceleasi invataturi cu ale Fratilor Elvetieni. In acea vreme, in Tarile de Jos existau cel putin trei secte anabaptiste. Aceste grupari anabaptiste, numite si eschatologice vor fi prezentate intr-un capitol separat.

3.1.7.1. Menno Simons.

Menno Simons a fost cel mai important conducator al gruparii Anabaptiste din cadrul Reformei Radicale, dar nu a fost nici primul, nici cel mai original exponent al acestei miscari. Menno s-a nascut in 1496, la patru ani dupa ce Cristofor Columb a descoperit America, la exact 13 ani dupa nasterea lui Luther, si cu 13 ani inaite de nasterea lui Calvin. El a fost fiul unui bacan din satul Witmarsum, aflat la numai 12 Km distanta de Marea Nordului. Cunoastem putine lucruri despre educatia timpurie a lui Menno. Probabil ca a studiat la Bolssward, in scoala manastirii, nu departe de casa. A reusit sa invete destul de bine latina, se descurca in greaca, dar nu cunostea ebraica. De asemenea, cunostea destul de bine scrierile anumitor parinti bisericesti, ca Tertullian, Ciprian, si Eusebiu. Menno pretinde ca nu a citit Biblia, decat dupa doi ani de la ordinarea sa ca preot, desi, bineinteles, trebuia sa fi cunoscut pasaje din ea datorita liturghiei romane. Menno a fost ordinat preot al bisericii romane in martie 1524, cand avea 28 ani. Chiar de la inceput a fost numit preot paroh in satul Pingium, unde se nascuse tatal sau. Aici a slujit sapte ani, inainte de a fi chemat preot in satul natal, Witmarsum, in 1531. In acest timp, Menno si-a facut datoria de preot de tara si si-a facut-o destul de bine, mutarea la Witmarsum fiind un fel de avansare. In acelasi timp, el si-a petrecut vremea cu tot felul de lucruri nedemne de un preot, cum ar fi bautura, jocul de carti. Menno a marturisit mai tarziu ca si dupa ce a inceput sa citeasca Sfintele Scripturi: „am avut acea cunoastere doar prin placerea si dezmatul la care ma indemna tineretea, intr-o viata murdara, senzuala, nefolositoare si nu am cautat altceva decat propriul castig, o viata usoara, favorurile oamenilor, nume si faima, asa cum fac toti cei ce conduc o astfel de corabie.” Se pare ca a fost un fel de conducator innascut, desi, asa cum marturiseste chiar el, a fost ” un domn si un print al Babilonului”„Toata lumea ma cauta si ma dorea. Lumea ma iubea, iar eu o iubeam la randul meu… Eram primul printre oameni, chiar si printre cei mai in varsta. Toti ma cinsteau. Cand vorbeam eu, ei taceau. Cand mergeam undeva, veneau cu mine. Cand faceam semn cu mana sa plece, plecau. Tot ce doream, faceau.” Mai tarziu, Menno si-a dat seama ca si Eclesiastul ca toate acestea nu sunt decat „desertaciune”. Cand acest bon vivant a devenit un bun crestin, si-a pierdut toti prietenii. „Inainte eram ridicat in slavi, acum abandonat… Odinioara eram prieten, acum devenisem dusman.” Ca si Luther, Zwingli si Calvin, Menno a trebuit sa se lupte cu Evanghelia. Biografii lui Menno se intreaba de ce i-a trebuit atat de mult timp sa o rupa cu Biserica Romana si sa imbratiseze cauza anabaptista.

Putem intelege mai bine cariera de mai tarziu a lui Menno, daca analizam cu atentie procesul care a dus la aceasta decizie. Exista trei evenimente si idei importante in dezvoltarea constiintei lui Menno despre Biserica adevarata si rolul lui in aceasta. Ca in cazul celorlalti reformatori, Euharistia a jucat un rol important in procesul ruperii de Roma. In 1525, chiar in anul in care Grebel si Mantz organizau primele adunari anabaptiste in Elvetia, Menno a inceput sa aiba indoieli cu privire la doctrina transsubstantierii.

„Ori de cate ori tineam in mana painea si vinul la mesa, imi venea in minte gandul ca nu sunt trupul si sangele Domnului. Credeam ca diavolul imi sugereaza asa ceva, credeam ca astfel de ganduri ma vor rupe de credinta mea. M-am spovedit de multe ori, am suspinat si m-am rugat: dar aceasta idee nu-mi iesea din minte.”

Faptul ca Menno a avut astfel de idei „eretice” nu era ceva neobisnuit, deoarece prezenta reala la lui Hristos in elementele Cinei era pusa sub semnul intrebarii in diferite cercuri din Olanda. Nu mai tarziu, Cornelius Hoen, conducatorul sacramentarienilor olandezi, promova ideea ca painea si vinul din Euharistie sunt doar simboluri ale suferintelor si mortii lui Hristos. Nu stim daca Menno cunostea invataturile lui Hoen, dar stim ca a citit cateva din invataturile lui Luther. In „captivitatea babiloniana” a Bisericii (1520), Luther afirma ca transsubstantierea nu este decat o opinie omeneasca, de vreme ce nu se bazeaza nici pe Scripturi, nici pe o ratiune sanatoasa. Mai tarziu, Menno a declarat ca scrierile lui Luther l-au ajutat sa inteleaga ca „poruncile omenesti nu ne pot lega de moartea vesnica”. El nu a fost de acord cu sacramentul oficiat la altar, ci a adoptat o pozitie mai apropiata de cea a lui Zwingli. Cu toate acestea indoiala lui Menno cu privire la doctrina transsubstantierii, constituie o ruptura importanta de mesa romana, pe care mai tarziu o desrie in felul urmator:

„Da, am spus unui lucru creat, slab, pieritor, care a venit din pamant, care a fost macinat intr-o moara, care a fost copt de foc, care a fost mestecat de dintii mei si digerat de stomacul meu, adica unei imbucaturi de piine: tu m-ai mantuit…. O, Doamne, multi ani de zile asa m-am jucat eu, un biet pacatos nenorocit, cu tarfa Babilonului.” Menno ar fi putut sa ramana in Biserica Romana daca nu s-ar fi indoit si de un alt stalp al traditiei bisericesti, botezul nou – nascutilor. In 1529, Menno a citit o carte scrisa de un predicator din sudul Germaniei, Theobald Ballicanus, care il cita pe Ciprian ca fiind un aparator al botezului adultilor. Totusi, un alt eveniment, mult mai apropiat de realitatea imediata, a fost catalizatorul care l-a determinat pe Menno sa se gandeasca la acest subiect. In 20 martie, 1531, in orasul Leeuwarden, capitala provinciei olandeze Friessland, un croitor itinerant pe nume Secke Freerks, a fost decapitat pentru ca fusese botezat a doua oara. Mai tarziu Menno comenteaza, „Mi s-a parut foarte ciudat sa aud pe cineva vorbind despre un al doilea botez”

Freerks fusese re-botezat in Emden de unul din ucenicii lui Hofmann. Menno spune despre el ca a fost un erou pios si devotat. Executia brutala a lui Freerks, trebuie sa fi produs asupra lui Menno o impresie de durata. Oricum, el a inceput sa studieze pentru a vedea care sunt bazele pentru botezul nou-nascutilor. A examinat argumentele lui Luther, Zwingli si Bullinger, si le-a gasit nesatisfacatoare. S-a sfatuit cu un preot din Pingium. In cele din urma „am cercetat Scripturile cu rabdare si m-am gandit la aceasta problema cu toata seriozitatea.” Astfel, a ajuns la concluzia ca „toti s-au inselat in privinta botezului nou nascutilor”

Faptul ca Menno a apelat la Scripturi a fost un pas impotant in pelerinajul sau. El a inceput sa predice din Scripturi, pana acolo incat si-a castigat reputatia de „predicator evanghelic”, desi, spunea el mai tarziu, nu eram demn de o asa numire, deoarece predicarea mea din acea vreme era „fara duh si fara dragoste” si nu dadea nici o roada buna. Avand noi convingeri despre Cina Domnului si despre botez, totusi Menno nu s-a despartit de biserica Romei pana cand nu a fost ravasit de evenimentele legate de tragedia de la Munster.

In 1532, cativa oameni din jurul satului Witmarsum au fost rebotezati. Unii dintre ei, printre care se afla si fratele lui Menno, Peter Simmons, au fost prinsi in valoarea evenimentelor cauzate de imparatia revolutionara a celor doi Jani din Munster. In 30 Martie1535, un grup de anabaptisti violenti au capturat vechea manastire din Bolsward. Timp de opt zile ei s-au impotrivit asalturilor autoritatilor, dar in 7 Aprilie manastirea a fost recucerita, iar radicalii ucisi cu brutalitate. Printre ei se afla si fratele lui Menno. Acest eveniment a produs o criza in viata lui Menno.

„Dupa ce sangele acestor oameni a intrat in pamant, desi nu intelegeam prea bine, am simtit atat de deslusit in inima mea ca nu mai puteam suporta si ca nu mai puteam sa-mi gasesc linistea sufleteasca. M-am gandit la viata mea necurata, la viata mea carnala, de asemenea m-am gandit la toate doctrinele pline de ipocrizie si de idolatrie pe care inca le practicam pentru a-mi asigura imaginea de om evlavios, care, de fapt, era lipsita de continut. Am vazut pe acesti copii plini de zel, care, desi greseau, isi consacrau de buna voie vietile doctrinelor si credintei.” Menno si-a dat seama ca nu a trait in lumina pe care tocmai o primise. El l-a implorat pe Dumnezeu s-l ierte si sa-i dea o viata noua in Hristos: „Inima tremura in mine. Cu suspine si lacrimi m-am rugat lui Dumnezeu, sa-mi dea mie, unui pacatos caruia ii pare rau, darul harului Sau, sa-mi dea o inima curata si, prin meritele sangelui lui Hristos, sa-mi ierte umblarea gresita si viata usuratica pe care am dus-o si sa-mi dea intelepciune, Duh, curaj si un spirit barbatesc, pentru ca sa-I predic cu toata curatia Numele preaanaltat si Cuvantul Sau curat si sfant si sa fac cunoscut tuturor adevarul si slava Sa.” Din aprilie 1535 pana in ianuarie 1536, ca preot la Eimarssum, Menno a incercat sa initieze o reforma evanghelica. Inainte se prefacuse si facuse compromisuri, acum vorbea clar si fara retinere. Prima sa scriere „Blasfemia lui Jan van Leyden”, este din acea perioada. Acest este un tratat incitant in care Memmo opune imparatia lui Hristos falselor pretentii ale „regelui Jan”. Menno a scos in evidenta caracterul necrestin a ceea ce am putea numi „filosofia sabiei” si a indemnat la o viata de supunere:

„Ne este interzis sa luptam cu arme lumesti….. Un singur lucru as vrea sa stiu de la voi: sunteti botezati pe sabie sau pe cruce ? Fiecare din voi sa se pazeasca de doctrina sabiei, a impotrivirii si a tot soiul de astfel de lucruri care nu sunt altceva decat o floare minunata sub care se ascunde un sarpe veninos, care si-a strecurat veninul in trupurile multora.”

In aceeasi luna in care Jan van Leyden a fost torturat de moarte, Menno s-a rupt definitiv de Biserica Romei. Era cuprins de mila fata de „turma condusa gresit” care rataceste fara sa aiba un pastor. La un an dupa ce si-a parasit parohia din Witmarsum pentru a deveni un evanghelist itinerant, sapte sau opt frati anabaptisti de langa Groningen l-au rugat sa accepte slujba de pastor al micii lor comunitati. Dupa un timp in care s-a luptat cu aceasta decizie, Menno spune: „Am acceptat si astfel am inceput sa botez si sa dau invatatura, sa lucrez cu talentele mele limitate pe ogorul Domnului, sa asist la construirea Cetatii Lui sfinte si a Templului Sau si sa repar zidurile daramate.” Fiind deja botezat, Menno a fost ordinat cum se cuvine, probabil de Obbe Philips care, impreuna cu fratele sau Dirck, sunt cunoscuti ca si conducatori spirituali ai anabaptistilor olandezi, care nu erau de acord cu miscarea de la Munster.

Asa cum arata George Williams, Menno, ca multi alti preoti romani, a devenit nu doar un anabaptist, ci si un reordinationalist. La cativa ani dupa ce l-a ordinat pe Menno, Obbe Philips a fost profund dezamagit de rupturile din interiorul miscarii anabaptiste si a parasit fratietatea. Fratele Dirck nu s-a dezis de credinta si a devenit cel mai bun colaborator al lui Menno. El a fost si un mare teolog, poate mai creativ decat Menno, dar, cu siguranta, mai putin influent decat acesta.

De la ordinarea sa in 1537, pana la moartea sa in 1561, Menno a exercitat o influenta remarcabila asupra anabaptistilor din Oland si din Nordul Germaniei. In toti acesti ani a fost vanat ca un eretic periculos, de aceea predica noaptea in intalnirile secrete ale fratilor si ale surorilor, botezand noi credinciosi in paraiele de la tara si pe marginea lacurilor, intemeind biserici noi si ordinand pastori din Amsterdam in Cologne si in Danzig. Cind ne gandim la toate pericolele prin care a trecut Menno, ne miram ca a murit totusi de moarte buna la 66 de ani. O scrisoare adresata Mariei, regenta Olandei, datata la 19 mai 1541 arata clar pericolele prin care trecea Menno:

„Doamna, erezia blestematei secte a Anabaptistilor, care in ultimii cinci sau sase ani s-a raspandit in tinutul Friesland….ar fi fost fara indoiala eradicata, daca un fost preot, Menno Symonsz, care este unul din principalii conducatori ai sectei sus-numite si care de trei sau patru ani este fugar, nu sa-r fi abatut prin aceste parti o data sau de doua ori pe an ca sa-i duca pe bietii oameni simpli si nestiutori in ratacire. Pentru a-l prinde pe acest om, noi am oferit o mare suma de bani, dar pana acum fara succes. De aceea me-am gandit la ideea sa promitem ca oferim iertarea unora din cei dusi in ratacire…. daca reusesc sa infunde temnita cu numitul Menno Symonts.

Astfel de intrigi si de hartuiri l-au urmarit pe Menno oriunde mergea. In 1542, imparatul Carol V-lea a emis un edict prin care oferea o suta de guldeni de aur pentru arestarea lui Menno. Acesta spunea despre sine ca este un om „fara adapost”. Dar Menno trebuia sa se gandeasca si la altii. Sotia sa, Gertrude, si cei trei copii aveau aceeasi soarta. In 1544, se plangea ca „nu pot gasi nicicum o cocioaba in care sarmana mea sotie si copilasii mei sa fie in siguranta un an sau chiar o jumatate de an.”

Sotia si doi din copii au murit inaintea lui. Chiar de la inceputul carierei sale, Menno si-a dat seama ca un crestin adevarat nu poate evita crucea. „Daca Hristos, Capul, a suferit torturi, groaza, mizerie si suferinta, cum se poate ca slujitorii, copiii si toti cei ai Lui, sa astepte sa traiasca in pace si libertate ?“

Teologia lui Menno Simmons.

Asemenea celorlalti reformatori, teologia lui Menno este situationala; ea s-a dezvoltat in contextul implicarii lui active in viata Bisericii. Scrierile lui reflecta greutatile de-a lungul unei cariere extrem de dificile. Menno nu a avut niciodata liniste pentru a scrie volume intregi pline de elocinta si inteligenta sau pentru a construi o teologie sistematica. Cu toate acestea, el a scris cu perseverenta si istetime, atat despre mostenirea anabaptista timpurie, cat si despre contextul mai larg al traditiei crestine, dar in mod special a scris despre implicarea sa masiva in citirea Scripturilor. El a scris aproape 25 carti, pe langa numeroase scrisori, meditatii si cantari. Pe pagina de titlu a tuturor scrierilor sale, el a scris textul lui Pavel din 1 Corinteni 3.11: Caci nimeni nu poate pune o alta temelie decit cea care a fost pusa si care este Isus Hristos. Acest verset a devenit motto-ul vietii si teologiei sale.

In 1540, Menno a publicat ceea ce avea sa devina cea mai influenta scrierea sa Dat Fundament des Christelycken sau Bazele credintei crestine. Acest tratat poate fi comparat cu prima editie a Institutelor lui Calvin, publicate doar cu patru ani mai devreme. Era un tratat „la zi”, potrivit cu acele vremuri, si un fel de instruire catihetica pentru noii credinciosi. Calvin a scris un fel de cuvant inaintea Regelui Francisc I pledand in favoarea tolerantei pentru protestantii persecutati in Franta. Menno, de asemenea se adresa parintilor si magistratilor ai caror agenti ii vanau si persecutau pe anabaptisti. El ii indemna la toleranta in virtutea faptului ca impartasim cu totii aceeasi umanitate: si anabaptistii sunt oameni, si ei au nevoie de odihna si de pace, cel putin pentru sotiile si copiii lor, si ei se tem de moarte ca si ceilalti oameni. Totusi, ei trebuie sa indure zilnic amenintarea sabiei stapanilor si printilor. Menno a spus clar ca vorbeste in numele anabaptistilor pasnici, care nu opun rezistenta si condamna in mod explicit actiunile celor de la Munster:„sabia, poligamia, o imparatie si un imparat de afara, precum si multe alte greseli pentru care au de suferit multi cei nevinovati.” „Bazele docrinei crestine”, este o apologie in favoarea acelor anabaptisti care stiu sa aleaga calea crucii si nu a sabiei. Menno a recunoscut legitimitatea autoritatilor civile si a indemnat la ascultare fata de ele in toate domeniile care nu prejudiciaza cerintele credintei. Autoritatile nu au fost sensibilizate si prigoana impotriva anabaptistilor a continuat. Adevarata influenta s-a exercitat asupra credinciosilor care au gasit in ea un rezumat al teologiei anabaptiste si al regulilor din biserica lor. Aceasta carte a fost tradusa de cateva ori in sec. al XVI-lea, fiind capodopera lui Menno. Mai devreme, el a publicat cateva tratate pentru a clarifica pozitia doctrinala a anabaptistilor. Printre ele amintim: Invierea spirituala (1536), in care Menno pune in contrast invierea trupeasca de la sfarsitul vremurilor si invierea spirituala din pacat intru „viata noua si schimbarea inimii;” Meditatie la psalmul douazecisi cinci (1537), o exegeza personala a psalmului 25, modelata dupa stilul „Confesiunilor” lui Augustin; „Nasterea cea noua” (1537) in care combate „balegarul urat mirositor care sunt poruncile si legile oamenilor” si ii indeamna la pocainta si regenerare. Ultimile scrieri ale lui Menno devin mai polemice, in masura in care trebuia sa-si defineasca punctele de vedere impotriva diferitilor oponenti. Unele din scrierile lui sunt scrise impotriva altor anabaptisti, de exemplu David Joris, care credea ca este „David” cel escatologic si care a atras de partea lui pe multi nemultumiti de la Munster. Adam Pastor, un fost preot pe care Menno l-a ordinat ca lucrator in biserica a ajuns sa se indoiasca de divinitatea lui Hristos. Impotriva lui, Menno a scris a sa „Marturisire a Dumnezeului Triunic” (1550). Celelalte scrieri a lui Menno sunt sfaturi pastorale despre disciplina bisericii, spiritualitate (Cum sa-i iubim pe copii 1557; Meditatii si rugaciuni pentru timpul mesei 1557; si suferinta – Marturia crestinilor aflati in suferinta 1552; Marturia crestinilor aflati in suferinta (1544).

Principalele teme ale teologiei sale au fost:

a. O viata noua.

O caracteristica comuna tuturor ramurilor Reformei radicale este accentuarea puternica a procesului de interiorizare a mantuirii. Pentru toti radicalii, adevaratul crestinism este “ipso facto” personal, experential si individual. Practicarea botezului adultilor le-a adus numele de anabaptisti, dar ei insistau in mod clar ca trairea vietii noi trebuie sa aiba loc inaintea botezului cu apa. Botezul poate avea loc uneori ca punct culminant al convertirii, un proces care deseori presupune o munca emotionala intensa. Asa cum am vazut, botezul lui Menno a fost precedat de lupta launtrica, de suspine, plans si rugaciune pana cind „Dumnezeul milei … mi-a atins inima, mi-a dat o minte noua, m-a smerit, si, plin de har, m-a chemat pe calea cea stramta a vietii.”

In 1848, istoricul Max Gobler a recunoscut „caracteristica esentiala a bisericii anabaptiste este accentul puternic pus pe actul convertirii, si al regenerarii personale al fiecarui crestin prin Duhul Sfant.” Procesul convertirii implica doua momente care se intrepatrund: credinta si pocainta. Credinta este insusirea launtrica a Evangheliei, pe care Menno o defineste ca fiind „binecuvantata vestire a favorurilor lui Dumnezeu fata de noi si a iertarii pacatelor prin Isus Hristos” Atunci cand pacatosul se bazeaza din toata inima pe harul lui Dumnezeu si pe promisiunile sale „inima este reinoita, convertita, justificata, devine evlavioasa, plina de pace si de bucurie, se naste un copil al lui Dumnezeu, care se apropie cu toata puterea de tronul harului, si astfel devine mostenitor impreuna cu Hristos si are viata vesnica.”

Credinta este raspunsul pozitiv la harul lui Dumnezeu, dar este incompleta fara actul anterior al pocaintei,sau cum o numeste Menno, penitenta adevarata. El ii combate pe acei ce au doar o „credinta istorica”, care nu ofera nici un fel de dovezi in favoarea unei vieti schimbate. Astfel, pocainta implica o schimbare a vietii, nu are nimic de-a face cu practicile religioase externe, cum ar fi: „posturile ipocrite, pelerinajele, tot felul de citiri ca Tatal Nostru sau Ave Maria, participarea frecventa la mesa, spovedaniile”. Acestea sunt porunci omenesti, zadarnice si lipsite de semnificatie. Adevarata pocainta are „putere si se vede in fapte”

In tratatul „Adevarata credinta crestina” Menno prezinta zece cazuri de credinta adevarata, extrase din Biblie, cinci din Noul Testament, cinci din Vechiul Testament.

Pentru a intelege doctrina lui Menno despre mantuire, trebuie sa trecem in revista conceptia lui despre pacat. Menno facea distinctie intre patru feluri de pacat. Primul este natura corupta, pacatoasa pe care o mostenim prin nastere incepand de la Adam. Menno accepta termenul teologic traditional de pacat originar, ca o desemnare potrivita a acestei coruperi. Menno credea ca in Gradina Eden, Adam si Eva au fost muscati de sarpele satanic si astfel au devenit purtatorii unei naturi pacatoase, supuse mortii vesnice „astfel incat noi, urmasii lor, suntem nascuti dintr-o natura pacatoasa, otraviti de sarpe, inclinati spre rau, si prin natura copii ai iadului, ai diavoluilui si ai mortii vesnice.”

Prin natura, copiii se razvratesc impotriva Cuvantului lui Dumnezeu si au inclinatii spre incapatanare si egoism. Toate aceste lucruri par traditionale, dar, la un anumit punct, Menno se indeparteaza de doctrina ortodoxa a pacatului originar. Desi toti oamenii au mostenit natura pacatoasa care duce inevitabil la pacatele de acum, moartea lui Hristos pe cruce indeparteaza „vina” pacatului originar pentru toata lumea. Acesta este unul din argumentele forte ale lui Menno pentru a nu boteza nou-nascutii. Desi nu sunt capabili nici de credinta, nici de botez, nou-nascutii sunt intr-o „stare de har”, pana ajung „la varsta la care pot face distinctia intre bine si rau”. Nimeni nu este condamnat datorita pacatului originar, indiferent cat de devastatoare si de lunga durata pot fi efectele lui. Numai cei care sunt capabili de responsabilitate morala si cei care isi pot asuma decizii etice pot fi invinovatiti. Pacatul originar este „mama” pacatelor actuale, asa cum ne arata Menno prin a doua categorie. Pacatele actuale sunt roada carnii (Galateni,5). Printre ele se numara adulterul, pofta rea, zgarcenia, ura, invidia, hotia, crima si idolatria. Acestea sunt pacate facute cu voia si este nevoie de condamnarea dreapta a lui Dumnezeu, daca nu intervine pocainta. Numai fiind nascuti din nou prin pocainta si credinta adevarata, crestinii pot „rezista” pacatului si pot sa nu moara din cauza pacatelor actuale. Cel care traieste nasterea din nou este transferat din „Adam in Hristos”. Omul regenerat „nu mai traieste in conformitate cu natura lui veche si corupta mostenita de la Adam cel pamantesc, ci in conformitate cu natura noua si dreapta a lui Adam cel ceresc, Isus Hristos” Inseamna acest lucru ca adevaratii credinciosi sunt capabili de perfectiune ? Menno neaga acest lucru, de vreme ce si dupa convertire ramanem cu natura pacatoasa, dar aceasta nu mai trebuie sa domine. Acest lucru il determina pe Menno sa introduca cea de-a treia categorie de pacate: greselile omenesti pe care le gasim zilnic intre sfinti, printre cei nascuti din nou. Credinciosii pacatuiesc, dar nu in acelas fel cu necredinciosii (adica cu detasare si indrazneala). Viata crestina este o lupta continua pentru sfintenie si sfintire: „Ei isi innoiesc din ce in ce mai mult sarmana viata slabita, dupa chipul Celui ce i-a creat… Ei se imbraca cu Hristos si il marturisesc pe El, natura, duhul si puterea Lui, prin tot ceea ce fac” Sfintii nu sunt respinsi de Dumnezeu datorita greselilor lor pacatoase, atata vreme cit ei suspina, le pare rau de ceea ce au facut si Il implora pe Dumnezeu sa-i ierte. Totusi exista a patra categorie de pacate, prin care cel credincios poate „sa cada din har datorita egoismului si rautatii.” Acesta este pacatul apostaziei, pacatul impotriva Duhului Sfant. Cel care comite acest pacat, care presupune rautate fatisa si denigrare a lui Hristos, va primi o dreapta rasplatire, condamnarea vesnica. Menno a accentuat intotdeauna tema fundamentala a soteriologiei sale: adevarata credinta evanghelica produce o roada adevarata si evanghelica; credinta adevarata nu poate fi lenesa, ea schimba, reinoieste, purifica, sfinteste, si justifica din ce in ce mai mult; toti cei care prin nasterea din nou sunt altoiti in Hristos, sunt mladite pline de rod a adevaratei vite. Menno afirma acest lucru nu doar ca un principiu pozitiv, ci traseaza si implicatiile lui negative: daca nu faci ceea ce iti porunceste Hristos, aceasta este dovada faptului ca nu crezi cu adevarat in El, desi tu sustii contrariul. Credinta si roadele ei sunt inseparabile. Menno si anabaptistii, in general, nu accepta doctrina forensica despre justificarea numai prin credinta propusa de Luther, deoarece ei o vad ca un impediment in calea unei credinte „vii”, care se vede intr-o traire sfanta. Menno combate in mod evident faimoasa respingere de catre Luther a epistolei lui Iacov, ca fiind o epistola de paie. „Luteranii marturisesc si cred ca doar credinta mantuie, fara nici un fel de ajutor din partea faptelor. Ei accentueaza acesta doctrina in asa fel incat s-ar parea ca faptele nici macar nu sunt necesare; da, credinta este de asa natura incat nu mai poate tolera nici o fapta in preajma ei. Astfel, foarte importanta si cat se poate de serioasa epistola lui Iacov este apreciata ca fiind o„epistola de paie”. Ce tampenie curajoasa! Daca doctrina este de paie, atunci si apostolul ales, slujitorul lui Hristos, cel care a scris-o si marturisit-o, trebuie sa fi fost un om de paie; este clar ca ziua-n amiaza mare. Caci doctrina arata caracterul unui om. Menno a fost deranjat de tendintele antinomiene pe care le-a depistat in stare latenta in doctrina justificarii forensice a lui Luther sau cel putin modul in care isi insusisera aceasta doctrina multi luterani pe care ii intalnise.

„Trancanesc un fel de cantare, Der Strick ist entzwei und wir sind frei (Inima ne e strapunsa, liberi suntem noi acum, slava Domnului), in timp ce berea si vinul le curge din gurile si din nasurile lor de betivi. Oricine poate canta aceste cuvinte, indiferent cat de carnal traieste, este un evanghelic bun si un frate scump”. Conceptul anabaptist despre ucenicie, ca fiind o renuntare deliberata la viata cea veche si o dedicare radicala lui Isus Hristos ca Domn, nu putea tolera un astfel de abuz fata de harul lui Dumnezeu. In acelasi timp Menno insista asupra faptului ca mantuirea este prin har si nu prin fapte. „Departe de noi gindul ca ne putem mangaia cu altceva decat harul lui Dumnezeu prin Isus Hristos.”

Menno atribuie intreaga „ordo salutis”, de la creatie la viata vesnica, lucrarii harului. Prin har a fost creat omul cand nu exista, prin har a fost el acceptat in Hristos cand era pierdut, prin har a fost Hristos trimis pe pamant, prin har primim Duhul Sfant si prin har dobandim viata vesnica. Intre Menno si ceilalti reformatori exista o diferena in ceea ce priveste sursa fundamentala sI „modus operandi” a harului. Este semnificativ faptul ca Menno a inceput lista „momentelor” din istoria mantuirii cu creatia, si nu cu decretele eterne sau planurile secrete ale lui Dumnezeu. La fel ca ceilalti adepti ai Reformei radicale, Menno nu era de acord cu doctrinele surori despre predestinatie si incatusarea liberului arbitru, care face legatura intre principalii reformatori si augustinienii stricti din traditia Bisericii Romano- Catolice. Menno respingea cu tarie teoria dublei predestinari:„Sa spun eu oare ca Tu i-ai poruncit celui rau sa faca lucruri rele, asa cum au spus unii? Doamne fereste!….Apa, focul, viata si moartea Tu le-ai lasat la alegerea noastra. O, Doamne bun, cat de rau si-au batut joc de nespusa Ta bunatate, mila vesnica si maiestate atotputernica!” Menno a fost determinat sa respinga doctrina unei predestinari rigide din doua motive: primul este ca a simtit ca doctrina aceasta ar dauna bunatatii lui Dumnezeu, facandu-l autorul raului; al doilea, de asemenea versiunii luteraniene a justificarii, este ca oferea unei minti frivole ocazia sa-si „continue drumul pe calea cea larga si sa-si acopere pacatele”. In rezumat, putem spune ca Menno a incercat sa echilibreze balanta intre „indreptatirea adusa fapte” din soteriologia catolica medievala si determinismul teologic al principalilor protestanti. Mantuirea este prin har nu prin fapte si totusi este „la alegerea mea” faptul ca accept mijloacele harului lui Dumnezeu. O buna parte din baptistii englezi ai secolului al XVII-lea au adoptat o doctrina despre mantuire care nu era departe de a lui Menno. Cuvantul infailibil Scrierile lui Menno sunt saturate de limbajul si temele Sfintelor Scripturi. Menno ar putea fi cel mai biblic dintre toti reformatorii radicali, daca am lua in calcul cantitatea de citate, referinte si aluzii la Scripturi. Biblia a avut un rol decisiv in convertirea lui Menno si desprinderea lui de Biserica Romana. Acest lucru a dus la revitalizarea tuturor celorlalte autoritati si traditii omenesti: „Iata, dragii mei frati, ca doctrinele, sacramentele, vietile sfinte, decretele imperiale, bulele papale, conciliile celor invatati, practicile de lunga durata, filosofia oamenilor, Origen, Augustin, Luther, Bucer, temnita, exilul sau crima nu inseamna nimic; pentru ca inainte de toate sta Cuvantul nepieritor al lui Dumnezeu; repet Cuvantul nepieritor al lui Dumnezeu si asa va ramane intotdeauna.”

Importanta principala a Bibliei in teologia lui Menno are rolul ei crucial in procesul convertirii. Apeland la analogia dintre Cuvant si samanta din pilda semanatorului (Luca 8:11), Menno aseamana Scripturile cu samanta spirituala din care se naste o viata noua. Duhul Sfant implanteaza samanta si face ca aceasta sa aduca rod in credinta si in pocainta. Chiar de la inceputul miscarii anabaptiste, „predicarea” mai degraba decat citirea Cuvantului, a dus la acest rezultat. Cand erau adusi in fata autoritatilor civile, acesti credinciosi needucati isi infruntau judecatorii cu abilitatea lor de a cita din Scripturi si de a judeca in conformitate cu invatatura lor. Menno si-a bazat intregul program de reforma pe apelul urgent la autoritatea Scripturii. El si-a indemnat cititorii, ascultatorii sa nu se increada in traditiile vechi, in bulele papale, in decretele imperiale sau in „intelepciunea celor invatati”, ci numai in “Cuvantul infailibil al lui Dumnezeu”

Faptul ca Menno respingea cu fermitate traditia liturgica a bisericii se bazeaza pe aplicarea stricta a principiului ca ceea ce Biblia nu stabileste in mod special nu trebuie permis. Multi din anabaptisti au recurs la un literalism simplist in interpretarea Scripturilor. Acest lucru a dus la practici extreme, cum ar fi poligamia de la Munster si incidentul petrecut la Ansterdam, cand unii alergau goi pe strazile orasului (bazat pe Isaia 20:2-3). Menno nu a fost de acord cu acesti extremisti, dar a insistat ca interdictia lui Isus de a jura si indemnul la a nu opune rezistenta sa fie urmate literal. Principiul sau hermeneutic de baza era Hristocentric. „Doctrinele Vechiului Testament si ale Noului Testament explicate corect si in conformitate cu intentia lui Hristos si a apostolilor sai este benefica atat pentru doctrina cat si pentru mustrare.”

Intelegerea lui Menno in ce priveste Scriptura, s-a dezvoltat in dialog cu cea a principalilor reformatori, pe de-o parte, si cu cea a spiritualistilor radicali, pe de alta. In ciuda faptului ca toti au fost de acord cu principiul „sola scriptura”, abordarea Bibliei de catre Menno difera de cea a principalilor reformatori in trei aspecte.

In primul rand, el ii mustra pe reformatori pentru ca folosirea Scripturii de catre acestia a fost minimalizata de traditii umane si de invatatura zadarnica.

In al doilea rand, in ce priveste interpretarea Scripturii, pentru Menno, Noul Testament era mai important decat Vechiul Testament.

In al treilea rand, Menno, accepta scrierile apocrife ca fiind canonice. Reforma radicala, ca miscare radicala ce s-a inspirat din unele curente ale pietatii medievale, a continuat sa considere cartile apocrife ca fiind pe deplin inspirate, ca parte integranta ale Cuvantului lui Dumnezeu „care nu poate fi incovoiat, nici frant.” Influenta de durata a acestei traditii este demonstrata prin faptul ca unii menoniti isi bazeaza slujba de casatorie pe cartea Tobit. Menno a fost obligat sa sublinieze sensul figurat si caracterul spiritual al Vechiului Testament, impotriva reformatorilor spirituali si militantilor apocaliptici ca Jan din Leydin. De asemenea, el a trebuit sa apere obiectivitatea si autoritatea intregii Scripturi spiritualistilor radicali.

O data cu aparitia primei editii a Bazelor Crestine, Menno si-a dat seama de pericolul pe care il reprezinta sectele corupte. El se plange ca multI „au fost atat de gresit condusi de la o secta necurata la alta: prima oara la cea din Munster, apoi la cea din Batemburg, acum la cea davidiana” De asemenea, el ataca pretentiile invatatorilor falsi:

„Vreti sa spuneti ca doctrina lui Hristos si a apostolilor Sai este incompleta si ca invatatorii vostrii o proclama pe cea perfecta? Va raspund ca raspandirea unei astfel de credinte este cea mai infama blasfemie…. Copii inselati ce sunteti, unde gasiti in doctrina lui Hristos si a apostolilor o singura litera prin care sa dovediti si sa stabiliti macar una din doctrinele voastre gresite?”

b.Domnul cel Intrupat

Menno Simons a incercat sa redefineasca doctrina clasica despre Sfanta Treime, in termeni pur biblici, evitand limbajul speculativ cu incarcatura filosofica al dezbaterilor partistice. O problema similara s-a ivit si privitor la persoana lui Hristos, sau mai precis, la modul in care s-a realizat intruparea. Conciliul de la Calcedon (451) L-a declarat pe Hristosul intrupat „o persoana cu doua naturi”. Aceasta a fost o formula de compromis, care incerca sa respinga erezia monoficita (care sustinea ca Isus are doar o natura, cea divina) si cea nestoriana (care separa radical umanitatea de divinitatea lui Hristos). Schismele cristologice au continuat sa faramiteze Biserica dupa Calcedon, in special in Rasarit. Reforma radicala, care dorea sa ajunga la radacinile crestinismului, a oferit ocazia continuarii acestor controverse.

Printre anumiti spiritualisti, anabaptisti si rationalisti evanghelici a aparut intr-o varietate de forme o invatatura conform careia la intrupare, Hristos si-a adus propriul trup din cer. Spiritualistul Caspar Schwenckfeld, a pretins ca el este cel care a introdus aceasta doctrina in Reforma. Hofmann, mai degraba decat Schwenckfeld, a transmis aceasta doctrina anabaptistilor olandezi si astfel lui Menno. Hofman asemana coborarea lui Hristos in pantecele Mariei, cu un strop de roua care cade din cer, intr-o stridie, unde se cristalizeaza si se transforma intr-o perla. Folosind o metafora diferita, Menno a explicat intruparea in felul urmator: Hristosul divin a trecut prin pantecele Mariei in acelasi fel in care o raza de soare trece printr-o sticla, fara sa-si asume carnea pacatoasa.

In scrierea „Marturisire scurta si clara”(1544), el face referire la o conferinta tinuta la Emden si la care s-a discutat despre intrupare, „un subiect la care tu stii ca am fost invitat si constrans sa particip impotriva vointei mele.” In acelasi document, el arata in continuare cum, la inceput, a avut indoieli cu privire la aceasta doctrina, „atunci cand pentru prima data a fost mentionata de frati, pentru ca m-am temut ca s-ar putea sa gresesc in privinta ei.” El a petrecut multe zile postind, rugandu-se si cerand sfatul altor crestini.

„In cele din urma, dupa mult post, plans si rugaciune, zbucium si neliniste launtrica, prin harul lui Dumnezeu inima mi-a fost mangaiata, am crezut si am recunoscut in mod ferm, asigurat fiind de marturia sigura si infailibila a Scripturii, inteleasa prin Duhul, ca Isus Hristos cel binecuvantat in veci este Domnul din cer, samanta spirituala promisa a unei Eve noi si spirituale”.

Menno a formulat doctrina intruparii usor diferit fata de Hofmann, este bine sa vedem care este explicatia pe care el o ofera acesteia:

„Samanta cereasca, care este Cuvantul lui Dumnezeu, a fost insamantata in Maria si prin credinta ei, fiind conceputa in ea de Duhul Sfant, a devenit trup si a fost hranita in trupul ei; si astfel este numita rodul pantecelui ei, tot asa cum oricare odrasla este numita roada mamei sale naturale. In ceea ce priveste originea Sa, Isus Hristos nu este un om de pe pamant, roada a trupului si sangelui lui Adam. El este roada cereasa sau omul ceresc. Pentru ca inceputul sau originea lui este din Tatal, asa cum a fost si Adam, cel fara pacat.”

Menno a incercat sa defineasca procesul intruparii cu cat mai multa grija, in asa fel incat sa impace atat nasterea naturala a lui Isus, cat si originea Sa supranaturala. Preocuparea lui Menno a fost sa arate cum a ramas Hristos neafectat de pacatul originar, fiind astfel in stare sa ofere o jertfa perfecta pe cruce pentru pacatele intregii omeniri. Astfel, el are tendinta sa sublinieze unitatea persoanei Dumnezeului-om, mai degraba decat distinctia dintre cele doua naturi. Menno nu a ezitat sa spuna ca Dumnezeu Fiul a suferit si murit atat in divinitatea Sa cat si in umanitatea Sa, formulare pe care teologii reformati au evitat sa o adopte.

Fratii elvetieni si Huteritii nu i-au urmat pe anabaptistii olandezi in a adopta doctrina lui Menno despre intrupare, iar menonitii de mai tarziu au abandonat-o de asemenea.

c.Biserica

Pentru Menno, Biserica a fost lucrul cel mai pretios. Timp de douazeci si cinci de ani el a lucrat in Olanda si in nordul Germaniei pentru a forma comunitati de credinciosi in adunari organizate, dedicate unele altora si misiunii lor in lume. Prin lucrarea lui Menno si a colaboratorilor sai, anabaptismul olandez si-a revenit in urma dezamagirii de la Munster, pentru a deveni in cele din urma cea mai durabila expresie a Reformei radicale.

Multe din scrierile lui Mennno au ca scop sublinierea caracterului adevaratei Biserici, in contrast cu bisericile false si anticrestine care erau recunoscute legal si sprijinite de stat.

„Ele nu sunt adevaratele adunari ale lui Hristos, ci doar se lauda cu numele Lui. Dar adevaratele biserici ale lui Hristos sunt cele ale caror membrii s-au convertit cu adevarat, care sunt nascuti de sus de la Dumnezeu si au o minte reinnoita de lucrarea Duhului Sfant prin auzirea Cuvantului divin. Astfel, ei au devenit copii ai lui Dumnezeu, s-au supus ascultarii de El, si traiesc zi de zi, sau din momentul in care au fost chemati, cu toata straduinta in sfintele porunci si in conformitate cu sfanta Lui vointa.”

Astfel, Biserica adevarata este comunitatea formata din oameni regenerati care in mod voit adopta o viata de ucenicezare si care se dedica unii altora in dragoste. Menno spunea despre romano-catolici, luterani si zwinglinieni ca sunt „cele mai mari si mai comode secte.” Dupa parerea lui Menno, aceste „secte” au un singur lucru in comun:„Obiceiul tuturor sectelor care sunt in afara lui Hristos si a Cuvantului Sau este sa-si impuna pozitia, credinta si conduita cu ajutorul sabiei.”

Menno si anabaptistii negau legitimitatea acestui corpus christianum, in care Biserica si societatea formeaza o unitate organica si unde religia se supune puterii de constrangere a statului. Aceasta atitudine de-a dreptul revolutionara a dus la represiuni sangeroase impotriva anabaptistilor care nu se conformau. Anabaptistii nu negau faptul ca magistratii sunt numiti in functie de catre Dumnezeu pentru a mentine legea si ordinea. Ei erau gata sa asculte de autoritatile civile in toate lucrurile care nu incalcau cerintele credintei lor.

Spre deosebire de Luther, Zwingli si Calvin, care doreau sa reformeze Biserica pe baza Cuvantului lui Dumnezeu, reformatorii radicali erau mai preocupati sa restaurezebiserica primara despre care credeau ca, de fapt, cazuse sau se lasase de la credinta. In Raspuns catre Gellius Faber, Menno stabileste sase caracteristici prin care Biserica este cunoscuta: doctrina curata; folosirea Scripturala a semnelor sacramentale,ascultarea de Cuvant; dragostea frateasca vie; marturia plina de putere a lui Dumnezeu si a lui Hristos; suferinta de dragul Cuvantului lui Dumnezeu. Este important faptul ca patru din aceste sase semne se preocupa de dimensiunea morala si etica a vietii crestine.

d.Botezul

Importanta botezului pentru adeptii lui Menno Simmons este indicata prin cuvantul anabaptist, cu care au si fost etichetati de catre oponentii lor. Menno spunea ca „de dragul botezulu suntem maltratati, ucisi, persecutati de toti oamenii.”

Doctrina lui Menno cu privire la botez se poate rezuma in trei afirmatii:

1. Credinta nu vine in urma botezului, ci botezul vine in urma credintei. Menno se opunea intelegerii sacramentale a botezului, sustinuta de teologii catolici si de cei protestanti. El credea ca botezul cu apa este un semn exterior care urmeaza trairii interioare a credintei.

Nasterea din nou nu consta in faptul ca esti cufundat in apa, nici in formulele de botez rostite de preot.

„Nasterea din nou nu consta in apa si nici in cuvinte: ci in puterea lui Dumnezeu cea vie, cereasca si regeneratoare in inimile noastre, care curge din Dumnezeu si care, prin predicarea Cuvantului divin, daca o acceptam prin credinta, grabeste, reanoieste, patrunde si converteste inimile noastre, astfel incat suntem schimbati si intorsi de la necredinta la credinta….. Iar cei regenerati sunt aceia carora numai El le-a poruncit si i-a invatat botezul crestin, botezul cel sfant ca o pecete a credintei.”

2. Nou – nascutii nu sunt capabili de credinta si de pocainta, de aceea nu trebuie botezati. Menno a insistat asupra urmarii stricte a Marii Trimiteri,cand Isus le-a poruncit ucenicilor sa dea invatatura si sa boteze. Dar „pruncii lipsiti de ratiune” nu pot intelege astfel de invataturi, de aceea ei nu trebuie botezati. „De vreme ce nou-nascutii nu au capacitatea de a asculta, ei nu pot sa creada, sa se nasca din nou.”

Pentru Zwingli, nu se punea problema credintei pruncului care urma sa fie botezat, ci, mai degraba, a credintei parintilor si al bisericii insasi. Luther recunostea ca exista o relatie intre credinta si cel botezat. Impotriva doctrinei lui Zwingli, Menno insista asupra credintei personale a celui care urma sa fie botezat. Impotriva doctrinei lui Luther, el a spus:„Nu citim nicaieri in Scripturi ca apostolii ar fi botezat vreun credincios in timp ce acesta dormea.”

Soteriologia anabaptista, care punea accentul pe eficacitatea mantuitoare universala a mortii lui Hristos pentru toti copiii care nu au ajuns la varsta la care pot sa dea socoteala pentru faptele lor, a distrus argumentul traditional in favoarea botezului nou-nascutilor ca sacrament pentru indepartarea pacatului originar. Un alt argument bine cunoscut in favoarea botezului nou nascutilor era analogia cu circumcizia din Vechiul Testament. Menno respingea acest argument atatand ca daca ar fi urmat literal doar baietii ar trebui sa primeasca botezul. Totusi, principalul lui argument era lipsa oricarei porunci din partea lui Isus sau a apostolilor, care sa sustina intr-un fel botezul nou nascutilor

3. Botezul este initierea publica a credinciosului intr-o viata radicala de ucenicie. Menno a dorit sa faca o distinctie clara intre semn si obiectul semnificat. „Daca atribuim iertarea pacatelor botezului si nu sangelui lui Hristos, atunci facem un vitel de aur si il punem in locul lui Hristos.” Botezul insemna un raspuns de ascultare fata de Evanghelie, o imitatie literara si o initiere a incepatorului care vrea sa intre intr-un juramant monstic. In traditia monastica, un astfel de juramant presupunea o ruptura radicala cu trecutul, o identificare cu comunitatea, simbolizata prin primirea unui nou nume si a unor haine noi. Pentru anabaptisti, botezul simboliza o astfel de schimbare radicala in identitate si mod de viata. Pentru anabaptistii sec.al XVI-lea, botezul insemna, de cele mai multe ori pierderea vietii, parasirea caselor, a tarii, a familiei si asumarea exilului intr-o tara straina. Acceptarea botezului insemna nu numai impartasirea impreuna cu Hristos a puterii invierii Sale, ci si partasia cu suferintele Lui.

e.Cina Domnului

Chiar mai mult decat botezul, Cina Domnului era o preocupare de baza pentru cei ce vedeau in anabaptism o amenintare pentru sistemul stat – biserica. Martirii anabaptisti au fost deseori interogati despre teologia lor euharistica. Modul in care se oficia Cina Domnului nu era o chestiune de rutina, ci mai degraba o reconstituire vie a ultimei Cine date de Isus si o anticipare escatologica a ospatului mesianic. In Bazele doctrinei crestine, Menno enunta patru principii ale Cinei, pe care o numeste „Sfantul sacrament.” In primul rand, Menno respinge literalismul sacramental care considera elementele trecatoare, painea si vinul, ca fiind adevaratul trup si sange al lui Hristos. Asemenea lui Zwingli si Calvin, Menno subliniaza prezenta trupeasca a Domnului inaltat la dreapta Tatalui, in locurile ceresti. Astfel, Cina este „un semn de aducere aminte” al sacrificiului mantuitor al lui Hristos care S-a jertfit de buna voie pe cruce pentru a ne trece pe noi in imparatia harului Sau. In al doilea rand, Cina este o mare dovada a dragostei lui Hristos fata de noi, gajul dragostei Sale. La Cina Domnului credinciosii nu numai ca isi aduc aminte de moartea Lui ca eveniment trecut, ci, de asemenea, isi reamintesc „toate roadele dragostei Sale manifestate fata de noi in Hristos”.

In al treilea rand, Cina este legatura unitatii, a dragostei si pacii crestine. Menno aseamana comunitatea credinciosilor adunati in jurul mesei cu o paine:

„Asa cum painea este formata din multe graunte, macinate de moara, amestecate cu apa si coapte la caldura focului, tot asa este si Biserica lui Hristos, formata din adevarati credinciosi, zdrobiti in inimile lor de moara Cuvantului divin, botezati cu apa Duhului Sfant si cu focul dragostei curate si vesnice intr-un singur trup.” Crestinii care iau parte la Cina trebuie sa lase la o parte toate certurile si disputele dintre ei, sa se ierte unii pe altii, sa slujeasca unii altora, sa se incurajeze unii pe altii si, asa cum sugereaza cuvintele care se refera la faptul de a „coace la caldura focului”, ei trebuie sa fie gata sa sufere si sa moara unii pentru altii si, daca este nevoie, toti impreuna pentru Domnul lor.

In al patrulea rand, Cina este impartasirea cu trupul si sangele lui Hristos. Menno a extras aceasta idee din expresia lui Pavel din ICorinteni 10:16, care identifica painea si vinul cu participarea in trupul si sangele lui Hristos.

O data cu Cina Domnului, multi anabaptisti oficiau si spalarea picioarelor. Menno spune putine lucruri despre acest ritual. El pur si simplu indeamna biserica sa spele picioarele fratilor si ale surorilor care au venit de la mare distanta. Totusi, Dirk Philipps, pune „spalarea picioarelor sfintilor” printre cele sapte porunci, pe care Isus a vrut ca biserica sa le puna in practica.

f.Disciplina in biserica

Spre deosebire de Jean Calvin, care a subliniat importanta disciplinei bisericesti pentru bunul mers al vietii crestine, dar fara a o ridica la nivelul Cuvantului si Sacramentelor, Anabaptistii insistau asupra faptului ca disciplina este o parte indispensabila a adevaratei biserici. Interdictia sau separarea evanghelica, asa cum deseori o numea Menno, era modalitatea prin care membrii corupti si nedemni ai bisericii erau exclusi din adunare. In ultimii ani din viata, Menno considera disciplina stricta ca fiind o trasatura care facea diferenta intre anabaptisti pacifisti si rivalii lor inclinati spre violenta:

„Este mai mult decat evident faptul ca daca azi nu am fi fost cat se poate de zelosi in aceasta privinta, am fi fost considerati de toata lumea tovarasii sectei de la Munster si a tuturor celorlalte secte pervertite.”

Cei care gresesc fie in doctrina, fie in viata si care persista cu incapatanare in greselile lor „nu vor fi admisi in casa cea sfanta, in oras, in templu, in biserica si in trupul lui Hristos.”

Pe langa mentinerea puritatii in biserica, aplicarea interdictiei avea ca scop recuperarea membrilor incapatinati. Intentia lui Menno de a le oferi un remediu se vede din dorinta sa ca cei care au fost exclusi „sa se ingrozeasca de aceasta interdictie si sa vina la pocainta, sa caute unitatea si pacea pentru ca astfel sa fie eliberati dinaintea Domnului si a bisericii de capcanele satanice in care au cazut prin si de felul lor pacatos de viata”

Cele trei etape ale mustrarii fratesti din Matei 18 erau folosite cu rabdare inaine de a se lua decizia de excomunicare. Interdictia oficiala era, cel putin teoretic, doar o confirmare sociala a severitatii lui Hristos, care deja afectase inima credinciosului nepocait:

„Nimeni nu este excomunicat sau exclus din comuniunea credinciosilor, decat cei care deja s-au separat si s-au exclus ei insisi din comuniunea cu Hristos fie prin doctrine false, fie prin comportament impropiu. Noi nu dorim sa excludem pe nimeni, ci, mai degraba, sa primim; nu vrem sa taiem in carne vie, ci mai degraba, sa vindecam; nu vrem sa alungam, ci, mai degraba sa castigam inapoi; nu sa indureram ci mai degraba sa mangaiem; nu sa condamnam, ci, mai degraba sa salvam”

Printre pacatele pedepsite cu excomunicarea se numara betia, adulterul, juramintele, casatoria cu un necredincios, raspandirea doctrinelor false, certurile interminabile cu sotia si folosirea abuziva a banilor adunarii. Biserica adevarata, vizibila, era pe de o parte adunarea sfintilor rebotezati, separata de lume prin politica ei autonoma si prin evitarea tuturor situatiilor violente, iar pe de alta parte era un detasament de trupe spirituale de elita care, prin disciplina aplicata de adunare, separa pentru lume pe membrii care nu traiau conform marturisirii lor de credinta.

3.1.8. Anabaptistii evanghelici in Anglia. Baptistii generali.

Biserica baptista moderna isi are originea in miscarea menonita. Prima congregatie care a fost numita „baptista „ a fost organizata in 1609 de John Smyth in Amsterdam, Olanda. Smith si gruparea lui au fost puritani, care impreuna cu alti puritani s-au despartit de biserica de stat din Anglia si au devenit „independenti”(congregationalisti). Ca urmare a persecutiilor, ei au cautat si gasit refugiu in Amsterdam, unde au fost expusi influentei mennonite. Mai tarziu, o grupare din aceasta miscare, numita „Pilgrim Fathers”, a emigrat din Anglia in America.

In timpul sederii in Amsterdam, Smith a ajuns sa inteleaga ca botezul copiilor mici nu are fundament biblic. De asemenea, nu era de acord cu doctrina calvinistica despre predestinare in forma acceptata de congregationalisti. Smith avea pareri diferite in ceea ce priveste nonrezistenta si juramintele.

In cele din urma, Smith a luat o decizie neobisnuita, botezandu-se singur. Apoi, a mai botezat alti patruzeci si unu de credinciosi.

Mai tarziu a ajuns la concluzia ca botezul pe care si-l administrase nu este justificat, a facut o cerere pentru a fi primit in biserica menonita. Cu inca aproape 40 persoane, Smith a subscris la Marturisirea de credinta Mennonita, scrisa de Hans de Ries, cel mai proeminent conducator mennonit din acea perioada. Biserica din Amsterdam care a primit cererea de admitere a lui Smith, nu era de aceeasi parere in ceea ce priveste validitatea botezului pe care si-l administrase singur. Decizia de admitere a fost amanata pentu mai tarziu. In 1612, Smith a murit, fara a fi admis in gruparea mennonita, in timp ce restul grupului, aproape 40 persoane au fost admisi.

O alta marturisire de credinta a fost scrisa de membrii acestui grup, si publicata sub numele „O Marturisire de Credinta a Unui Grup de Englezi ce Traiesc in Amsterdam” Mai tarziu, acest grup s-a intors in Anglia, fiind cunoscuti sub numele de baptisti generali. Spre deosebire de baptistii calvinisti, „generalii” sustineau alegerea generala (alegerea libera si harul liber), negand doctrina calvinistica a predestinarii. Cu toate ca parerile sunt impartite, ii putem socoti pe anabaptisti stramosii baptistilor de astazi.

Hutterite migrations in Europe 1526-1874

3.2. Anabaptistii comunali. Huteritii

Aceasta grupare si-a primit numele de la Jacob Hutter, care a pus bazele functionale ale traiului in comun. Fratietatea Huterita a luat fiinta in Moravia. Printre primii anabaptisti care au lucrat in Moravia a fost Balthasar Hubmaier. El a organizat o congregatie anabaptista la Nicolsburg, in Moravia, sub protectia Lordului Leonhard von Liechtenstein, in 1526. In Nikolsburg, erau multi Frati elvetieni refugiati, care nu erau de acord cu Hubmaier in ceea ce priveste principiul nonrezistentei si in alte lucruri. Au inceput sa se adune separat, si in cele din urma au trebuit sa paraseasca regiunea in primavara anului 1528, sub conducerea lui Jacob Widemann. In aceeasi zi, si-au stabilit tabara in localitatea Bogenitz. Aici au ales „lucratori pentru nevoi temporare” si, fiecare, de buna voie, au daruit posesiunile materiale pentru a fi folosite in comun. Acesta a fost inceputul de „a avea toate lucrurile in comun” in aceasta fratietate. De la Bogenitz, exilatii au plecat la Austerlitz, in urma invitatiei facute de autoritatile civile si anume lorzii de Kaunitz. Aici au construit primele case ale comunitatii.

In 1531 are are loc o divizare a comunitatii de la Austerlitz. Gruparea lui George Zaunring, aproximativ 150 suflete, s-au mutat la Auspitz, unde au stabilit o colonie. In anul 1533, Jacob Hutter a fost ales pastor principal al bisericii din Auspitz. Prin eforturile lui Hutter si al asistentilor sai a fost stabilita o disciplina stricta si ordine riguroasa in ceea ce priveste administrarea lucrurilor in comun.

Doar in cativa ani, in Moravia, s-au format comunitati huterite sub protectia nobililor din aceasta regiune. In aceasta perioada, Jacob Hutter a condus sute de Frati din Tyrol in Moravia. Autoritatile legale nu erau de acord cu tolerarea Anabaptistilor de catre nobilii Moravieni. In 1535, comunitatile nu au mai putut fi tolerate. Locuitorii coloniilor au fost expulzati de la casele lor. Dupa cateva luni, au avut permisiunea sa revina la casele lor. Din nou, in 1547 a avut loc o mare persecutie in Moravia. In acea perioada Fratii aveau 26 comunitati in Moravia.

Aceasta persecutie a durat mai mult de patru ani, timp in care au fost fortati, de mai multe ori, sa paraseasca si sa revina in Moravia. Dupa 1552 persecutiile au incetat aproape in toata provincia. A urmat apoi „perioada ideala” timp in care Fratii Huteriti s-au bucurat de crestere si prosperitate. Despre congregatiile Huterite se poate spune ca erau adevarate centre de adevarata viata si traire crestina. Dr. J.H. Kurz, istoric luteran, a caracterizat viata lor religioasa in felul urmator: „Ceea ce iesea in evidenta era pietatea lor, disciplina exemplara, moralitatea, afacerile cinstite, rabdarea nemaiantalnita in suferinte, dar deasupra tuturor, curajul si bucuria deosebita in fata martirajului. In nici o alta tara nu s-au bucurat anabaptistii de o mai mare libertate ca in Moravia. Nobilii, datorita avantajelor economice, aveau tot interesul de a pastra si proteja comunitatile huterite.” Chistopher Andreas Fischer, preot catolic, in cartea sa ” Patruzeci si patru de motive pentru care anabaptistii nu ar trebui tolerati in tara”, ne da o descriere interesanta a vietii din comunitatile huterite.

El insista asupra faptului ca ei trebuie persecutati si exilati ca eretici, dar in acelasi timp face niste afirmatii favorabile la adresa lor. El protesteaza ca nobilii, baronii, nu numai ca-i tolereaza, dar ii prefera mai degraba pe ei decat pe crestinii catolici pentru pozitii de raspundere, ca administratori ai pamanturilor, stuarzi, muncitori, etc, fiind platiti mai bine decat ceilalti. Foarte multi erau angajati de catre nobili, iar salariile nu erau considerate ca fiind ale lor ci erau date comunitatii din care faceau parte. Printre huteriti erau doctori foarte buni, iar sistemul eductional, cu toate ca nu era de nivel superior, era bine organizat.

In timpul razboiului dintre turci si austrieci, care a inceput in anul 1593, huteritii au trecut prin mari necazuri. Comunitati distruse, oameni ucisi sau luati sclavi, impozite pentru razboi, au fost doar cateva din urmarile acestei confruntari.

Razboiul de 30 de ani (1618-1648) a adus fratilor huteriti suferinte imense. Numai intr-o noapte a anului 1620, cincizeci si sase de persoane au fost ucise la Pribitz, Moravia de catre armata polona. In vara anului 1622, Cardinal Frantz von Dietrichstein, guvernatorul Moraviei, a obtinut de la regele Ferdinand aprobarea de a-i exila pe huteriti din provincia lui. Acestia au fugit in Ungaria, iar un grup mare de refugiati s-au stabilit la Alwintz (Vintul de Jos), Transilvania.

Dupa persecutiile indurate, fratii huteriti din Transilvania, impreuna cu un numar mic de persoane din fostele comunitati huterite din Ungaria s-au refugiat in Valahia (Romania), un numar de 67 persoane. Aici au prosperat un timp, dar mai tarziu in timpul razboiului dintre rusi si turci au suferit multe greutati.

Din Romania au mers in Rusia, unde Caterina cea Mare i-a scutit de serviciul militar. In 1874 si in anii ce au urmat huteritii au emigrat in Dakota, Statele Unite.

Organizarea actuala a huteritilor este acceiasi cu cea stabilita de Hutter cu secole in urma. Principiul fundamental si idealul vietii huteritilor este ajutorul mutual si slujirea; cu alte cuvinte, adevarata fratie crestina.

3.3. Anabaptistii eschatologici. Rasculatii de la Munster

Datorita escatologiei ei, aripa radicala a miscarii anabaptiste a contribuit la discreditarea multor credinciosi buni din randurile lor. Profetii din Zwickau, care i-au cauzat probleme lui Luther la Wittenberg in 1522, au fost asociati cu miscarea de discreditare. Rascoala de la Munster din 1535, condusa de cativa anabaptisti radicali, care credeau in mileniu, a dus la instrainarea tuturor fata de ei.

Deoarece anabaptistii nu erau organizati si nu aveau nici omogenitate doctrinala, diferiti conducatori ai miscarii si-au pus fiecare aprenta asupra mersului acesteia. Hans Hut, fost discipol al lui Thomas Muntzer, a prezis ca Domnul Isus se va reantoarce in Duminica Rusaliilor din anul 1528. El trebuia sa-i adune pe cei 144000 se sfinti alesi (Apocalipsa 7:4), pe care ii va „pecetlui” botezandu-i si facandu-le semnul crucii pe frunte. Hut a murit inainte de 1528. Trupul ars (a dat foc celulei in care se afla inchis) a fost condamnat postum. Miscarea condusa de el s-a risipit, desi altii au preluat mesajul sau apocaliptic. Melchior Hofman (1493-1544), bazat pe Daniel cap.12, a exprimat opinia ca sfarsitul lumii ar avea loc in anul 1533. El a mers in Strasburg in 1529, unde a luat legatura cu un grup de persoane care se credeau profeti. Cei mai reprezentativi dintre ei au fost Ursula Jost si sotul ei Lienhard. Melchior Hoffman a facut greseala acceptarii acestor viziuni ca infailibile si a publicat o parte din ele. In cele din urma si el s-a declarat profet si a scris cateva tractate de natura profetica. Influentat de profetii si interpretand in mod fantastic Apocalipsa, el a tras concluzia ca a doua venire a lui Hristos va fi precedata de un timp de victorii deosebite pentru imparatia lui Dumnezeu, cand toate persecutiile vor inceta. Unul din profeti l-a proclamat pe Hofmman ca este Ilie, iar el, dupa oarecare ezitare a acceptat aceasta revelatie si pretindea ca este Ilie. El se credea un „herald apostolic” si sustinea ca cei 144000 heralzi ai credintei vor invia pentru a propovadui adevarata evanghelie. In cele din urma, Hoffman a cerut sa fie inchis in temnita din Strasburg in mai 1533, unde a ramas pana la moarte, timp in care a sperat ca va vedea Noul Ierusalim pogorind din cer.

Melchior Hoffman, dupa cum s-a mentionat deja, a avut pareri diferite in multe puncte fata de Fratii Elvetieni sau Anabaptistii evanghelici. Interpretarea fantastica a unor pasaje biblice, punerea anumitor viziuni, profetii pe aceeasi pozitie de autoritate cu Biblia, sustinerea faptului ca pacatele de dupa convertire sunt hule impotriva Duhului Sfant pentru care nu mai exista iertare, sunt doar cateva din punctele de vedere diferite fata de cele ale anabaptistilor evanghelici.

Desi atat Hut cat si Hoffman si-au indemnat ucenicii sa nu ia sabia in mana, sa nu provoace violenta, prezicerile lor mistice si invectivele la adresa imparatului, a papei si a„predicatorilor luterani si zwinglieni, care sunt anticrestini si beau sangele poporului”, au creat o atmosfera propice aparitiei imparatiei revolutionare de la Munster.

Cand Hoffman a fost inchis in Strasbourg, unul din ucenicii sai, Jan Mathijs, un brutar din Haarlem, s-a declarat profet trimis de Duhul Sfant: asa cum Hoffman era Ilie, el era Enoh, al doilea din cei doi martori din profetia facuta in Apocalipsa 11.

El a numit 12 apostoli, printre care si pe Jan Beuckeks din Leyden. Stapaniti de ideea urgentei escatologice propagata de Hoffman, ei au „transferat” Noul Ierusalim de la Strasbourg la Munster, in care au intrat cu forta. Toti cei „neevlaviosi”, adica cei care refuzau sa fie botezati, trebuiau sa fie executati. Cand Mathijs a fost ucis in lupta in Duminica Pastelui, 1534, Jan din Leyden a preluat conducerea. El s-a incoronat ca „imparat al neprihanirii peste toti” si a introdus poligamia, imitand practica Vechiului Testament. El s-a casatorit cu Divara, fosta calugarita, fosta sotie a lui Mathiajs si cu inca 15 sotii. De trei ori pe saptamana „regele” Jan aparea in piata orasului pentru a fi aclamat de multime. Acest experiment teocratic s-a sfarsit intr-o baie de sange, atunci cand orasul Munster a fost asediat de trupele catolice si protestante, care acum luptau impotriva anabaptistilor. Cand sangeroasa batalie a luat sfarsit, Jan din Leyden impreuna cu alti doi conducatori au fost capturati si torturati cu fierul rosu pana cand au murit in 22 ianuarie 1536. Trupurile lor moarte au fost inchise in custi de fier si au fost expuse in turnul bisericii Saint Lambert, aflata pe strada principala din Munster. Aceste custi pot fi vazute si astazi, ca o sumbra amintire a tragediei din 1534 -1535.

4. CONTINUAREA MISCARII ANABAPTISTE DUPA MAREA REFORMA

4.1. Continuarea miscarii anabaptiste. Lupta de supravietuire.

Cu trecerea timpului si sub presiunea persecutiilor, cea mai mare parte din extravaganta diversitate de opinii, conducatori si miscari separate, specifica anabaptismului din primii sai ani,s-a cernut pana cand n-au mai ramas decat trei grupari in stare sa supravietuiasca dincolo de jumatatea sec. al XVI-lea, sub forma unor comunitati distincte:” fratii elvetieni”, in Elvetia si Germania de sud; mennonitii in Olanda si Germania de nord; hutteritii in Moravia.

Peste veacuri, urmasii lor au pierdut multe din caracteristicile anabaptiste. Cautand puritatea, au devenit legalisti. In scopul de a supravietui pur si simplu, si-au pierdut zelul evanghelistic. Au ajuns sa fie cunoscuti ca buni agricultori, oameni cumsecade si „linistea tarii”. Nu au mai experimentat o trezire spirituala pana in sec.XIX. In deceniul 8 al sec.XX, numarul anabaptistilor a crescut rapid; intre 1950 – 1975, numarul lor s-a dublat, ajungandla 580 000 in intreaga lume.

In prezent, mennonitii sunt pe cale sa-si regaseasca vitalitatea spirituala, ardoarea evanghelizatoare, ucenicizarea radicala care ii facusera pe stramosii lor actori unici in drama Reformei.

4.2. Continuarea miscarii anabaptiste in Romania

Anabaptistii si-au prelungit istoria pe teritoriul romanesc mai mult decat in alta parte a Europei, lucru atestat in documente autentice, recunoscute de toti criticii, documente pe care se sprijina si istoria Tarilor Romanesti. De remarcat este faptul ca numai in Romania, istoria anabaptistilor se innoada cu istoria baptistilor.

Prelungirea existentei lor in Transilvania, Moldova si Bucovina mai mult decat in alte locuri, se datoreste unor conditii politice, sociale, economice si religioase specifice.

In perioada de framantari politice din secolul al XVI-lea cauzate de luptele dintre Ioan Zapolia si Ferdinand de Austria gruparile protestante s-au raspandit si dezvoltat foarte mult. In 1527, regele Ferdinand al Austriei, un catolic incercat, a mentionat referindu-se la Transilvania, ca „anabaptistii castiga teren”

Aceasta declaratie este prima stire despre existenta anabaptistilor in Transilvania si despre lucrarea lor de succes. Istoricul John T. Christian sustine ca invatatura anabaptista a venit in Transilvania din Polonia, iar in Polonia a fost adusa prin diferite cai din Elvetia. Anabaptistii din Ardeal si cei aflati in Polonia, aveau aceleasi trasaturi misionare si in anul 1574, fiind foarte numerosi conlucrau la raspandirea credintei in alte zone.

Unul din cei mai importanti barbati ai protestantismului in Transilvania, in sec.al-XVI-lea a fost David Francisc. Fiind un cautator asiduu al adevarului, dupa acceptarea invataturilor luterane, calviniste, unitariene, David Francisc a imbratisat in cele din urma invatatura anabaptista. Se pare ca atragerea lui David Francisc la anabaptism se datoreste influientei lui Iacob Paleologul, invatat din Cluj, care trecuse de la unitarieni la anabaptism. De data aceasta, pentru convingerile sale David Francisc a fost condamnat la inchisoare pe viata si incarcerat in fortul Deva.

Medicul curtii regale din Cluj, Georgio Blandrata, unitarian convins, a scris o scrisoare consilierului imparatesc Andrei Dudith in care face referiri la Iacob Paleologul si botezul familiei Lutsomirschi. Aceasta scrisoare e unul din cele mai importante documente pentru cunoasterea anabaptistilor.

La data de 27 decembrie 1546, Ferdinand de Austria a dat un decret pentru exterminarea anabaptistilor. In Transilvania, aceasta lege nu a avut putere efectiva decat dupa 1551, cand Ardealul a fost anexat la Coroana Austriei. Timp de cinci ani si cateva luni anabaptistii au indurat prigoniri, arestari, violente si multe alte necazuri. Pe langa persecutii autoritatile de ocupatie austriaca au aplicat si o fiscalitate grea.

Odata cu intoarcerea Izabelei cu fiul ei, Ioan Sigismund, se instaureaza un regim de libertate in viata sociala. In Dieta de la Cluj, din 1558, se acorda libertate religioasa lutheranilor, dar nu si anabaptistilor. Pana in 1579, anabaptistii s-au bucurat de toleranta mai mare sau mai mica, dar dupa aceasta data situatia s-a deteriorat in fiecare an. Lipsa unei organizatii suprabisericesti, care sa le poarte de grija in ceea ce priveste libertatea religioasa a sedimentat un sentiment de total dezinteres fata de stat si din acesta cauza au avut mult de suferit. Pentru ei biserica avea doar misiunea de a evangheliza si de a creste sufleteste pe cei castigati si adusi la credinta.

La inceputul secolului al XII-lea numarul anabaptistilor in Transilvania era destul de mare, fiind raspanditi in aproape tot principatul. Sub Mihai Viteazul, anabaptistii s-au bucurat de libertate ca urmare a tratatului semnat la Manastirea Dealului in 9 iunie 1598, care prevedea libertate religioasa pentru toti. Anabaptistii, ca si baptistii de mai tarziu, au crezut si au sustinut ca „libertatea religioasa este nascuta din viziunea directa a lui Dumnezeu.” Anabaptistii se raspandesc foarte mult datorita lipsei unei ierarhi bisericesti, zelului misionar al tuturor credinciosilor, simplitatii bisericesti, fratiei de credinta dintre membrii, puritanismului aplicat la traiul zilnic.

In luna septembrie, 1603, generalul George Basta convoaca Dieta Transilvaniei la Deva stabilind ca nici o alta confesiune sa nu mai functioneze cu exceptia celei catolice. Ca urmare a acestor hotarari ale Dietei incepe campania de exterminare a anabaptistilor.Valul de prigoana din 1603-1613 i-a exterminat. Marturia lor a incetat, activitatea lor frumoasa si evanghelica s-a stins, comunitatile lor pline de viata au disparut. Pamantul Transilvaniei a primit in sanul lui sange si trupuri de martiri anabaptisti.

Secolul al XVII-lea a inceput in Transilvania cu mari framantari politice. Lupta continua dintre austrieci si turci se desfasura in Ardeal. In timpul lui Gabriel Bethlen, Transilvania era un principat condus de un principe numit sau sustinut de Poarta. Astfel legatura principatului cu tarile din apus era mai stransa, fapt ce favorizeaza patrunderea credintei anabaptiste din nou in Transilvania, de data aceasta prin refugiatii din Boemia si Moravia. In urma bataliei de la Mont Blanc(1620), anabaptistii din Boemia si Moravia sunt nevoiti sa emigreze. Gabriel Bethlen, care voia sa stimuleze industria in Transilvania a facut o oferta deosebita anabaptistilor de a veni in provincia aceasta ca refugiati, dand si un decret pentru protectia acestora in timpul calatoriei. Mai multe grupuri de anabatisti huteriti se stabilesc la Vintul de Jos. Principesa Susana s-a ocupat indeaproape de colonia de la Vintul de Jos. Odata asezati la Vintul de Jos, ei s-au organizat pe familii, pe gospodarii. La 8 luni de la sosirea lor la Vintul de Jos se incepe constructia casei de rugaciune pentru 1087 persoane.

In interior si in exterior, casa de rugaciune era simpla, luminoasa si curata. In cadrul bisericii se ocupau si de educatia copiilor. In general, la toti anabaptistii era o disciplina aspra, fidela Bibliei. Inchinarea era foarte simpla, compusa din cantari comune, rugaciuni, citirea Scripturii si predica. Ei reeditau prin aceasta forma de inchinaciune a crestinismului primar.

In ce priveste aspectul economic ei erau buni mestesugari, buni agricultori, buni morari si cei mai de elita meseriasi ai vremii lor.

Organizandu-se in comunitati avand bunurile in comun, au ajuns sa fie prosperi, cu membrii bine pregatiti si meseriasi foarte buni. Tot castigul se aduna la un loc si se impartea drept fiecaruia. Fiecare lucra cu ravna si constiinciozitate. In fiecare dimineata se adunau la un loc, se rugau si apoi mergeau la munca. Viata colectiva i-a facut sa traiasca uniti, intr-o adevarata fratietate crestina.

In secolul urmator, datorita trecerii Transilvaniei sub coroana Austriei, ofensiva catolica impotriva anabaptistilor avea in vedere silirea acestora sa se „reintoarca la biserica oficiala a Romei”. In urma intemnitarilor grele, martirajului unora din ei, constrangerilor de tot felul, anabaptistii au fost exterminati. Ei au disparut, pentru un timp, ca o comunitate religioasa organizata si unitara in anii 1767 -1768.

In Transilvania, anabaptistii si-au prelungit o existenta ascunsa, pana la formarea de biserici baptiste, unde au fost cooptati imediat. Acesti anabaptisti camuflati, sunt o veriga de legatura istorica a vechilor anabaptisti cu baptistii de astazi. Se creeaza astfel, prin ei, un pod peste vremea, care era considerata „timp fara baptisti” si anume de la anul 1782 pana in anul 1856, cand se infiinteaza biserica baptista germana din Bucuresti.

4.3 Tendinte actuale ale miscarii anabaptiste (mennonite) in S.U.A.

Stramosii spirituali ai Amisilor si Mennonitilor zilelor noastre au fost cei care au inceput miscarea anabaptista de la mijlocul sec.al- XVI-lea. Ei au avut o credinta vie si activa contrara formalismului zilelor in care traiau. Si-au format radacini puternice, copacul credintei lor dand roade de-a lungul multor generatii.

Astazi, in America sunt multe grupuri de Amisi si Mennoniti care s-au dezvoltat din acele inceputuri modeste. In general, gruparile au ramas fidele principiului autoritatii finale a Bibliei in ceea ce priveste viata traita si doctrina urmata. Ca in toate grupurile religioase se intalnesc trei tendinte: cei care merg intr-o directie liberala; cei care incearca sa se mentina pe pozitie; cei care devin mai conservatori. Cele mai reprezentative grupari sunt Bisericile cu o conducere centralizata si Bisericile autonome.

a. Biserici conduse centralizat.

Printre mennonitii americani sunt multe biserici care au ales sa faca parte din grupul de biserici conduse centralizat, organizate pe regiuni, fiecare regiune fiind reprezentata de un bishop (pastor). Acestia se intalnesc de patru ori pe an in sedinte normale de lucru. O data pe an au o alta intalnire unde se discuta problemele, se voteaza si se iau deciziile finale. Dupa primul razboi mondial, misiunile crestine au devenit preocuparea de baza a acestor biserici. Viziunea aceasta s-a largit dupa al doilea razboi mondial, multi misionari mennoniti au mers pana in cele mai indepartate colturi ale lumii pentru a duce speranta si ajutor material persoanelor suferinde, prin invatatura si viata lor.

O nota caracteristica a misiunii a fost aceea de a invata oamenii sa-si dezvolte deprinderile legate de agricultura si a trai in pace cu vecinii lor.

Incepand cu 1960, multe din aceste biserici conduse centralizat au inceput sa se liberalizeze, si misiunea lor a evidentiat aceste schimbari. O atentie mai mare a inceput sa fie acordata ajutorului umanitar si din ce in ce mai mica atentie s-a dat evanghelizarii si ucenicizarii. In biserici, s-a insistat asupra seminariilor tinute de pastori, care au introdus elemente de credinta liberale care au avut un impact deosebit asupra membrilor bisericilor. Implicatiile deosebit de active in societate, demonstratiile pasnice impotriva guvernului au fost incurajate de acest grup de mennoniti. Pentru prima data, in toata istoria mennonita, aceste actiuni au devenit acceptabile. De fapt, in multe aspecte, aceasta forma de activism politic a inlocuit predicarea evangheliei.

Au urmat alte consecinte care au devenit evidente. A fost inlaturata practica acoperirii capului la femei, femeile mennonite au inceput sa-si taie parul, sa se coafeze. Purtarea de podoabe, competitiile sportive au fost acceptate. Deasemenea, au fost acceptate si emisiunile televizate. Nu dupa mult timp a fost posibila acceptarea anumitor forme de divort si recasatorie.

In prezent, exista in aceste biserici o tendinta de tolerare chiar a practicilor homosexuale, etc. In aceste conditii, numai numele denota apatenenta lor religioasa, fiind greu de realizat o asemanare in doctrina si practica cu inaintasii lor mennoniti.

b. Biserici autonome (independente).

Alte biserici numite „Amis – Mennonite”, din categoria celor ce se mentin pe aceeasi pozitie sau devin mai conservatoare, vazand ce se intampla cu bisericile conduse centralizat, se deplaseaza in directie opusa in ce priveste organizarea, cautand o forma autonoma de conducere a bisericii.

Biserici cu invataturi si practici asemanatoare au inceput sa formeze mici uniuni, dar fara formarea unui corp de conducere centralizat. Prin asociere, intalniri comune, vizite reciproce, actiuni sociale comune, se mentin pe acceasi pozitie in ce priveste doctrina cat si trairea practica. Se pare ca nu este vorba numai de organizare ci si de o anume dedicare fata de Dumnezeu.

In S.U.A. si Canada sunt mai mult de 3 500 familii cuprinse in 130 biserici Amis-Mennonite.

Bisericile nu au un numar mare de membrii, deoarece se considera ca o biserica mica are mai multe sanse de a pastra legatura frateasca si unitatea de vederi. Totusi, multi lideri ar fi dispusi sa sacrifice o mai stransa legatura frateasca in favoarea cresterii numerice. Tabelul urmator ilustreaza cresterea numerica a sase biserici, crestere comuna tuturor bisericilor pe o lunga perioada de timp.

Cresterea bisericii

1968 1988 Crestere, Pierderi

Shady Grove 30 90 200%

Maple Lawn 36 89 148%

Believers 28 46 64%

Bethany 45 69 54%

Zion 36 48 33%

Salem 60 68 13%

Cele mai largi congregatii au crescut in felul urmaor:

Valey 205 211 3%

Fairhaven 155 159 3%

Woodlawn 172 166 -3%

South Haven 79 73 -7%

Formarea de biserici noi are loc prin divizarea celor mari:

Canaan 124 85

Haeven Fellowship 135

total 220 70% crestere

O biserica mare presupune existenta unor avantaje practice reale, dar dezavantajele sunt mai multe in comparatie cu o biserica mica. Aceasta este adevarat mai ales in cazul in care se urmareste cresterea spirituala a bisericii.

Misiunea si ajutorul umanitar sunt activitati importante pentru bisericile Amis Mennonite. In prezent, exista 17 organizatii misionare implicate atat in viata spirituala cat si in viata sociala.

4.4. Lucrarea anabaptista existenta in Romania

Activitatea misionara anabaptista in Romania apartine organizatiei non-profit „Christian Aid Ministries”. Aceasta organizatie a fost infiintata pentru a fi un canal eficient si de incredere, dand posibilitate bisericilor sa ajute spiritual si material oameni din intreaga lume. La ora actuala C.A.M. pune la dispozitie haine, alimente, medicamente, literatura crestina in Romania, tarile fostei Uniuni Sovietice, Haiti, Nicaragua, Liberia, Iugoslavia, si alte tari. C.A.M, deasemenea, ajuta la reconstruirea zonelor din S.U.A. lovite de dezastre naturale. C.A.M. este condus de un bord format de 8 membrii avand multe comitete care se ocupa de activitati specifice. Acesta organizatie este suportata integral de catre persoane individuale interesate si biserici ( in general Amis Mennonite) din America, Canada si alte cateva tari.

La Suceava, C.A.M. are urmatoarele programe:

1. Orfelinatul Crestin „Natanael” a fost construit in 1993 si este destinat ingrijirii a 55 de copii provenind din case in care pacatul si-a lasat amprenta, alcoolul si imoralitatea au distrus viata parintilor. Altii provin din familii in care boala, moartea sau saracia au facut viata extrem de dificila, aproape imposibila pentru ei. Copiii au diferite responsabilitati in jurul Orfelinatului si invata la Scoala Crestina „Natanael” (scoala particulara, clasele I-VII).

2. Ferma vaci lapte. In 1993, a fost construita ferma si aduse pe calea aerului din America 90 de vaci de lapte, rasa Holstein. Acum sunt 150 vaci in trei ferme. Dotarea fermei este deosebita (toate tipurile de utilaje agricole), fiind posibila arendarea a 225 ha teren. Laptele este distribuit gratuit in proportie de 80% (orfelinate,azile de batrani, biserici) ,restul fiind vandut prin magazinul propriu.

3. Asociatii agricole la sate. Prin acest program se distribuie echipament agricol unor familii sau grupuri de familii pentru a-i ajuta sa lucreze pamantul.

4. Ateliere de croitorie. Exista 14 centre de croitorie si lunar se confectioneaza articole de imbracaminte din 4 tone de material.Acestea sunt donate familiilor sarace.

5. Distributie ajutoare. Astazi peste 2.000 familii din Romania si 325 familii din Moldova primesc pachete alimentare, sobe, alimente, medicamente,etc.

6. Recoltarea cerealelor si distribuirea de seminte. Doua combine John Deere recolteaza anual 1.200 ha cereale pentru 2000 familii. Graul obtinut este macinat si faina distribuita familiilor sarace. Anual se distribuie 15 tone de seminte( primite de la donatori americani) in satele din Romania si Moldova.

7. Constructii de biserici. Prin acest program sunt ajutate bisericile aflate in constructie ce fac parte din Alianta Evanghelica.

8. Programul de invatarura crestina, se realizeaza prin distribuirea de literatura crestina, seminarii, publicatii crestine (revista Samanta Adevarului).

9. Distributia de medicamente. Din depozitul din Cluj se distribuie medicamente la Bisericile care au farmacii si la medicii crestini.

Toate aceste actiuni umanitare sunt posibile datorita ajutorului crestinilor anabaptisti, care continua sa demonstreze practic credinta lor.

5. CONCLUZII

5.1. Anabaptistii si restaurarea crestinismului primar.

Preocuparea anabaptistilor nu s-a concentrat asupra reformarii Bisericii, ci pur si simplu s-a consacrat restaurarii ei in vigoarea si credinciosia primelor veacuri. In Scripturi, citeau despre Biserica nu ca despre o institutie puternica si bogata ci ca despre o fratie, o familie a credintei. Ea exista nu pentru ca era recunscuta de o organizatie politica sau eclesiastica din afara, ci fiindca Dumnezeu lucra in poporul Sau.

Anabaptistii au ajuns sa dezvolte conceptia”congregationala” asupra autoritatii bisericesti, spre care inclinasera Luther si Zwingli in primii lor ani de activitate reformatoare. In adunarile lor, toti membrii trebuiau sa fie credinciosi botezati voluntar ca adulti, pe baza marturisirii lor de credinta. La luarea deciziilor participau totalitatea membrilor. In chestiunile de doctrina, autoritatea Scripturii trebuia interpretata nu de o traditie dogmatica sau de un conducator bisericesc, ci de un consens al adunarii locale, in care toti puteau vorbi si asculta in mod critic.

In chestiunile de disciplina bisericeasca, de asemenea, credinciosii trebuiau sa actioneze in colectiv. Ei trebuiau sa se ajute reciproc si sa implineasca in viata lor cu fidelitate marturisirea de credinta facuta la botez.

5.2. Anabaptistii, statul si societatea.

5.2.1. Separarea Bisericii de stat.

Dupa cum afirmau ei, crestinii erau „un popor liber nesilit si neconstrans”. Credinta este un dar fara plata a lui Dumnezeu, iar autoritatile isi depasesc competenta cand „apara Cuvantul lui Dumnezeu cu pumnul”.

Anabaptistii nu negau faptul ca magistratii sunt numiti in functie de Dumnezeu pentru a mentine legea si ordinea. Ei jurau ascultare autoritatilor civile in toate lucrurile care nu incalcau cerintele credintei lor. Autoritatilor catolice si protestante, aceste principii de credinta li se pareau cu adevarat alarmante.

Reformatorii nu au fost de acord cu aceste principii si au folosit toate mijloacele necesare pentru a dezradacina anabaptismul iar in aceasta privinta, li s-au alaturat si autoritatile catolice.

5.2.2.Incercarea de instaurare a unei societati comunitare.

Anabaptistii credeau ca Biserica este deosebita de societate, chiar cand societatea se declara crestina. Adevaratii ucenici ai lui Hristos erau un popor de pelerini, iar Biserica lui Hristos era o asociatie de oameni intotdeauna straini pe acest pamant.

Bazati pe modelul comunitatii apostolice timpurii si al motivelor de ordin practic au dezvoltat un sistem de trai in comun. Aceasta forma de organizare a fost si un mijloc de supravietuire in fata persecutiilor. Etica dragostei se exprima in comunitatile anabaptiste, iar aceasta forma de organizare a condus chiar la un comunism crestin.

5.2.3.Impactul acestor orientari.

Separarea Bisericii de stat a dus, in mod firesc, la dezvoltarea conceptiei dupa care Biserica trebuie sa preia de la statul seculat domenii de activitate cum ar fi: asistenta sociala, invatamantul, asigurari de sanatate, auto, etc..

In felul acesta activitatea statului este limitata, reducandu-se riscul aparitiilor tensiunilor sociale. Principiul pacifist a contribuit la implicarea crestinilor anabaptisti in activitatile sociale si actiuni obstesti, ca o alternativa la serviciul militar.

Educatia si invatamantul au devenit preocupari importante pentru Biserica dezvoltandu-se in felul acesta invatamantul crestin privat.

5.3. Inviorarea miscarii anabaptiste in prezent si consecintele acestui fapt.

Dupa veacurile intunecate din sec. XVIII – XIV,in prezent anabaptistii experimenteaza o trezire spirituala are lor. In anii 1971 -1980 numarul anabaptistilor a crescut rapid. In prezent, mennonitii sunt pe cale sa regaseasca vitalitatea spirituala si dorinta de evanghelizare. Cu toate ca exista o anumita forma de conservare, mai ales a stilului de viata, se constata o implicare organizata in viata sociala. Organizatiile misionare sustin chiar activitati de care statul este responsabil: dezvoltarea invatamantului, diverselor activitati de ajutor social. Anabaptistii sprijina afirmarea Bisericii in raport cu statul.

Deasemenea, exista o mare deschidere spre viata moderna (nu in toate domeniile) si au aparut noi tendinte evanghelice, inclusiv penticostale.

Bibliografie

Andreiescu, V., Curs de Istorie a Crestinismului, Biblioteca I.T.P. Bucuresti,1998

Armitage Thomas, A History of the Baptists, New York, 1887

Ausbund, The hymn book of the Swiss Bretheren,

Bettenson, Henry, Documents of the Christian Church, New York: Oxford University Press, ed a 2-a, 1963

Braght, J. Van Thieleman, Martyrs’ Mirror English Edition, Scottdale, Pa, 1938

Bullinger, Heinrich, Von dem unverschampen frafel Zurich,1531,1531

Cairns, Earle E., Crestinismul de-a lungul secolelor, Oradea, Ed. Cartea Crestina 1977

Christian, John T., A History of the Baptists, Nashville, 1922.

Dolan, John P., History of the Reformation, New York: Descle Company, 1965

Dowley, Tim, The History of Christianity ( EErmaus Publishing Co, Grand Rapids, 1978).

Ed. Oxford University Press, 1977, p.397

Eliade, Mircea, Istoria credintelor si ideilor religioase, Bucuresti, Ed. Stiintifica si Enciclopedica 1988, p.206

Fisher, C. A., Fifty-four weighty Reasons why the Anabaptists Should not be Tolerated in the Land, Ingolstadt, 1607.

Fookes-Jackson, Frederick I., An introduction to the History of Christianity, New York: The Macmillan Co., 1928

George, Thimoty, Teologia Reformatorilor, Editura Institutului Biblic Emanuel, Oradea, 1998

George, Timothy,”A Right Strawy Epistle: Reformatio Perspectives in James” Review and Expositor 83 (1986)

Gobler, Max, Gescgucgte des Christlichen Leben Coblentz, 1848

Goertz, Hans-Jurgen, Radikale Reformatoren (Munich: C.H. Beek,1978),

Hillerbrand, Hans S. “The Reformation”, New York, Harper, 1964

Horsch, John, Mennonites in Europe, Mennonite Publishing House, Scottdale Pa, 1942

Huizinga, Johan, The Waning of the Middle Ages

Krahn, Cornelius, Dutch Anabaptist : Origin, spread,Life andThought.

Krahn, Cornelius, Mennonite Encyclopedia,III

Lortz, Joseph, How the Reformation Came, New York: Herder and Herder, 1964

Lunt, William E., Papal Revenues in the Middle Age New York: Columbia University Press, 1934

Miller, Andrew, Geschicte der Christlichen Kirche, Weinstrasse, Herasgeberg Ernest Paulus, 1970

Mullins, E.Y., The Baptist Conception of Religious Liberty, Baptist World Allliance Congress, 1923

Oosterban, J.A., „The Reformation of the Reformation: Fundamentals of Anabaptist Theology”, MQR51 1977

Ozment Steven E., The Reformation in the Cities New Haven: Yale University Press, 1975 Livingstone, Elisabeth A., The concis Oxford Dictionary of the Christian Church,Oxford, Ed. Oxford University Press, 1977

Pocttcker, Henry, „Menno Simons’ View of the Bible as Authority”, Dyck

Popescu, Ion Mihai, Istoria si Sociologia Religiilor, Crestinismul, Bucuresti, Ed. Fundatia „Romania de Maine”, 1996, p.200

Popovici, Alexa, Istoria Anabaptistilor din Romania, Editura Bisericii Baptiste Romane, Chicago

Ramureanu Ioan si Milan Sesan, Istorie Bisericeasca Universala, Bucuresti, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, 1993

Recordon Eduard, Tapernaux Philippe, Biserica sau Adunarea, vol.II., Dellenburg, Tapernaux Gute Botschaft Verlag, Germany 1993

Sanford, E.B., A Concise Cyclopedie of Religious Knowledge, Hartford, 1904

Smith, John, The Mennonite in Europe, Mennonite Publishing House, Scottdale, Pa., 1971,

Tillich, Paul, The courage tobe, New Haven: Yale University press, 1952,

Walker, Willstone, A Hystory of the Christian Church, New York, Charles Scribener’s Sans, 1983

Weistin, Gunar, Geshihte deFreikirchentums, Kassel, J.G. Onchen Verlag, 1958

Williams George H. and Angel Mergal, editori, Spiritual and Anabaptist Writers Philadelphia: Westminster Press, 1957

Williams, The Radical Reformation, p.392-393.

Wolkan, Geschicht – Buch der Hutteruscgen Bruder

Yoder, Steve, Amis – Mennonite Directory,( Abana Book Service, 1996)

Zwingli , Ulrich “Of Divine lighteousness”, 1523

 

MARTIN LUTHER (Black and White) Reformation Day October 31, 1517

Another, older film version of Martin Luther’s life. (Photo wikipedia)

English: Postage stamp depicting Martin Luther...

Martin Luther is a 1953 film biography about the life and times of the greatest figure of the Protestant Reformation – Martin Luther, a 16th century German monk, priest, and theology professor’s efforts to reform the Catholic church, his excommunication, and the developments that started the Protestant Reformation.

Luther’s observations and studies led him to be critical of the materialism of the Roman Catholic church; with its use of indulgences, relics and other wayward teachings and practices that are unsupported by the Bible (scripture) forced him to write and nail his 95 theses on the door of the Wittenberg church that was pivotal in leading a ‘spiritual revolution’ shaking the principalities of the Holy Roman Empire and the entirety of Medieval Europe that changed history forever. VIDEO by emmthreejonny

‪The Forbidden Book – „History of the English Bible”

A 1777 Philadelphia edition of the English Bible – photo source here

Discover the fascinating story behind the preservation of the Bible, the best selling book of all times.

During the Dark Ages, superstition and ignorance controlled the minds of the masses.A few brave men obeyed God and brought the Scriptures to the world…..historical figures responsible for bringing us the Bible as we know and love it today: Wycliffe, Hus, Gutenberg, Colet, Erasmus, Tyndale, Luther and so on.

John Wycliffe, the brilliant 14th century Oxford scholar, translated the Bible from Latin into English in order to enlighten the masses oppressed through ignorance. His work was so despised by the established church, that Pope Martin the Fifth ordered Wycliffe’s bones to be dug up and burned forty years after his death.
Martin Luther was one of the few who challenged church authority in the 16th century and lived to tell the tale. In exposing the folly of indulgences (paying money to the church in order to obtain favor with God), he revealed what had always been written in Scripture, that justification was through faith and faith alone.
William Tyndale was not spared like his friend Luther. Tyndale spent the last 500 days of his life in a cold castle dungeon. He was then tied to a stake, strangled, and burned. His crime?.. printing Bibles in the English language!

This one-hour documentary takes us on a fascinating journey through time. It was shot all across Europe and shows all the important places of Christian history. Here you will learn how God’s Word was originally scribed and discovered and how the Word was preserved through the 1,000 year period of the Dark and Middle Ages. It will also enlighten you how the King James version was created.

There are many amazing facts worked into the presentation. Dr. Lampe shows a scroll that is 1000 years old, and tells the viewer that it is word-for-word the same as the text of the Dead Sea Scrolls that were written a full millennium before.

Being reminded of the blood that was shed to bring the Bible to common folk like us will make us consider just how flippantly we treat the Scriptures. It will make us truly realize how privileged our generation is to have not just one Bible but an entire stack of them in many outstanding translations. It will make us thank God for the faithful men and women who gave their lives that we can have unlimited access to His Word.

See also these other great links (some containing videos) 

VIDEO by abramski2

The Reformation – Luther’s 95 Theses

Photo credit www.refo500.nl

Disputation of Doctor Martin Luther
on the Power and Efficacy of Indulgences
by Dr. Martin Luther (1517)
Published in:
Works of Martin Luther:
Adolph Spaeth, L.D. Reed, Henry Eyster Jacobs, et Al., Trans. & Eds.
(Philadelphia: A. J. Holman Company, 1915), Vol.1, pp. 29-38

by Dr. Martin Luther, 1517** Out of love for the truth and the desire to bring it to light, the following propositions will be discussed at Wittenberg, under the presidency of the Reverend Father Martin Luther, Master of Arts and of Sacred Theology, and Lecturer in Ordinary on the same at that place. Wherefore he requests that those who are unable to be present and debate orally with us, may do so by letter.

In the Name our Lord Jesus Christ. Amen.

  1. Our Lord and Master Jesus Christ, when He said Poenitentiam agite, willed that the whole life of believers should be repentance.
  2. This word cannot be understood to mean sacramental penance, i.e., confession and satisfaction, which is administered by the priests.
  3. Yet it means not inward repentance only; nay, there is no inward repentance which does not outwardly work divers mortifications of the flesh.
  4. The penalty [of sin], therefore, continues so long as hatred of self continues; for this is the true inward repentance, and continues until our entrance into the kingdom of heaven.
  5. The pope does not intend to remit, and cannot remit any penalties other than those which he has imposed either by his own authority or by that of the Canons.
  6. The pope cannot remit any guilt, except by declaring that it has been remitted by God and by assenting to God’s remission; though, to be sure, he may grant remission in cases reserved to his judgment. If his right to grant remission in such cases were despised, the guilt would remain entirely unforgiven.
  7. God remits guilt to no one whom He does not, at the same time, humble in all things and bring into subjection to His vicar, the priest.
  8. The penitential canons are imposed only on the living, and, according to them, nothing should be imposed on the dying.
  9. Therefore the Holy Spirit in the pope is kind to us, because in his decrees he always makes exception of the article of death and of necessity.
  10. Ignorant and wicked are the doings of those priests who, in the case of the dying, reserve canonical penances for purgatory.
  11. This changing of the canonical penalty to the penalty of purgatory is quite evidently one of the tares that were sown while the bishops slept.
  12. In former times the canonical penalties were imposed not after, but before absolution, as tests of true contrition.
  13. The dying are freed by death from all penalties; they are already dead to canonical rules, and have a right to be released from them.
  14. The imperfect health [of soul], that is to say, the imperfect love, of the dying brings with it, of necessity, great fear; and the smaller the love, the greater is the fear.
  15. This fear and horror is sufficient of itself alone (to say nothing of other things) to constitute the penalty of purgatory, since it is very near to the horror of despair.
  16. Hell, purgatory, and heaven seem to differ as do despair, almost-despair, and the assurance of safety.
  17. With souls in purgatory it seems necessary that horror should grow less and love increase.
  18. It seems unproved, either by reason or Scripture, that they are outside the state of merit, that is to say, of increasing love.
  19. Again, it seems unproved that they, or at least that all of them, are certain or assured of their own blessedness, though we may be quite certain of it.
  20. Therefore by „full remission of all penalties” the pope means not actually „of all,” but only of those imposed by himself.
  21. Therefore those preachers of indulgences are in error, who say that by the pope’s indulgences a man is freed from every penalty, and saved;
  22. Whereas he remits to souls in purgatory no penalty which, according to the canons, they would have had to pay in this life.
  23. If it is at all possible to grant to any one the remission of all penalties whatsoever, it is certain that this remission can be granted only to the most perfect, that is, to the very fewest.
  24. It must needs be, therefore, that the greater part of the people are deceived by that indiscriminate and highsounding promise of release from penalty.
  25. The power which the pope has, in a general way, over purgatory, is just like the power which any bishop or curate has, in a special way, within his own diocese or parish.
  26. The pope does well when he grants remission to souls [in purgatory], not by the power of the keys (which he does not possess), but by way of intercession.
  27. They preach man who say that so soon as the penny jingles into the money-box, the soul flies out [of purgatory].
  28. It is certain that when the penny jingles into the money-box, gain and avarice can be increased, but the result of the intercession of the Church is in the power of God alone.
  29. Who knows whether all the souls in purgatory wish to be bought out of it, as in the legend of Sts. Severinus and Paschal.
  30. No one is sure that his own contrition is sincere; much less that he has attained full remission.
  31. Rare as is the man that is truly penitent, so rare is also the man who truly buys indulgences, i.e., such men are most rare.
  32. They will be condemned eternally, together with their teachers, who believe themselves sure of their salvation because they have letters of pardon.
  33. Men must be on their guard against those who say that the pope’s pardons are that inestimable gift of God by which man is reconciled to Him;
  34. For these „graces of pardon” concern only the penalties of sacramental satisfaction, and these are appointed by man.
  35. They preach no Christian doctrine who teach that contrition is not necessary in those who intend to buy souls out of purgatory or to buy confessionalia.
  36. Every truly repentant Christian has a right to full remission of penalty and guilt, even without letters of pardon.
  37. Every true Christian, whether living or dead, has part in all the blessings of Christ and the Church; and this is granted him by God, even without letters of pardon.
  38. Nevertheless, the remission and participation [in the blessings of the Church] which are granted by the pope are in no way to be despised, for they are, as I have said, the declaration of divine remission.
  39. It is most difficult, even for the very keenest theologians, at one and the same time to commend to the people the abundance of pardons and [the need of] true contrition.
  40. True contrition seeks and loves penalties, but liberal pardons only relax penalties and cause them to be hated, or at least, furnish an occasion [for hating them].
  41. Apostolic pardons are to be preached with caution, lest the people may falsely think them preferable to other good works of love.
  42. Christians are to be taught that the pope does not intend the buying of pardons to be compared in any way to works of mercy.
  43. Christians are to be taught that he who gives to the poor or lends to the needy does a better work than buying pardons;
  44. Because love grows by works of love, and man becomes better; but by pardons man does not grow better, only more free from penalty.
  45. Christians are to be taught that he who sees a man in need, and passes him by, and gives [his money] for pardons, purchases not the indulgences of the pope, but the indignation of God.
  46. Christians are to be taught that unless they have more than they need, they are bound to keep back what is necessary for their own families, and by no means to squander it on pardons.
  47. Christians are to be taught that the buying of pardons is a matter of free will, and not of commandment.
  48. Christians are to be taught that the pope, in granting pardons, needs, and therefore desires, their devout prayer for him more than the money they bring.
  49. Christians are to be taught that the pope’s pardons are useful, if they do not put their trust in them; but altogether harmful, if through them they lose their fear of God.
  50. Christians are to be taught that if the pope knew the exactions of the pardon-preachers, he would rather that St. Peter’s church should go to ashes, than that it should be built up with the skin, flesh and bones of his sheep.
  51. Christians are to be taught that it would be the pope’s wish, as it is his duty, to give of his own money to very many of those from whom certain hawkers of pardons cajole money, even though the church of St. Peter might have to be sold.
  52. The assurance of salvation by letters of pardon is vain, even though the commissary, nay, even though the pope himself, were to stake his soul upon it.
  53. They are enemies of Christ and of the pope, who bid the Word of God be altogether silent in some Churches, in order that pardons may be preached in others.
  54. Injury is done the Word of God when, in the same sermon, an equal or a longer time is spent on pardons than on this Word.
  55. It must be the intention of the pope that if pardons, which are a very small thing, are celebrated with one bell, with single processions and ceremonies, then the Gospel, which is the very greatest thing, should be preached with a hundred bells, a hundred processions, a hundred ceremonies.
  56. The „treasures of the Church,” out of which the pope grants indulgences, are not sufficiently named or known among the people of Christ.
  57. That they are not temporal treasures is certainly evident, for many of the vendors do not pour out such treasures so easily, but only gather them.
  58. Nor are they the merits of Christ and the Saints, for even without the pope, these always work grace for the inner man, and the cross, death, and hell for the outward man.
  59. St. Lawrence said that the treasures of the Church were the Church’s poor, but he spoke according to the usage of the word in his own time.
  60. Without rashness we say that the keys of the Church, given by Christ’s merit, are that treasure;
  61. For it is clear that for the remission of penalties and of reserved cases, the power of the pope is of itself sufficient.
  62. The true treasure of the Church is the Most Holy Gospel of the glory and the grace of God.
  63. But this treasure is naturally most odious, for it makes the first to be last.
  64. On the other hand, the treasure of indulgences is naturally most acceptable, for it makes the last to be first.
  65. Therefore the treasures of the Gospel are nets with which they formerly were wont to fish for men of riches.
  66. The treasures of the indulgences are nets with which they now fish for the riches of men.
  67. The indulgences which the preachers cry as the „greatest graces” are known to be truly such, in so far as they promote gain.
  68. Yet they are in truth the very smallest graces compared with the grace of God and the piety of the Cross.
  69. Bishops and curates are bound to admit the commissaries of apostolic pardons, with all reverence.
  70. But still more are they bound to strain all their eyes and attend with all their ears, lest these men preach their own dreams instead of the commission of the pope.
  71. He who speaks against the truth of apostolic pardons, let him be anathema and accursed!
  72. But he who guards against the lust and license of the pardon-preachers, let him be blessed!
  73. The pope justly thunders against those who, by any art, contrive the injury of the traffic in pardons.
  74. But much more does he intend to thunder against those who use the pretext of pardons to contrive the injury of holy love and truth.
  75. To think the papal pardons so great that they could absolve a man even if he had committed an impossible sin and violated the Mother of God – this is madness.
  76. We say, on the contrary, that the papal pardons are not able to remove the very least of venial sins, so far as its guilt is concerned.
  77. It is said that even St. Peter, if he were now Pope, could not bestow greater graces; this is blasphemy against St. Peter and against the pope.
  78. We say, on the contrary, that even the present pope, and any pope at all, has greater graces at his disposal; to wit, the Gospel, powers, gifts of healing, etc., as it is written in I. Corinthians xii.
  79. To say that the cross, emblazoned with the papal arms, which is set up [by the preachers of indulgences], is of equal worth with the Cross of Christ, is blasphemy.
  80. The bishops, curates and theologians who allow such talk to be spread among the people, will have an account to render.
  81. This unbridled preaching of pardons makes it no easy matter, even for learned men, to rescue the reverence due to the pope from slander, or even from the shrewd questionings of the laity.
  82. To wit: – „Why does not the pope empty purgatory, for the sake of holy love and of the dire need of the souls that are there, if he redeems an infinite number of souls for the sake of miserable money with which to build a Church? The former reasons would be most just; the latter is most trivial.”
  83. Again: – „Why are mortuary and anniversary masses for the dead continued, and why does he not return or permit the withdrawal of the endowments founded on their behalf, since it is wrong to pray for the redeemed?”
  84. Again: – „What is this new piety of God and the pope, that for money they allow a man who is impious and their enemy to buy out of purgatory the pious soul of a friend of God, and do not rather, because of that pious and beloved soul’s own need, free it for pure love’s sake?”
  85. Again: – „Why are the penitential canons long since in actual fact and through disuse abrogated and dead, now satisfied by the granting of indulgences, as though they were still alive and in force?”
  86. Again: – „Why does not the pope, whose wealth is to-day greater than the riches of the richest, build just this one church of St. Peter with his own money, rather than with the money of poor believers?”
  87. Again: – „What is it that the pope remits, and what participation does he grant to those who, by perfect contrition, have a right to full remission and participation?”
  88. Again: – „What greater blessing could come to the Church than if the pope were to do a hundred times a day what he now does once, and bestow on every believer these remissions and participations?”
  89. „Since the pope, by his pardons, seeks the salvation of souls rather than money, why does he suspend the indulgences and pardons granted heretofore, since these have equal efficacy?”
  90. To repress these arguments and scruples of the laity by force alone, and not to resolve them by giving reasons, is to expose the Church and the pope to the ridicule of their enemies, and to make Christians unhappy.
  91. If, therefore, pardons were preached according to the spirit and mind of the pope, all these doubts would be readily resolved; nay, they would not exist.
  92. Away, then, with all those prophets who say to the people of Christ, „Peace, peace,” and there is no peace!
  93. Blessed be all those prophets who say to the people of Christ, „Cross, cross,” and there is no cross!
  94. Christians are to be exhorted that they be diligent in following Christ, their Head, through penalties, deaths, and hell;
  95. And thus be confident of entering into heaven rather through many tribulations, than through the assurance of peace.

Photo credit blackbirdpress.org

The 95 theses in plain language

Disputation on the Power and Efficacy of Indulgences Commonly Known as The 95 Theses by Dr. Martin Luther

Out of love and concern for the truth, and with the object of eliciting it, the following heads will be the subject of a public discussion at Wittenberg under the presidency of the reverend father, Martin Luther, Augustinian, Master of Arts and Sacred Theology, and duly appointed Lecturer on these subjects in that place. He requests that whoever cannot be present personally to debate the matter orally will do so in absence in writing.

  1. When our Lord and Master, Jesus Christ, said “Repent”, He called for the entire life of believers to be one of repentance.
  2. The word cannot be properly understood as referring to the sacrament of penance, i.e. confession and satisfaction, as administered by the clergy.
  3. Yet its meaning is not restricted to repentance in one’s heart; for such repentance is null unless it produces outward signs in various mortifications of the flesh.
  4. As long as hatred of self abides (i.e. true inward repentance) the penalty of sin abides, viz., until we enter the kingdom of heaven.
  5. The pope has neither the will nor the power to remit any penalties beyond those imposed either at his own discretion or by canon law.
  6. The pope himself cannot remit guilt, but only declare and confirm that it has been remitted by God; or, at most, he can remit it in cases reserved to his discretion. Except for these cases, the guilt remains untouched.
  7. God never remits guilt to anyone without, at the same time, making him humbly submissive to the priest, His representative.
  8. The penitential canons apply only to men who are still alive, and, according to the canons themselves, none applies to the dead.
  9. Accordingly, the Holy Spirit, acting in the person of the pope, manifests grace to us, by the fact that the papal regulations always cease to apply at death, or in any hard case.
  10. It is a wrongful act, due to ignorance, when priests retain the canonical penalties on the dead in purgatory.
  11. When canonical penalties were changed and made to apply to purgatory, surely it would seem that tares were sown while the bishops were asleep.
  12. In former days, the canonical penalties were imposed, not after, but before absolution was pronounced; and were intended to be tests of true contrition.
  13. Death puts an end to all the claims of the Church; even the dying are already dead to the canon laws, and are no longer bound by them.
  14. Defective piety or love in a dying person is necessarily accompanied by great fear, which is greatest where the piety or love is least.
  15. This fear or horror is sufficient in itself, whatever else might be said, to constitute the pain of purgatory, since it approaches very closely to the horror of despair.
  16. There seems to be the same difference between hell, purgatory, and heaven as between despair, uncertainty, and assurance.
  17. Of a truth, the pains of souls in purgatory ought to be abated, and charity ought to be proportionately increased.
  18. Moreover, it does not seem proved, on any grounds of reason or Scripture, that these souls are outside the state of merit, or unable to grow in grace.
  19. Nor does it seem proved to be always the case that they are certain and assured of salvation, even if we are very certain ourselves.
  20. Therefore the pope, in speaking of the plenary remission of all penalties, does not mean “all” in the strict sense, but only those imposed by himself.
  21. Hence those who preach indulgences are in error when they say that a man is absolved and saved from every penalty by the pope’s indulgences.
  22. Indeed, he cannot remit to souls in purgatory any penalty which canon law declares should be suffered in the present life.
  23. If plenary remission could be granted to anyone at all, it would be only in the cases of the most perfect, i.e. to very few.
  24. It must therefore be the case that the major part of the people are deceived by that indiscriminate and high-sounding promise of relief from penalty.
  25. The same power as the pope exercises in general over purgatory is exercised in particular by every single bishop in his bishopric and priest in his parish.
  26. The pope does excellently when he grants remission to the souls in purgatory on account of intercessions made on their behalf, and not by the power of the keys (which he cannot exercise for them).
  27. There is no divine authority for preaching that the soul flies out of the purgatory immediately the money clinks in the bottom of the chest.
  28. It is certainly possible that when the money clinks in the bottom of the chest avarice and greed increase; but when the church offers intercession, all depends in the will of God.
  29. Who knows whether all souls in purgatory wish to be redeemed in view of what is said of St. Severinus and St. Pascal? (Note: Paschal I, pope 817-24. The legend is that he and Severinus were willing to endure the pains of purgatory for the benefit of the faithful).
  30. No one is sure of the reality of his own contrition, much less of receiving plenary forgiveness.
  31. One who bona fide buys indulgence is a rare as a bona fide penitent man, i.e. very rare indeed.
  32. All those who believe themselves certain of their own salvation by means of letters of indulgence, will be eternally damned, together with their teachers.
  33. We should be most carefully on our guard against those who say that the papal indulgences are an inestimable divine gift, and that a man is reconciled to God by them.
  34. For the grace conveyed by these indulgences relates simply to the penalties of the sacramental “satisfactions” decreed merely by man.
  35. It is not in accordance with Christian doctrines to preach and teach that those who buy off souls, or purchase confessional licenses, have no need to repent of their own sins.
  36. Any Christian whatsoever, who is truly repentant, enjoys plenary remission from penalty and guilt, and this is given him without letters of indulgence.
  37. Any true Christian whatsoever, living or dead, participates in all the benefits of Christ and the Church; and this participation is granted to him by God without letters of indulgence.
  38. Yet the pope’s remission and dispensation are in no way to be despised, for, as already said, they proclaim the divine remission.
  39. It is very difficult, even for the most learned theologians, to extol to the people the great bounty contained in the indulgences, while, at the same time, praising contrition as a virtue.
  40. A truly contrite sinner seeks out, and loves to pay, the penalties of his sins; whereas the very multitude of indulgences dulls men’s consciences, and tends to make them hate the penalties.
  41. Papal indulgences should only be preached with caution, lest people gain a wrong understanding, and think that they are preferable to other good works: those of love.
  42. Christians should be taught that the pope does not at all intend that the purchase of indulgences should be understood as at all comparable with the works of mercy.
  43. Christians should be taught that one who gives to the poor, or lends to the needy, does a better action than if he purchases indulgences.
  44. Because, by works of love, love grows and a man becomes a better man; whereas, by indulgences, he does not become a better man, but only escapes certain penalties.
  45. Christians should be taught that he who sees a needy person, but passes him by although he gives money for indulgences, gains no benefit from the pope’s pardon, but only incurs the wrath of God.
  46. Christians should be taught that, unless they have more than they need, they are bound to retain what is only necessary for the upkeep of their home, and should in no way squander it on indulgences.
  47. Christians should be taught that they purchase indulgences voluntarily, and are not under obligation to do so.
  48. Christians should be taught that, in granting indulgences, the pope has more need, and more desire, for devout prayer on his own behalf than for ready money.
  49. Christians should be taught that the pope’s indulgences are useful only if one does not rely on them, but most harmful if one loses the fear of God through them.
  50. Christians should be taught that, if the pope knew the exactions of the indulgence-preachers, he would rather the church of St. Peter were reduced to ashes than be built with the skin, flesh, and bones of the sheep.
  51. Christians should be taught that the pope would be willing, as he ought if necessity should arise, to sell the church of St. Peter, and give, too, his own money to many of those from whom the pardon-merchants conjure money.
  52. It is vain to rely on salvation by letters of indulgence, even if the commissary, or indeed the pope himself, were to pledge his own soul for their validity.
  53. Those are enemies of Christ and the pope who forbid the word of God to be preached at all in some churches, in order that indulgences may be preached in others.
  54. The word of God suffers injury if, in the same sermon, an equal or longer time is devoted to indulgences than to that word.
  55. The pope cannot help taking the view that if indulgences (very small matters) are celebrated by one bell, one pageant, or one ceremony, the gospel (a very great matter) should be preached to the accompaniment of a hundred bells, a hundred processions, a hundred ceremonies.
  56. The treasures of the church, out of which the pope dispenses indulgences, are not sufficiently spoken of or known among the people of Christ.
  57. That these treasures are not temporal are clear from the fact that many of the merchants do not grant them freely, but only collect them.
  58. Nor are they the merits of Christ and the saints, because, even apart from the pope, these merits are always working grace in the inner man, and working the cross, death, and hell in the outer man.
  59. St. Laurence said that the poor were the treasures of the church, but he used the term in accordance with the custom of his own time.
  60. We do not speak rashly in saying that the treasures of the church are the keys of the church, and are bestowed by the merits of Christ.
  61. For it is clear that the power of the pope suffices, by itself, for the remission of penalties and reserved cases.
  62. The true treasure of the church is the Holy gospel of the glory and the grace of God.
  63. It is right to regard this treasure as most odious, for it makes the first to be the last.
  64. On the other hand, the treasure of indulgences is most acceptable, for it makes the last to be the first.
  65. Therefore the treasures of the gospel are nets which, in former times, they used to fish for men of wealth.
  66. The treasures of the indulgences are the nets which to-day they use to fish for the wealth of men.
  67. The indulgences, which the merchants extol as the greatest of favours, are seen to be, in fact, a favourite means for money-getting.
  68. Nevertheless, they are not to be compared with the grace of God and the compassion shown in the Cross.
  69. Bishops and curates, in duty bound, must receive the commissaries of the papal indulgences with all reverence.
  70. But they are under a much greater obligation to watch closely and attend carefully lest these men preach their own fancies instead of what the pope commissioned.
  71. Let him be anathema and accursed who denies the apostolic character of the indulgences.
  72. On the other hand, let him be blessed who is on his guard against the wantonness and license of the pardon-merchant’s words.
  73. In the same way, the pope rightly excommunicates those who make any plans to the detriment of the trade in indulgences.
  74. It is much more in keeping with his views to excommunicate those who use the pretext of indulgences to plot anything to the detriment of holy love and truth.
  75. It is foolish to think that papal indulgences have so much power that they can absolve a man even if he has done the impossible and violated the mother of God.
  76. We assert the contrary, and say that the pope’s pardons are not able to remove the least venial of sins as far as their guilt is concerned.
  77. When it is said that not even St. Peter, if he were now pope, could grant a greater grace, it is blasphemy against St. Peter and the pope.
  78. We assert the contrary, and say that he, and any pope whatever, possesses greater graces, viz., the gospel, spiritual powers, gifts of healing, etc., as is declared in I Corinthians 12 [:28].
  79. It is blasphemy to say that the insignia of the cross with the papal arms are of equal value to the cross on which Christ died.
  80. The bishops, curates, and theologians, who permit assertions of that kind to be made to the people without let or hindrance, will have to answer for it.
  81. This unbridled preaching of indulgences makes it difficult for learned men to guard the respect due to the pope against false accusations, or at least from the keen criticisms of the laity.
  82. They ask, e.g.: Why does not the pope liberate everyone from purgatory for the sake of love (a most holy thing) and because of the supreme necessity of their souls? This would be morally the best of all reasons. Meanwhile he redeems innumerable souls for money, a most perishable thing, with which to build St. Peter’s church, a very minor purpose.
  83. Again: Why should funeral and anniversary masses for the dead continue to be said? And why does not the pope repay, or permit to be repaid, the benefactions instituted for these purposes, since it is wrong to pray for those souls who are now redeemed?
  84. Again: Surely this is a new sort of compassion, on the part of God and the pope, when an impious man, an enemy of God, is allowed to pay money to redeem a devout soul, a friend of God; while yet that devout and beloved soul is not allowed to be redeemed without payment, for love’s sake, and just because of its need of redemption.
  85. Again: Why are the penitential canon laws, which in fact, if not in practice, have long been obsolete and dead in themselves,—why are they, to-day, still used in imposing fines in money, through the granting of indulgences, as if all the penitential canons were fully operative?
  86. Again: since the pope’s income to-day is larger than that of the wealthiest of wealthy men, why does he not build this one church of St. Peter with his own money, rather than with the money of indigent believers?
  87. Again: What does the pope remit or dispense to people who, by their perfect repentance, have a right to plenary remission or dispensation?
  88. Again: Surely a greater good could be done to the church if the pope were to bestow these remissions and dispensations, not once, as now, but a hundred times a day, for the benefit of any believer whatever.
  89. What the pope seeks by indulgences is not money, but rather the salvation of souls; why then does he suspend the letters and indulgences formerly conceded, and still as efficacious as ever?
  90. These questions are serious matters of conscience to the laity. To suppress them by force alone, and not to refute them by giving reasons, is to expose the church and the pope to the ridicule of their enemies, and to make Christian people unhappy.
  91. If therefore, indulgences were preached in accordance with the spirit and mind of the pope, all these difficulties would be easily overcome, and indeed, cease to exist.
  92. Away, then, with those prophets who say to Christ’s people, “Peace, peace,” where in there is no peace.
  93. Hail, hail to all those prophets who say to Christ’s people, “The cross, the cross,” where there is no cross.
  94. Christians should be exhorted to be zealous to follow Christ, their Head, through penalties, deaths, and hells.
  95. And let them thus be more confident of entering heaven through many tribulations rather than through a false assurance of peace.

Source http://pneumareview.com/the-95-theses-by-dr-martin-luther/

The impact of the printing press on the Reformation, the history of the Bible and the emergence of the Puritans by Gavin Finley

The Impact of the Printing Press on History – 1450-1500’s

from VoxEu.org

“Printing, lately invented in Mainz, is the art of arts, the science of sciences. Thanks to its rapid diffusion the world is endowed with a treasure house of wisdom and knowledge, till now hidden from view. An infinite number of works which very few students could have consulted in Paris, or Athens or in the libraries of other great university towns, are now translated into all languages and scattered abroad among all the nations of the world”. –Werner Rolewinck (1474)

The first printing press was established around 1450 in Mainz, Germany. Contemporaries saw the technology ushering in dramatic changes in the way knowledge was stored and exchanged (Rolewinck 1474).

(via) Abraham Piper

Our journey of discovery to seek the roots of the Puritans begins at a time when the Holy Scriptures were coming to the common man in Europe. After a thousand years of medieval darkness the Word of God was returning. In Germany during the mid 1400’s Johannes Gutenberg had invented a printing press with movable type. This greatly increased the speed of printing books. These were difficult and dark days for Europe. The second Jihad had begun and the Turks were attacking Christendom in the east. High taxes, famine, and peasant uprisings brought their misery. But in this same time frame there was something wonderful happening as well. The Bible was being translated and distributed in large numbers. And with that the lights were going on all over Europe.

With the Bible being translated in the European languages good copies of the Holy Scriptures were soon beginning to come off the presses in Germany. Not only that, they were being printed rapidly in significant numbers and at prices people could afford. This was one of the keys to the dramatic changes seen back in the 1500’s. It has been said that Gutenberg’s printing press made the Reformation possible.

Along with the courageous stand by Martin Luther it was the Bible translators at their wonderful work who lit the candles and brought the Light of God’s Word into the medieval darkness. The translators unlocked the Bible from the Latin, the dead language of ancient Rome. The new printing presses, marvels of German engineering at the time, were sitting there waiting for the Bible translators to bring in their manuscripts. And so out came the Bibles into the hands of the European people. The illumination of the Word of God changed the hearts and minds and the motivations of the people who heard. This was a marvellous turn of events. The impact of the Bible on Western Civilization along with the good and the evil historical responses to its coming cannot be overestimated.

John Wycliffe, the ‘morning star of the Reformation’ had begun this work with a translation of the Bible into English in the 1300’s. In the 1500’s Martin Luther translated the scriptures into the German language. Luther himself was transformed in the process. The scriptures opened his eyes to what was going on around him. He was appalled to see the obvious disparities between what he saw in the Bible and what was being practiced by the Church of Rome. The selling of indulgences by the church, supposedly securing the release of loved ones from Purgatory, was the last straw for Luther. Protesting this outrage, and numerous other grievances he nailed his 95 theses to the door of the Wittenburg Cathedral. This sparked off a religious conflagration with the Roman Church in Germany. With Duke Ferdinand of Saxony and other German princes coming to his aid Luther avoided being taken into custody by the Roman church where he most certainly would have been burned as a heretic. Indeed, during the previous century in 1415 this had happened to a faithful priest in Bohemia, John Hus. Luther’s stand at the German city of Worms was historic. It was a defining moment for the church. And it led western Christendom into the Reformation.

Also in the 1500’s Englishmen Miles Coverdale and William Tyndale were translating the Bible into English. Tyndale was in exile in Europe. He lived a life of constant danger, translating the scriptures and living as a wanted man. His evangelical friends from Cambridge, John Frith and William Tewksbury, were both captured and burned at the stake. For years Tyndale was hunted down by agents of Henry VIII and the Bishop of London. Since Gutenburg’s printing presses were now proliferating in a big way it was Germany that was at that time the place to go for good printing work to be done. The coming of the scriptures to the common man had an enormous impact on European and English history. The Reformation led to the evangelical movement. Unfortunately its politicization led to a great tragedy. The awful 30 Years War wrecked Germany. It was left in such a ruined state that it would not recover for 200 years.

The 1500’s were years of great change. The peasants revolted throughout central Europe during a conflict that would come to known as the Peasant Wars. During this period of internal strife the Turks took advantage of the situation. They attacked European Christendom from the east. The Muslim forces advanced to the point where for a while they were actually closing in on Vienna. It was an awful time to be alive in Europe. It was a time of unprecedented religious, political and social upheaval.

Out of all this turmoil came the Anabaptists. These were the ultimate Christian radicals. The war in central Europe had gone on for a whole generation. Successive Catholic and Protestant armies had pillaged the countryside taking the lives of young and old. Germany and the Swiss valleys were left in in a shambles. Many were now migrating out of central Europe to take refuge in Holland which was to take a dominant role in European history in the following century. During the 1600’s Dutch sea power and peaceful trade had made this a place of refuge for many evangelicals. During the Reformation wars in central Europe many had seen enough of Christian savagery and barbarism to last several lifetimes. For many separatist evangelical Christians it got to the point where they didn’t care which army won. From the scriptures they had come to believe that Christianity was a matter of personal faith, not national or church sponsored citizenship. Nor was it about which church or cathedral you belonged to. It was all about a covenant relationship with Jesus Christ and a personal faith walked out with Him daily. Accordingly, while they paid their taxes to the governing powers the Anabaptists resolved to take no oaths of allegiance with the political or ecclesiastical princes, whoever they might be. Nor would they take up arms with or against any army coming into their valleys, whether they were Protestant or Catholic. These are the main articles of the „Schleitheim Confession”. This document was penned by one of the leading lights of the Anabaptist movement, Michael Sattler at the gathering at Schleitheim, in the mountains of Switzerland in February of 1527.

For their stand in the peace of Jesus Christ they were bitterly persecuted from both sides. Millions of Anabaptists died at the hands of Catholic and Protestant powers alike. They continued to die for over 200 years. This story has not been told. It has been cut out of the history books. From these determined Christian separatists came the peace loving Amish and Mennonites along with the Brethren and some primitive Baptists of the free church tradition. They remember this history. We don’t.

Let us make no mistake about this. These saints who had rejected the sword were still full of Christian zeal. But they had given up on a church that had corrupted itself by going to bed with the state. They would prefer to go to their secret Christian meetings, even if they were under the constant threat of being arrested. If an Anabaptist met another on the pathway they would challenge him with the scripture,
„You cannot serve two masters”.
If the other man was an Anabaptist he would smile and reply,
„You cannot serve God and mammon”.

The pathway they were now going on was a ‘highway of holiness’. ~ Isa.35:8-10. The Anabaptists resolved to keep their little church pure in devotion to Christ. They were weary of seeing the hideous mixture of the cross and the sword played out before their eyes year after weary year. The sword had been stained with Christian blood. To their mind it had become a despised and shameful thing. It no longer had the sacred power of chivalry it once held over them. They had seen its dark side. It had come to the point where they were going to turn their back on politics and make the peaceful preaching of the Gospel their prime concern come what may. At this time the first missionary outreaches were organized. The Mennonites, the Baptists, the Brethren and many other Christian groups began to send out missionaries beyond European shores. A new era in Christian missions had begun.

puritans

THE EMERGENCE OF THE ENGLISH PURITANS IN THE 1500’s.

This is where we pick up our story of the Puritans. The coming of the English Bible was giving rise to desires for full Reformation of the Church of England. There was even talk of ‘purifying’ the Church of England. It was during the latter part of the 1500’s that men like Thomas Cartwright began to argue for a purified English Christianity. They wanted to see a Church of England free of the medieval trappings and vestments of the Roman Church from which it had come. These reformist evangelicals came to be called ‘Puritans’.

These were dangerous times to express such views. During the reign of „Bloody Mary”, and throughout the 1500’s many separatist evangelicals were burned at the stake. But these persecutions, as usual, only spread the fires of devotion both inside the Church of England and outside the national church in the secret house meetings of the persecuted ‘Non-Comformists’.

In 1603 Protestant King James I came to the throne. By this time the Puritans were poised to move their agenda forward. These were turbulent times. Political extremists were abroad along with religious separatists. To the King and his bishops these people were all the same. As they saw it all these unregulated people were equally dangerous. Whether they be political dissidents or religious dissidents they all disturbed the peace with their tiresome petitions for reform. They interrupted the quiet life of the people which the leaders had worked so hard to maintain. In 1605, a Catholic zealot named Guy Fawkes tried to blow up Parliament. He and his anarchist friends wanted to kill the king and as many Puritan parliamentarians as possible. The plot was discovered and Guy Fawkes was executed.

1611 was a banner year for evangelicals in England. The King James Bible went out to the people. With the more ready access to the scriptures the Puritans continued to gain in numbers. King James was forced to put more restrictions on these movers and shakers. This in turn caused them to to push even harder for reform in the Church of England.

Evangelicals in England during those times had two choices. They could separate from the Church of England and became Non-Conformists or Pilgrim style Separatists. Or they could join the Puritans and stay in the system hoping to reform it from within. Both streams of evangelical Christianity were persecuted but the separatists had it far worse. King James had commissioned the printing of the Holy Scriptures which sets men free. But under his reign religious freedom was still not realized. Englishmen were still forbidden to worship outside the Church of England. Many Bible believing Christians, under persecution by the king’s bishops, were forced to flee the country. A Puritan community from the town of Scrooby left for Holland in 1608.

During this time the expanding Dutch sea trade to India had made Holland extremely wealthy. The infusion of new and vital people from the Reformation Wars in central Europe had enriched Holland in many ways. It was the place to be for people like godless rationalists and Godly evangelicals, both groups considering themselves enlightened. In the 1600’s Holland was the trade center of Europe. It was also the place where new ideas, the Renaissance arts, (which had originated in Italy), and ideas could be expressed in peace without church or governmental interference. This was good for evangelical Christians. It was also good for humanists, rationalists and freethinkers like Erasmus. Dutch trade and sea power had made the Netherlands the dominant power in Europe during that time. Here people of faith could gather and worship without fear of persecution. Here too they could educate their children into a biblical world view with their own Christian schools. But for the Pilgrims and Puritans from Scrooby, (and others), Holland was a temporary haven. But it was not their destiny. The Puritan fellowship from Scrooby would only stay there in Holland 12 years. Then they would set forth towards the next stop on their epic journey. The Pilgrims and Puritans were bound for the New World. During the fall of 1620 they set sail aboard the Mayflower.

Meanwhile, back in England, the Puritans fumed and fretted and chafed under the constraints under which their new biblical faith was forced to operate. The difficult Pilgrim path of living as „non conformists” and walking a separated life to Christ was open to them of course. But the Puritans were committed to the continuation of a church-state union. So they remained within the Church of England trying to move the huge medieval colossus with all its „Romish” trappings forward inch by inch into biblical Christianity. Being people who believed in ‘the system’ the Puritans were determined to change the national church from within. But they were having a very very frustrating time. Since they were forbidden to worship outside the Church of England they were stuck. The church that they believed in just didn’t seem to be going anywhere.

The Church of England did provide wonderful opportunity for English Christians since it cut them off from Roman Catholicism. But its birth was not a spiritual birth so much as a political one. Henry VIII had broken the English church free of its moorings with the Church of Rome. Now the scriptures were shining a lamp onto the pathway ahead. Many Englishmen were coming into a personal faith in Christ. The Puritans were keen to move on out of the medieval darkness. Yet the bishops, under the kings thumb, were holding back the very church reforms that these new Bible reading Christians considered necessary.

All this was making things very difficult for the emerging Puritans. They did not want to take the road of ‘separation of church and state’ as the Pilgrim separatists were doing. They were not going to worship secretly. Nor did they want to gather in little fellowships. They were Englishmen! And they would worship God as Englishmen. If the system was not with them then their future course was clear. They would change the system! If the king wanted them in a single national church that was fine. But by God’s help they were bound and determined to move the Church of England forward into an enlightened Biblical Christianity.

The proliferation of Bibles in the 1500’s made these times of great religious discovery. The Puritan corporate conscience began to burn within them. They prayed and they agonized a s they sought to bring political and social substance to their dreams of a ‘nation under God’. They knew what could and should be done. And by God’s help they were going to make it happen!

In the early 1600’s this Puritan zeal was building up enormous political pressure within English society. The history that followed was quite predictable.

Biblia în limba română a împlinit 325 de ani

325 ani Biblia

Photo credit http://www.basilica.ro

S-au implinit 325 de ani de la tiparirea Bibliei de la Bucuresti care a fost numita si Biblia Cantacuzino scisa cu caractere chirilice si sustinuta de voivodul Serban Cantacuzino (1678-1688). Aceasta scriere a fost mult timp Biblia standard folosita de Biserica Ortodoxa Romana.

In anul 1921, Dumitru Cornilescu a tradus Biblia in Limba Romana care este in prezent cea mai raspandita traducere in randul confesiunilor protestante si evanghelice.

Anul acesta s-au împlinit 325 de ani de la tipărirea Bibliei de la Bucureşti (1688) sau Biblia Cantacuzino – prima traducere completă a Bibliei în limba română ne anunta  Agentia Nationala de Presa. Poza – Biblia de la Bucuresti 1688.

Cu această ocazie, Muzeul Naţional Cotroceni găzduieşte de astăzi o expoziţie intitulată „Io Şerban Cantacuzino voievod, din mila lui Dumnezeu domn şi oblăduitor al Ungrovlahiei – o domnie între tradiţie şi inovaţie”. Voievodul Şerban Cantacuzino (1678 – 1688) a susţinut traducerea şi tipărirea în limba română a principalelor cărţi sfinte, aducându-şi astfel o contribuţie majoră la transmiterea către credincioşi a mesajului divin.

Scrisă cu caractere chirilice, titlul ei complet era „Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament”. Traducerea s-a bazat pe versiunea lui Nicolae Milescu a Septuaginta, revăzută de „oamenii locului”, cu aportul fraţilor Greceanu (Radu şi Şerban), fiind tipărită în Ţara Românească cu ajutorul principelui Șerban Cantacuzino (1678-1688). Această Biblie a pus o piatră de temelie la dezvoltarea limbii române scrise, pentru mult timp ea fiind Biblia standard folosită de către Biserica Ortodoxă Română.

Expoziţia va fi deschisă până pe 13 ianuarie 2014, putând fi vizitată de marţi până duminică între orele 9:30 – 17:30.

„Cum M-am Intors la Dumnezeu”

marturie scrisa de Dumitru Cornilescu –

traducatorul Bibliei in Limba Romana

Sa ne cunoastem inaintasii

credintei noastre –

Dumitru Cornilescu

Autobiografia lui Dumitru Cornilescu este o lucrare extraordinara dar foarte putin cunoscuta de credinciosi. In timp frecventa seminarul a primit de la directorul seminarului o lista mare de carti religioase din strainatate. A ramas uimit, zice el, de aceste multe carti crestine pentru ca in tara erau foarte putine pe vremea aceea. Dupa citirea acestor carti a inteles ca ceea ce citea nu se potrivea cu ceea ce invata el la seminar ca de fapt exista o viata crestina deosebita fata de religia din Romania. A descoperit ca aceste carti se refereau tot timpul la Biblie si ca fiecare trebuie sa aiba o Biblie. A inceput sa citeasca Biblia care era pe atunci in Limba Romana, dar nu intelegea nimic din ea pentru ca era o traducere foarte proasta. Citind o Biblie dintr-o limba straina lui i-a placut mult si a inteles ce scria in ea. Asa s-a hotarat sa traduca  Biblia in Limba Romana pentru ca isi zicea el, daca e ca poporul romanesc sa devina crestin prin cunoasterea Bibliei atunci e nevoie de o traducere pe care ei sa o inteleaga. In timp ce lucra la traducerea Bibliei, el a inteles tot mai mult voia lui Dumnezeu si mantuirea in Isus Christos. Nefiind sigur ca a inteles  mesajul Evangheliei, Cornilescu s-a rugat lui Dumnezeu ca sa mai intoarca si pe altcineva la Domnul care sa fie pentru el o confirmare ca a inteles corect mesajul Bibliei. La scurt timp dupa ce s-a rugat, vine la ei doi soldati care se pregateau ca in curand sa mearga la razboi. Dupa ce le vorbeste acestor doi soldati din Biblie, ei l-au primit pe Christos ca Mintuitor iar apoi incepe sa tina evanghelizari in mijlocul soldatilor cu programe de studiu al Cuvantului lui Dumnezeu pe care le tineau in fiecare duminica de la doua dupa amiaza pana tarziu la noua seara. Petreceau sapte ore impreuna vorbind si invatand despre Mantuitorul si erau plini de bucuria mantuirii.

Cititi in continuare aceasta autobiogafie in care veti gasi detalii amanuntite din viata acestui mare om al lui Dumnezeu nascut in poporul roman pe care Dumnezeu l-a folosit ca sa traduca prima  translatie a Bibliei in Limba Romana si care a avut o mare influenta in viata de traire a poporului roman. Photo credit Wikipedia – Pagina de titlu a Bibliei Cornilescu 1921

La sfirsitul articolului puteti viziona Simpozionul Dumitru Cornilescu cu Dr.Prof. Iosif Ton, Daniel Cuculea, Timotei Mitrofan, si Petru Hututui.

Spre traducerea Bibliei

de Dumitru Cornilescu

Eram la seminar şi învăţam pentru a deveni preot. Nu ştiam ce înseamnă să ai un Mântuitor personal. Dintr-o pornire lăuntrică îl iubeam fără să-L cunosc. Câteodată mă gândeam la viitoarea mea slujbă, dar nu puteam vedea cum va fi. într-o zi am primit de la directorul seminarului un catalog cu foarte multe cărţi religioase din străinătate. Am rămas uimit când am văzut atât de multe cărţi creştine, întrucât pe vremea aceea, la noi în ţară, erau foarte puţine.

Am început să comand aceste cărţi şi să le ci­tesc. Pe când le citeam, am aflat că toate vorbeau despre o viaţă creştină deosebită, cu totul diferită de viaţa religioasă de la noi. Ideea unei astfel de vieţi mă înflăcăra din ce în ce mai mult şi îmi ziceam mereu: „Asta are să fie slujba mea când mă voi face preot: să fac cunoscut poporului nostru această viaţă”. Dar cum?

Nu m-am mulţumit să aştept până mă fac preot. Am început încă din seminar să traduc câteva capitole din aceste cărţi; uneori chiar cărţi întregi, şi să le trimit spre publicare aproape la toate revistele religioase din ţară. Mă aşteptam să văd viaţa despre care îmi vorbeau ele. Dar viaţa nu venea.

Când eram la Universitate, din economiile mele şi banii pe care-i primeam ca pedagog la seminar şi cântăreţ la biserică, am început să tipăresc câteva din aceste capitole si chiar cărţi si tractate, şi să le împart prin ţară. Dar cu toată această lucrare, viaţa pe care o aşteptam nu venea.

Mă miram si ziceam: „Ciudat lucru! Sunt aceleaşi cărţi, aceleaşi gânduri: de ce nu vine aceeaşi viaţă despre care vorbesc ele?” Am în­ceput să mă gândesc mai temeinic şi să citesc cărţile cu mai multă atenţie. Cu prilejul acesta, am băgat de seamă că toate cărţile vorbeau de o singură carte: Biblia, în ele se spune că fiecare trebuie să aibă Biblia, s-o citească zilnic şi s-o trăiască. „Hm, îmi ziceam eu, iată un lucru pe care nici eu nu-l fac. Asta trebuie să fie pricina pentru care viaţa zăboveşte să vină”. Am început să citesc Biblia în fiecare zi dar – după câteva zile – Biblia nu-mi mai plăcea. Aveam înaintea mea o traducere aşa de proastă că n-o puteam înţelege. Mă miram cum de putea cineva să laude Biblia aşa de mult, când eu nu găseam nimic demn de laudă în ea. Dar când am început s-o ci­tesc într-o altă limbă, am înţeles-o şi mi-a plăcut.

,,Hei, mi-am zis eu, dacă e ca poporul nostru să capete viaţa creştină prin Biblie, trebuie să aibă o traducere pe care s-o înţeleagă. Dacă eu nu înţeleg traducerea de faţă, cum vor putea s-o înţeleagă ei?!”

Biblia din anul 1866

Atunci am început să mă gândesc să fac o altă traducere. Am început să traduc Evanghelia după Matei pentru mine. Dar greutatea era cu ce să o tipăreşti? Nu puteam să mă gândesc să tipăresc Biblia cu economiile mele, fiindcă era prea mare, în acelaşi timp, tipăream mereu cărţi mai mici, apoi am tipărit un calendar cu gânduri creş­tine pentru fiecare zi. Cineva a trimis acest calen­dar doamnei C., care era la Geneva. Era ceva nou la noi în ţară. Dânsa mi-a scris apoi cu privire la el. Când a venit în ţară, m-a rugat să vin s-o văd. Am vorbit despre lucrarea mea, i-am spus că mă gândesc să fac o nouă traducere a Bibliei: „Tocmai acesta este şi gândul meu”, mi-a răspuns dânsa.

Avea o sumă de bani, pe care o consacrase Domnului tocmai pentru acest scop: răspândirea Bibliei în ţară.

Aşa că s-a bucurat când a văzut că eu sunt gata să fac o altă traducere. Acum tiparul era asi­gurat, deci m-am apucat imediat de lucru.

Întoarcerea mea

Pe când lucram la traducerea Noului Tes­tament, a trebuit să caut fiecare cuvânt în greceşte, într-un dicţionar, ca să-i văd înţelesul. Şi pe când făceam lucrul acesta, m-am trezit cu totul cu alte păreri despre lucrurile cele mai obişnuite. De pildă, când am văzut că Biblia vorbeşte aşa de mult despre păcat, m-am gândit că păcatul trebuie să fie ceva grozav înaintea lui Dumnezeu, dacă El vorbeşte atât de mult despre păcat. Negreşit, totdeauna am crezut că păcatul trebuie să fie ceva foarte rău înaintea lui Dum­nezeu, dar dacă m-ar fi întrebat cineva:

– Ce este păcat?
I-aş fi răspuns:

– Dacă omori pe cineva, ai făcut un păcat.

– Cine e un păcătos?

– Ucigaşul e un păcătos si locul lui este la închisoare.

Dar când am citit că „oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecăţii” (Matei 5.22), am rămas uimit, fiindcă ştiam că toţi se mânie în fiecare zi. Dacă ai de a face cu persoane supărăcioase, nu poţi altfel decât să te superi. Şi dacă toţi se supără, nu se poate ca lucrul acesta să fie aşa de grav. N-am putut să pricep versetul acesta şi am trecut mai departe. Când am ajuns la versetul din epistola către Romani, care spune că: „Toţi au păcătuit”, nu am putut fi de acord cu el, fiindcă ziceam: „Eu cunosc foarte multe persoane care n-au omorât niciodată pe nimeni şi nu sunt în închisoare. Nu pot pricepe de ce spune Biblia că toţi au păcătuit. Dacă nu cunosc pe alţii, măcar mă cunosc pe mine însumi. Eu n-am omorât pe nimeni, n-am fost în închisoare, aşa că nu pot spune că sunt un păcătos”. N-am putut înţelege nici versetul acesta, l-am lăsat şi am trecut mai departe.

Când am ajuns la celălalt verset: ,Nu este nici un om neprihănit. Nu este nici un om care să facă binele…” m-am înfuriat puţin pe locul acesta., Asta n-o pot crede”, mi-am zis eu. „Fiindcă eu cunosc multe persoane care au făcut multe lucruri bune. Şi dacă nu cunosc pe alţii, mă cunosc pe mine. Am făcut o mulţime de lucruri bune, împărţind broşuri, dând ceva bani pentru Dumnezeu şi aşa mai departe. Şi acum ce fac? Fac o foarte frumoasă lucrare: traduc Biblia în limba poporului meu. Dar atunci de ce spune Biblia că «nu e niciunul care face binele», când eu văd că este cel puţin unul… sunt eu însumi.” N-am putut pricepe şi am mers mai departe. Când am venit la un alt verset din epistola către Romani, care spune că: „Plata păcatului este moartea”, am zâmbit şi am zis: „E cu putinţă să crezi asemenea lucruri, fiindcă toată lumea moare: fie buni, fie răi. Ce fel de plată a păcatului e aceea dacă fiecare o capătă?” Aşa că nici asta n-am înţeles-o şi am mers mai departe.

Când am ajuns la versetul din Apocalipsa 20.14 care vorbeşte despre a „doua moarte”, adică iazul de foc, mi-am zis: .Asta-i moartea ca plată a păcatului. Dar asta-i ceva groaznic. Aş vrea să ştiu cine e acolo în iazul de foc”. Si, când am văzut că în iazul cu foc sunt ucigaşii (Apocalipsa 20.8), mi-am zis: „Foarte bine, ucigaşii trebuie să fie acolo, pentru că sunt mai păcătoşi”. Apoi am cercetat mai îndeaproape tot versetul ca să văd cine mai e acolo. Si, spre marea mea uimire,, am descoperit că acolo sunt şi mincinoşii.

„Cum” mi-am zis eu, e minciuna un păcat aşa de mare ca să fie pedepsită cu aceeaşi pe­deapsă ca uciderea? Doar orice om spune min­ciuni în fiecare zi. Si nu numai una, ci multe si de felurite soiuri: minciuni de afaceri, minciuni de nevoie, minciuni de linguşire, minciuni de politeţe, etc. Şi dacă e aşa, mi-aduc aminte că şi eu am spus o mulţime de minciuni în viaţa mea. De pildă, când eşti acasă şi vine cineva pe la tine şi tu nu vrei să te vadă, spui că nu eşti acasă. Asta înseamnă o minciună.” Aşa că acum m-am încredinţat de-a-binelea că eram un păcătos. Dar nu numai un păcătos, ci un păcătos osândit, care mergea spre iazul cu foc. Atunci a început să-mi fie frică si îmi ziceam mereu: „Nu vreau să mă duc acolo în ruptul capului”.

Nu cunoşteam însă calea mântuirii. Nu ştiam ce să fac ca să nu merg în iazul cu foc. Am cer­cetat mai departe. Când am ajuns la versetul acela din epistola către Romani, care spune că: „toţi sunt socotiţi neprihăniţi fără plată”, am zâmbit şi am zis: „Ce ciudat! Cartea asta e plină de lucruri care se bat cap în cap. Până acum am văzut că toţi sunt păcătoşi, osândiţi să meargă în foc şi acum deodată iată-i pe toţi «socotiţi neprihăniţi fără plată». Care e deosebirea?” Şi, citind mai cu luare aminte versetul acesta, am văzut că era şi e o deosebire.

Da, „socotiţi neprihăniţi fără plată”, dar prin credinţa în sângele lui Isus

click sa citesti cartea

Hristos, pe care Dumnezeu L-a dat ca jertfă de ispăşire pentru păcate. „A”, mi-am zis, „Domnul Isus a murit pentru păcate. E adevărat?” învăţasem la şcoală că el a murit pentru păcatele întregii lumi (l Ioan 2.2). Dar la ce-mi foloseşte mie lucrul acesta, când eu sunt un păcătos şi păcatele mele nu sunt iertate? Dar, dacă a murit pentru păcatele întregii lumi”, mi-am zis eu, „a murit pentru păcatele mele, fiindcă şi eu sunt unul din lume”. Oricum ar fi, văd din cartea aceasta că este o iertare a păcatelor, că Domnul Hristos a murit şi pentru mine, deci iertarea aceasta e şi pentru păcatele mele. Slavă Domnului! Dacă voi zice lui Dum­nezeu: „Doamne, eu nu cunosc decât cartea aceasta. Tu ai zis că e Cuvântul Tău. Eu am citit în ea că Domnul Hristos a murit pentru mine, am luat iertarea pentru mine. Dacă mă vei osândi, nu-i vina mea, fiindcă am crezut ce spune Cu­vântul Tău.” Şi aşa am luat pentru mine iertarea păcatelor.

Acesta a fost cel dintâi pas. Al doilea pas a fost când am descoperit că n-aveam un Mântuitor mort, ci un Mântuitor viu, cu care puteam intra • în legătură. El a murit pentru păcatele noastre, dar a şi înviat ca să ne facă neprihăniţi. Si acum e un Mântuitor viu. ,,Bun”, mi-am zis, „tocmai asta e ce-mi trebuia, îmi place să am o persoană vie, căreia să-i pot vorbi”. Dar cea mai mare bu­curie a mea a fost când am descoperit că El este nu numai un Prieten viu, căruia îi pot vorbi, ci că în Mântuitorul cel viu am puterea să birui păcatul, pentru că El a frânt puterea vrăjmaşului prin învierea Lui. Dacă lucrul acesta e adevărat, vreau să-l iau pentru mine însumi, fiindcă nu mai vreau să trăiesc în păcatul care a omorât pe Mântuitorul meu.

Eu îmi închipuiam că păcatul face parte din firea noastră, că nu puteam altfel, că trebuie să păcătuim. Ce bucuros am fost când am descope­rit că există o astfel de putere care biruie păcatul. Astfel L-am luat ca Mântuitor viu al meu. Cel din urmă pas a fost când am descoperit că El e şi Domn. Domn înseamnă stăpân. El e stăpân, iar noi suntem robi. Noi nu mai suntem ai noş­tri, ci suntem ai Lui cu tot ce avem şi cu tot ce suntem. Când am văzut că apostolul Pavel era un rob al lui Isus Hristos, am zis: „dacă aposto­lul Pavel era un rob, cu atât mai mult trebuie să fiu eu rob.” Si aşa L-am luat ca Domn si Stăpân al meu, care n-are decât să poruncească, iar eu să ascult. Şi ce Domn si Stăpân minunat e El, căci te poţi încrede deplin în El.

Aşa m-am întors la Dumnezeu. Acum ştiam că eram născut din nou, un copil al lui Dum­nezeu. Ştiam că de acum trebuia ca toate să se înnoiască în viaţa cea nouă. Şi cel dintâi lucru pe care ar trebui să-l înnoiesc a fost traducerea Bibliei, la care lucram. Căci îmi ziceam: „Tradu­cerea de până acum e făcută de omul cel vechi. Eu sunt un om nou şi trebuie să am o nouă tra­ducere făcută de omul cel nou. Am început tra­ducerea din nou, dar acum nu mai citeam Biblia cu întrebările de mai înainte, când ziceam: Se poate? Să fie adevărat? etc., ci cu alte întrebări, şi anume: Am eu ce spune cartea aceasta? Sunt eu ce spune ea? Dacă nu, de ce nu sunt şi de ce n-am? Dacă da, slavă Domnului!

O întărire şi un început

Acum greutatea era că eram singura persoană care începuse o viaţă nouă în felul acesta. Citisem si alte cărţi care întăreau cele de mai sus. Dar erau… cărţi. Aşa că am început să mă gândesc: „viaţa asta e foarte frumoasă, dar cine ştie dacă nu e numai o închipuire a mea, fiindcă am că­pătat-o numai prin citirea şi cercetarea Bibliei!” Dar acum fiecare verset mi se înfăţişa într-o lumină nouă. Şi versetul acesta din Filipeni 4 mi-a venit în minte: „In orice lucru aduceţi cere­rile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu prin rugăciuni şi cereri”. „Doamne”, am zis eu, „nu pot să spun că sunt un necredincios. Cred orice lucru din Cuvântul Tău, dar nu ştiu dacă sunt pe calea cea bună. însă dacă îmi dai prilej să văd un alt suflet venind la Tine, în acelaşi fel, voi fi deplin încredinţat că sunt pe calea cea bună.”

M-am rugat. După trei luni, m-am pomenit, într-o dimineaţă, cu doi tineri de la Şcoala Militară din Botoşani care m-au întrebat cum pot să fie pregătiţi pentru moarte. „Fiindcă”, ziceau ei, „trebuie să plecăm în curând pe front şi cine ştie dacă nu vom muri! Şi trebuie să spunem adevărul că nu suntem gata de moarte. Dumneavoastră ca preot trebuie să ştiţi cum poate fi cineva pregătit pentru moarte”,,Da”, am zis eu, „bine că aţi venit acum, fiindcă dacă aţi fi venit acum trei luni, n-aş fi putut să vă răspund la această întrebare. Domnul Hristos a murit pentru păcatele voastre şi, dacă luaţi pentru voi acest fapt şi vă daţi viaţa şi inima în mâna Lui, aveţi iertarea păcatelor chiar în această clipă. Iar dacă vă duceţi pe front si muriţi, Mântuitorul vă aş­teaptă să vă primească la El. Dar dacă vă veţi întoarce, veţi avea de făcut ceva pentru el şi anume să spuneţi şi altora cum pot fi pregătiţi pentru moarte”. S-au bucurat de această veste. Au primit-o îndată şi s-au întors la cazarmă, spunând celor­lalţi că sunt mântuiţi şi că păcatele le sunt iertate. Unii i-au luat în râs, alţii doreau să mai audă despre aşa ceva. Duminica următoare, au mai venit cu alţii si le-am spus adevărul si lor. Unii din ei s-au hotărât pentru Domnul şi, după câtăva vreme, era un număr destul de mare de suflete, cu care petreceam fiecare duminică după masă împreună, de la ora două până pe la nouă seara.

Aveam mult timp la dispoziţie, aşa că am simţit nevoia unei schimbări. Fiindcă toţi eram tineri, ne-ar fi plăcut să cântăm, dar nu ştiam ce să cântăm. Cântece din lume nu puteam cânta, iar cântări creştineşti nu aveam nici una. Dar, printre cărţile pe care le comandasem, la început, era şi o carte de cântări. M-am uitat prin ea şi am văzut că erau foarte frumoase Într-adevăr. Păcat că erau în altă limbă, nu în româneşte.

Acum însă obişnuiam să mă duc la Mântui­torul cu toate problemele şi i-am zis: „Mântui­torule, vezi în ce greutate mă aflu. Eu nu sunt un mare muzicant, dar Tu poţi să-mi dai putere să traduc câteva cântări”. M-am rugat astfel mai multă vreme, apoi am încercat, şi, după multă trudă, am tradus o cântare şi apoi altele, în duminica următoare, când au venit tinerii la mine, le-am spus că toate trebuie să se înno­iască în viaţa cea nouă, chiar şi cântarea. Ca urmare, am început să le cânt cântarea pe care o tradusesem. Le-a plăcut foarte mult şi, la ultima strofă, au început toţi să cânte. Am cântat timp de o oră, încât au învăţat cântarea pe dinafară, apoi s-au întors la cazarmă si au cântat-o şi acolo. Mulţi din camarazii lor au început să zică: .Asta-i frumos, aceştia se duc şi petrec cu muzică dumi­nica. Trebuie să ne ducem si noi la petrecere”. Au venit să petreacă şi mulţi dintre ei s-au hotărât pentru Domnul. Aşa a fost începutul.

Câteva fapte izbitoare au făcut să se întindă mişcarea.

Una dintre ele a fost întoarcerea la Dumnezeu a unui necredincios. Era un tânăr cult, dar care nu credea în nimic. Prietenii noştri, la început, doreau să-l facă si pe el să vină să audă Evan­ghelia, dar el nu voia. Unul dintre cei care s-au hotărât pentru Dumnezeu s-a îmbolnăvit. Docto­rul i-a spus să mănânce miere, dar miere nu se găsea în oraş în timpul războiului. El şi-a adus aminte că la mine mâncase miere la ceai. A rugat pe prietenul lui necredincios să vină la mine şi să-i aducă puţină miere. Necredinciosul nu voia să vină, căci zicea: „Omul acela îşi are părerile lui, eu le am pe ale mele, si nu vreau să mă cert cu el”. Dar prietenul lui i-a zis: „Dacă tu n-aduci vorba de credinţă, el nu începe”. „A, dacă e aşa”, a zis el în cele din urmă, „am să mă duc”.

A venit, şi a mai luat un alt prieten cu el. „Fiindcă” zicea el, „cine ştie, poate că ajungem la ceartă din cauza părerilor noastre deosebite si măcar să fim noi doi, iar el unul”. Când au venit, am început să vorbim despre toate: cum e vremea, cum merge războiul, etc., dar nici vorbă despre credinţă. Prietenul lui, care nu ştia nimic despre hotărârea camaradului său, şi-a zis: „Suntem în casa unui preot. Vorbim despre toate, numai despre religie nu. Nu este frumos. Trebuie să vorbim puţin şi despre credinţă, chiar dacă nu credem”. Şi a început să spună că „acum lumea nu mai crede în nimic”. Fără îndoială, m-am folosit de prilejul acesta si am început să vorbesc despre Evanghelie. Necredinciosul s-a supărat foc. A început să-mi spună o mulţime de lucruri neplăcute.

Eu am aşteptat până s-a liniştit şi apoi am început să vorbesc despre Mântuitorul. El a ascultat foarte liniştit şi, la urmă, a zis doar atât: „De ce nu ni se spun astfel de lucruri la şcoală?” „Pentru că”, am zis eu, „n-au trecut prin ele şi nu le au”. Lui îi plăcea să citească. I-am dat o carte şi l-am rugat să vină duminica viitoare şi să-mi spună dacă i-a plăcut.

în duminica viitoare, când a venit, l-am între­bat despre carte. A spus că i-a plăcut foarte mult şi că tot ce a găsit în ea era foarte adevărat. „Dacă e adevărat”, i-am zis eu „trebuie să iei o hotă­râre”. „Am şi luat-o”, a răspuns el. „Ce hotărâre?” l-am întrebat eu nerăbdător. „M-am hotărât pentru Domnul Hristos”. Ce bucurie pe noi, mai ales că el avea oarecare trecere printre tovară­şii lui, ca unul care era citit. El, prin pilda lui, a adus şi pe alţii.

Aveam si un foarte bun muzician, care a pregătit un cor. într-o zi, el era la carceră si citea o carte despre rugăciune. Un prieten al lui l-a văzut si a început să râdă de el. Apoi, a zis:„Dacă este adevărat că prin rugăciune se poate face atât de mult, roagă-te ca diseară pe la ora şase să-mi dea drumul din carceră şi să mă duc la Iaşi. Atunci am să mă întorc si eu la Domnul”. Muzicianul şi-a zis: De ce n-ar putea face Dum­nezeu lucrul acesta? Doar este spre slava lui”. Apoi a zis prietenului său:„Dorinţa ţi se va împlini”. Apoi s-a retras pentru câteva minute, s-a rugat într-un colţ şi a început să citească mai departe.

Spre marea mirare a celorlalţi, pe la şase sea­ra, a venit un soldat si a zis: „L. e liber si are or­din să plece îndată la Iaşi”. Ce răsunet a avut aceas­tă întâmplare în cazarmă! Fiecare a ştiut de ea. Duminica viitoare, si mai mulţi au venit să audă vestea Evangheliei. Aşa a început mişcarea

Lucrul la o şcoala normală

Când s-a terminat războiul, doi dintre cei întorşi la Dumnezeu datorită întâlnirilor noastre duminicale au fost nevoiţi să se ducă la şcoala normală de la B. să-şi finalizeze studiile ca să se facă învăţători. Simţeau că trebuie să facă şi acolo ceva pentru Domnul, dar nu vedeau ce. Nu puteau nici să predice, nici să vorbească prea mult cu colegii lor despre Domnul Isus. Erau într-o mare încurcătură.

Puteau însă să se roage. S-au hotărât să se ducă pe malul râului, în pădure, si să se roage. Au spus Domnului cam aşa: „Doamne, Tu ştii că noi nu putem să predicăm şi nu putem vorbi prea mult colegilor despre Tine. Dar Tu cunoşti sufletele din şcoala aceasta şi nevoia lor de un Mântuitor. Te rugăm să faci pe cei ce sunt fră­mântaţi de gândul mântuirii să vină la adunarea noastră . Noi nu vrem să vorbim nimănui si nu chemăm pe nimeni”. Aşa au şi făcut. După patru zile, a venit la ei un coleg şi le-a zis: „Am băgat de seamă că în fiecare seară voi vă duceţi în pădure. Puteţi să-mi spuneţi şi mie ce faceţi acolo?” Cei doi au rămas cam încurcaţi, dar au spus: „Ce facem noi poate nu ţi-o plăcea”. „Ce anume?” a întrebat el. „Ei, ne rugăm şi noi”. „Tocmai de asta am nevoie şi eu”, a zis el. „Cam bănuiam eu aşa ceva. Vreţi să mă lăsaţi să vin şi eu cu voi?” „Cu siguranţă!” a fost răspunsul celorlalţi. Ce bucurie a fost pe ei când au văzut că rugăciunea lor fusese ascultată aşa de curând. Acesta a fost începutul. Apoi au venit şi alţii, aşa că, după o vreme, erau destul de mulţi cei care se duceau frecvent si se rugau.

Mulţi dintre ei s-au întors la Domnul numai venind la această adunare de rugăciune. Fără îndoială, n-au mai putut rămâne ascunşi acum. Colegii lor au auzit. Unora le-a plăcut, altora nu. Se înţelege, nu prea le plăcea să se lase de păcat. Aşa că a început, ca de obicei, o mică prigonire.

Câţiva colegi neântorşi la Domnul s-au ho­tărât într-o seară să se ducă după ei la aduna­rea de rugăciune si să arunce cu pietre în ei. Credincioşii au auzit, dar au luat hotărârea să se ducă fără teamă, ca de obicei. S-au dus si au început să se roage. Apoi au venit cei neântorşi la Domnul cu pietre în mâini. Cel ce se ruga i-a văzut venind si a început să spună în rugăciunea lui: „Şi acum, Doamne, ai milă de cei ce vin cu gânduri rele împotriva noastră şi atinge-le ini­ma”. Deodată cel care era în fruntea cetei a aruncat şapca şi pietrele jos, şi a îngenuncheat şi el, mişcat de cuvintele rugăciunii pe care o auzise. Toţi ceilalţi au făcut la fel. Astfel i-a izbă­vit Domnul şi au avut o foarte bună adunare de rugăciune în seara aceea. După două luni, au isprăvit şcoala şi a trebuit să plece. S-au despărţit la gară, după o foarte frumoasă adunare de rugă­ciune pe care au avut-o pe marginea râului pe o lună frumoasă, înainte de venirea trenului, trenul care avea să-i împrăştie în lungul si în latul ţării.

Iată încă o întâmplare din viaţa lor. Unul din­tre aceştia, necredinciosul de care am vorbit la început, care era un bun creştin acum, era foarte sărac pentru că războiul abia se terminase, înainte de izbucnirea războiului, unul dintre prietenii lui i-a lăsat ca moştenire, în caz de moarte, un cufăr cu cămăşi pe care le-a dat spre păstrare unui alt prieten care locuia prin apropiere. Proprietarul cămăşilor murise, iar tânărul era acum stăpân pe ele. Gândul la aceste cămăşi a pus aşa de mult stăpânire pe el, încât nu putea să mai vadă sau să se mai gândească la altceva decât la cămăşi. Se gândea bietul om ce bine are să fie când are să pună mâna pe ele! Dar în curând şi-a dat seama că gândul la cămăşi era gata să ia locul Mân­tuitorului. Atunci a luat o hotărâre bărbătească. S-a dus la prietenul lui, a luat cufărul cu toate cămăşile acelea frumoase şi a venit pe marginea râului. A desfăcut cufărul şi a început să arunce în apă toate cămăşile una câte una, numai ca să scape de gândul grozav care pusese stăpânire pe el. „Şi astfel”, zicea el, „am fost slobod. Mi-am căpătat iar pacea tulburată de cămăşi. Era mai bine să fiu slobod şi cu Mântuitorul decât cu cămăşile şi fără Mântuitorul. Din clipa aceea viaţa mea a fost plină de bucurie şi putere. Mai târziu Domnul mi-a dat alte cămăşi în locul celor pe care le pierdusem pentru El”.

Întoarcerea unui preot şi lucrarea Sa

Cam pe vremea aceea a trebuit să mă duc la Bucureşti ca să-mi tipăresc traducerea. Acolo aveam un prieten preot. Era văduv. După moar­tea soţiei sale, îl frământa mult gândul să aducă suflete la Domnul Hristos. Dar nu ştia cum. El auzise despre întoarcerea mea şi despre lucrarea începută. Eram în corespondenţă. I-am scris câte ceva, dar n-a înţeles nimic. Când am venit la Bucureşti, l-am văzut si am început să stăm de vorbă asupra Evangheliei. Nu putea pricepe că el, preot cum se cade şi dintre cei mai buni, era un păcătos si nu putea să creadă că el trebuie să se întoarcă la Dumnezeu: era prea bun pentru aşa ceva! După multă vorbă şi supărare din par­tea lui, a spus că vrea să mă audă predicând în biserica lui şi că, dacă mai multă lume o să se întoarcă la Dumnezeu, „are să vadă”. După ce am predicat de câteva ori, mi-a spus că vrea să înceapă să predice si el, despre „întoarcerea la Dumnezeu”. ,Bun”, i-am răspuns eu, „dar tre­buie să fii întâi tu întors la Domnul”. „N-are a face”, a zis el, „am să predic altora”. A început să predice.

Într-o duminică, pe când predica şi zugrăvea grozăvia păcatului, a sfârşit prin a vedea grozăvia propriului său păcat si s-a întors la Dumnezeu prin propria sa predică, în timp ce căuta să în­toarcă pe alţii la Dumnezeu. De atunci a început să predice prin puterea Duhului lui Dumnezeu. Venea lume din toate părţile. Biserica era plină, dar nu se vedea nici un rod. „Ce va să zică asta?” mă întreba el într-o zi. „Sunt întors la Dumnezeu, predic Evanghelia, dar nimeni nu se întoarce la Dumnezeu”. Eu i-am zis: „Vezi că unii din ascul­tători sunt foarte atenţi la predică. Cheamă pe câţiva dintre ei la tine acasă marţi seara să vor­bim cu ei despre sufletul lor”.

Pentru prima dată ne-am adunat cinci per­soane. După ce am vorbit mai mult asupra Evan­gheliei, urmarea a fost lămurirea unui suflet. Acesta a fost începutul. Apoi au venit alţii şi, în curând, odăiţa preotului a fost plină. La început lucram numai pentru bărbaţi. Pe femei nu le lă­sam să vină. Ele auzeau însă acasă de la bărbaţii lor şi ne-au cerut voie să vină şi ele. Le-am spus să mai aştepte. Au aşteptat, până când într-o seară au venit acolo fără să ne mai ceară voie. Aşa că a trebuit să le vestim Evanghelia şi lor. Dar, în curând, odaia devenise neîncăpătoare şi a trebuit să luăm sala unei şcoli. Acolo predicam amân­doi, o dată pe săptămână, si venea multă lume să asculte Evanghelia. Mulţi s-au întors pe atunci la Dumnezeu.

În acelaşi timp mi-am tipărit traducerea Bi­bliei, apoi mai multe tractate şi cărţi pentru înaintarea în viaţa creştină, precum si publicaţia „Adevărul Creştin” pentru evanghelizare. Mulţi şi-au pus pentru prima oară întrebarea dacă sunt sau nu mântuiţi, si unii dintre ei s-au întors la Dumnezeu prin citirea tractatelor, cărţilor sau a publicaţiei.

Se înţelege că o asemenea lucrare hotărâtă după Evanghelie nu putea să fie lăsată în pace de marele vrăjmaş al sufletelor: Satana. El nu poate fi mulţumit şi nici n-a fost. Ba încă a fost foarte furios şi a stârnit o mare împotrivire. Dom­nul a biruit, măcar că prietenul meu a fost dat afară.

Mulţi dintre cei întorşi la Dumnezeu au fost o dovadă minunată despre lucrarea Duhului în sufletele lor. Unii din ei au învăţat carte numai ca să poată citi Noul Testament.

Iată acum si o pildă despre felul cum lucra Duhul în suflete. Noi obişnuiam să învăţăm pe cei întorşi la Domnul că, îndată ce s-au hotărât pentru Hristos, Satana are să vină să-i încerce din nou, fiindcă nu-i place niciodată să urmăm pe Mântuitorul. „Când faci ceva care ţine de omul cel vechi”, ziceam noi, „Satana se bucură, dar Mântuitorul e foarte trist”. O femeie întoarsă la Domnul a luat aceste cuvinte pentru ea. într-o zi, pe când mătura casa si voia să pună nişte perdele, iată că ele au căzut, înainte de întoar­cerea ei, femeia se supăra foc când i se întâmpla aşa ceva şi drăcuia şi blestema. Acum însă şi-a adus minte că „lucrurile vechi au trecut” şi că era „o făptură nouă în Hristos”. S-a uitat împrejur şi, ca şi când Satana ar fi fost de faţă şi l-ar fi văzut, i-a zis: „Nu zic, mă, nu zic! Degeaba vrei să mă faci să zic vorbe rele”. Apoi a încercat din nou să pună perdele. Dar iar au căzut. Atunci iar s-a întors într-o parte şi a zis:,,Nu zic, mă, nu zic! Să faci tu ce ai vrea, nu zic!” Iar a încercat să pu­nă perdele. Dar înainte de a încerca, s-a uitat la Domnul şi a zis în inima ei: „Acum, Doamne, e rândul Tău! El a încercat de două ori! Ajută-mi Tu”. Şi când a încercat din nou, perdelele nu au mai căzut, iar femeia a lăudat pe Domnul pentru biruinţa câştigată.

Şi câte astfel de pilde s-ar putea înşira!

Cuvântul într-o şcoală de fete

Voi încheia cu o frumoasă dovadă despre puterea Cuvântului lui Dumnezeu. Am fost rugat să dau lecţii de religie într-o şcoală, unde erau mai multe fete de la ţară. La început, nu voiam, fiindcă mă temeam să nu-mi pierd vremea vorbindu-le. Mai pe urmă, am acceptat, în pri­mele luni, a fost extrem de greu. Bietele fete n-aveau nici o idee de Cuvântul lui Dumnezeu şi erau pline de credinţe deşarte. Am dat fiecăreia un Nou Testament şi le-am rugat să citească în fiecare zi. Apoi am început să citesc si eu cu ele, căutând să le lămuresc un verset pe săptămâ­nă prin întrebări si răspunsuri. Se înţelege că, în toate aceste lecţii, căutam să le pun înainte cât se poate de lămurit calea mântuirii. După câte­va luni, totul părea în zadar. Dar, la urmă, a în­ceput să se vadă ceva rod şi multe din ele s-au hotărât pentru Isus. Clipele cele mai frumoase au fost la examenul de la sfârşitul anului. Nu-mi plăcea să fac un examen, dar regula şcolii îl cerea. Trebuia ca ele să înveţe în fiecare săptămână versetul pe care li-1 lămuream când făceam lec­ţia. Aşa că acum ştiau multe versete pe dinafară. Pentru examen, le-am spus să pregătească fiecare câte un verset, ca apoi să văd ce au înţeles din el. în ziua examenului, am rămas mirat, cât de mult ştiau aceste fete simple despre calea mân­tuirii. De pildă una din ele mi-a spus versetul 28 din Matei 11: „ Veniţi la Mine toţi cei trudiţi si împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.” „Ce înseamnă asta?” am întrebat-o eu. „Ce înseamnă Veniţi la Mine? „Ei”, a răspuns ea, „înseamnă ce spune. Dumneavoastră staţi acolo şi eu aici. Dacă îmi spuneţi să vin la dumneavoastră, por­nesc îndată si vin la dumneavoastră”. „Bine dar cum poţi să vii la Domnul Isus în felul acesta?” „La fel, Domnul Isus este aici, chiar dacă nu-L vedem cu ochii trupului. Aşa că n-avem nevoie să mergem cu picioarele ca să venim la El. fiindcă El este aici. Doar îi pot spune că vin la El acum”. „Dar ce înseamnă să fii împovărat?” „Vedeţi dumneavoastră, noi de multe ori lucrăm din greu aici. Şi câteodată avem de purtat lucruri cam grele. Am vrea aşa de mult atunci să ne odihnim puţin. La fel e si cu păcatele. Noi suntem împovăraţi din pricina păcatului. Vina păcatului e foarte grea. Aşa că, venind la Isus cu păcatele noastre, El ne iartă şi ne dă odihnă”. „Dar tu ai venit la Isus?” „Da!” „Când şi cum?” „în cutare zi, când vorbeaţi despre versetul acesta, eu am făcut întocmai ce ne-aţi spus. Am văzut că eram vinovată din pricina păcatului. Şi am zis Dom­nului: «Acum, Doamne, sunt împovărată. Vin la Tine şi Te rog să-mi ierţi păcatele». Şi El mi le-a iertat”. „De unde ştii?” „Aşa a spus El”. „A fost vreo schimbare în viaţa ta de atunci?”, Da. înainte spuneam minciuni, dar acum nu mai mint, înainte mă mâniam, acum nu mă mai supăr, etc.” „Cum poţi să faci aşa ceva?” „Cer putere de la Domnul. El mi-o dă, eu o iau şi aşa birui”. „Adevărat?”, am întrebat eu pe directoare, care era de faţă la examen.„Da, da”, a răspuns dânsa, cu lacrimi în ochi. „Eu am băgat de seamă că de la o vreme fetele mele erau cu totul schimbate, dar n-am ştiut până azi că această schimbare s-a făcut prin lecţia de religie”.

Ce bucurie a fost când am văzut că 20 de fete din 30 câte erau în clasă erau hotărâte pentru Domnul Hristos. Într-adevăr, Evanghelia este vestită săracilor” şi e o „putere a lui Dumnezeu pentru oricine crede”.

* * *

Mă opresc aici. Cred că am scris destul ca să arăt că Domnul e acelaşi şi puterea Duhului este aceeaşi azi ca si în paginile Noului Testament. Lăudat să fie Numele Lui în veci! S ă ne încredem tot mai mult în El. El este vrednic de încredere.

Şi acum, dragul meu cititor, te întreb: ce ţi-au spus şi ce ţi-au adus ţie aceste rânduri? Dacă eşti întors la Dumnezeu, hotărât că vei fi îmbărbă­tat văzând cât de minunat lucrează Domnul. Şi nu mă îndoiesc că te vei ruga pentru această lucrare începută de El.

Dar dacă nu eşti mântuit, de ce n-ai vrea să fii tu mântuit acum, prietene dragă, după citirea acestor rânduri? Mântuitorul e acelaşi şi tu ai nevoie de El, cum am avut şi eu. El te iubeşte şi te aşteaptă să vii la El. Vrei tu să-L primeşti acum si aici? Să facă Domnul ca acesta să fie rodul citirii acestei „istorii adevărate”!

Mai jos, vizionati Simpozionul de Vineri, 7 septembrie 2007:

Editie Speciala, Pastor Dan Duca (Moderator) si Invitati:

Dr. Prof. Iosif Ton, Daniel Cuculea, Timotei Mitrofan, Petru Hututui la Centru Crestin Oradea-

Traducatorul Bibliei DUMITRU CORNILESCU Un Luther al Romaniei de Ziua Reformarii 31 Octombrie 1517

Dumitru Cornilescu grave Photo Laurentiu Balcan

Photo credit Laurentiu Balcan Dumitru Cornilescu mormant in Montreux, Elvetia

Dumitru Cornilescu (n. 4 aprilie 1891, comuna Slașoma, județul Mehedinți – d. 1975, Elveția)

Dumitru Cornilescu, traducatorul Bibliei in Limba Romana este considerat ca fiind un Luther al Romaniei. Odata cu traducerea si tiparirea Bibliei in Limba Romana in anul 1921 de catre Cornilescu, poporul roman a avut pentru prima data accesul la citirea Bibliei si de atunci incolo fiecare putea sa aiba Biblia in posesia lor. Lui ii datoram faptul ca multi oameni au auzit si citit Cuvantul lui Dumnezeu si au primit Mantuirea prin Isus Christos.

In continuare veti afla scrieri despre acest om al lui Dumnezeu, care s-a intors la credinta in Isus Christos in timp ce traducea Biblia dintr-o alta limba, pentru folosul poporului roman. A.C.

DOCUMENTARUL:


Simpozionul – Dumitru Cornilescu

Editie Speciala, Pastor Dan Duca (Moderator) si Invitati:

Dr. Prof. Iosif Ton, Daniel Cuculea, Timotei Mitrofan, Petru Hututui la Centrul Crestin Oradea.

Urmatoarele informatii sunt de la Wikipedia:

Noul Testament 1920

Pagina de titlu a NT Cornilescu 1920. Exemplarul se găsește în biblioteca Facultății de Teologie Ortodoxă din București.

Cornilescu a tradus mai întâi Noul Testament, care a văzut lumina tiparului în 1920. O primă informație despre tipărirea acestei ediții se află într-o scrisoare din 14 mai 1920, trimisă de John Howard Adeney (capelan anglican la București) către Robert Kilgour, unul dintre editorii Societății Biblice Britanice: „Cornilescu, ajutat de niște prieteni din Elveția ai dlui Broadbent (Dl. Berney) va începe săptămâna viitoare tipărirea unei prime ediții a NT tradus de el.” Vestea tipăririi acestei versiuni era anunțată în Noua Revistă Bisericească, iunie-iulie 1920, p. 55: „în curând va ieși de sub tipar Noul Testament tradus de D. Cornilescu”. Ulterior, arhimandritul Iuliu Scriban avea să scrie: „În cursul lui 1920, d. Cornilescu, cu ajutorul principesei Calimaki, a izbutit să-și tipărească traducerea lui cuprinzând Noul Testament și Psalmii.”

În prima sa ediție a NT, Cornilescu a folosit din belșug parafraze, recurgând adesea la soluțiile de traducere adoptate de traducătorul elvețian Louis Segond. Influența versiunii Segond asupra versiunii Cornilescu a fost semnalată de către Gala Galaction la scurtă vreme după publicarea NT din 1920, într-un articol publicat pe 21 iulie 1920, în Luptătorul. Între altele, Galaction scria următoarele:

„De subt teascurile tipografiei Gutenberg a apărut zilele acestea Noul Testament al Domnului nostru Iisus Hristos. tradus de D. Cornilescu, Stăncești-Botoșani. E o carte de 467 de pagini, tipărită cu îngrijire, pe două coloane, cu hârtie destul de bună, și care, după cât aud, a costat în aceste vremuri grele, o avere întreagă. Este o adevărată surprindere acest eveniment tipografic! (…) Autorul acestei noi traduceri a Noului Testament, este – din capul locului – vrednic de toate laudele și de toate încurajările. (…) Traducătorul merită să fie lăudat pentru lucrul cu care ni se înfățișează. Nu-l cunosc nici personal, nici impersonal. Se zice că e față bisericească și anume preot călugăr. A mai apărut de câte ori, în câmpul literaturei bisericești, cu mici publicații pioase, dintre cari în acest moment, nu-mi aduc aminte de nici una.”

Biblia 1921

Pagina de titlu a Bibliei Cornilescu 1921

Cu privire la versiunile Cornilescu (și îndeosebi la Biblia 1921) s-a afirmat uneori că ea a fost tipărită „sub autoritatea Bisericii Ortodoxe Române” și că „inițial traducerea lui Dumitru Cornilescu s-a publicat cu aprobarea autorităților eclesiale ortodoxe.” Într-un comunicat dat publicității în aprilie 2012, cu ocazia distriburii Bibliei Cornilescu (ediția GBV) împreună cu ziarul Adevăru, Ioan Enescu, directorul editurii Orizonturi, afirma următoarele: „Subliniem în mod deosebit că traducerea preotului Dumitru Cornilescu a fost acceptată de Biserica Ortodoxă Română, apărând cu binecuvântarea Patriarhului României. Ar fi acceptat oare Patriarhul României să binecuvânteze o Biblie neoprotestantă?! Biserica Ortodoxă Română nu și-ar fi putut însuși, în niciun caz, o versiune neoprotestantă așa cum se apreciază în comunicatul Patriarhiei. Faptul că, ulterior, Biserica nu a mai agreat traducerea preotului Cornilescu nu a fost generat de vreun viciu al traducerii, ci de neînțelegerile dintre Patriarhia Română și persoana traducătorului. O versiune ortodoxă nu putea deveni brusc o versiune neoprotestantă.” Afirmația este eronată, după cum indică pagina de titlu a acestei versiuni. Contrar celor afirmate de Ioan Enescu, ea nu s-a bucurat niciodată de aprobarea oficială a Sf. Sinod al BOR, a cărei ultimă ediție (înainte de Cornilescu) a fost publicată în 1914, următoarea versiune ortodoxă oficială fiind publicată abia în 1936.

Potrivit unei scrisori (27 nov. 1920) trimise Societății Biblice Britanice de către J. W. Wiles de la Belgrad, textul VT tradus de Cornilescu era deja gata, iar traducătorul aștepta cu nerăbdare ca Societatea să-i trimită hârtia necesară tipăririi întregii Biblii.

Nu există informații despre data precisă la care s-a încheiat tipărirea Bibliei 1921, dar ea trebuie să fi avut loc în prima parte a anului, dat fiind că într-o scrisoare din 22 august 1921, Robert Kilgour îi comunica lui John Howard Adeney (capelan anglican din București) că Societatea Biblică are deja un exemplar în bibliotecă și că ar mai fi nevoie de încă trei.

Biblia Cornilescu 1921 reia fără modificări textul NT 1920. Analiza comparată a Bibliei Cornilescu 1921 și a versiunii Segond confirmă parțial afirmațiile lui Galaction, dar, conform unui studiu detaliat dedicat acestei chestiuni, „Influența mare exercitată de versiunea Segond nu trebuie să ne facă să credem că traducătorul român a copiat în mod servil traducerea biblistului elvețian. Există suficiente versete care arată că versiunea Cornilescu 1921 diferă de cea a lui Segond”.

Biblia 1924

Pagina de tilu a Bibliei Cornilescu 1924

Deși în mod curent se afirmă că ediția revizuită de Cornilescu a fost publicată în 1923, scrisorile privitoare la Biblia Cornilescu din arhiva Societății Biblice Britanice arată fără dubii că ea a ieșit de sub tipar în septembrie 1924.

Această ediție, tipărită pe hârtie de India, s-a remarcat prin calitatea tipăriturii și a legării. Totuși, faptul că traducătorul nu a putut supraveghea direct tipărirea ei a dus la apariția unor greșeli de tipar (încălecarea unor rânduri la Evrei 1:10).

În primii câțiva ani care s-au scurs de la publicarea ei, Biblia 1924 s-a vândut în tiraje uriașe pentru vremea respectivă, devenind un adevărat best-seller. J. W. Wiles, reprezentantul Societății Biblice Britanice pentru țările din Balcani, raporta în februarie 1928 următoarele date cu privire la Biblia Cornilescu: „Am lăsat în urmă numere ca 5.000 pe an, ca de exemplu în 1920, și am urcat la 85.000, 95.000 și aproape 100.000 de exemplare pe an.” Statisticile se referă, desigur, nu doar la Biblie, ci și la Noul Testament, care fusese tipărit în ediție de buzunar.

Biblia 1931 – Pagina de titlu a Bibliei Cornilescu 1931

Critici aduse versiunii Cornilescu 1924

Ediția Cornilescu 1924 a fost întâmpinată cu suspiciune de către unii reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe Române. La începutul anilor ’30, succesul ei uriaș a făcut ca autoritățile religioase să încerce să oprească difuzarea ei în mediul rural. În acest scop, s-au făcut demersuri pe lângă ministrul de interne (G. Mironescu), al cărui ordin (22 martie 1933) interzicea distribuirea Bibliei Cornilescu 1924 în satele și comunele României.

Pentru a debloca situația, Societatea Biblică Britanică, sub a cărei siglă fusese publicată această versiune, l-a trimis pe J. W. Wiles, reprezentantul ei de la Belgrad, să ceară o audiență lui Nicolae Titulescu. Acesta l-a informat pe reprezentantul Societății Biblice Britanice că între motivele pentru care Biblia Cornilescu nu este agreată este faptul că în Iacov 5,14 termenul grecesc presbyteroi a fost tradus prin „prezbiteri” și nu „preoți”, cum ar fi preferat ierarhia ortodoxă. Wiles a explicat că nici versiunile sinodale rusești ale Bibliei nu folosesc termenul „preoți”, ci tot „prezbiteri”. În urma acestei întrevederi, ordinul a fost revocat.

  • Evrei 7:24 – aparabatos

O acuzație care a fost adusă mai recent versiunii Cornilescu privește traducerea versetului din Evrei 7:24. Bogdan Mateciuc, evanghelic convertit la ortodoxie, scrie pe site-ul lui: „La Evrei 7:24, în Biblia ortodoxă (traducerea ÎPS Bartolomeu Anania) se poate citi: «dar Iisus are o preoție netrecătoare prin aceea că El rămâne în veac», pe când în traducerea Cornilescu scrie «Dar El, fiindcă rămâne în veac, are o preoție, care nu poate trece de la unul la altul». Citatul este folosit de protestanți pentru a justifica necredința lor față de succesiunea apostolică.” Acuzația de mai sus este nefondată, deoarece, așa cum dovedește un studiu dedicat versiunii Cornilescu, soluția de traducere folosită de fostul ieromonah se regăsește și în câteva versiuni ortodoxe ale Bibliei: Galaction 1938, NT sinodal 1951 și Biblia sinodală 1968. În realitate, Cornilescu a recurs la această soluție de traducere fiindcă ea fusese propusă deja de Louis Segond și de lexicograful american Joseph Thayer în dicționarul său grecesc, folosit de Cornilescu în procesul traducerii.

  • Apocalipsa 20 – mia de ani

Bogdan Mateciuc afirmă că „în cartea Apocalipsei, capitolul 20, Cornilescu traduce din Biblia engleză, nu din originalul grecesc. În timp ce în original se vorbește despre ‘mii de ani’, Cornilescu traduce ‘o mie de ani’, aliniindu-se astfel ereziei neoprotestante a ‘împărăției de o mie de ani’. Dacă el ar fi fost, așa cum încearcă să-l prezinte neoprotestanții, un erudit în limbile ebraică și greacă, în mod evident ar fi văzut și înțeles originalul grecesc!” Deși începând cu NT 1979 echivalarea secvenței grecești ta hilia ete (τὰ χίλια ἔτη) s-a făcut în edițiile ortodoxe (inclusiv în Biblia Anania) prin expresia „mii de ani”, această traducere este eronată, după cum arată un studiu academic extins asupra acestei probleme. Cu referire la această expresie din Apocalipsa 20, cunoscutul patrolog C. Bădiliță scria următoarele: „Fără a intra în polemici inutile, ta chilia înseamnă, în limba greacă adevărată, nu aceea inventată de B. Anania, ‘o mie’, nu ‘mii’ (la plural).”

Photo Credit Wikipedia Fila din Editia 1921

  1. Cum m-am intors la Dumnezeu, marturie scrisa de Dumitru Cornilescu (traducatorul Bibliei in Limba Romana)
  2. Din viata si lucrarea lui Teodor Popescu (Crestin dupa Evanghelie si prietenul lui Dumitru Cornilescu)
  3. Dumitru Cornilescu predica audio din Monte Carlo, 1970-75 (si o scurta biografie a translatorului de Biblie)
  4. Cartea online (mai jos-click pe capitol sa citesti)

Cuprins
Prefata
Ia ) Primii pasi
I b) O descoperire cruciala
I c) Scurta retrospectiva istorica
I d) Traducerea Bibliei
I e) Tiparirea Bibliei
II a) Incepe sa se lumineze de ziua!
II b) Intoarcerea la Dumnezeu
II c) O intarire si un inceput
II d) Cuibul cu barza
II e) Marea confirmare
II f) Adevarul se raspandeste
II g) Impotriviri
III a) Peregrinari
III b) Ländly
III c) In doi
III d) Pe cont propriu
IV a) Privind inapoi spre tara lui
IV b) O alta usa deschisa: America
IV c) Din nou acasa… la lucru
IV d) Recunostiinta
V a) O viata sfanta
V b) O cale de urmat

Reformation Day October 31, 1517: The Bible and Martin Luther

English Bible History

Martin Luther

Martin Luther had a small head-start on Tyndale, as Luther declared his intolerance for the Roman Church’s corruption on Halloween in 1517, by nailing his 95 Theses of Contention to the Wittenberg Church door. Luther, who would be exiled in the months following the Diet of Worms Council in 1521 that was designed to martyr him, would translate the New Testament into German for the first time from the 1516 Greek-Latin New Testament of Erasmus, and publish it in September of 1522. Luther also published a German Pentateuch in 1523, and another edition of the German New Testament in 1529. In the 1530’s he would go on to publish the entire Bible in German. Martin Luther (November 10, 1483 – February 18, 1546) was a Christian theologian and Augustinian monk whose teachings inspired the Protestant Reformation and deeply influenced the doctrines of Protestant and other Christian traditions.

Martin Luther was born to Hans and Margaretha Luder on 10 November 1483 in Eisleben, Germany and was baptised the next day on the feast of St. Martin of Tours, after whom he was named. Luther’s call to the Church to return to the teachings of the Bible resulted in the formation of new traditions within Christianity and the Counter-Reformation in the Roman Catholic Church, culminating at the Council of Trent.His translation of the Bible also helped to develop a standard version of the German language and added several principles to the art of translation. Luther’s hymns sparked the development of congregational singing in Christianity. His marriage, on June 13, 1525, to Katharina von Bora, a former nun, began the tradition of clerical marriage within several Christian traditions.

Portraits of Hans and Margarethe Luther by Lucas Cranach  1527

Luther’s early life

Martin Luther’s father owned a copper mine in nearby Mansfeld. Having risen from the peasantry, his father was determined to see his son ascend to civil service and bring further honor to the family. To that end, Hans sent young Martin to schools in Mansfeld, Magdeburg and Eisenach. At the age of seventeen in 1501 he entered the University of Erfurt. The young student received his Bachelor’s degree after just one year in 1502! Three years later, in 1505, he received a Master’s degree. According to his father’s wishes, Martin enrolled in the law school of that university. All that changed during a thunderstorm in the summer of 1505. A lightening bolt struck near to him as he was returning to school. Terrified, he cried out, „Help, St. Anne! I’ll become a monk!” Spared of his life, but regretting his words, Luther kept his bargain, dropped out of law school and entered the monastery there.

Luther’s struggle to find peace with God

Young Brother Martin fully dedicated himself to monastic life, the effort to do good works to please God and to serve others through prayer for their souls. Yet peace with God escaped him. He devoted himself to fasts, flagellations, long hours in prayer and pilgrimages, and constant confession. The more he tried to do for God, it seemed, the more aware he became of his sinfulness.

Johann von Staupitz, Luther’s superior, concluded the young man needed more work to distract him from pondering himself. He ordered the monk to pursue an academic career. In 1507 Luther was ordained to the priesthood. In 1508 he began teaching theology at the University of Wittenberg. Luther earned his Bachelor’s degree in Biblical Studies on 9 March 1508 and a Bachelor’s degree in the Sentences by Peter Lombard, (the main textbook of theology in the Middle Ages) in 1509. On 19 October 1512, the University of Wittenberg conferred upon Martin Luther the degree of Doctor of Theology.

Martin Luther’s Evangelical Discovery

The demands of study for academic degrees and preparation for delivering lectures drove Martin Luther to study the Scriptures in depth. Luther immersed himself in the teachings of the Scripture and the early church. Slowly, terms like penance and righteousness took on new meaning. The controversy that broke loose with the publication of his 95 Theses placed even more pressure on the reformer to study the Bible. This study convinced him that the Church had lost sight of several central truths. To Luther, the most important of these was the doctrine that brought him peace with God.

With joy, Luther now believed and taught that salvation is a gift of God’s grace, received by faith and trust in God’s promise to forgive sins for the sake of Christ’s death on the cross. This, he believed was God’s work from beginning to end.

Luther’s 95 Theses

On Halloween of 1517, Luther changed the course of human history when he nailed his 95 Theses to the church door at Wittenberg, accusing the Roman Catholic church of heresy upon heresy. Many people cite this act as the primary starting point of the Protestant Reformation… though to be sure, John Wycliffe, John Hus, Thomas Linacre, John Colet, and others had already put the life’s work and even their lives on the line for same cause of truth, constructing the foundation of Reform upon which Luther now built. Luther’s action was in great part a response to the selling of indulgences by Johann Tetzel, a Dominican priest. Luther’s charges also directly challenged the position of the clergy in regard to individual salvation. Before long, Luther’s 95 Theses of Contention had been copied and published all over Europe.

Here I Stand

Luther’s Protestant views were condemned as heretical by Pope Leo X in the bull Exsurge Domine in 1520. Consequently Luther was summoned to either renounce or reaffirm them at the Diet of Worms on 17 April 1521. When he appeared before the assembly, Johann von Eck, by then assistant to the Archbishop of Trier, acted as spokesman for Emperor Charles the Fifth. He presented Luther with a table filled with copies of his writings. Eck asked Luther if he still believed what these works taught. He requested time to think about his answer. Granted an extension, Luther prayed, consulted with friends and mediators and presented himself before the Diet the next day.

Meeting of the Diet (assembly) of the Holy Roman Empire at Worms, Germany, in 1521, where Martin Luther defended his Protestant principles and was excommunicated

When the counselor put the same question to Luther the next day, the reformer apologized for the harsh tone of many of his writings, but said that he could not reject the majority of them or the teachings in them. Luther respectfully but boldly stated, „Unless I am convinced by proofs from Scriptures or by plain and clear reasons and arguments, I can and will not retract, for it is neither safe nor wise to do anything against conscience. Here I stand. I can do no other. God help me. Amen.„On May 25, the Emperor issued his Edict of Worms, declaring Martin Luther an outlaw.

Luther in Exile at the Wartburg Castle

The room in Wartburg where     Luther translated the New Testament into German. An original first edition of the translation is kept under the case on the desk.

Luther had powerful friends among the princes of Germany, one of whom was his own prince, Frederick the Wise, Elector of Saxony. The prince arranged for Luther to be seized on his way from the Diet by a company of masked horsemen, who carried him to the castle of the Wartburg, where he was kept about a year. He grew a wide flaring beard; took on the garb of a knight and assumed the pseudonym Jörg. During this period of forced sojourn in the world, Luther was still hard at work upon his celebrated translation of the Bible, though he couldn’t rely on the isolation of a monastery. During his translation, Luther would make forays into the nearby towns and markets to listen to people speak, so that he could put his translation of the Bible into the language of the people.

Although his stay at the Wartburg kept Luther hidden from public view, Luther often received letters from his friends and allies, asking for his views and advice. For example, Luther’s closest friend, Philipp Melanchthon, wrote to him and asked how to answer the charge that the reformers neglected pilgrimages, fasts and other traditional forms of piety. Luther’s replied: „If you are a preacher of mercy, do not preach an imaginary but the true mercy. If the mercy is true, you must therefore bear the true, not an imaginary sin. God does not save those who are only imaginary sinners. Be a sinner, and let your sins be strong, but let your trust in Christ be stronger, and rejoice in Christ who is the victor over sin, death, and the world. We will commit sins while we are here, for this life is not a place where justice resides. We, however, says Peter (2. Peter 3:13) are looking forward to a new heaven and a new earth where justice will reign.” [Letter 99.13, To Philipp Melanchthon, 1 August 1521.]

Martin Luther’s German Bible

1529 Luther New Testament: The Oldest Printed German N.T. Scripture

Martin Luther was the first person to translate and publish the Bible in the commonly-spoken dialect of the German people. He used the recent 1516 critical Greek edition of Erasmus, a text which was later called textus receptus. The Luther German New Testament translation was first published in September of 1522. The translation of the Old Testament followed, yielding an entire German language Bible in 1534.

Luther is also know to have befriended William Tyndale, and given him safe haven and assistance in using the same 1516 Erasmus Greek-Latin Parallel New Testament that had been the source text for his German New Testament of 1522, as the trustworthy source text for Tyndale’s English New Testament of 1525-26.

Luther’s Writings

The number of books attributed to Martin Luther is quite impressive. However, some Luther scholars contend that many of the works were at least drafted by some of his good friends like Philipp Melanchthon. Luther’s books explain the settings of the epistles and show the conformity of the books of

1523 Luther Pentateuch:  The Oldest Printed      German Scripture

the Bible to each other. Of special note would be his writings about the Epistle to the Galatians in which he compares himself to the Apostle Paul in his defense of the Gospel. Luther also wrote about church administration and wrote much about the Christian home.

Luther’s work contains a number of statements that modern readers would consider rather crude. For example, Luther was know to advise people that they should literally “Tell the Devil he may kiss my ass.” It should be remembered that Luther received many communications from throughout Europe from people who could write anonymously, that is, without the specter of mass media making their communications known. No public figure today could write in the manner of the correspondences Luther received or in the way Luther responded to them. Luther was certainly a theologian of the middle-ages. He was an earthy man who enjoyed his beer, and was bold and often totally without tact in the blunt truth he vehemently preached. While this offended many, it endeared him all the more to others.

He was open with his frustrations and emotions, as well. Once, when asked if he truly loved God, Luther replied “Love God? Sometimes I hate Him!” Luther was also frustrated by the works-emphasis of the book of James, calling it “the Epistle of Straw, and questioning its canonicity. Also irritated with the complex symbolism of the Book of Revelation, he once said that it too, was not canon, and that it should be thrown into the river! He later retracted these statements, of course. Luther was a man who was easily misquoted or taken out of context. While a brilliant theologian, and a bold reformer, he would not have made a good politician. But then, he never aspired to any career in politics.

Luther’s 1534 Bible.

Martin Luther and Judaism

Luther initially preached tolerance towards the Jewish people, convinced that the reason they had never converted to Christianity was that they were discriminated against, or had never heard the Gospel of Christ. However, after his overtures to Jews failed to convince Jewish people to adopt Christianity, he began preaching that the Jews were set in evil, anti-Christian ways, and needed to be expelled from German politics. In his On the Jews and Their Lies, he repeatedly quotes the words of Jesus in Matthew 12:34, where Jesus called them „a brood of vipers and children of the devil”

Katharina von Bora, Luther’s wife (1523), by Lucas Cranach the Elder, 1526

Luther was zealous toward the Gospel, and he wanted to protect the people of his homeland from the Jews who he believed would be harmful influences since they did not recognize Jesus as their Saviour. In Luther’s time, parents had a right and a duty to direct their children’s marriage choices in respect to matters of faith. Likewise, Luther felt a duty to direct his German people to cling to the Jesus the Jews did not accept. It should be noted that church law was superior to civil law in Luther’s day and that law said the penalty of blasphemy was death. When Luther called for the deaths of certain Jews, he was merely asking that the laws that were applied to all other Germans also be applied to the Jews. The Jews were exempt from the church laws that Christians were bound by, most notably the law against charging interest.

Martin Luther’s Death

Martin Luther escaped martyrdom, and died of natural causes. His last written words were, „Know that no one can have indulged in the Holy Writers sufficiently, unless he has governed churches for a hundred years with the prophets, such as Elijah and Elisha, John the Baptist, Christ and the apostles… We are beggars: this is true.

photos and story (via) Wikipedia and GreatSite

Related Articles:

  1. Martin Luther –  Video Color, Video black and white
  2. John Wycliffe – first English Bible Translator Biography and  Video
  3. William Tyndale- first Bible translator from original languages Biography and Video
  4. The Impact of the printing Press on the Reformation
  5. Ignatius, Bishop of Antioch
  6. The bestselling book of all times Part 1
  7. The bestselling book of all times Part 2

‪Lamp In The Dark:Untold History of the Bible ~ Full Documentary‬‏

Throughout the Middle Ages, the Papal Inquisition forbade biblical translation, threatening imprisonment and death to those who disobeyed. Learn the stories of valiant warriors of the faith, such as John Wycliffe, William Tyndale, Martin Luther, the ancient Waldenses, Albigenses and others who hazarded their lives for the sake of sharing the Gospel light with a world drowning in darkness.

Once the common people were able to read the Bible, the world was turned upside down through the Protestant Reformation. The Reformers subdued whole kingdoms by preaching the grace of God, and exposing the unbiblical doctrines of Rome. In response, the Vatican would launch a Counter Reformation to destroy the work of the Reformers, including the bibles they produced.

VIDEO by amy2x

 

How did the Bible become the Bible? Carl Trueman & G. K. Beale

carl-truemanCarl Trueman: The history of the production of the Canon is a long and complicated one. And it really doesn’t come to a close until the 16th century, with the struggle between Catholicism and Protestantism, when canonical issues really become somewhat acute, somewhere in the middle of the 16th century. Now that can be a very disturbing thought to people. (Thinking) Oh wow, so we didn’t have a Bible ‘til the middle of the 16th century? Well, no. The story is less disturbing than that when you look at the details. I think, by the middle of the second century, if you look at the writings of the apostolic fathers, or the writings of the Greek apologists, you already have functionally in place, the vast majority of the books of the New Testament- the canon. Canon formation is generally, christians are concerned about the formation of the New Testament. I mean, they’re really interested, how did the church decide that these New Testament works were part of the New Testament and not just early christian writings that weren’t inspired. I think, by the middle of the second century, (aprox 150 A.D.) you can make a good case for saying the Gospels (Matthew, Mark, Luke, and John), most of the letters of Paul are already in place, as authoritative in the church. And the debates tend to be about the smaller epistles. I’d want to say (they are) not lesser material, because it’s all divinely inspired. But, in terms of constructing a coherent Gospel theology, the shorter epistles make less contribution to that overall theology.

G. K. Beale:

One of the criteria among the church fathers was apostleship, apostolicity. If you can demonstrate that in a book, it should be seen as included in the canon. But, then some will say, „But, wait a minute. How about Luke? He wasn’t an apostle.” And the author of Hebrews, we don’t know who that was, though the early church, some held it was Paul.  But it’s been pretty well concluded that we don’t know who that was. Some have even contended that even the Book of Revelation is not the John the apostle. Those who weren’t apostles were a part of the apostolic circles. Take Luke. Luke was a traveling companion with Paul. And so, those in the apostolic circle are considered New Testament prophets. We know Ephesians 2:20 talks about „the church is founded on the apostles and prophets, Christ Jesus, Himself, being the cornerstone…” And so, we know there were a group of prophets attached, or in some way associated with the apostolic circle. So, all of these writings that can be traced back to the apostolic circle become canonical. They are the legal representatives of Christ, now that He’s left the earth. You might remember when Christ said, „He who receives you, receives Me. He who receives your word, receives My word”.

The idea of apostleship, they were like lawyers.  The lawyer in court represents the defendant. And so, the lawyer’s words are the defendant’s words. The apostles’ words are Christ’s words. This is really laid out nice in a book by Herman Ridderboss, called ‘Redemptive History and The New Testament Scriptures – Biblical and Theological Studies’.

Was there an official council that settled this, even beyond second century?

Carl Trueman:

In the 4th century, at the Council of Constantinople. The role of the church becomes acute because one of the things that is debated in the 16th century is why do people believe the canon? Is it because the church says these books are canonical, or is it because the books are in and of themselves canonical? And it’s a division, really, between Catholics and Protestants, that to an extent persists to this day.

I think, the Protestant response that I agree with is that the church recognized those books that were inspired. The church didn’t make them inspired, the church didn’t make them canonical, the church came to recognize them as canonical. One of the things, though, I think we need to do as individual christians is to understand how that dynamic works out in our own lives. When I was converted from a non-christian background,the first Sunday I go along to church, why do I take the canon of the Bible as the canon? Well, I did it that Sunday because the church told me. I was in a church and this was the canon, as far as the church saying it’s so. Over a period of time though, as the Bible was consistently preached and applied to me by ministers, and as I read it for myself, I saw the beauty and the coherence and the power of those books, which impresses itself on the individual. So, I think, as Protestants, it’s worth acknowledging that often, early in our pilgrimage we believe the Bible because the church tells us so. But, on the bases of that we move on ultimately to believe the Bible because the Bible itself is self authenticating. You don’t need an external authority to authenticate the Bible.

G. K. Beale:

Another way to put it is: Did the church create the canon or did the canon create the church? The canon created the church, the church recognized it. There’s a nice book that argues well with this. Because of the flurry of some scholars saying that a lot of the apocryphal Gospel really should have been in the canon and that it was really just a political power move that they weren’t in it. The book is The Heresy of Orthodoxy and its authors are Andreas Köstenberger and  Walter Kruger.

Here’s a little more on this second book from Amazon:

Beginning with Walter Bauer in 1934, the denial of clear orthodoxy in early Christianity has shaped and largely defined modern New Testament criticism, recently given new life through the work of spokesmen like Bart Ehrman. Spreading from academia into mainstream media, the suggestion that diversity of doctrine in the early church led to many competing orthodoxies is indicative of today’s postmodern relativism. Authors Köstenberger and Kruger engage Ehrman and others in this polemic against a dogged adherence to popular ideals of diversity.

Köstenberger and Kruger’s accessible and careful scholarship not only counters the „Bauer Thesis” using its own terms, but also engages overlooked evidence from the New Testament. Their conclusions are drawn from analysis of the evidence of unity in the New Testament, the formation and closing of the canon, and the methodology and integrity of the recording and distribution of religious texts within the early church.

VIDEO by DESERT SPRINGS CHURCH

Un singur păcat te va distruge – Bob Jennings

Păcatul nu e de trecut cu vederea. Păcatul este ceea ce a adus lumea în pericolul de moarte în care se află acum. Păcatul este cel ce L-a crucificat pe Fiul lui Dumnezeu.

———–

Umblarea în lumină. Aici se găseşte bucuria. Bucuria unei conştiinţe curate, nimic între sufletul meu şi Mântuitorul. Nu este uimitor cum Domnul a ales să facă lucrurile în aşa fel încât un nou convertit poate avea mai multă realitate decât un bătrân, poate merge în mai multă lumină decât un bătrân… Umblând în lumină vei afla prezenţa sensibilă a lui Dumnezeu. Asigurările dulci ale lui Dumnezeu. Când umblăm cu Domnul în lumina Cuvântului Său, El revarsă atâta lumină în calea noastră, dar dacă există întuneric, este ca şi cum ai alerga în noroi. Dacă există întuneric acolo, e ca şi cum ţi-ai creşte recolte care sunt năpădite de buruieni. E ca şi cum ai încerca să ari cu un plug ruginit.

Roţile carului tău merg atât de anevoie. Depresie şi perplexităţi ce par că nu se pot rezolva, dacă nu mergi în lumină, dacă inima ta nu este deschisă. Duncam Campbell ne spune despre o întâmplare, cum în Scoţia călătorea cu o altă persoană şi maşina lor s-a stricat şi s-a oprit. Era noaptea şi nu aveau nicio lanternă. Nu puteau vedea cum s-o repare. Atunci au privit şi au văzut un far. Au realizat că dacă pot împinge maşina înspre locul acela, vor fi în lumină, vor putea vedea şi rezolva problema. Şi au rezolvat-o. Trebuie să-ţi aduci inima la lumină, pentru a repara-o.

Aşa vei găsi mai multă lumină. “Prin lumina Ta vedem lumina,” “Lumina este semănată pentru cel neprihănit şi bucuria pentru cei cu inima curată.” Ce mai cheie este voinţa! Nu-i aşa? Dacă voieşte cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască învăţătura. O inimă doritoare este de mare preţ în ochii lui Dumnezeu. Umblarea în lumină – aici se găseşte puterea. În Romani 13 se spune că trebuie să ne îmbrăcăm cu… ce? Armura Luminii. Acesta e un lucru puternic. Îmi amintesc cum la scurt timp după ce m-am convertit, Domnul mi-a arătat că trebuie sa merg la librărie şi să îndrept anumite lucruri. Librăria universităţii. Furasem nişte cărţi. Aşadar, casierul m-a trimis la managerul librăriei, managerul m-a trimis la administratorul uniunii, şi intru eu acolo, în acel birou frumos unde şedea omul acela cu cravata lui şi i-am spus că fusesem mântuit de păcatele mele prin Harul lui Hristos şi devenisem creştin. Şi ştiţi ce? Omul acela s-a făcut alb ca varul, de parcă-l ameninţasem cu pistolul. I-am spus că trebuie să returnez sau să plătesc nişte cărţi furate.

Câtă autoritate se pierde în întuneric. Costul unei porţiuni întunecate, costul permiterii unei zone întunecate în inima ta. Îţi va strica mărturia, asemeni unei zgârieturi pe o maşină nouă. Nu te poţi făli cu ea. Nu poţi privi oamenii în ochi. Îţi va împiedica rodirea. Îţi va umbri bucuria. Nu vei putea fi util Împărăţiei lui Dumnezeu. Îţi va stoarce tăria. Acum câţiva ani am cumpărat o maşină de teren şi am făcut o grămadă de treburi cu ea dar, deodată, a început să nu mai meargă cum trebuie. Adică… pufăia şi bubuia, şi totul mergea pe dos, nu mai avea energie… Aşa că am dus-o la reparat, iar ei au dezmembrat motorul şi au spus: “L-am reparat!”. Însă nu-l reparaseră. L-am dus a doua oară, iar ei au crezut, din nou, că-l reparaseră. Şi l-am dus din nou, a treia oară. Era un dispozitiv mic la manetă.

Mă refer la o porţiune mică de întuneric, căreia îi permiţi să stea în inima ta. Îţi va face rău. Îţi va împietri inima. Alegerile proaste îţi vor împietri inima. Priviţi la soţia lui Lot. Te vor înşela. Dacă permiţi vreun păcat care te biruie, vreun păcat secret, vreun păcat ascuns… în cele din urmă te va înşela. La început îl acoperi, îţi găseşti scuze pentru el, iar mai apoi începi să vorbeşti despre el şi să-l aperi. Apoi începi să râzi şi să te lauzi cu el. Te va înşela. Priviţi la efectele unui singur păcat. Priviţi ce a făcut lui Avram un singur păcat. Priviţi ce a făcut lui Noe un singur păcat. Priviţi ce a făcut lui Moise un singur păcat. Priviţi ce a făcut lui David un singur păcat, ce a făcut tânărului bogat un singur păcat. “Îţi lipseşte un singur lucru.”

Priviţi ce a făcut un singur păcat lui Adam şi Evei şi întregii rase umane; ce-a făcut un singur păcat Fiului lui Dumnezeu. Îţi va strica mărturia. Datorită unei singure neascultări, Dumnezeu a căutat să-l omoare pe Moise. Priviţi ce va face bisericii un singur păcat. Acan – el a împiedicat întreaga adunare. Probabil aproape fiecare trezire din istorie a început prin cineva care a păşit în lumină. Unii dintre noi am auzit de Trezirea canadiană, şi ştiţi, se pare că a început în biserica lui Bill McLeod din Canada, însă a început, de fapt, în Michigan, când, la o adumare, o adolescentă a păşit în lumină. Dacă ai o arie de întuneric, dacă ai vreun păcat care te biruie, dacă eşti robit de ceva anume, nu-l trece cu vederea! Dă-ţi silinţa!

Un antrenor îi spune atletului: “Vei câştiga dacă lucrezi la acest singur aspect.” O pianistă de concert poate cânta o întreagă piesă foarte bine, însă, dacă este numai o porţiune care îi dă bătaie de cap, ce face? Practică. “Nu-i aşa, Cathrine?” Practică şi iar practică, până ce totul iese cum trebuie. Fă la fel cu inima ta. Ţine-o tot aşa! Nu e interesant modul în care Dumnezeu a făcut-o? Iată lucrul care îmi frământă conştiinţa. Şi tot ceea ce trebuie să faci este să intri înapoi în lumină. În adâncul tău, să spui onest, sincer: “Doamne, sunt de acord cu tine.” Împotriva acelui lucru, voi fi de partea Ta. Dacă nu eşti un creştin adevărat, dacă aici iubeşti întunericul, vei avea parte de el şi acolo – întunericul de afară. Aceasta este condamnarea: Lumina a venit, iar oamenii iubesc mai mult întunericul decât lumina.

Tu îţi cunoşti inima, ştii ce se petrece acolo. Ai face bine să păşeşti în lumină, cu Dumnezeu. Ceea ce doreşte şi cere El este absenţa totală a întunericului. Dacă nu eşti un creştin autentic, să nu crezi că sângele lui Isus îţi va fi de vreun folos. Este de folos numai celor ce umblă în lumină. Duncan Campbell a spus: “Calvarul nu va acoperi ceea ce tu nu doreşti să scoţi la iveală.” Dacă nu eşti creştin, dacă nu eşti un creştin adevărat, mergi la ce lumină poţi găsi. Orice lumină. Alege-ţi orice lumină. Evanghelistul a zis pelerinului: “Vezi lumina aceea de acolo? Îndreaptă-te spre lumina aceea.”

Dacă te afli într-o peşteră şi numai o persoană are lanternă, ai face bine să mergi în lumină cât timp ai ceva lumină. Dacă nu, întunericul te va învălui. Dacă mergi în lumină, vei fi un copil al luminii şi vei putea spune: “Domnul este lumina şi mântuirea mea.” “Dumnezeu este lumină”. Acesta este mesajul “pe care L-am auzit de la EL.” -zice Ioan. Scriptura zice: “Cel ce face răul, urăşte lumina şi nu vine la lumină, pentru ca să nu i se vadă faptele”. Oricine lucrează după adevăr, vine la lumină, pentru ca să i se arate faptele, fiindcă sunt făcute în Dumnezeu.” Când vezi pe cineva care vine la lumină, devenind sincer, Dumnezeu deja a făcut o lucrare acolo. Şi face o lucrare, iar faptele lui se arată, căci au fost făcute în Dumnezeu.

Sursa http://illbehonest.com/romana VIDEO by I’ll Be Honest – Global

Florin Ianovici – Când Domnul Se grăbeşte, iuţeala cu care lucrează este plină de slavă

VEZI PAGINA Florin Ianovici PREDICI aici

Photo credit rethinkingmythinking.info

TABLA ÎNMULŢIRII A LUI DUMNEZEU

Cel mai mic se va face o mie, şi cel mai neînsemnat un neam puternic. Eu, Domnul, voi grăbi aceste lucruri la vremea lor.
Isaia 60.22

Lucrările pentru Domnul încep adesea prin lucruri mici şi din pricina aceasta parcă n-au valoare. În slăbiciune se face educaţia credinţei, care îl apropie pe om de Dumnezeu şi aduce slavă numelui Său. Sămânţa de muştar este cea mai mică dintre toate seminţele; dar ea dă naştere unui pom mare care adăposteşte multe păsări pe ramurile sale. Să începem cu unul, „cu cel mai mic” şi poate acesta se va face o mie. Domnul Şi-a arătat mărimea în ziua înmulţirii pâinilor şi de câte ori a repetat El aceasta cu fiecare din slujitorii Săi în parte: „Eu te voi înmulţi!” Încredeţi-vă în Dumnezeu, voi care nu sunteţi decât unul sau doi; El este în mijlocul vostru, dacă voi v-aţi adunat în numele Lui.

Cu toate că „cel mic” este de dispreţuit în ochii acelora care privesc la putere, la număr, la mărime, acesta poate fi sămânţa unui neam mare la număr. La început nu se vede strălucind pe cer decât o singură stea, şi curând după aceea întreg cerul se acopere de nenumărate stele luminoase.

Să nu ne mai gândim că această făgăduinţă de înmulţire trebuie să fie cine ştie cât de târziu, căci Dumnezeu zice: „Eu voi grăbi aceste lucruri la timpul lor”, fără graba care ar aduce o îndeplinire mai timpurie, ci la timpul lor şi fără întârziere. Când Domnul Se grăbeşte, iuţeala cu care lucrează este plină de slavă.

sursa Facebook

Iubind te dăruiești – Cântă Slavic Vulpe, Liviu Bocăneala ♪ ♥ ♫◦° °◦°°◦

Iubind te dăruiești – Slavic Vulpe

VIDEO by inventivstudio Photo credit versetedeaur.blogspot.com

R: Iubind te dăruiești cu tot ce-ți aparține
Iubind te dăruiești și uiți orice măsură

1.Chiar de-aș vorbi toate limbile
Vorbite de oameni și îngeri
Dacă nu am iubire sunt doar o aramă ce sună
Sau un chimval zângănitor.

2.Chiar dacă aș profeți
Și-aș ști chiar misterele toate
Chiar de-aș avea o credință
Încât să mut munții-n mare
Fără dragoste nu sunt nimic.

3.Chiar dacă aș împărți săracilor tot ce-i al meu
Chiar de mi-aș da trupul meu
În flăcări să fie ars
Nu mi-ar folosi la nimic.

VIDEO by  Carmen Blue Versuri by http://www.resursecrestine.ro

IUBIND TE DARUIESTI… Liviu Bocaneala

Study of the Old Testament canon Spring Arbor University

VIDEO by springarboru

Part 1

Part 2

Historical (NON BIBLICAL) Evidence of the EXISTENCE of JESUS (Essential Apologetics)

Photo credit www.eternalcog.org

The skeptical views on the existence and ministry of Jesus are addressed, with citations from thedevineevidence.com/‎ website. Some of the topical pages on this website include:

The Historicity of Jesus Christ

Jesus did exist; Jesus was the founder of Christianity; Jesus

Bible Contradictions Answered

examine these alleged Bible contradictions and difficulties

Investigating the Similarities

If you search the web for similarities between Jesus and

The Bible Fraud

Plot Summary: Tony Bushby takes the reader on a wild ride of

Christian Apologetics

4) Extra-Biblical Sources (Christian) 5) Answering Common Skeptic

Messianic Prophecies

Approximately 300 Messianic prophecies were written

VIDEO by poftc

Florin Ianovici – Despre Libertate Octombrie 27, 2013

VEZI PAGINA Florin Ianovici PREDICI aici

Parabola robului fara neiertator si fara mila Photo credit pueblochristiancenter.com

Matei 18:21-35

21 Atunci Petru s’a apropiat de El, şi I -a zis: ,,Doamne de cîte ori să iert pe fratele Meu cînd va păcătui împotriva mea? Pînă la şapte ori?„ 22 Isus i -a zis: ,,Eu nu-ţi zic pînă la şapte ori, ci pînă la şaptezeci de ori cîte şapte. 23 Deaceea, Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat, care a vrut să se socotească cu robii săi. 24 A început să facă socoteala, şi i-au adus pe unul, care îi datora zece mii de galbeni. 25 Fiindcă el n’avea cu ce plăti, stăpînul lui a poruncit să -l vîndă pe el, pe nevasta lui, pe copiii lui, şi tot ce avea, şi să se plătească datoria. 26 Robul s’a aruncat la pămînt, i s’a închinat, şi a zis: ,Doamne, mai îngăduieşte-mă, şi-ţi voi plăti tot.` 27 Stăpînul robului aceluia, făcîndu -i-se milă de el, i -a dat drumul, şi i -a iertat datoria. 28 Robul acela, cînd a ieşit afară, a întîlnit pe unul din tovarăşii lui de slujbă, care -i era dator o sută de lei. A pus mîna pe el, şi -l strîngea de gît, zicînd: ,Plăteşte-mi ce-mi eşti dator.` 29 Tovarăşul lui s’a aruncat la pămînt, îl ruga, şi zicea: ,Mai îngăduieşte-mă, şi-ţi voi plăti.` 30 Dar el n’a vrut, ci s’a dus şi l -a aruncat în temniţă, pînă va plăti datoria. 31 Cînd au văzut tovarăşii lui cele întîmplate, s’au întristat foarte mult, şi s’au dus de au spus stăpînului lor toate cele petrecute. 32 Atunci stăpînul a chemat la el pe robul acesta, şi i -a zis: ,Rob vicelan! Eu ţi-am iertat toată datoria, fiindcă m’ai rugat. 33 Oare nu se cădea să ai şi tu milă de tovarăşul tău, cum am avut eu milă de tine?` 34 Şi stăpînul s’a mîniat şi l -a dat pe mîna chinuitorilor, pînă va plăti tot ce datora. 35 Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său.„

ianoviciIntr-una dintre diminetile acelea grele, cand se pare ca nu-ti iese nimic, un barbat se indrepta spre serviciu si la un moment dat, grabit fiind, a vazut in drumul lui un cersetor, si a zis cersetorului, gandid la faptul ca trebuie sa alerge, trebuie sa ajunga la serviciu, trebuie sa nu intarzie, i-a zis acestui cersetor, „Probabil ca tu te simti foarte liber.” La care, acel slujitor s-a uitat catre el cu privirea trista si zice, „Da, ma simt ingrozitor de liber.” De ce va spun lucrul asta, iubitii Domnului? Pentru ca mi-as dori astazi sa abordam unul dintre subiectele spre care, in uimire privind, mi-am dat seama ca foarte putini oameni vorbesc despre el. Pe ici, pe colo, se reclama ceva franturi, dar, cand am cercetat am aflat ca nu exista chiar asa, o abordare sistematica si foarte putini oameni s-au apropiat de acest subiect. Il aveam de mult in minte. Daca va aduceti aminte, dumneavoastra, ceva, in timpul anului acesta, va spuneam ca niciodata credinta nu trebuie sa fie alb negru. Credinta noastra este o credinta vie. UItativa dumneavoastra  la explozia asta de culoare din dimineata aceasta. Dumnezeul nostru este acela care a pus intr-o frunza atatea nuante. Si atunci, credinta noastra ar trebui sa fie luminoasa. Ar trebui sa fie o credinta care sa atraga. Ar trebui sa fie o credinta care atunci cand este vazuta, sa spuna omul, „Ce frumusete.” Si am mers noi pe aceasta tema a culorilor credintei. Si primul subiect pe care l-am abordat a fost simplitatea. Dupa care am mers si am vorbit despre sinceritate. Si apoi, despre pasiune. Si in dimineata aceasta, despre libertate. Si daca Dumnezeu ne mai tine in viata, duminica viitoare, despre cumpatare, despre echilibru.

Fratii mei, surorile mele, prieteni scumpi ai casei lui Dumnezeu, sa stiti ca mi-am adus aminte, in dimineata aceasta, in timp ce ma rugam… mi-am adus aminte de faptul ca atunci cand Romanii au iesit in strada, la Revolutie,   doua lucruri strigau: Libertate si Dumnezeu. Va aduceti aminte? „Exista Dumnezeu,” si, „Libertate,” asta strigau, pentru ca Romanul, in momentele acelea a realizat ca una fara alta nu se poate. Nu poti vorbi de libertate in absenta lui Dumnezeu. Va aduceti aminte de acel motto al revolutiei franceze de la 1879? „Libertéégalitéfraternité,” (Libertate, egalitate, fratietate) (English: „Liberty, equality, fraternity (brotherhood)”)strigau ei. Si acolo a venit iluminismul. Imediat dupa, sunt cativa ganditori care au promovat drepturile, egalitatea intre oameni. Dar, stiti ce inseamna acest tip de libertate? Iluminismul, in general, m-am uitat si am vazut excesele lui- aduceti-va aminte de ghilotina franceza.  Au retezat capete in nestire, fara sa gandeasca prea mult, uneori. Libertatea omului inseamna lumina omului catre om. Vorbim de libertatea asta pamanteasca. E lumina omului catre om. Cand vorbim despre libertatea lui Dumnezeu, e lumina Domnului catre om. „Fa sa lumineze, Doamne, fata Ta peste noi.”  Asta inseamna propriu-zis libertate: Dumnezeu sa lumineze peste tine.

Haideti sa citim un cuvant din cartea lui Dumnezeu, care sa ne ajute in privirea acestei definitii. Haideti sa vedem ce este libertatea. Nu spuneti: Liber, liber. Toti stim ce inseamna liber. Ei, oare stim toti ce inseamna liber? Ioan 8:32 „veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.” In concluzie, vers. 36  Deci, dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi.” Haideti sa vedem o definite frumoasa, care Dumnezeu o aduce libertatii, in afara acestui text extraordinar, la care vom reveni. Psalmul 119:45 „Voi umbla în loc larg, căci caut poruncile Tale.” Vine Biblia si spune ca libertatea nu este altceva decat sa actionezi in viata fara constrangere. Inseamna sa te poti desfasura in largul tau. Inseamna sa poti sa traiesti fara constrangere exterioara, fara presiuni. Inseamna sa poti sa fii la un loc larg. 13:14 Dar, Biblia vine in aceasta dimineata si ne spune un lucru, din care as vrea ca fiecare din noi sa-l inteleaga. Anume, „Voi umbla intr-un loc larg, caci am cautat indrumarile Tale.” Vine Biblia si ne spune ca, de fapt, prin sfanta Scriptura si cautand cuvantul lui Dumnezeu, si nu in absenta cuvantului lui Dumnezeu vom intelege ce e libertate. Fratii mei, surorile mele, iubiti credinciosi, in absenta Scripturii, fiece om are libertatea Lui. Dar nu este libertatea care Dumnezeu a gandit-o. Biblia ne spune ca „am cautat indrumarile Tale si am ajuns liber.” Toata viata, de cand m-am nascut, am dorit sa fac anumite lucruri dupa placerea inimii mele. Mi-am dorit sa nu fac ceea ce am vazur ca au facut altii rau. Si mi-am dorit sa fac ceva ce am crezut ca este bine. Si in viata, nu pot sa spun decat urmatorul lucru: Multumesc lui Dumnezeu ca m-am intalnit cu Isus Hristos, pentru ca Dumnezeu m-a luminat, Dumnezeu m-a orientat, Dumnezeu m-a eliberat si Dumnezeu m-a iinvatat ce inseamna sa fiu liber. Photo below acrostic.me

Haideti sa va intreb in aceasta frumoasa zi: Cati vreti sa fiti liberi? Haideti sa vedem un lucru frumos. Iata ce spune Psalmul 119:130 „Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor fără răutate.” Vine cuvantul lui Dumnezeu si te lumineaza. Vrei sa fii liber? „Hai,” zice cuvantul lui Dumnezeu, „te invat eu ce inseamna libertate.” Si iata ce spune in continuare Iacov 1:25 „Dar cine îşi va adînci privirile în legea desăvîrşită, care este legea slobozeniei, şi va stărui în ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor cu fapta, va fi fericit în lucrarea lui.” N-ati inteles. Biblia e legea solobozeniei. Orice alte lucruri ne leaga. Orice alte informatii ne doboara. Orice alte lucruri, din exterior, ne fac confuzi. Orice alte lucruri ne pun in umbra. Cand citesti Biblia, Dumnezeu lumineaza si-ti da libertate. Intelegi, esti orientat, ai o tinta precisa, nu te mai clatini, „Marit sa fie Dumnezeu!” In ce ma uit eu? In legea desavarsirii. Dar, ce lege este aceasta? Legea slobozeniei. „Aleluia!” Pentru ca, citind Biblia iti dai seama ca nai de ce sa-ti fie teama de intuneric. Citind Biblia, iti dai seama ca n-are de ce sa-ti fie teama trecand pe langa un cimitir. Citind Biblia, iti dai seama de prostiile alea pe care oamenii le inventeaza, ci ca exista o mana a lui Dumnezeu care ne protejeaza, ne ocroteste si este cu noi: Dumnezeu, care este si jos in vale si sus pe munte.

Spun unii oameni, „Slavit sa fie Dumnezeu ca m-am intors la Dumnezeu, ca pana nu eram credincios, nu puteam trece pe langa un cimitir . Cand treceam pe acolo, numai ce frica ma lua ca se ridica vreo stafie, iese vreun mort. Dar, laudat sa fie Dumnezeu ca am citit cuvantul Lui, m-am luminat, am inteles ca cel ce moare se duce acolo unde Dumnezeu i-a pregatit un loc. N-am de ce sa ma tem. M-am eliberat de lucrul acela.” Fratii mei, surorile mele, da-ti lauda azi lui Dumnezeu.  Aduceti-va aminte de felul nostru: Nu sufla in cos duminica. Sa nu cosi duminica. A trecut o pisica prin fata, fa cativa pasi inapoi si scuipa. Sau ce stiu eu? Fratii mei, haideti sa-ti spunem astazi, „Iti multumim Doamne pentru Scriptura. Iti multumim ca esti legea slobozeniei. Iti multumim ca este legea care ne-a eliberat de o multime de lucruri care sunt ridicole pana la urma.” Acum ale vedem, dar atuncea… (17:00 mai sunt

Ce ne invata Biblia despre libertate?

  1. Ca nu o avem.  Psalm 51:5 „ Iată că sînt născut în nelegiuire, şi în păcat m’a zămislit mama mea.” Romani 7:14 „Ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească: dar eu sînt pămîntesc, vîndut rob păcatului.” Cand m-am nascut, m-am nascut gata, pacatos, pentru ca am mostenit natura pacatoasa, am crescut sub imboldul naturii pacatoase si am inceput.. cine ii invata pe copii la 2-3 ani sa minta? Mint ei. Ei invata sa minta pentru ca ne-am nascut neliberi. Ne-am nascut cu o natura pacatoase si ne-am nascut deja robiti, prin natura aceasta pacatoasa. Asta ne spune Biblia.
  2. Ca nu putem dobandi libertatea singuri. Multi oameni cred ca ei pot fii liberi singuri. Ce a zis fiul risipitor? „Da-mi partea de avere, ca eu m-am saturat de sclavia asta din casa. Ma duc sa fiu liber. Si s-a dus sa fie liber. Si a ajuns liber, foarte liber. Liber de mancare, liber de tovarasi, liber de un loc de munca, in compania porcilor. Cum zicea acel cersetor: Sunt ingrozitor de liber. Ce spune Biblia? Romani 7:15 „Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc.” Apoi, in continuare, Romani 7:20-23 „Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sînt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. 21 Găsesc dar în mine legea aceasta: cînd vreau să fac binele, răul este lipit de mine. 22 Fiindcă, după omul din lăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu; 23 dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele.” Si acuma, vine si exclama disperarea in ceea ce vede. Romani 7:24 „24 O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?..” si dumneavoastra stiti incheierea: Romani 7:25 „Mulţămiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru!… Astfel dar, cu mintea, eu slujesc legii lui Dumnezeu; dar cu firea pămîntească, slujesc legii păcatului.” Ce ne invata pe noi Biblia? Ca noi nu ne putem elibera singuri. Cam atat despre libertatea noastra.
  3. Ca libertatea ne-a fost daruita. 1 Corinteni 7:23 „Voi aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Nu vă faceţi dar robi oamenilor.” Vreau sa fac o paranteza. Exista un cantec pe care-l cantam in casa lui Dumnezeu, si dumneavoastra stiti ca eu am felul meu de a fii si dumneavoastra aveti felul dumneavoastra de a fii. Dar, eu sunt atent la cantece si la versurile lor. Am mai spus-o si o spun: Unele sunt absolut neteologice, nebiblice. De ex. cantam: Cand neagra moarte are sa vina sa ma ia. Cum ‘neagra moarte’ oameni buni? Asa scrie Biblia, ca Stefan a vazut neagra moarte? A vazut cerurile deschise si pe Fiul Omului… Ce neagra moarte…? O fii neagra pentru cei ce au trait in intuneric. Dar, pentru cei ce au trait in lumina, lumina ii va inconjura la moarte. Libertatea inseamna pret si Biblia spune clar, zice, „Voi ati fost cumparati cu un pret.Cand privesti libertatea ta, Biblia spune asa: Libertatea Mea te-a cumparat. Eu nu am putut sa mi-o dobandesc. Libertatea mea inseamna libertate rascumparata. Nu te uita spre mine sa gasesti vreo valoare, uita-te spre cruce ca sa gasesti pretul.
  4. Ca am fost mintiti, in privinta libertatii. Cand oamenii zilelor noastre, vorbesc cu ei despre libertate, sa vedeti ce spun, „Sunt liber. Fac ce vreau. Ce treaba ai tu cu mine? Fac ce vreau. Fac ce-mi place.” Asta este ceea ce auzim in fiecare zi. Si copii nostri ne-au spus-o. Oare asa spune si Biblia? 1 Corinteni 6:19 „Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfînt, care locuieşte în voi, şi pe care L-aţi primit dela Dumnezeu? Şi că voi nu sînteţi ai voştri? 20 Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, cari sînt ale lui Dumnezeu.” Tu nu poti face ce vrei tu, ca tu nu-ti apartii tie. Trupul acesta ii apartine lui Dumnezeu, cand locuieste Duhul Sfant in el. Tot ce ai iti este dat. Din ce avem, am primit. Marit sa fie Dumnezeu. E minciuna. Nu poti face ce vrei. Trebuie sa faci ce trebuie. Satana a venit cu foarte multa impertinenta  si va rog frumos sa nu va clatinati in credinta voastra. In ultima vreme si de aici incolo, se vor inmulti mesele rotunde, in care se vor aduce tot felul de savanti care sa demonstreze ca ea, credinta, e desueta. Ca nu are baza stiintifica. Este o ofensiva permanenta impotriva credintei, ca sa te zapaceasca de cap. Stau de vorba cu oameni care spun ca sunt clatinati in credinta lor de o asa zisa descoperire, macar ca Biblia spune ca stiinta e pe nedrept numita stiinta. Caci adevarata stiinta e frica de Dumnezeu. Asta spune Biblia ca e stiinta adevarata. Iata ce spune Biblia in 2 Petru 2:19, ca umbla acesti agenti ai celui rau si iata cum vorbesc si iata atitudinea inimii lor. „Le făgăduiesc slobozenia, în timp ce ei înşişi sînt robi ai stricăciunii. Căci fiecare este robul lucrului de care este biruit.” Si in 2 Petru 2:18 Ei vorbesc cu trufie lucruri de nimic, momesc, cu poftele cărnii şi cu desfrînări, pe cei ce de abia au scăpat de cei ce trăiesc în rătăcire.” Expertiza unui savant trebuie sa fie dublata de un caracter. Poate sa-mi spuna el ce anume vrea. Daca traieste rau n-am sa iau aminte la un sfat pe care mi-l da. Am avut o surpriza extraordinar de neplacuta. Citeam, era un autor. Imi placea cugetarile lui, imi placea cum scrie si avea tangenta cu Dumnezeu. Ca dupa aceea sa aflu, ca desi era o varsta destul de inaintata, si-a parasit nevasta si si-a luat amanta. Cand am citit si am auzit lucrul acesta, si bineinteles ca in Romania, daca esti o personalitate, imediat fotografii… si ii arata impreuna. Dupa aceea, am deschis din nou cartea acestui om si am vrut sa o citesc. M-am blocat. Prefer un cuvant simplu de la un om curat, decat o multime de cuvinte savante  de la un om care nu stie sa-si traiasca viata dupa normele lui Dumnezeu. Nu va lasati clatinati. Vor veni oameni cu ironii. Vor veni oameni cu trufie. Vor vorbi lucruri de nimic. Isi vor da cu parerea. Tu sa spui un singur lucru. Desavarseste-te in legea desavarsirii care este legea slobozeniei. Intariti-va in Domnul. Stati tari in cuvantul lui Dumnezeu si nu dati inapoi. Pentru ca adevarul este la acela care traieste adevarul. Adevarul inseamna sa stii si sa traiesti adevarul. (28:30 mai sunt 30 de min din predica)

VIDEO by Fiti Oameni Predica incepe la minutul 7:50

Rodica Volintiru – A fii milostiv este o virtute rara

Photo credit versetedeaur.blogspot.com

FERICE DE CEI MILOSTIVI CACI EI VOR AVEA PARTE DE MILA! (Mat.5:7)

22 Septembrie 2013

A fii milostiv este o virtute rara. Cu toate acestea ,si oamenii necrestini o au si ne bucuram de aceasta.
Dar, ca si crestini, noi trebuie sa avem mult mai mult, sa semanam cu Hristos, sa avem o mila cereasca care porneste din intimitatea noastra cu Hristos.

Intai trebuie sa ne rugam , ca Bunul Dumnezeu sa ne izbaveasca de EUL nostru EGOIST.Numai atunci putem intelege, primi si avea adevaratul DUH DE MILA, care vine din inima Lui Isus.

A fii milos inseamna; sa fi amabil, bun, sa-ti fie mila de cei necajiti.Asa este, dar nu numai atat. Avem nevoie ca sa fim UMPLUTI DE ISUS INSUSI .De ce? Poate fii cineva ca EL ?Putem noi sa ne imaginam, cat este EL de rar ,unic, minunat, plin de mila si compasiune pt lume si de un sacrificiu desavarsit ???

  • Nu putem ca sa fim umpluti de Domnul si sa nu fim plini de MILA.
  • Nu putem sa spunem ca am fost botezati de Duhul sfant si sa nu fim plini de DRAGOSTE, PACEA SI MILA LUI.
  • Nu putem sa ne laudam ca suntem crestini daca nu se vede in noi CARACTERUL LUI ISUS.

O, cata nevoie avem de atingerea Lui, de gloria Lui, de Majestatea Lui, de Puterea Lui! Caci numai atunci putem sa dam MILA si sa obtinem MILA caci e cereasca, duhovniceasca, e de sus, e din EL, nu-i a noastra. Si atunci toata gloria este DOAR a Lui.

Va provoc la o rugaciune SERIOASA, DETERMINATA:
„Doamne nu te las, pana nu ma schimbi, pana nu ma golesti de mine si ma umpli de Tine, caci am inteles caci doar o SINGURA Atingere din partea Ta, schimba toata viata mea, si numai atunci si mila mea si dragostea vor avea efect si valoare caci sunt din Tine.

Ajuta-ma Doamne sa te caut , sa te iubesc, caci nimic , absolut nimic din aceasta lume nu se poate compara cu Prezenta Ta si cand Tu ma atingi, tot universul meu se schimba.

  • Atunci nu mai privesc la mine, caci ma indragostesc de Tine si te voi dori in fiecare clipa.
  • Atunci nu va mai trebui ca cineva sa-mi spuna sa nu mai pacatuiesc, caci iubirea ta ma tine curat.
  • Atunci nu-mi va mai fi frica de nimic , caci te vad, te simt ca esti mereu cu mine.
  • Atunci nu va mai trebui sa ma apar si sa ma lupt, caci Tu esti stanca mea, Aparatarul meu si Ajutorul meu in orice vreme.
  • Atunci viata mea este total predata Tie, nu de forta sau de frica , ci pentru ca TE IUBESC SI TE DORESC, PT CA MI-AI UMPLUT VIATA MEA CU A TA.

Sunt cea mai fericita persoana din lume, caci numai o ATINGERE de-a iubirii Tale, m-a umplut de mila si dragostea Ta pt toti oamenii.

Perseverez Doamne si nu te las pana nu ma ATINGI , caci stiu, ca odata ce Tu ma atingi ,viata mea esta total TRANSFORMATA.

Te astept Doamne, mai mult decat asteapta strajerii dimineata…”

Mai multe resurse de la Rodica Volintiru:rodica-volintiru-carte

Previous Older Entries

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari