The impact of the printing press on the Reformation, the history of the Bible and the emergence of the Puritans by Gavin Finley

The Impact of the Printing Press on History – 1450-1500’s


“Printing, lately invented in Mainz, is the art of arts, the science of sciences. Thanks to its rapid diffusion the world is endowed with a treasure house of wisdom and knowledge, till now hidden from view. An infinite number of works which very few students could have consulted in Paris, or Athens or in the libraries of other great university towns, are now translated into all languages and scattered abroad among all the nations of the world”. –Werner Rolewinck (1474)

The first printing press was established around 1450 in Mainz, Germany. Contemporaries saw the technology ushering in dramatic changes in the way knowledge was stored and exchanged (Rolewinck 1474).

(via) Abraham Piper

Our journey of discovery to seek the roots of the Puritans begins at a time when the Holy Scriptures were coming to the common man in Europe. After a thousand years of medieval darkness the Word of God was returning. In Germany during the mid 1400’s Johannes Gutenberg had invented a printing press with movable type. This greatly increased the speed of printing books. These were difficult and dark days for Europe. The second Jihad had begun and the Turks were attacking Christendom in the east. High taxes, famine, and peasant uprisings brought their misery. But in this same time frame there was something wonderful happening as well. The Bible was being translated and distributed in large numbers. And with that the lights were going on all over Europe.

With the Bible being translated in the European languages good copies of the Holy Scriptures were soon beginning to come off the presses in Germany. Not only that, they were being printed rapidly in significant numbers and at prices people could afford. This was one of the keys to the dramatic changes seen back in the 1500’s. It has been said that Gutenberg’s printing press made the Reformation possible.

Along with the courageous stand by Martin Luther it was the Bible translators at their wonderful work who lit the candles and brought the Light of God’s Word into the medieval darkness. The translators unlocked the Bible from the Latin, the dead language of ancient Rome. The new printing presses, marvels of German engineering at the time, were sitting there waiting for the Bible translators to bring in their manuscripts. And so out came the Bibles into the hands of the European people. The illumination of the Word of God changed the hearts and minds and the motivations of the people who heard. This was a marvellous turn of events. The impact of the Bible on Western Civilization along with the good and the evil historical responses to its coming cannot be overestimated.

John Wycliffe, the ‘morning star of the Reformation’ had begun this work with a translation of the Bible into English in the 1300’s. In the 1500’s Martin Luther translated the scriptures into the German language. Luther himself was transformed in the process. The scriptures opened his eyes to what was going on around him. He was appalled to see the obvious disparities between what he saw in the Bible and what was being practiced by the Church of Rome. The selling of indulgences by the church, supposedly securing the release of loved ones from Purgatory, was the last straw for Luther. Protesting this outrage, and numerous other grievances he nailed his 95 theses to the door of the Wittenburg Cathedral. This sparked off a religious conflagration with the Roman Church in Germany. With Duke Ferdinand of Saxony and other German princes coming to his aid Luther avoided being taken into custody by the Roman church where he most certainly would have been burned as a heretic. Indeed, during the previous century in 1415 this had happened to a faithful priest in Bohemia, John Hus. Luther’s stand at the German city of Worms was historic. It was a defining moment for the church. And it led western Christendom into the Reformation.

Also in the 1500’s Englishmen Miles Coverdale and William Tyndale were translating the Bible into English. Tyndale was in exile in Europe. He lived a life of constant danger, translating the scriptures and living as a wanted man. His evangelical friends from Cambridge, John Frith and William Tewksbury, were both captured and burned at the stake. For years Tyndale was hunted down by agents of Henry VIII and the Bishop of London. Since Gutenburg’s printing presses were now proliferating in a big way it was Germany that was at that time the place to go for good printing work to be done. The coming of the scriptures to the common man had an enormous impact on European and English history. The Reformation led to the evangelical movement. Unfortunately its politicization led to a great tragedy. The awful 30 Years War wrecked Germany. It was left in such a ruined state that it would not recover for 200 years.

The 1500’s were years of great change. The peasants revolted throughout central Europe during a conflict that would come to known as the Peasant Wars. During this period of internal strife the Turks took advantage of the situation. They attacked European Christendom from the east. The Muslim forces advanced to the point where for a while they were actually closing in on Vienna. It was an awful time to be alive in Europe. It was a time of unprecedented religious, political and social upheaval.

Out of all this turmoil came the Anabaptists. These were the ultimate Christian radicals. The war in central Europe had gone on for a whole generation. Successive Catholic and Protestant armies had pillaged the countryside taking the lives of young and old. Germany and the Swiss valleys were left in in a shambles. Many were now migrating out of central Europe to take refuge in Holland which was to take a dominant role in European history in the following century. During the 1600’s Dutch sea power and peaceful trade had made this a place of refuge for many evangelicals. During the Reformation wars in central Europe many had seen enough of Christian savagery and barbarism to last several lifetimes. For many separatist evangelical Christians it got to the point where they didn’t care which army won. From the scriptures they had come to believe that Christianity was a matter of personal faith, not national or church sponsored citizenship. Nor was it about which church or cathedral you belonged to. It was all about a covenant relationship with Jesus Christ and a personal faith walked out with Him daily. Accordingly, while they paid their taxes to the governing powers the Anabaptists resolved to take no oaths of allegiance with the political or ecclesiastical princes, whoever they might be. Nor would they take up arms with or against any army coming into their valleys, whether they were Protestant or Catholic. These are the main articles of the „Schleitheim Confession”. This document was penned by one of the leading lights of the Anabaptist movement, Michael Sattler at the gathering at Schleitheim, in the mountains of Switzerland in February of 1527.

For their stand in the peace of Jesus Christ they were bitterly persecuted from both sides. Millions of Anabaptists died at the hands of Catholic and Protestant powers alike. They continued to die for over 200 years. This story has not been told. It has been cut out of the history books. From these determined Christian separatists came the peace loving Amish and Mennonites along with the Brethren and some primitive Baptists of the free church tradition. They remember this history. We don’t.

Let us make no mistake about this. These saints who had rejected the sword were still full of Christian zeal. But they had given up on a church that had corrupted itself by going to bed with the state. They would prefer to go to their secret Christian meetings, even if they were under the constant threat of being arrested. If an Anabaptist met another on the pathway they would challenge him with the scripture,
„You cannot serve two masters”.
If the other man was an Anabaptist he would smile and reply,
„You cannot serve God and mammon”.

The pathway they were now going on was a ‘highway of holiness’. ~ Isa.35:8-10. The Anabaptists resolved to keep their little church pure in devotion to Christ. They were weary of seeing the hideous mixture of the cross and the sword played out before their eyes year after weary year. The sword had been stained with Christian blood. To their mind it had become a despised and shameful thing. It no longer had the sacred power of chivalry it once held over them. They had seen its dark side. It had come to the point where they were going to turn their back on politics and make the peaceful preaching of the Gospel their prime concern come what may. At this time the first missionary outreaches were organized. The Mennonites, the Baptists, the Brethren and many other Christian groups began to send out missionaries beyond European shores. A new era in Christian missions had begun.



This is where we pick up our story of the Puritans. The coming of the English Bible was giving rise to desires for full Reformation of the Church of England. There was even talk of ‘purifying’ the Church of England. It was during the latter part of the 1500’s that men like Thomas Cartwright began to argue for a purified English Christianity. They wanted to see a Church of England free of the medieval trappings and vestments of the Roman Church from which it had come. These reformist evangelicals came to be called ‘Puritans’.

These were dangerous times to express such views. During the reign of „Bloody Mary”, and throughout the 1500’s many separatist evangelicals were burned at the stake. But these persecutions, as usual, only spread the fires of devotion both inside the Church of England and outside the national church in the secret house meetings of the persecuted ‘Non-Comformists’.

In 1603 Protestant King James I came to the throne. By this time the Puritans were poised to move their agenda forward. These were turbulent times. Political extremists were abroad along with religious separatists. To the King and his bishops these people were all the same. As they saw it all these unregulated people were equally dangerous. Whether they be political dissidents or religious dissidents they all disturbed the peace with their tiresome petitions for reform. They interrupted the quiet life of the people which the leaders had worked so hard to maintain. In 1605, a Catholic zealot named Guy Fawkes tried to blow up Parliament. He and his anarchist friends wanted to kill the king and as many Puritan parliamentarians as possible. The plot was discovered and Guy Fawkes was executed.

1611 was a banner year for evangelicals in England. The King James Bible went out to the people. With the more ready access to the scriptures the Puritans continued to gain in numbers. King James was forced to put more restrictions on these movers and shakers. This in turn caused them to to push even harder for reform in the Church of England.

Evangelicals in England during those times had two choices. They could separate from the Church of England and became Non-Conformists or Pilgrim style Separatists. Or they could join the Puritans and stay in the system hoping to reform it from within. Both streams of evangelical Christianity were persecuted but the separatists had it far worse. King James had commissioned the printing of the Holy Scriptures which sets men free. But under his reign religious freedom was still not realized. Englishmen were still forbidden to worship outside the Church of England. Many Bible believing Christians, under persecution by the king’s bishops, were forced to flee the country. A Puritan community from the town of Scrooby left for Holland in 1608.

During this time the expanding Dutch sea trade to India had made Holland extremely wealthy. The infusion of new and vital people from the Reformation Wars in central Europe had enriched Holland in many ways. It was the place to be for people like godless rationalists and Godly evangelicals, both groups considering themselves enlightened. In the 1600’s Holland was the trade center of Europe. It was also the place where new ideas, the Renaissance arts, (which had originated in Italy), and ideas could be expressed in peace without church or governmental interference. This was good for evangelical Christians. It was also good for humanists, rationalists and freethinkers like Erasmus. Dutch trade and sea power had made the Netherlands the dominant power in Europe during that time. Here people of faith could gather and worship without fear of persecution. Here too they could educate their children into a biblical world view with their own Christian schools. But for the Pilgrims and Puritans from Scrooby, (and others), Holland was a temporary haven. But it was not their destiny. The Puritan fellowship from Scrooby would only stay there in Holland 12 years. Then they would set forth towards the next stop on their epic journey. The Pilgrims and Puritans were bound for the New World. During the fall of 1620 they set sail aboard the Mayflower.

Meanwhile, back in England, the Puritans fumed and fretted and chafed under the constraints under which their new biblical faith was forced to operate. The difficult Pilgrim path of living as „non conformists” and walking a separated life to Christ was open to them of course. But the Puritans were committed to the continuation of a church-state union. So they remained within the Church of England trying to move the huge medieval colossus with all its „Romish” trappings forward inch by inch into biblical Christianity. Being people who believed in ‘the system’ the Puritans were determined to change the national church from within. But they were having a very very frustrating time. Since they were forbidden to worship outside the Church of England they were stuck. The church that they believed in just didn’t seem to be going anywhere.

The Church of England did provide wonderful opportunity for English Christians since it cut them off from Roman Catholicism. But its birth was not a spiritual birth so much as a political one. Henry VIII had broken the English church free of its moorings with the Church of Rome. Now the scriptures were shining a lamp onto the pathway ahead. Many Englishmen were coming into a personal faith in Christ. The Puritans were keen to move on out of the medieval darkness. Yet the bishops, under the kings thumb, were holding back the very church reforms that these new Bible reading Christians considered necessary.

All this was making things very difficult for the emerging Puritans. They did not want to take the road of ‘separation of church and state’ as the Pilgrim separatists were doing. They were not going to worship secretly. Nor did they want to gather in little fellowships. They were Englishmen! And they would worship God as Englishmen. If the system was not with them then their future course was clear. They would change the system! If the king wanted them in a single national church that was fine. But by God’s help they were bound and determined to move the Church of England forward into an enlightened Biblical Christianity.

The proliferation of Bibles in the 1500’s made these times of great religious discovery. The Puritan corporate conscience began to burn within them. They prayed and they agonized a s they sought to bring political and social substance to their dreams of a ‘nation under God’. They knew what could and should be done. And by God’s help they were going to make it happen!

In the early 1600’s this Puritan zeal was building up enormous political pressure within English society. The history that followed was quite predictable.

Biblia în limba română a împlinit 325 de ani

325 ani Biblia

Photo credit

S-au implinit 325 de ani de la tiparirea Bibliei de la Bucuresti care a fost numita si Biblia Cantacuzino scisa cu caractere chirilice si sustinuta de voivodul Serban Cantacuzino (1678-1688). Aceasta scriere a fost mult timp Biblia standard folosita de Biserica Ortodoxa Romana.

In anul 1921, Dumitru Cornilescu a tradus Biblia in Limba Romana care este in prezent cea mai raspandita traducere in randul confesiunilor protestante si evanghelice.

Anul acesta s-au împlinit 325 de ani de la tipărirea Bibliei de la Bucureşti (1688) sau Biblia Cantacuzino – prima traducere completă a Bibliei în limba română ne anunta  Agentia Nationala de Presa. Poza – Biblia de la Bucuresti 1688.

Cu această ocazie, Muzeul Naţional Cotroceni găzduieşte de astăzi o expoziţie intitulată „Io Şerban Cantacuzino voievod, din mila lui Dumnezeu domn şi oblăduitor al Ungrovlahiei – o domnie între tradiţie şi inovaţie”. Voievodul Şerban Cantacuzino (1678 – 1688) a susţinut traducerea şi tipărirea în limba română a principalelor cărţi sfinte, aducându-şi astfel o contribuţie majoră la transmiterea către credincioşi a mesajului divin.

Scrisă cu caractere chirilice, titlul ei complet era „Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament”. Traducerea s-a bazat pe versiunea lui Nicolae Milescu a Septuaginta, revăzută de „oamenii locului”, cu aportul fraţilor Greceanu (Radu şi Şerban), fiind tipărită în Ţara Românească cu ajutorul principelui Șerban Cantacuzino (1678-1688). Această Biblie a pus o piatră de temelie la dezvoltarea limbii române scrise, pentru mult timp ea fiind Biblia standard folosită de către Biserica Ortodoxă Română.

Expoziţia va fi deschisă până pe 13 ianuarie 2014, putând fi vizitată de marţi până duminică între orele 9:30 – 17:30.

„Cum M-am Intors la Dumnezeu”

marturie scrisa de Dumitru Cornilescu –

traducatorul Bibliei in Limba Romana

Sa ne cunoastem inaintasii

credintei noastre –

Dumitru Cornilescu

Autobiografia lui Dumitru Cornilescu este o lucrare extraordinara dar foarte putin cunoscuta de credinciosi. In timp frecventa seminarul a primit de la directorul seminarului o lista mare de carti religioase din strainatate. A ramas uimit, zice el, de aceste multe carti crestine pentru ca in tara erau foarte putine pe vremea aceea. Dupa citirea acestor carti a inteles ca ceea ce citea nu se potrivea cu ceea ce invata el la seminar ca de fapt exista o viata crestina deosebita fata de religia din Romania. A descoperit ca aceste carti se refereau tot timpul la Biblie si ca fiecare trebuie sa aiba o Biblie. A inceput sa citeasca Biblia care era pe atunci in Limba Romana, dar nu intelegea nimic din ea pentru ca era o traducere foarte proasta. Citind o Biblie dintr-o limba straina lui i-a placut mult si a inteles ce scria in ea. Asa s-a hotarat sa traduca  Biblia in Limba Romana pentru ca isi zicea el, daca e ca poporul romanesc sa devina crestin prin cunoasterea Bibliei atunci e nevoie de o traducere pe care ei sa o inteleaga. In timp ce lucra la traducerea Bibliei, el a inteles tot mai mult voia lui Dumnezeu si mantuirea in Isus Christos. Nefiind sigur ca a inteles  mesajul Evangheliei, Cornilescu s-a rugat lui Dumnezeu ca sa mai intoarca si pe altcineva la Domnul care sa fie pentru el o confirmare ca a inteles corect mesajul Bibliei. La scurt timp dupa ce s-a rugat, vine la ei doi soldati care se pregateau ca in curand sa mearga la razboi. Dupa ce le vorbeste acestor doi soldati din Biblie, ei l-au primit pe Christos ca Mintuitor iar apoi incepe sa tina evanghelizari in mijlocul soldatilor cu programe de studiu al Cuvantului lui Dumnezeu pe care le tineau in fiecare duminica de la doua dupa amiaza pana tarziu la noua seara. Petreceau sapte ore impreuna vorbind si invatand despre Mantuitorul si erau plini de bucuria mantuirii.

Cititi in continuare aceasta autobiogafie in care veti gasi detalii amanuntite din viata acestui mare om al lui Dumnezeu nascut in poporul roman pe care Dumnezeu l-a folosit ca sa traduca prima  translatie a Bibliei in Limba Romana si care a avut o mare influenta in viata de traire a poporului roman. Photo credit Wikipedia – Pagina de titlu a Bibliei Cornilescu 1921

La sfirsitul articolului puteti viziona Simpozionul Dumitru Cornilescu cu Dr.Prof. Iosif Ton, Daniel Cuculea, Timotei Mitrofan, si Petru Hututui.

Spre traducerea Bibliei

de Dumitru Cornilescu

Eram la seminar şi învăţam pentru a deveni preot. Nu ştiam ce înseamnă să ai un Mântuitor personal. Dintr-o pornire lăuntrică îl iubeam fără să-L cunosc. Câteodată mă gândeam la viitoarea mea slujbă, dar nu puteam vedea cum va fi. într-o zi am primit de la directorul seminarului un catalog cu foarte multe cărţi religioase din străinătate. Am rămas uimit când am văzut atât de multe cărţi creştine, întrucât pe vremea aceea, la noi în ţară, erau foarte puţine.

Am început să comand aceste cărţi şi să le ci­tesc. Pe când le citeam, am aflat că toate vorbeau despre o viaţă creştină deosebită, cu totul diferită de viaţa religioasă de la noi. Ideea unei astfel de vieţi mă înflăcăra din ce în ce mai mult şi îmi ziceam mereu: „Asta are să fie slujba mea când mă voi face preot: să fac cunoscut poporului nostru această viaţă”. Dar cum?

Nu m-am mulţumit să aştept până mă fac preot. Am început încă din seminar să traduc câteva capitole din aceste cărţi; uneori chiar cărţi întregi, şi să le trimit spre publicare aproape la toate revistele religioase din ţară. Mă aşteptam să văd viaţa despre care îmi vorbeau ele. Dar viaţa nu venea.

Când eram la Universitate, din economiile mele şi banii pe care-i primeam ca pedagog la seminar şi cântăreţ la biserică, am început să tipăresc câteva din aceste capitole si chiar cărţi si tractate, şi să le împart prin ţară. Dar cu toată această lucrare, viaţa pe care o aşteptam nu venea.

Mă miram si ziceam: „Ciudat lucru! Sunt aceleaşi cărţi, aceleaşi gânduri: de ce nu vine aceeaşi viaţă despre care vorbesc ele?” Am în­ceput să mă gândesc mai temeinic şi să citesc cărţile cu mai multă atenţie. Cu prilejul acesta, am băgat de seamă că toate cărţile vorbeau de o singură carte: Biblia, în ele se spune că fiecare trebuie să aibă Biblia, s-o citească zilnic şi s-o trăiască. „Hm, îmi ziceam eu, iată un lucru pe care nici eu nu-l fac. Asta trebuie să fie pricina pentru care viaţa zăboveşte să vină”. Am început să citesc Biblia în fiecare zi dar – după câteva zile – Biblia nu-mi mai plăcea. Aveam înaintea mea o traducere aşa de proastă că n-o puteam înţelege. Mă miram cum de putea cineva să laude Biblia aşa de mult, când eu nu găseam nimic demn de laudă în ea. Dar când am început s-o ci­tesc într-o altă limbă, am înţeles-o şi mi-a plăcut.

,,Hei, mi-am zis eu, dacă e ca poporul nostru să capete viaţa creştină prin Biblie, trebuie să aibă o traducere pe care s-o înţeleagă. Dacă eu nu înţeleg traducerea de faţă, cum vor putea s-o înţeleagă ei?!”

Biblia din anul 1866

Atunci am început să mă gândesc să fac o altă traducere. Am început să traduc Evanghelia după Matei pentru mine. Dar greutatea era cu ce să o tipăreşti? Nu puteam să mă gândesc să tipăresc Biblia cu economiile mele, fiindcă era prea mare, în acelaşi timp, tipăream mereu cărţi mai mici, apoi am tipărit un calendar cu gânduri creş­tine pentru fiecare zi. Cineva a trimis acest calen­dar doamnei C., care era la Geneva. Era ceva nou la noi în ţară. Dânsa mi-a scris apoi cu privire la el. Când a venit în ţară, m-a rugat să vin s-o văd. Am vorbit despre lucrarea mea, i-am spus că mă gândesc să fac o nouă traducere a Bibliei: „Tocmai acesta este şi gândul meu”, mi-a răspuns dânsa.

Avea o sumă de bani, pe care o consacrase Domnului tocmai pentru acest scop: răspândirea Bibliei în ţară.

Aşa că s-a bucurat când a văzut că eu sunt gata să fac o altă traducere. Acum tiparul era asi­gurat, deci m-am apucat imediat de lucru.

Întoarcerea mea

Pe când lucram la traducerea Noului Tes­tament, a trebuit să caut fiecare cuvânt în greceşte, într-un dicţionar, ca să-i văd înţelesul. Şi pe când făceam lucrul acesta, m-am trezit cu totul cu alte păreri despre lucrurile cele mai obişnuite. De pildă, când am văzut că Biblia vorbeşte aşa de mult despre păcat, m-am gândit că păcatul trebuie să fie ceva grozav înaintea lui Dumnezeu, dacă El vorbeşte atât de mult despre păcat. Negreşit, totdeauna am crezut că păcatul trebuie să fie ceva foarte rău înaintea lui Dum­nezeu, dar dacă m-ar fi întrebat cineva:

– Ce este păcat?
I-aş fi răspuns:

– Dacă omori pe cineva, ai făcut un păcat.

– Cine e un păcătos?

– Ucigaşul e un păcătos si locul lui este la închisoare.

Dar când am citit că „oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecăţii” (Matei 5.22), am rămas uimit, fiindcă ştiam că toţi se mânie în fiecare zi. Dacă ai de a face cu persoane supărăcioase, nu poţi altfel decât să te superi. Şi dacă toţi se supără, nu se poate ca lucrul acesta să fie aşa de grav. N-am putut să pricep versetul acesta şi am trecut mai departe. Când am ajuns la versetul din epistola către Romani, care spune că: „Toţi au păcătuit”, nu am putut fi de acord cu el, fiindcă ziceam: „Eu cunosc foarte multe persoane care n-au omorât niciodată pe nimeni şi nu sunt în închisoare. Nu pot pricepe de ce spune Biblia că toţi au păcătuit. Dacă nu cunosc pe alţii, măcar mă cunosc pe mine însumi. Eu n-am omorât pe nimeni, n-am fost în închisoare, aşa că nu pot spune că sunt un păcătos”. N-am putut înţelege nici versetul acesta, l-am lăsat şi am trecut mai departe.

Când am ajuns la celălalt verset: ,Nu este nici un om neprihănit. Nu este nici un om care să facă binele…” m-am înfuriat puţin pe locul acesta., Asta n-o pot crede”, mi-am zis eu. „Fiindcă eu cunosc multe persoane care au făcut multe lucruri bune. Şi dacă nu cunosc pe alţii, mă cunosc pe mine. Am făcut o mulţime de lucruri bune, împărţind broşuri, dând ceva bani pentru Dumnezeu şi aşa mai departe. Şi acum ce fac? Fac o foarte frumoasă lucrare: traduc Biblia în limba poporului meu. Dar atunci de ce spune Biblia că «nu e niciunul care face binele», când eu văd că este cel puţin unul… sunt eu însumi.” N-am putut pricepe şi am mers mai departe. Când am venit la un alt verset din epistola către Romani, care spune că: „Plata păcatului este moartea”, am zâmbit şi am zis: „E cu putinţă să crezi asemenea lucruri, fiindcă toată lumea moare: fie buni, fie răi. Ce fel de plată a păcatului e aceea dacă fiecare o capătă?” Aşa că nici asta n-am înţeles-o şi am mers mai departe.

Când am ajuns la versetul din Apocalipsa 20.14 care vorbeşte despre a „doua moarte”, adică iazul de foc, mi-am zis: .Asta-i moartea ca plată a păcatului. Dar asta-i ceva groaznic. Aş vrea să ştiu cine e acolo în iazul de foc”. Si, când am văzut că în iazul cu foc sunt ucigaşii (Apocalipsa 20.8), mi-am zis: „Foarte bine, ucigaşii trebuie să fie acolo, pentru că sunt mai păcătoşi”. Apoi am cercetat mai îndeaproape tot versetul ca să văd cine mai e acolo. Si, spre marea mea uimire,, am descoperit că acolo sunt şi mincinoşii.

„Cum” mi-am zis eu, e minciuna un păcat aşa de mare ca să fie pedepsită cu aceeaşi pe­deapsă ca uciderea? Doar orice om spune min­ciuni în fiecare zi. Si nu numai una, ci multe si de felurite soiuri: minciuni de afaceri, minciuni de nevoie, minciuni de linguşire, minciuni de politeţe, etc. Şi dacă e aşa, mi-aduc aminte că şi eu am spus o mulţime de minciuni în viaţa mea. De pildă, când eşti acasă şi vine cineva pe la tine şi tu nu vrei să te vadă, spui că nu eşti acasă. Asta înseamnă o minciună.” Aşa că acum m-am încredinţat de-a-binelea că eram un păcătos. Dar nu numai un păcătos, ci un păcătos osândit, care mergea spre iazul cu foc. Atunci a început să-mi fie frică si îmi ziceam mereu: „Nu vreau să mă duc acolo în ruptul capului”.

Nu cunoşteam însă calea mântuirii. Nu ştiam ce să fac ca să nu merg în iazul cu foc. Am cer­cetat mai departe. Când am ajuns la versetul acela din epistola către Romani, care spune că: „toţi sunt socotiţi neprihăniţi fără plată”, am zâmbit şi am zis: „Ce ciudat! Cartea asta e plină de lucruri care se bat cap în cap. Până acum am văzut că toţi sunt păcătoşi, osândiţi să meargă în foc şi acum deodată iată-i pe toţi «socotiţi neprihăniţi fără plată». Care e deosebirea?” Şi, citind mai cu luare aminte versetul acesta, am văzut că era şi e o deosebire.

Da, „socotiţi neprihăniţi fără plată”, dar prin credinţa în sângele lui Isus

click sa citesti cartea

Hristos, pe care Dumnezeu L-a dat ca jertfă de ispăşire pentru păcate. „A”, mi-am zis, „Domnul Isus a murit pentru păcate. E adevărat?” învăţasem la şcoală că el a murit pentru păcatele întregii lumi (l Ioan 2.2). Dar la ce-mi foloseşte mie lucrul acesta, când eu sunt un păcătos şi păcatele mele nu sunt iertate? Dar, dacă a murit pentru păcatele întregii lumi”, mi-am zis eu, „a murit pentru păcatele mele, fiindcă şi eu sunt unul din lume”. Oricum ar fi, văd din cartea aceasta că este o iertare a păcatelor, că Domnul Hristos a murit şi pentru mine, deci iertarea aceasta e şi pentru păcatele mele. Slavă Domnului! Dacă voi zice lui Dum­nezeu: „Doamne, eu nu cunosc decât cartea aceasta. Tu ai zis că e Cuvântul Tău. Eu am citit în ea că Domnul Hristos a murit pentru mine, am luat iertarea pentru mine. Dacă mă vei osândi, nu-i vina mea, fiindcă am crezut ce spune Cu­vântul Tău.” Şi aşa am luat pentru mine iertarea păcatelor.

Acesta a fost cel dintâi pas. Al doilea pas a fost când am descoperit că n-aveam un Mântuitor mort, ci un Mântuitor viu, cu care puteam intra • în legătură. El a murit pentru păcatele noastre, dar a şi înviat ca să ne facă neprihăniţi. Si acum e un Mântuitor viu. ,,Bun”, mi-am zis, „tocmai asta e ce-mi trebuia, îmi place să am o persoană vie, căreia să-i pot vorbi”. Dar cea mai mare bu­curie a mea a fost când am descoperit că El este nu numai un Prieten viu, căruia îi pot vorbi, ci că în Mântuitorul cel viu am puterea să birui păcatul, pentru că El a frânt puterea vrăjmaşului prin învierea Lui. Dacă lucrul acesta e adevărat, vreau să-l iau pentru mine însumi, fiindcă nu mai vreau să trăiesc în păcatul care a omorât pe Mântuitorul meu.

Eu îmi închipuiam că păcatul face parte din firea noastră, că nu puteam altfel, că trebuie să păcătuim. Ce bucuros am fost când am descope­rit că există o astfel de putere care biruie păcatul. Astfel L-am luat ca Mântuitor viu al meu. Cel din urmă pas a fost când am descoperit că El e şi Domn. Domn înseamnă stăpân. El e stăpân, iar noi suntem robi. Noi nu mai suntem ai noş­tri, ci suntem ai Lui cu tot ce avem şi cu tot ce suntem. Când am văzut că apostolul Pavel era un rob al lui Isus Hristos, am zis: „dacă aposto­lul Pavel era un rob, cu atât mai mult trebuie să fiu eu rob.” Si aşa L-am luat ca Domn si Stăpân al meu, care n-are decât să poruncească, iar eu să ascult. Şi ce Domn si Stăpân minunat e El, căci te poţi încrede deplin în El.

Aşa m-am întors la Dumnezeu. Acum ştiam că eram născut din nou, un copil al lui Dum­nezeu. Ştiam că de acum trebuia ca toate să se înnoiască în viaţa cea nouă. Şi cel dintâi lucru pe care ar trebui să-l înnoiesc a fost traducerea Bibliei, la care lucram. Căci îmi ziceam: „Tradu­cerea de până acum e făcută de omul cel vechi. Eu sunt un om nou şi trebuie să am o nouă tra­ducere făcută de omul cel nou. Am început tra­ducerea din nou, dar acum nu mai citeam Biblia cu întrebările de mai înainte, când ziceam: Se poate? Să fie adevărat? etc., ci cu alte întrebări, şi anume: Am eu ce spune cartea aceasta? Sunt eu ce spune ea? Dacă nu, de ce nu sunt şi de ce n-am? Dacă da, slavă Domnului!

O întărire şi un început

Acum greutatea era că eram singura persoană care începuse o viaţă nouă în felul acesta. Citisem si alte cărţi care întăreau cele de mai sus. Dar erau… cărţi. Aşa că am început să mă gândesc: „viaţa asta e foarte frumoasă, dar cine ştie dacă nu e numai o închipuire a mea, fiindcă am că­pătat-o numai prin citirea şi cercetarea Bibliei!” Dar acum fiecare verset mi se înfăţişa într-o lumină nouă. Şi versetul acesta din Filipeni 4 mi-a venit în minte: „In orice lucru aduceţi cere­rile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu prin rugăciuni şi cereri”. „Doamne”, am zis eu, „nu pot să spun că sunt un necredincios. Cred orice lucru din Cuvântul Tău, dar nu ştiu dacă sunt pe calea cea bună. însă dacă îmi dai prilej să văd un alt suflet venind la Tine, în acelaşi fel, voi fi deplin încredinţat că sunt pe calea cea bună.”

M-am rugat. După trei luni, m-am pomenit, într-o dimineaţă, cu doi tineri de la Şcoala Militară din Botoşani care m-au întrebat cum pot să fie pregătiţi pentru moarte. „Fiindcă”, ziceau ei, „trebuie să plecăm în curând pe front şi cine ştie dacă nu vom muri! Şi trebuie să spunem adevărul că nu suntem gata de moarte. Dumneavoastră ca preot trebuie să ştiţi cum poate fi cineva pregătit pentru moarte”,,Da”, am zis eu, „bine că aţi venit acum, fiindcă dacă aţi fi venit acum trei luni, n-aş fi putut să vă răspund la această întrebare. Domnul Hristos a murit pentru păcatele voastre şi, dacă luaţi pentru voi acest fapt şi vă daţi viaţa şi inima în mâna Lui, aveţi iertarea păcatelor chiar în această clipă. Iar dacă vă duceţi pe front si muriţi, Mântuitorul vă aş­teaptă să vă primească la El. Dar dacă vă veţi întoarce, veţi avea de făcut ceva pentru el şi anume să spuneţi şi altora cum pot fi pregătiţi pentru moarte”. S-au bucurat de această veste. Au primit-o îndată şi s-au întors la cazarmă, spunând celor­lalţi că sunt mântuiţi şi că păcatele le sunt iertate. Unii i-au luat în râs, alţii doreau să mai audă despre aşa ceva. Duminica următoare, au mai venit cu alţii si le-am spus adevărul si lor. Unii din ei s-au hotărât pentru Domnul şi, după câtăva vreme, era un număr destul de mare de suflete, cu care petreceam fiecare duminică după masă împreună, de la ora două până pe la nouă seara.

Aveam mult timp la dispoziţie, aşa că am simţit nevoia unei schimbări. Fiindcă toţi eram tineri, ne-ar fi plăcut să cântăm, dar nu ştiam ce să cântăm. Cântece din lume nu puteam cânta, iar cântări creştineşti nu aveam nici una. Dar, printre cărţile pe care le comandasem, la început, era şi o carte de cântări. M-am uitat prin ea şi am văzut că erau foarte frumoase Într-adevăr. Păcat că erau în altă limbă, nu în româneşte.

Acum însă obişnuiam să mă duc la Mântui­torul cu toate problemele şi i-am zis: „Mântui­torule, vezi în ce greutate mă aflu. Eu nu sunt un mare muzicant, dar Tu poţi să-mi dai putere să traduc câteva cântări”. M-am rugat astfel mai multă vreme, apoi am încercat, şi, după multă trudă, am tradus o cântare şi apoi altele, în duminica următoare, când au venit tinerii la mine, le-am spus că toate trebuie să se înno­iască în viaţa cea nouă, chiar şi cântarea. Ca urmare, am început să le cânt cântarea pe care o tradusesem. Le-a plăcut foarte mult şi, la ultima strofă, au început toţi să cânte. Am cântat timp de o oră, încât au învăţat cântarea pe dinafară, apoi s-au întors la cazarmă si au cântat-o şi acolo. Mulţi din camarazii lor au început să zică: .Asta-i frumos, aceştia se duc şi petrec cu muzică dumi­nica. Trebuie să ne ducem si noi la petrecere”. Au venit să petreacă şi mulţi dintre ei s-au hotărât pentru Domnul. Aşa a fost începutul.

Câteva fapte izbitoare au făcut să se întindă mişcarea.

Una dintre ele a fost întoarcerea la Dumnezeu a unui necredincios. Era un tânăr cult, dar care nu credea în nimic. Prietenii noştri, la început, doreau să-l facă si pe el să vină să audă Evan­ghelia, dar el nu voia. Unul dintre cei care s-au hotărât pentru Dumnezeu s-a îmbolnăvit. Docto­rul i-a spus să mănânce miere, dar miere nu se găsea în oraş în timpul războiului. El şi-a adus aminte că la mine mâncase miere la ceai. A rugat pe prietenul lui necredincios să vină la mine şi să-i aducă puţină miere. Necredinciosul nu voia să vină, căci zicea: „Omul acela îşi are părerile lui, eu le am pe ale mele, si nu vreau să mă cert cu el”. Dar prietenul lui i-a zis: „Dacă tu n-aduci vorba de credinţă, el nu începe”. „A, dacă e aşa”, a zis el în cele din urmă, „am să mă duc”.

A venit, şi a mai luat un alt prieten cu el. „Fiindcă” zicea el, „cine ştie, poate că ajungem la ceartă din cauza părerilor noastre deosebite si măcar să fim noi doi, iar el unul”. Când au venit, am început să vorbim despre toate: cum e vremea, cum merge războiul, etc., dar nici vorbă despre credinţă. Prietenul lui, care nu ştia nimic despre hotărârea camaradului său, şi-a zis: „Suntem în casa unui preot. Vorbim despre toate, numai despre religie nu. Nu este frumos. Trebuie să vorbim puţin şi despre credinţă, chiar dacă nu credem”. Şi a început să spună că „acum lumea nu mai crede în nimic”. Fără îndoială, m-am folosit de prilejul acesta si am început să vorbesc despre Evanghelie. Necredinciosul s-a supărat foc. A început să-mi spună o mulţime de lucruri neplăcute.

Eu am aşteptat până s-a liniştit şi apoi am început să vorbesc despre Mântuitorul. El a ascultat foarte liniştit şi, la urmă, a zis doar atât: „De ce nu ni se spun astfel de lucruri la şcoală?” „Pentru că”, am zis eu, „n-au trecut prin ele şi nu le au”. Lui îi plăcea să citească. I-am dat o carte şi l-am rugat să vină duminica viitoare şi să-mi spună dacă i-a plăcut.

în duminica viitoare, când a venit, l-am între­bat despre carte. A spus că i-a plăcut foarte mult şi că tot ce a găsit în ea era foarte adevărat. „Dacă e adevărat”, i-am zis eu „trebuie să iei o hotă­râre”. „Am şi luat-o”, a răspuns el. „Ce hotărâre?” l-am întrebat eu nerăbdător. „M-am hotărât pentru Domnul Hristos”. Ce bucurie pe noi, mai ales că el avea oarecare trecere printre tovară­şii lui, ca unul care era citit. El, prin pilda lui, a adus şi pe alţii.

Aveam si un foarte bun muzician, care a pregătit un cor. într-o zi, el era la carceră si citea o carte despre rugăciune. Un prieten al lui l-a văzut si a început să râdă de el. Apoi, a zis:„Dacă este adevărat că prin rugăciune se poate face atât de mult, roagă-te ca diseară pe la ora şase să-mi dea drumul din carceră şi să mă duc la Iaşi. Atunci am să mă întorc si eu la Domnul”. Muzicianul şi-a zis: De ce n-ar putea face Dum­nezeu lucrul acesta? Doar este spre slava lui”. Apoi a zis prietenului său:„Dorinţa ţi se va împlini”. Apoi s-a retras pentru câteva minute, s-a rugat într-un colţ şi a început să citească mai departe.

Spre marea mirare a celorlalţi, pe la şase sea­ra, a venit un soldat si a zis: „L. e liber si are or­din să plece îndată la Iaşi”. Ce răsunet a avut aceas­tă întâmplare în cazarmă! Fiecare a ştiut de ea. Duminica viitoare, si mai mulţi au venit să audă vestea Evangheliei. Aşa a început mişcarea

Lucrul la o şcoala normală

Când s-a terminat războiul, doi dintre cei întorşi la Dumnezeu datorită întâlnirilor noastre duminicale au fost nevoiţi să se ducă la şcoala normală de la B. să-şi finalizeze studiile ca să se facă învăţători. Simţeau că trebuie să facă şi acolo ceva pentru Domnul, dar nu vedeau ce. Nu puteau nici să predice, nici să vorbească prea mult cu colegii lor despre Domnul Isus. Erau într-o mare încurcătură.

Puteau însă să se roage. S-au hotărât să se ducă pe malul râului, în pădure, si să se roage. Au spus Domnului cam aşa: „Doamne, Tu ştii că noi nu putem să predicăm şi nu putem vorbi prea mult colegilor despre Tine. Dar Tu cunoşti sufletele din şcoala aceasta şi nevoia lor de un Mântuitor. Te rugăm să faci pe cei ce sunt fră­mântaţi de gândul mântuirii să vină la adunarea noastră . Noi nu vrem să vorbim nimănui si nu chemăm pe nimeni”. Aşa au şi făcut. După patru zile, a venit la ei un coleg şi le-a zis: „Am băgat de seamă că în fiecare seară voi vă duceţi în pădure. Puteţi să-mi spuneţi şi mie ce faceţi acolo?” Cei doi au rămas cam încurcaţi, dar au spus: „Ce facem noi poate nu ţi-o plăcea”. „Ce anume?” a întrebat el. „Ei, ne rugăm şi noi”. „Tocmai de asta am nevoie şi eu”, a zis el. „Cam bănuiam eu aşa ceva. Vreţi să mă lăsaţi să vin şi eu cu voi?” „Cu siguranţă!” a fost răspunsul celorlalţi. Ce bucurie a fost pe ei când au văzut că rugăciunea lor fusese ascultată aşa de curând. Acesta a fost începutul. Apoi au venit şi alţii, aşa că, după o vreme, erau destul de mulţi cei care se duceau frecvent si se rugau.

Mulţi dintre ei s-au întors la Domnul numai venind la această adunare de rugăciune. Fără îndoială, n-au mai putut rămâne ascunşi acum. Colegii lor au auzit. Unora le-a plăcut, altora nu. Se înţelege, nu prea le plăcea să se lase de păcat. Aşa că a început, ca de obicei, o mică prigonire.

Câţiva colegi neântorşi la Domnul s-au ho­tărât într-o seară să se ducă după ei la aduna­rea de rugăciune si să arunce cu pietre în ei. Credincioşii au auzit, dar au luat hotărârea să se ducă fără teamă, ca de obicei. S-au dus si au început să se roage. Apoi au venit cei neântorşi la Domnul cu pietre în mâini. Cel ce se ruga i-a văzut venind si a început să spună în rugăciunea lui: „Şi acum, Doamne, ai milă de cei ce vin cu gânduri rele împotriva noastră şi atinge-le ini­ma”. Deodată cel care era în fruntea cetei a aruncat şapca şi pietrele jos, şi a îngenuncheat şi el, mişcat de cuvintele rugăciunii pe care o auzise. Toţi ceilalţi au făcut la fel. Astfel i-a izbă­vit Domnul şi au avut o foarte bună adunare de rugăciune în seara aceea. După două luni, au isprăvit şcoala şi a trebuit să plece. S-au despărţit la gară, după o foarte frumoasă adunare de rugă­ciune pe care au avut-o pe marginea râului pe o lună frumoasă, înainte de venirea trenului, trenul care avea să-i împrăştie în lungul si în latul ţării.

Iată încă o întâmplare din viaţa lor. Unul din­tre aceştia, necredinciosul de care am vorbit la început, care era un bun creştin acum, era foarte sărac pentru că războiul abia se terminase, înainte de izbucnirea războiului, unul dintre prietenii lui i-a lăsat ca moştenire, în caz de moarte, un cufăr cu cămăşi pe care le-a dat spre păstrare unui alt prieten care locuia prin apropiere. Proprietarul cămăşilor murise, iar tânărul era acum stăpân pe ele. Gândul la aceste cămăşi a pus aşa de mult stăpânire pe el, încât nu putea să mai vadă sau să se mai gândească la altceva decât la cămăşi. Se gândea bietul om ce bine are să fie când are să pună mâna pe ele! Dar în curând şi-a dat seama că gândul la cămăşi era gata să ia locul Mân­tuitorului. Atunci a luat o hotărâre bărbătească. S-a dus la prietenul lui, a luat cufărul cu toate cămăşile acelea frumoase şi a venit pe marginea râului. A desfăcut cufărul şi a început să arunce în apă toate cămăşile una câte una, numai ca să scape de gândul grozav care pusese stăpânire pe el. „Şi astfel”, zicea el, „am fost slobod. Mi-am căpătat iar pacea tulburată de cămăşi. Era mai bine să fiu slobod şi cu Mântuitorul decât cu cămăşile şi fără Mântuitorul. Din clipa aceea viaţa mea a fost plină de bucurie şi putere. Mai târziu Domnul mi-a dat alte cămăşi în locul celor pe care le pierdusem pentru El”.

Întoarcerea unui preot şi lucrarea Sa

Cam pe vremea aceea a trebuit să mă duc la Bucureşti ca să-mi tipăresc traducerea. Acolo aveam un prieten preot. Era văduv. După moar­tea soţiei sale, îl frământa mult gândul să aducă suflete la Domnul Hristos. Dar nu ştia cum. El auzise despre întoarcerea mea şi despre lucrarea începută. Eram în corespondenţă. I-am scris câte ceva, dar n-a înţeles nimic. Când am venit la Bucureşti, l-am văzut si am început să stăm de vorbă asupra Evangheliei. Nu putea pricepe că el, preot cum se cade şi dintre cei mai buni, era un păcătos si nu putea să creadă că el trebuie să se întoarcă la Dumnezeu: era prea bun pentru aşa ceva! După multă vorbă şi supărare din par­tea lui, a spus că vrea să mă audă predicând în biserica lui şi că, dacă mai multă lume o să se întoarcă la Dumnezeu, „are să vadă”. După ce am predicat de câteva ori, mi-a spus că vrea să înceapă să predice si el, despre „întoarcerea la Dumnezeu”. ,Bun”, i-am răspuns eu, „dar tre­buie să fii întâi tu întors la Domnul”. „N-are a face”, a zis el, „am să predic altora”. A început să predice.

Într-o duminică, pe când predica şi zugrăvea grozăvia păcatului, a sfârşit prin a vedea grozăvia propriului său păcat si s-a întors la Dumnezeu prin propria sa predică, în timp ce căuta să în­toarcă pe alţii la Dumnezeu. De atunci a început să predice prin puterea Duhului lui Dumnezeu. Venea lume din toate părţile. Biserica era plină, dar nu se vedea nici un rod. „Ce va să zică asta?” mă întreba el într-o zi. „Sunt întors la Dumnezeu, predic Evanghelia, dar nimeni nu se întoarce la Dumnezeu”. Eu i-am zis: „Vezi că unii din ascul­tători sunt foarte atenţi la predică. Cheamă pe câţiva dintre ei la tine acasă marţi seara să vor­bim cu ei despre sufletul lor”.

Pentru prima dată ne-am adunat cinci per­soane. După ce am vorbit mai mult asupra Evan­gheliei, urmarea a fost lămurirea unui suflet. Acesta a fost începutul. Apoi au venit alţii şi, în curând, odăiţa preotului a fost plină. La început lucram numai pentru bărbaţi. Pe femei nu le lă­sam să vină. Ele auzeau însă acasă de la bărbaţii lor şi ne-au cerut voie să vină şi ele. Le-am spus să mai aştepte. Au aşteptat, până când într-o seară au venit acolo fără să ne mai ceară voie. Aşa că a trebuit să le vestim Evanghelia şi lor. Dar, în curând, odaia devenise neîncăpătoare şi a trebuit să luăm sala unei şcoli. Acolo predicam amân­doi, o dată pe săptămână, si venea multă lume să asculte Evanghelia. Mulţi s-au întors pe atunci la Dumnezeu.

În acelaşi timp mi-am tipărit traducerea Bi­bliei, apoi mai multe tractate şi cărţi pentru înaintarea în viaţa creştină, precum si publicaţia „Adevărul Creştin” pentru evanghelizare. Mulţi şi-au pus pentru prima oară întrebarea dacă sunt sau nu mântuiţi, si unii dintre ei s-au întors la Dumnezeu prin citirea tractatelor, cărţilor sau a publicaţiei.

Se înţelege că o asemenea lucrare hotărâtă după Evanghelie nu putea să fie lăsată în pace de marele vrăjmaş al sufletelor: Satana. El nu poate fi mulţumit şi nici n-a fost. Ba încă a fost foarte furios şi a stârnit o mare împotrivire. Dom­nul a biruit, măcar că prietenul meu a fost dat afară.

Mulţi dintre cei întorşi la Dumnezeu au fost o dovadă minunată despre lucrarea Duhului în sufletele lor. Unii din ei au învăţat carte numai ca să poată citi Noul Testament.

Iată acum si o pildă despre felul cum lucra Duhul în suflete. Noi obişnuiam să învăţăm pe cei întorşi la Domnul că, îndată ce s-au hotărât pentru Hristos, Satana are să vină să-i încerce din nou, fiindcă nu-i place niciodată să urmăm pe Mântuitorul. „Când faci ceva care ţine de omul cel vechi”, ziceam noi, „Satana se bucură, dar Mântuitorul e foarte trist”. O femeie întoarsă la Domnul a luat aceste cuvinte pentru ea. într-o zi, pe când mătura casa si voia să pună nişte perdele, iată că ele au căzut, înainte de întoar­cerea ei, femeia se supăra foc când i se întâmpla aşa ceva şi drăcuia şi blestema. Acum însă şi-a adus minte că „lucrurile vechi au trecut” şi că era „o făptură nouă în Hristos”. S-a uitat împrejur şi, ca şi când Satana ar fi fost de faţă şi l-ar fi văzut, i-a zis: „Nu zic, mă, nu zic! Degeaba vrei să mă faci să zic vorbe rele”. Apoi a încercat din nou să pună perdele. Dar iar au căzut. Atunci iar s-a întors într-o parte şi a zis:,,Nu zic, mă, nu zic! Să faci tu ce ai vrea, nu zic!” Iar a încercat să pu­nă perdele. Dar înainte de a încerca, s-a uitat la Domnul şi a zis în inima ei: „Acum, Doamne, e rândul Tău! El a încercat de două ori! Ajută-mi Tu”. Şi când a încercat din nou, perdelele nu au mai căzut, iar femeia a lăudat pe Domnul pentru biruinţa câştigată.

Şi câte astfel de pilde s-ar putea înşira!

Cuvântul într-o şcoală de fete

Voi încheia cu o frumoasă dovadă despre puterea Cuvântului lui Dumnezeu. Am fost rugat să dau lecţii de religie într-o şcoală, unde erau mai multe fete de la ţară. La început, nu voiam, fiindcă mă temeam să nu-mi pierd vremea vorbindu-le. Mai pe urmă, am acceptat, în pri­mele luni, a fost extrem de greu. Bietele fete n-aveau nici o idee de Cuvântul lui Dumnezeu şi erau pline de credinţe deşarte. Am dat fiecăreia un Nou Testament şi le-am rugat să citească în fiecare zi. Apoi am început să citesc si eu cu ele, căutând să le lămuresc un verset pe săptămâ­nă prin întrebări si răspunsuri. Se înţelege că, în toate aceste lecţii, căutam să le pun înainte cât se poate de lămurit calea mântuirii. După câte­va luni, totul părea în zadar. Dar, la urmă, a în­ceput să se vadă ceva rod şi multe din ele s-au hotărât pentru Isus. Clipele cele mai frumoase au fost la examenul de la sfârşitul anului. Nu-mi plăcea să fac un examen, dar regula şcolii îl cerea. Trebuia ca ele să înveţe în fiecare săptămână versetul pe care li-1 lămuream când făceam lec­ţia. Aşa că acum ştiau multe versete pe dinafară. Pentru examen, le-am spus să pregătească fiecare câte un verset, ca apoi să văd ce au înţeles din el. în ziua examenului, am rămas mirat, cât de mult ştiau aceste fete simple despre calea mân­tuirii. De pildă una din ele mi-a spus versetul 28 din Matei 11: „ Veniţi la Mine toţi cei trudiţi si împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.” „Ce înseamnă asta?” am întrebat-o eu. „Ce înseamnă Veniţi la Mine? „Ei”, a răspuns ea, „înseamnă ce spune. Dumneavoastră staţi acolo şi eu aici. Dacă îmi spuneţi să vin la dumneavoastră, por­nesc îndată si vin la dumneavoastră”. „Bine dar cum poţi să vii la Domnul Isus în felul acesta?” „La fel, Domnul Isus este aici, chiar dacă nu-L vedem cu ochii trupului. Aşa că n-avem nevoie să mergem cu picioarele ca să venim la El. fiindcă El este aici. Doar îi pot spune că vin la El acum”. „Dar ce înseamnă să fii împovărat?” „Vedeţi dumneavoastră, noi de multe ori lucrăm din greu aici. Şi câteodată avem de purtat lucruri cam grele. Am vrea aşa de mult atunci să ne odihnim puţin. La fel e si cu păcatele. Noi suntem împovăraţi din pricina păcatului. Vina păcatului e foarte grea. Aşa că, venind la Isus cu păcatele noastre, El ne iartă şi ne dă odihnă”. „Dar tu ai venit la Isus?” „Da!” „Când şi cum?” „în cutare zi, când vorbeaţi despre versetul acesta, eu am făcut întocmai ce ne-aţi spus. Am văzut că eram vinovată din pricina păcatului. Şi am zis Dom­nului: «Acum, Doamne, sunt împovărată. Vin la Tine şi Te rog să-mi ierţi păcatele». Şi El mi le-a iertat”. „De unde ştii?” „Aşa a spus El”. „A fost vreo schimbare în viaţa ta de atunci?”, Da. înainte spuneam minciuni, dar acum nu mai mint, înainte mă mâniam, acum nu mă mai supăr, etc.” „Cum poţi să faci aşa ceva?” „Cer putere de la Domnul. El mi-o dă, eu o iau şi aşa birui”. „Adevărat?”, am întrebat eu pe directoare, care era de faţă la examen.„Da, da”, a răspuns dânsa, cu lacrimi în ochi. „Eu am băgat de seamă că de la o vreme fetele mele erau cu totul schimbate, dar n-am ştiut până azi că această schimbare s-a făcut prin lecţia de religie”.

Ce bucurie a fost când am văzut că 20 de fete din 30 câte erau în clasă erau hotărâte pentru Domnul Hristos. Într-adevăr, Evanghelia este vestită săracilor” şi e o „putere a lui Dumnezeu pentru oricine crede”.

* * *

Mă opresc aici. Cred că am scris destul ca să arăt că Domnul e acelaşi şi puterea Duhului este aceeaşi azi ca si în paginile Noului Testament. Lăudat să fie Numele Lui în veci! S ă ne încredem tot mai mult în El. El este vrednic de încredere.

Şi acum, dragul meu cititor, te întreb: ce ţi-au spus şi ce ţi-au adus ţie aceste rânduri? Dacă eşti întors la Dumnezeu, hotărât că vei fi îmbărbă­tat văzând cât de minunat lucrează Domnul. Şi nu mă îndoiesc că te vei ruga pentru această lucrare începută de El.

Dar dacă nu eşti mântuit, de ce n-ai vrea să fii tu mântuit acum, prietene dragă, după citirea acestor rânduri? Mântuitorul e acelaşi şi tu ai nevoie de El, cum am avut şi eu. El te iubeşte şi te aşteaptă să vii la El. Vrei tu să-L primeşti acum si aici? Să facă Domnul ca acesta să fie rodul citirii acestei „istorii adevărate”!

Mai jos, vizionati Simpozionul de Vineri, 7 septembrie 2007:

Editie Speciala, Pastor Dan Duca (Moderator) si Invitati:

Dr. Prof. Iosif Ton, Daniel Cuculea, Timotei Mitrofan, Petru Hututui la Centru Crestin Oradea-

Traducatorul Bibliei DUMITRU CORNILESCU Un Luther al Romaniei de Ziua Reformarii 31 Octombrie 1517

Dumitru Cornilescu grave Photo Laurentiu Balcan

Photo credit Laurentiu Balcan Dumitru Cornilescu mormant in Montreux, Elvetia

Dumitru Cornilescu (n. 4 aprilie 1891, comuna Slașoma, județul Mehedinți – d. 1975, Elveția)

Dumitru Cornilescu, traducatorul Bibliei in Limba Romana este considerat ca fiind un Luther al Romaniei. Odata cu traducerea si tiparirea Bibliei in Limba Romana in anul 1921 de catre Cornilescu, poporul roman a avut pentru prima data accesul la citirea Bibliei si de atunci incolo fiecare putea sa aiba Biblia in posesia lor. Lui ii datoram faptul ca multi oameni au auzit si citit Cuvantul lui Dumnezeu si au primit Mantuirea prin Isus Christos.

In continuare veti afla scrieri despre acest om al lui Dumnezeu, care s-a intors la credinta in Isus Christos in timp ce traducea Biblia dintr-o alta limba, pentru folosul poporului roman. A.C.


Simpozionul – Dumitru Cornilescu

Editie Speciala, Pastor Dan Duca (Moderator) si Invitati:

Dr. Prof. Iosif Ton, Daniel Cuculea, Timotei Mitrofan, Petru Hututui la Centrul Crestin Oradea.

Urmatoarele informatii sunt de la Wikipedia:

Noul Testament 1920

Pagina de titlu a NT Cornilescu 1920. Exemplarul se găsește în biblioteca Facultății de Teologie Ortodoxă din București.

Cornilescu a tradus mai întâi Noul Testament, care a văzut lumina tiparului în 1920. O primă informație despre tipărirea acestei ediții se află într-o scrisoare din 14 mai 1920, trimisă de John Howard Adeney (capelan anglican la București) către Robert Kilgour, unul dintre editorii Societății Biblice Britanice: „Cornilescu, ajutat de niște prieteni din Elveția ai dlui Broadbent (Dl. Berney) va începe săptămâna viitoare tipărirea unei prime ediții a NT tradus de el.” Vestea tipăririi acestei versiuni era anunțată în Noua Revistă Bisericească, iunie-iulie 1920, p. 55: „în curând va ieși de sub tipar Noul Testament tradus de D. Cornilescu”. Ulterior, arhimandritul Iuliu Scriban avea să scrie: „În cursul lui 1920, d. Cornilescu, cu ajutorul principesei Calimaki, a izbutit să-și tipărească traducerea lui cuprinzând Noul Testament și Psalmii.”

În prima sa ediție a NT, Cornilescu a folosit din belșug parafraze, recurgând adesea la soluțiile de traducere adoptate de traducătorul elvețian Louis Segond. Influența versiunii Segond asupra versiunii Cornilescu a fost semnalată de către Gala Galaction la scurtă vreme după publicarea NT din 1920, într-un articol publicat pe 21 iulie 1920, în Luptătorul. Între altele, Galaction scria următoarele:

„De subt teascurile tipografiei Gutenberg a apărut zilele acestea Noul Testament al Domnului nostru Iisus Hristos. tradus de D. Cornilescu, Stăncești-Botoșani. E o carte de 467 de pagini, tipărită cu îngrijire, pe două coloane, cu hârtie destul de bună, și care, după cât aud, a costat în aceste vremuri grele, o avere întreagă. Este o adevărată surprindere acest eveniment tipografic! (…) Autorul acestei noi traduceri a Noului Testament, este – din capul locului – vrednic de toate laudele și de toate încurajările. (…) Traducătorul merită să fie lăudat pentru lucrul cu care ni se înfățișează. Nu-l cunosc nici personal, nici impersonal. Se zice că e față bisericească și anume preot călugăr. A mai apărut de câte ori, în câmpul literaturei bisericești, cu mici publicații pioase, dintre cari în acest moment, nu-mi aduc aminte de nici una.”

Biblia 1921

Pagina de titlu a Bibliei Cornilescu 1921

Cu privire la versiunile Cornilescu (și îndeosebi la Biblia 1921) s-a afirmat uneori că ea a fost tipărită „sub autoritatea Bisericii Ortodoxe Române” și că „inițial traducerea lui Dumitru Cornilescu s-a publicat cu aprobarea autorităților eclesiale ortodoxe.” Într-un comunicat dat publicității în aprilie 2012, cu ocazia distriburii Bibliei Cornilescu (ediția GBV) împreună cu ziarul Adevăru, Ioan Enescu, directorul editurii Orizonturi, afirma următoarele: „Subliniem în mod deosebit că traducerea preotului Dumitru Cornilescu a fost acceptată de Biserica Ortodoxă Română, apărând cu binecuvântarea Patriarhului României. Ar fi acceptat oare Patriarhul României să binecuvânteze o Biblie neoprotestantă?! Biserica Ortodoxă Română nu și-ar fi putut însuși, în niciun caz, o versiune neoprotestantă așa cum se apreciază în comunicatul Patriarhiei. Faptul că, ulterior, Biserica nu a mai agreat traducerea preotului Cornilescu nu a fost generat de vreun viciu al traducerii, ci de neînțelegerile dintre Patriarhia Română și persoana traducătorului. O versiune ortodoxă nu putea deveni brusc o versiune neoprotestantă.” Afirmația este eronată, după cum indică pagina de titlu a acestei versiuni. Contrar celor afirmate de Ioan Enescu, ea nu s-a bucurat niciodată de aprobarea oficială a Sf. Sinod al BOR, a cărei ultimă ediție (înainte de Cornilescu) a fost publicată în 1914, următoarea versiune ortodoxă oficială fiind publicată abia în 1936.

Potrivit unei scrisori (27 nov. 1920) trimise Societății Biblice Britanice de către J. W. Wiles de la Belgrad, textul VT tradus de Cornilescu era deja gata, iar traducătorul aștepta cu nerăbdare ca Societatea să-i trimită hârtia necesară tipăririi întregii Biblii.

Nu există informații despre data precisă la care s-a încheiat tipărirea Bibliei 1921, dar ea trebuie să fi avut loc în prima parte a anului, dat fiind că într-o scrisoare din 22 august 1921, Robert Kilgour îi comunica lui John Howard Adeney (capelan anglican din București) că Societatea Biblică are deja un exemplar în bibliotecă și că ar mai fi nevoie de încă trei.

Biblia Cornilescu 1921 reia fără modificări textul NT 1920. Analiza comparată a Bibliei Cornilescu 1921 și a versiunii Segond confirmă parțial afirmațiile lui Galaction, dar, conform unui studiu detaliat dedicat acestei chestiuni, „Influența mare exercitată de versiunea Segond nu trebuie să ne facă să credem că traducătorul român a copiat în mod servil traducerea biblistului elvețian. Există suficiente versete care arată că versiunea Cornilescu 1921 diferă de cea a lui Segond”.

Biblia 1924

Pagina de tilu a Bibliei Cornilescu 1924

Deși în mod curent se afirmă că ediția revizuită de Cornilescu a fost publicată în 1923, scrisorile privitoare la Biblia Cornilescu din arhiva Societății Biblice Britanice arată fără dubii că ea a ieșit de sub tipar în septembrie 1924.

Această ediție, tipărită pe hârtie de India, s-a remarcat prin calitatea tipăriturii și a legării. Totuși, faptul că traducătorul nu a putut supraveghea direct tipărirea ei a dus la apariția unor greșeli de tipar (încălecarea unor rânduri la Evrei 1:10).

În primii câțiva ani care s-au scurs de la publicarea ei, Biblia 1924 s-a vândut în tiraje uriașe pentru vremea respectivă, devenind un adevărat best-seller. J. W. Wiles, reprezentantul Societății Biblice Britanice pentru țările din Balcani, raporta în februarie 1928 următoarele date cu privire la Biblia Cornilescu: „Am lăsat în urmă numere ca 5.000 pe an, ca de exemplu în 1920, și am urcat la 85.000, 95.000 și aproape 100.000 de exemplare pe an.” Statisticile se referă, desigur, nu doar la Biblie, ci și la Noul Testament, care fusese tipărit în ediție de buzunar.

Biblia 1931 – Pagina de titlu a Bibliei Cornilescu 1931

Critici aduse versiunii Cornilescu 1924

Ediția Cornilescu 1924 a fost întâmpinată cu suspiciune de către unii reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe Române. La începutul anilor ’30, succesul ei uriaș a făcut ca autoritățile religioase să încerce să oprească difuzarea ei în mediul rural. În acest scop, s-au făcut demersuri pe lângă ministrul de interne (G. Mironescu), al cărui ordin (22 martie 1933) interzicea distribuirea Bibliei Cornilescu 1924 în satele și comunele României.

Pentru a debloca situația, Societatea Biblică Britanică, sub a cărei siglă fusese publicată această versiune, l-a trimis pe J. W. Wiles, reprezentantul ei de la Belgrad, să ceară o audiență lui Nicolae Titulescu. Acesta l-a informat pe reprezentantul Societății Biblice Britanice că între motivele pentru care Biblia Cornilescu nu este agreată este faptul că în Iacov 5,14 termenul grecesc presbyteroi a fost tradus prin „prezbiteri” și nu „preoți”, cum ar fi preferat ierarhia ortodoxă. Wiles a explicat că nici versiunile sinodale rusești ale Bibliei nu folosesc termenul „preoți”, ci tot „prezbiteri”. În urma acestei întrevederi, ordinul a fost revocat.

  • Evrei 7:24 – aparabatos

O acuzație care a fost adusă mai recent versiunii Cornilescu privește traducerea versetului din Evrei 7:24. Bogdan Mateciuc, evanghelic convertit la ortodoxie, scrie pe site-ul lui: „La Evrei 7:24, în Biblia ortodoxă (traducerea ÎPS Bartolomeu Anania) se poate citi: «dar Iisus are o preoție netrecătoare prin aceea că El rămâne în veac», pe când în traducerea Cornilescu scrie «Dar El, fiindcă rămâne în veac, are o preoție, care nu poate trece de la unul la altul». Citatul este folosit de protestanți pentru a justifica necredința lor față de succesiunea apostolică.” Acuzația de mai sus este nefondată, deoarece, așa cum dovedește un studiu dedicat versiunii Cornilescu, soluția de traducere folosită de fostul ieromonah se regăsește și în câteva versiuni ortodoxe ale Bibliei: Galaction 1938, NT sinodal 1951 și Biblia sinodală 1968. În realitate, Cornilescu a recurs la această soluție de traducere fiindcă ea fusese propusă deja de Louis Segond și de lexicograful american Joseph Thayer în dicționarul său grecesc, folosit de Cornilescu în procesul traducerii.

  • Apocalipsa 20 – mia de ani

Bogdan Mateciuc afirmă că „în cartea Apocalipsei, capitolul 20, Cornilescu traduce din Biblia engleză, nu din originalul grecesc. În timp ce în original se vorbește despre ‘mii de ani’, Cornilescu traduce ‘o mie de ani’, aliniindu-se astfel ereziei neoprotestante a ‘împărăției de o mie de ani’. Dacă el ar fi fost, așa cum încearcă să-l prezinte neoprotestanții, un erudit în limbile ebraică și greacă, în mod evident ar fi văzut și înțeles originalul grecesc!” Deși începând cu NT 1979 echivalarea secvenței grecești ta hilia ete (τὰ χίλια ἔτη) s-a făcut în edițiile ortodoxe (inclusiv în Biblia Anania) prin expresia „mii de ani”, această traducere este eronată, după cum arată un studiu academic extins asupra acestei probleme. Cu referire la această expresie din Apocalipsa 20, cunoscutul patrolog C. Bădiliță scria următoarele: „Fără a intra în polemici inutile, ta chilia înseamnă, în limba greacă adevărată, nu aceea inventată de B. Anania, ‘o mie’, nu ‘mii’ (la plural).”

Photo Credit Wikipedia Fila din Editia 1921

  1. Cum m-am intors la Dumnezeu, marturie scrisa de Dumitru Cornilescu (traducatorul Bibliei in Limba Romana)
  2. Din viata si lucrarea lui Teodor Popescu (Crestin dupa Evanghelie si prietenul lui Dumitru Cornilescu)
  3. Dumitru Cornilescu predica audio din Monte Carlo, 1970-75 (si o scurta biografie a translatorului de Biblie)
  4. Cartea online (mai jos-click pe capitol sa citesti)

Ia ) Primii pasi
I b) O descoperire cruciala
I c) Scurta retrospectiva istorica
I d) Traducerea Bibliei
I e) Tiparirea Bibliei
II a) Incepe sa se lumineze de ziua!
II b) Intoarcerea la Dumnezeu
II c) O intarire si un inceput
II d) Cuibul cu barza
II e) Marea confirmare
II f) Adevarul se raspandeste
II g) Impotriviri
III a) Peregrinari
III b) Ländly
III c) In doi
III d) Pe cont propriu
IV a) Privind inapoi spre tara lui
IV b) O alta usa deschisa: America
IV c) Din nou acasa… la lucru
IV d) Recunostiinta
V a) O viata sfanta
V b) O cale de urmat

Reformation Day October 31, 1517: The Bible and Martin Luther

English Bible History

Martin Luther

Martin Luther had a small head-start on Tyndale, as Luther declared his intolerance for the Roman Church’s corruption on Halloween in 1517, by nailing his 95 Theses of Contention to the Wittenberg Church door. Luther, who would be exiled in the months following the Diet of Worms Council in 1521 that was designed to martyr him, would translate the New Testament into German for the first time from the 1516 Greek-Latin New Testament of Erasmus, and publish it in September of 1522. Luther also published a German Pentateuch in 1523, and another edition of the German New Testament in 1529. In the 1530’s he would go on to publish the entire Bible in German. Martin Luther (November 10, 1483 – February 18, 1546) was a Christian theologian and Augustinian monk whose teachings inspired the Protestant Reformation and deeply influenced the doctrines of Protestant and other Christian traditions.

Martin Luther was born to Hans and Margaretha Luder on 10 November 1483 in Eisleben, Germany and was baptised the next day on the feast of St. Martin of Tours, after whom he was named. Luther’s call to the Church to return to the teachings of the Bible resulted in the formation of new traditions within Christianity and the Counter-Reformation in the Roman Catholic Church, culminating at the Council of Trent.His translation of the Bible also helped to develop a standard version of the German language and added several principles to the art of translation. Luther’s hymns sparked the development of congregational singing in Christianity. His marriage, on June 13, 1525, to Katharina von Bora, a former nun, began the tradition of clerical marriage within several Christian traditions.

Portraits of Hans and Margarethe Luther by Lucas Cranach  1527

Luther’s early life

Martin Luther’s father owned a copper mine in nearby Mansfeld. Having risen from the peasantry, his father was determined to see his son ascend to civil service and bring further honor to the family. To that end, Hans sent young Martin to schools in Mansfeld, Magdeburg and Eisenach. At the age of seventeen in 1501 he entered the University of Erfurt. The young student received his Bachelor’s degree after just one year in 1502! Three years later, in 1505, he received a Master’s degree. According to his father’s wishes, Martin enrolled in the law school of that university. All that changed during a thunderstorm in the summer of 1505. A lightening bolt struck near to him as he was returning to school. Terrified, he cried out, „Help, St. Anne! I’ll become a monk!” Spared of his life, but regretting his words, Luther kept his bargain, dropped out of law school and entered the monastery there.

Luther’s struggle to find peace with God

Young Brother Martin fully dedicated himself to monastic life, the effort to do good works to please God and to serve others through prayer for their souls. Yet peace with God escaped him. He devoted himself to fasts, flagellations, long hours in prayer and pilgrimages, and constant confession. The more he tried to do for God, it seemed, the more aware he became of his sinfulness.

Johann von Staupitz, Luther’s superior, concluded the young man needed more work to distract him from pondering himself. He ordered the monk to pursue an academic career. In 1507 Luther was ordained to the priesthood. In 1508 he began teaching theology at the University of Wittenberg. Luther earned his Bachelor’s degree in Biblical Studies on 9 March 1508 and a Bachelor’s degree in the Sentences by Peter Lombard, (the main textbook of theology in the Middle Ages) in 1509. On 19 October 1512, the University of Wittenberg conferred upon Martin Luther the degree of Doctor of Theology.

Martin Luther’s Evangelical Discovery

The demands of study for academic degrees and preparation for delivering lectures drove Martin Luther to study the Scriptures in depth. Luther immersed himself in the teachings of the Scripture and the early church. Slowly, terms like penance and righteousness took on new meaning. The controversy that broke loose with the publication of his 95 Theses placed even more pressure on the reformer to study the Bible. This study convinced him that the Church had lost sight of several central truths. To Luther, the most important of these was the doctrine that brought him peace with God.

With joy, Luther now believed and taught that salvation is a gift of God’s grace, received by faith and trust in God’s promise to forgive sins for the sake of Christ’s death on the cross. This, he believed was God’s work from beginning to end.

Luther’s 95 Theses

On Halloween of 1517, Luther changed the course of human history when he nailed his 95 Theses to the church door at Wittenberg, accusing the Roman Catholic church of heresy upon heresy. Many people cite this act as the primary starting point of the Protestant Reformation… though to be sure, John Wycliffe, John Hus, Thomas Linacre, John Colet, and others had already put the life’s work and even their lives on the line for same cause of truth, constructing the foundation of Reform upon which Luther now built. Luther’s action was in great part a response to the selling of indulgences by Johann Tetzel, a Dominican priest. Luther’s charges also directly challenged the position of the clergy in regard to individual salvation. Before long, Luther’s 95 Theses of Contention had been copied and published all over Europe.

Here I Stand

Luther’s Protestant views were condemned as heretical by Pope Leo X in the bull Exsurge Domine in 1520. Consequently Luther was summoned to either renounce or reaffirm them at the Diet of Worms on 17 April 1521. When he appeared before the assembly, Johann von Eck, by then assistant to the Archbishop of Trier, acted as spokesman for Emperor Charles the Fifth. He presented Luther with a table filled with copies of his writings. Eck asked Luther if he still believed what these works taught. He requested time to think about his answer. Granted an extension, Luther prayed, consulted with friends and mediators and presented himself before the Diet the next day.

Meeting of the Diet (assembly) of the Holy Roman Empire at Worms, Germany, in 1521, where Martin Luther defended his Protestant principles and was excommunicated

When the counselor put the same question to Luther the next day, the reformer apologized for the harsh tone of many of his writings, but said that he could not reject the majority of them or the teachings in them. Luther respectfully but boldly stated, „Unless I am convinced by proofs from Scriptures or by plain and clear reasons and arguments, I can and will not retract, for it is neither safe nor wise to do anything against conscience. Here I stand. I can do no other. God help me. Amen.„On May 25, the Emperor issued his Edict of Worms, declaring Martin Luther an outlaw.

Luther in Exile at the Wartburg Castle

The room in Wartburg where     Luther translated the New Testament into German. An original first edition of the translation is kept under the case on the desk.

Luther had powerful friends among the princes of Germany, one of whom was his own prince, Frederick the Wise, Elector of Saxony. The prince arranged for Luther to be seized on his way from the Diet by a company of masked horsemen, who carried him to the castle of the Wartburg, where he was kept about a year. He grew a wide flaring beard; took on the garb of a knight and assumed the pseudonym Jörg. During this period of forced sojourn in the world, Luther was still hard at work upon his celebrated translation of the Bible, though he couldn’t rely on the isolation of a monastery. During his translation, Luther would make forays into the nearby towns and markets to listen to people speak, so that he could put his translation of the Bible into the language of the people.

Although his stay at the Wartburg kept Luther hidden from public view, Luther often received letters from his friends and allies, asking for his views and advice. For example, Luther’s closest friend, Philipp Melanchthon, wrote to him and asked how to answer the charge that the reformers neglected pilgrimages, fasts and other traditional forms of piety. Luther’s replied: „If you are a preacher of mercy, do not preach an imaginary but the true mercy. If the mercy is true, you must therefore bear the true, not an imaginary sin. God does not save those who are only imaginary sinners. Be a sinner, and let your sins be strong, but let your trust in Christ be stronger, and rejoice in Christ who is the victor over sin, death, and the world. We will commit sins while we are here, for this life is not a place where justice resides. We, however, says Peter (2. Peter 3:13) are looking forward to a new heaven and a new earth where justice will reign.” [Letter 99.13, To Philipp Melanchthon, 1 August 1521.]

Martin Luther’s German Bible

1529 Luther New Testament: The Oldest Printed German N.T. Scripture

Martin Luther was the first person to translate and publish the Bible in the commonly-spoken dialect of the German people. He used the recent 1516 critical Greek edition of Erasmus, a text which was later called textus receptus. The Luther German New Testament translation was first published in September of 1522. The translation of the Old Testament followed, yielding an entire German language Bible in 1534.

Luther is also know to have befriended William Tyndale, and given him safe haven and assistance in using the same 1516 Erasmus Greek-Latin Parallel New Testament that had been the source text for his German New Testament of 1522, as the trustworthy source text for Tyndale’s English New Testament of 1525-26.

Luther’s Writings

The number of books attributed to Martin Luther is quite impressive. However, some Luther scholars contend that many of the works were at least drafted by some of his good friends like Philipp Melanchthon. Luther’s books explain the settings of the epistles and show the conformity of the books of

1523 Luther Pentateuch:  The Oldest Printed      German Scripture

the Bible to each other. Of special note would be his writings about the Epistle to the Galatians in which he compares himself to the Apostle Paul in his defense of the Gospel. Luther also wrote about church administration and wrote much about the Christian home.

Luther’s work contains a number of statements that modern readers would consider rather crude. For example, Luther was know to advise people that they should literally “Tell the Devil he may kiss my ass.” It should be remembered that Luther received many communications from throughout Europe from people who could write anonymously, that is, without the specter of mass media making their communications known. No public figure today could write in the manner of the correspondences Luther received or in the way Luther responded to them. Luther was certainly a theologian of the middle-ages. He was an earthy man who enjoyed his beer, and was bold and often totally without tact in the blunt truth he vehemently preached. While this offended many, it endeared him all the more to others.

He was open with his frustrations and emotions, as well. Once, when asked if he truly loved God, Luther replied “Love God? Sometimes I hate Him!” Luther was also frustrated by the works-emphasis of the book of James, calling it “the Epistle of Straw, and questioning its canonicity. Also irritated with the complex symbolism of the Book of Revelation, he once said that it too, was not canon, and that it should be thrown into the river! He later retracted these statements, of course. Luther was a man who was easily misquoted or taken out of context. While a brilliant theologian, and a bold reformer, he would not have made a good politician. But then, he never aspired to any career in politics.

Luther’s 1534 Bible.

Martin Luther and Judaism

Luther initially preached tolerance towards the Jewish people, convinced that the reason they had never converted to Christianity was that they were discriminated against, or had never heard the Gospel of Christ. However, after his overtures to Jews failed to convince Jewish people to adopt Christianity, he began preaching that the Jews were set in evil, anti-Christian ways, and needed to be expelled from German politics. In his On the Jews and Their Lies, he repeatedly quotes the words of Jesus in Matthew 12:34, where Jesus called them „a brood of vipers and children of the devil”

Katharina von Bora, Luther’s wife (1523), by Lucas Cranach the Elder, 1526

Luther was zealous toward the Gospel, and he wanted to protect the people of his homeland from the Jews who he believed would be harmful influences since they did not recognize Jesus as their Saviour. In Luther’s time, parents had a right and a duty to direct their children’s marriage choices in respect to matters of faith. Likewise, Luther felt a duty to direct his German people to cling to the Jesus the Jews did not accept. It should be noted that church law was superior to civil law in Luther’s day and that law said the penalty of blasphemy was death. When Luther called for the deaths of certain Jews, he was merely asking that the laws that were applied to all other Germans also be applied to the Jews. The Jews were exempt from the church laws that Christians were bound by, most notably the law against charging interest.

Martin Luther’s Death

Martin Luther escaped martyrdom, and died of natural causes. His last written words were, „Know that no one can have indulged in the Holy Writers sufficiently, unless he has governed churches for a hundred years with the prophets, such as Elijah and Elisha, John the Baptist, Christ and the apostles… We are beggars: this is true.

photos and story (via) Wikipedia and GreatSite

Related Articles:

  1. Martin Luther –  Video Color, Video black and white
  2. John Wycliffe – first English Bible Translator Biography and  Video
  3. William Tyndale- first Bible translator from original languages Biography and Video
  4. The Impact of the printing Press on the Reformation
  5. Ignatius, Bishop of Antioch
  6. The bestselling book of all times Part 1
  7. The bestselling book of all times Part 2

‪Lamp In The Dark:Untold History of the Bible ~ Full Documentary‬‏

Throughout the Middle Ages, the Papal Inquisition forbade biblical translation, threatening imprisonment and death to those who disobeyed. Learn the stories of valiant warriors of the faith, such as John Wycliffe, William Tyndale, Martin Luther, the ancient Waldenses, Albigenses and others who hazarded their lives for the sake of sharing the Gospel light with a world drowning in darkness.

Once the common people were able to read the Bible, the world was turned upside down through the Protestant Reformation. The Reformers subdued whole kingdoms by preaching the grace of God, and exposing the unbiblical doctrines of Rome. In response, the Vatican would launch a Counter Reformation to destroy the work of the Reformers, including the bibles they produced.

VIDEO by amy2x


How did the Bible become the Bible? Carl Trueman & G. K. Beale

carl-truemanCarl Trueman: The history of the production of the Canon is a long and complicated one. And it really doesn’t come to a close until the 16th century, with the struggle between Catholicism and Protestantism, when canonical issues really become somewhat acute, somewhere in the middle of the 16th century. Now that can be a very disturbing thought to people. (Thinking) Oh wow, so we didn’t have a Bible ‘til the middle of the 16th century? Well, no. The story is less disturbing than that when you look at the details. I think, by the middle of the second century, if you look at the writings of the apostolic fathers, or the writings of the Greek apologists, you already have functionally in place, the vast majority of the books of the New Testament- the canon. Canon formation is generally, christians are concerned about the formation of the New Testament. I mean, they’re really interested, how did the church decide that these New Testament works were part of the New Testament and not just early christian writings that weren’t inspired. I think, by the middle of the second century, (aprox 150 A.D.) you can make a good case for saying the Gospels (Matthew, Mark, Luke, and John), most of the letters of Paul are already in place, as authoritative in the church. And the debates tend to be about the smaller epistles. I’d want to say (they are) not lesser material, because it’s all divinely inspired. But, in terms of constructing a coherent Gospel theology, the shorter epistles make less contribution to that overall theology.

G. K. Beale:

One of the criteria among the church fathers was apostleship, apostolicity. If you can demonstrate that in a book, it should be seen as included in the canon. But, then some will say, „But, wait a minute. How about Luke? He wasn’t an apostle.” And the author of Hebrews, we don’t know who that was, though the early church, some held it was Paul.  But it’s been pretty well concluded that we don’t know who that was. Some have even contended that even the Book of Revelation is not the John the apostle. Those who weren’t apostles were a part of the apostolic circles. Take Luke. Luke was a traveling companion with Paul. And so, those in the apostolic circle are considered New Testament prophets. We know Ephesians 2:20 talks about „the church is founded on the apostles and prophets, Christ Jesus, Himself, being the cornerstone…” And so, we know there were a group of prophets attached, or in some way associated with the apostolic circle. So, all of these writings that can be traced back to the apostolic circle become canonical. They are the legal representatives of Christ, now that He’s left the earth. You might remember when Christ said, „He who receives you, receives Me. He who receives your word, receives My word”.

The idea of apostleship, they were like lawyers.  The lawyer in court represents the defendant. And so, the lawyer’s words are the defendant’s words. The apostles’ words are Christ’s words. This is really laid out nice in a book by Herman Ridderboss, called ‘Redemptive History and The New Testament Scriptures – Biblical and Theological Studies’.

Was there an official council that settled this, even beyond second century?

Carl Trueman:

In the 4th century, at the Council of Constantinople. The role of the church becomes acute because one of the things that is debated in the 16th century is why do people believe the canon? Is it because the church says these books are canonical, or is it because the books are in and of themselves canonical? And it’s a division, really, between Catholics and Protestants, that to an extent persists to this day.

I think, the Protestant response that I agree with is that the church recognized those books that were inspired. The church didn’t make them inspired, the church didn’t make them canonical, the church came to recognize them as canonical. One of the things, though, I think we need to do as individual christians is to understand how that dynamic works out in our own lives. When I was converted from a non-christian background,the first Sunday I go along to church, why do I take the canon of the Bible as the canon? Well, I did it that Sunday because the church told me. I was in a church and this was the canon, as far as the church saying it’s so. Over a period of time though, as the Bible was consistently preached and applied to me by ministers, and as I read it for myself, I saw the beauty and the coherence and the power of those books, which impresses itself on the individual. So, I think, as Protestants, it’s worth acknowledging that often, early in our pilgrimage we believe the Bible because the church tells us so. But, on the bases of that we move on ultimately to believe the Bible because the Bible itself is self authenticating. You don’t need an external authority to authenticate the Bible.

G. K. Beale:

Another way to put it is: Did the church create the canon or did the canon create the church? The canon created the church, the church recognized it. There’s a nice book that argues well with this. Because of the flurry of some scholars saying that a lot of the apocryphal Gospel really should have been in the canon and that it was really just a political power move that they weren’t in it. The book is The Heresy of Orthodoxy and its authors are Andreas Köstenberger and  Walter Kruger.

Here’s a little more on this second book from Amazon:

Beginning with Walter Bauer in 1934, the denial of clear orthodoxy in early Christianity has shaped and largely defined modern New Testament criticism, recently given new life through the work of spokesmen like Bart Ehrman. Spreading from academia into mainstream media, the suggestion that diversity of doctrine in the early church led to many competing orthodoxies is indicative of today’s postmodern relativism. Authors Köstenberger and Kruger engage Ehrman and others in this polemic against a dogged adherence to popular ideals of diversity.

Köstenberger and Kruger’s accessible and careful scholarship not only counters the „Bauer Thesis” using its own terms, but also engages overlooked evidence from the New Testament. Their conclusions are drawn from analysis of the evidence of unity in the New Testament, the formation and closing of the canon, and the methodology and integrity of the recording and distribution of religious texts within the early church.


Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!

România – LIVE webcams de la orase mari