Vladimir Pustan – Lacrima este creionul fosforescent al cererii voastre către Dumnezeu

(Transcriere Blogul Agnus Dei) Vladimir Pustan: Cu bunicul meu a fost simplu. A murit bunica mea si el, după ca a murit bunica mea, deşi eram pe acasă toţi, a început să plângă. Si tot a plâns şi tot a plâns până a plecat. Asta am înțeles eu că este lacrima compasiunii până la capăt. În clipa în care a murit bunica mea nu ştiu dacă într-un an de zile a mai vorbit 500 de cuvinte. Gata. De aici încolo este vremea lacrimei şi după aceea s-a dus şi el. De obicei ăştia un reuşesc să trăiască, care iubesc mult, un reuşesc sa supravieţuiască partenerului cu multă vreme. Nu. Pricepeţi? Ăştia care iubesc mult, mai ales când ai amintiri vreo 60 de ani împreună, 60 de ani de amintiri; nu trăiesc mult. Plângeţi cu cei ce plâng.

Dar va trebui să învăţaţi că va mai trebui să plângeţi pentru ceva aici, cu compasiunea asta: pentru cei nemântuiţi. În Luca, capitolul 19, Isus a plâns pentru Ierusalim. L-a apucat plânsul duminică seara, de Florii, şi a spus: O, Ierusalime, Ierusalime !!! Dacă nu ţi-au venit predicatori aici , exact cum ai spune în Oradea: O, Oradea, Oradea, dacă nu a fost liberă şi Casa de cultură, şi sala sporturilor; dacă n-aţi făcut voi slujbe peste tot, dacă n-aţi avut voi libertate, România, dacă n-aţi avut voi facultăţi şi ce v-a trebuit !!! O !!!, zice Domnul Isus Hristos, câte minuni n-am făcut Eu aicea şi nu s-a pocăit; … şi va veni vremea când nu va rămâne din tine Ierusalime piatră pe piatră. Si aşa a fost: piatră pe piatră n-a mai rămas din Ierusalim. Focul a mâncat Ierusalimul.

Isus Hristos plânge atunci când vede oameni nemântuiţi care se duc spre iad. Spune Cuvântul lui Dumnezeu în Psalmul 51 căci îşi plânge propia pocăinţă, el David, propia pocăinţă. Va trebui să învăţaţi că trebuie să plângeţi pentru cei nemântuiţi; dacă mă credeţi, când vă rugaţi pentru ei, pentru cei din casa voastră.

Uitaţi-vă puţin aici la schiţa mea de predică ca să vă explic ceva: vedeţi aici culoarea asta verde? Aici sunt punctele principale. În momentul în care vă rugaţi, şi plângeţi pentru cei nemântuiţi, de fapt, subliniaţi rugăciunea aceasta pentru cei nemântuiţi cu creion fosforescent. Lacrima este creionul fosforescent al cererii voastre către Dumnezeu. Dumnezeu rezistă la multe lucruri de la noi, dar la lacrima noastră nu rezistă. În momentul în care îţi articulezi rugăciunea, în momentul în care îţi împănezi rugăciunea cu lacrimi Dumnezeu este acela care îţi răspunde mult mai repede decât dacă te-ai ruga fără a plânge. Înţelegeţi? Creionul fosforescent al lui Dumnezeu este lacrima ta căzută.

De aceea, fondatorul Armatei Salvării, William Booth, în momentul în care au spus că la un moment dat, într-un judeţ de-al lor nu se mai întâmpla nimic cu evanghelizarea, că au încercat toate metodele şi nu se mai pocăia nimeni, a trimis doar o telegrama scurtă (ca omul acesta vorbea scurt, că vorbea pe banii bisericii), a trimis doar două cuvinte: încercaţi lacrimile !!! Dacă aţi încercat tot, dacă aţi postit şi v-aţi rugat, dacă aţi împărţit pliante, dacă aţi făcut o mulţime de lucruri frumoase pentru ceilalţi, dacă i-aţi chemat la biserică, dacă aţi umblat după ei şi le-aţi făcut o grămadă de lucruri frumoase numai să-i împingeţi să asculte cuvântul lui Dumnezeu, mai rămâne ceva: încercaţi lacrimile. Asta a zis-o William Booth, fondatorul Armatei Salvării.

Ce simplu este să plângi, şi ce greu este să plângi lângă celălalt. O fetiţă a venit acasă mai târziu şi zice maică-sa: – de ce ai stat atâta în oraş ?
– Zice ea: m-am întâlnit cu Mary, mamă, şi să vezi ce necaz a păţit: are o păpuşă frumoasă şi i s-a rupt un picior la păpuşă.
– Bine, zice, şi de aceea ai întârziat atâta? Ce-ai facut? Ai reparat păpuşa? Cu ce ai ajutat-o? Că ai zis că ai ajutat-o 2 ore.
– Păi, nu, spuse fetiţa. Am stat lângă ea jos şi am ajutat-o să plângă.

Este suficient atâta ! N-o să reuşim să reparăm toate lucrurile în viaţa aceasta; n-o să reuşim să le dăm toţi banii de care au nevoie când trec prin necazuri; n-o sa reuşim să le dăm pâinea de carea u atâta nevoie, toata pâinea de care au nevoie; n-o să reuşim să le dăm sănătatea; dar putem să facem ceva lângă ei: să spunem că ne pasă. O lacrimă la timpul potrivit, acolo lângă celălalt. Invăţaţi să plângeţi lângă ceilalţi. Dumnezeu să ne ajute.

Lacrima recunoştinţei, lacrima bucuriei, lacrima compasiunii şi spune Biblia că mai trebuie ceva, încă o lacrimă binecuvântată: lacrima pocăinţei.

photo credit www.babble.com

In Ioan cap.21 spune cuvântul lui Dumnezeu că atunci când Petru a auzit cocoşul a ieşit afară şi a plâns cu … iartă-mă, amar. “N-o să se întâmple nimic cu mine Doamne, eu o să fiu tare, ceilalţi o să cadă”, zicea Petru.. In momentul când a cântat cocoşul şi-a dat seama Petru, de fapt, că aceeaşi trădare ca şi a lui Iuda a facut-o, minus arginţii şi mai târziu, minus spânzurătoarea. Când şi-a dat seama că a făcut acelaşi păcat (s-a blestemat că nu-L cunoaşte pe Hristos), în clipa aceea, spune cuvantul lui Dumnezeu, că a ieşit afară şi a început să plângă cu amar. Cu amar.

Pocăinţa este mai mult decât o ridicare de mână, decât o seară în care ai simţit ceva, ci pocăinţa este lacrimă, cum spune despre David, că “a plâns până nu a mai putut plânge”. De vreo 10 ori se spune în Sf.Scriptură despre David, când a avut necazuri cu Absalom, cu o grămadă (că David plângea şi când avea probleme cu familia, tot aşa de greu), că a plâns până nu a mai putut plânge. In Psalmul 51 spune că asta este ceea ce vede Dumnezeu la el: un duh zdrobit în care nu mai există nici măcar poate lacrima.

Ascultaţi pocăinţa despre care vorbeşte Pavel la un moment dat, 2 Cor 7, 8-10: 8 Măcar că v-am întristat prin epistola mea, nu-mi pare rău; şi, chiar dacă mi-ar fi părut rău – căci văd că epistola aceea v-a întristat (măcar că pentru puţină vreme) – 9 acum mă bucur, nu pentru că aţi fost întristaţi, ci pentru că întristarea voastră v-a adus la pocăinţă. Căci aţi fost întristaţi după voia lui Dumnezeu, ca să n-aveţi nicio pagubă din partea noastră.

În adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire şi de care cineva nu se căieşte niciodată; pe când întristarea lumii aduce moartea. Imi pare bine, zice Pavel, că v-aţi întristat, îmi pare bine că după ce v-am predicat v-aţi dus acasă zăpăciţi de plâns şi că v-a ţinut întristarea aceasta şi după ce aţi ajuns acasă, v-aţi şters lacrimile şi întristarea a rămas; îmi pare bine de o asemenea pocăinţă.

Dom´le a păcătuit (şi asta e valabil pentru toată lumea de aici), însă ce mă deranjeaza cel mai tare ca păstor nu e că a păcătuit ci că nu-l doare tare. Pastore, zice, am păcătuit. Si când spune păcatul care l-a făcut povesteşte ceva exact cum ai citi din mersul trenurilor sau cotele apelor Dunării. Nu simţi nicio durere?

Dumnezeu îi spune lui Cain: Cain, nu te doare? Sângele fratelui tău nu strigă din pământ căre tine Caine?
Cum adică … – frate, zice, toată lumea păcătuieşte !
– Serios? De unde ştii tu asta?
– Cunosc şi pe alţi tineri care au făcut lucrul acesta !
– De unde ştii? Da´ pe mine nu mă interesează şi n-ar trebui să te intereseze păcatele lor, că Isus Hristos i-a spus foarte clar lui Petru: ce-ţi pasă ţie (de Ioan), tu vino după Mine. Ce-ţi pasă ţie dacă toţi din biserică au facut păcatul ăsta? Da´ pe tine nu te doare? Sau vouă vi se pare că dacă facem mai mulţi un păcat e mai uşor de plătit pentru voi? Asta vi se pare? Dar păcatul tău nu te doare?

Sunt tot felul de situaţii dintr-astea în care biserica pune sub disciplină. Imi spunea zilele acestea un prieten de-al meu, un preot ortodox:

– pastore, nu-ţi vine să crezi, dacă le dăm un canon să zică, de nu ştiu câte ori pe zi, rugăciunea Tatăl nostru, sar în sus dom´ le, îţi sar în gât. Prea mult părinte, n-am mai putea tăia? M-a întrebat cum este la noi.

– Si la noi este tot aşa. Noi de obicei băgăm 6 luni, ceva de genul acesta, îi mai scoatem de la cină; în sfârşit, ţipă. Prea mult, zic ei, negociem. Parcă suntem la bursă. Negociem cu păcatul. – Nu te doare? – Nu.

Zice împăratul Teodosie către maică-sa: normal că am păcătuit, că şi David a păcătuit. La care maică-sa i-a spus aşa de frumos: ştii ce, mă, pruncule? Tu ar trebui să- l urmezi pe David nu numai în păcat ci şi în pocăinţă.

Deci dacă aţi păcătuit ca şi David să vă pocăiţi ca şi David şi va mai fi vreo şansă pentru voi. Până atunci să nu vă jucaţi cu păcatul. Că văd prea mult păcat şi prea puţină părere de rău, pocăinţă. Nu tu lacrimă, nu tu poicăinţă, nimic. Ce să facem frate? Satana ne-a îndemnat, n-ai ce face ! N-am mai putut aştepta până la căsătorie.

Diavolul. Suntem tineri, dăm vina pe Satana, pe hormoni, pe biserică, pe păstori.

Recapitulăm: tre să fie o lacrimă cu folos, lacrima bucuriei (să-ţi vezi fraţii), lacrima recunoştinţei (să ştii de unde te-a scos Hristos), lacrima compasiunii (să-ţi pară rău, să plângi lângă celălalt), lacrima pocăinţei (sa plângi că eşti un om păcătos), şi ultima este lacrima slujirii.

Ascultaţi ce spune Pavel, cum predica el, în Fapte cap 20, 31: vegheaţi şi aduceţi-vă aminte că, timp de trei ani, zi şi noapte, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare din voi. Aşa predica el, plângând. Mi-au spus studenţii: dom´ profesor nu cumva el predica plângând că avea probleme cu ochii? De pe drumul Damascului. Eu vă doresc la toţi câte un Damasc atunci. Imi doresc şi mie ca şi dumneavoastră ca să dea Dumnezeu câteodată cu noi de pământ, ca să ne sară lacrimile.

Am impresia că sunt canalele înfundate, la mulţi. Tineţi minte că în urmă cu un an de zile şi jumătate, v-am spus că la o biserică predicatorul, când a predicat, a căscat la propia lui predica? Deci, vă daţi seama cât a fost de empatic în predica respectivă, cât a fost de prins în mirajul a ceea ce spunea încât a căscat. L-a apucat plictiseala. Acuma mă gândesc: dacă a căscat el, oare cum era sala? Cât de departe trebuie să fie un asemenea om şi mai ales să fie şi plătit ?!? Cât de departe trebuie să fie un asemenea preot sau pastor încât să se plictisească la propia lui predică ?!?, şi să aibă ochii uscaţi, când Ieremia zice: o, dacă mi-ar fi capul plin de apă şi ochii plini de lacrimi.

(Eu nu ştiu când va mai fi o şedinţă în cultul penticostal, asta mare cu toţi păstorii, dar am să propun, dacă am să mă duc acolo cas ă-i dea afară pe toţi păstorii care nu plâng măcar o dată la o predică). Nu se poate să predici fără să plângi, nu se poate; nu se poate să nu-ti pese de ei (creştini) că se duc de aici afară şi mor în păcatele lor. Nu se poate să trăieşti aşa !!! Tu-mi numeri paşii de pribeag, spunea la un moment dat David, şi lacrimile mele le pui în burduful Tău. Aş vrea să închei în seara aceasta spunându-vă că, cine nu plange aici , în lumea aceasta, va plânge în iad; promit asta pe Biblie. Fericiţi de cei ce plâng, spune Isus Hristos, căci ei vor fi mângâiaţi. Dumneavoastră ştiţi, zice Biblia, că în iad se va plânge non-stop? In Matei capitolul 8 spune că, iadul este plânsul şi scrâşnirea dinţilor.

Cine nu plânge aici, plânge acolo. Dumneavoastră ştiţi că bogatul când a ajuns în iad a început să plângă, să strige, dar era pera târziu. Lacrima aceea era prea târzie. Dacă vom plânge şi vom da drumul la alcrimile astea, de care v-am spus astăzi, vom fi mângâiaţi. Am o întrebare: când? Acuma în viaţa aceasta? Posibil. Posibil. Unii dintre noi o să fie mângâiaţi în viaţa aceasta, dar va garantes, tot pe Biblie, că alţii nu o să fiţi mângâiaţi decât în ziua răpirii bisericii. Dumneavoastră aţi auzit că biserica aşteaptă cel mai mare eveniment care există sub Soare şi care va fi vreodată: răpirea bisericii ?, evenimentul puternic (harpazo = în limba greacă), smulgerea aceea într-o secundă. Dumneavoastră vă daţi seama că, la răpire, primul lucru care se va întâmpla înaintea nunţii este acesta: şi El va şterge orice lacrimă din ochii lor.

Miresele de obicei plâng, nu? Plâng şi mamele de la mirese, de multe ori; numai când îşi dau seama cam ce viaţă le aşteaptă (perfecţiunea n-o poţi aştepta pe pământul acesta, aşa că te-ai căsătorit greşit dacă ai crezut că perfecţiunea este aici. Soţul tău nu o să fie niciodată perfect; el este un om iertat ca şi mine şi ca şi ceilalţi – perfecţiunea este în cer).

Nu o să fiţi mângâiaţi mulţi dintre dumneavoastră aici, dar primul lucru care se va întâmpla când veţi ajunge în cer, ca să nu ajungeţi înaintea lui Dumnezeu, plângând vi se va şterge lacrima cu batista lui Isus Hristos. Dar mie mi se pare că nu vom fi ştrerşi doar de lacrima aceasta: nu-i lacrima bucuriei, nici lacrima recunoştinţei, nu va fi măcar nici lacrima slujirii, nu este nici lacrima compasiunii. Ce lacrimă ne va sterge Hristos din colţul ochilor? O parte dintre ai tăi au rămas jos (soţie, soţ, părinţi, copii); puţine familii vor pleca întregite, din păcate, deşi mi-aş dori asta, şi-mi doresc ca Dumnezeu să săvârşească mântuirea în casa ta; n-aş vrea să pleci la cer plângând, n-aş vrea să pleci la cer plângând.

In urma cu doi ani de zile, şi asta v-am spus, şi v-o spun în seara aceasta pentru ca vreau să termin povestea (că multe poveşti vreau să le închei anula cesta aici), primul care a hotărât să se boteze, din cei 40 de oameni care i-am avut la botez, a fost băiatul cel mare. Am fost cel mai fericit om de sub Soare. După care, înainte cu 2 săptămâni de botez a venit la mine şi mi-a spus: tată, n-o pot face; există capitole în viaţa mea care nu le-am putut încheia. Nu vă spun ce-a fost în casă la mine. Ne-am certat puţin, delicat, i-am spus nevestei: ce vrei, sa ai un copil botezat sau pocăit? Mi-a spus: şi una şi alta …

In urmă cu câteva săptămâni de zile am avut un botez în biserică. N-am zis un cuvânt. Timp de doi ani de zile n-am făcut altceva (Dumnezeu mi-e martor) decât să mă rog şi am spus: Tu ştii Doamne că eu am fost plecat de acasă când l-am făcut pe copilul acesta patru ani de zile la facultate; a crescut fără mine. Maică-sa n-a avut scutece pentru el decât din acelea de pânză. Când veneam cu trenul acasă erau sute de drapele de-acelea albe prin grădină, pe sfoară. Eu am rămas fără serviciu, nevastă-mea a rămas fără serviciu. Am avut când m-am dus la şcoală pantofii cârpiţi cu sârmă; am avut un singur costum – costumul de mire – şi când am ajuns în Bucureşti m-a muşcat un câine, l-a făcut praf costumul acela.

Eram împreună cu Nelu Brie. Si copilul ăsta a venit pe lume şi n-am avut timp de el; am plecat în fiecare seară pe la evanghelizări … Si am zis acum: orice, fă o minune, dar n-am zis un cuvânt. Niciodată să nu vă povestiţi soţul, nici soţia, nici copii, nici părinţii. Nu spuneţi la unul, la altul, nu vă povestiţi casa niciodată. Daca aveţi ceva de spus spuneţi-I Lui.

A venit (fiul meu) la mine într-o seară, tot înainte cu două săptămâni de botez, şi a zis: – tată, mai ai Biblia pe care mi-ai scris-o în urmă cu doi ani?;

– O am;

– Mă primeşti la botez?

Citeste mai mult aici…

Ce e NOU la PAGINA Vladimir Pustan

Reclame

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari

%d blogeri au apreciat asta: