Ghita Mocan – Evenimentele din Saptamana Mare la Friday Night Show

 

Urmariti blogul lui Ghita Mocan aici – http://www.coramdeo.ro/

VIDEO by Media CBEE Discursul incepe la minutul 15 (18 Aprilie 2014)

Reclame

4 comentarii (+add yours?)

  1. Tim Dubhy
    apr. 19, 2014 @ 07:08:34

    Evenimentele Saptamanii Patimilor

    Intrarea în Ierusalim

    Posted on 28 aprilie 2013 by gmocan
    Iată-L urcând spre Ierusalim. Este o dublă urcare. Una geografică: Galileea se afla la aproximativ 200 de metri sub nivelul mării, Ierusalimul la aproximativ 760 de metri deasupra acestui nivel. Alta este spirituală: ultimul drum este presărat cu evenimente de înaltă semnificaţie. Fiecare evanghelist ne-a descris această urcare cu peripeţiile şi entuziasmul ei. Scopul lui Isus era să ajungă în Casa Tatălui Său, aici era punctul cel mai teribil de rezistenţă.
    Pe măsură ce avansa, pe lângă grupul celor 12, se adăugau femei, bărbaţi şi copii care-L aclamau. Totul decurgea conform agendei divine, iar profeţiile lui Isaia şi Zaharia se împlineau pas cu pas. Trimiterea după măgăruş, apoi gesturile de adoraţie ale mulţimii, ni-L înfăţişează pe Isus ca şi Rege al Regilor. Nu va recurge la metodele violente ale zeloţilor, ci va intra blajin, dar autoritar, în marea cetate. Împărăţia Lui transcede lumea aceasta, iar războiul nu se poartă cu romanii, ci cu puterile întunericului. Puţini au înţeles lecţia atunci, puţini o înţeleg şi astăzi. Mesajul lui Isus transcede imediatul nostru şi ajunge, asemenea unui vultur, dincolo de piscurile propriei raţiuni.
    Evanghelistul Ioan este foarte clar în privinţa însoţitorilor. Cei care-l aclamau pe Isus erau galileenii veniţi cu El şi nu locuitorii Ierusalimului. Atmosfera din cetate ne este descrisă de Matei în termenii unui cutremur. O întrebare se auzea tot mai tare pe buzele tuturor: Cine este acesta? Ca pe vremea Întrupării, nici acum Ierusalimul nu este pregătit să răspundă la întrebare. Nici atunci n-au ştiut că El trebuia să vină, dar nici acum nu ştiu. Prinşi în mrejile propriei religii, liderii de la Ierusalim îşi trăiesc propria istorie, îngustă şi păguboasă.
    Dar, la intrarea în oraş, entuziasmul atinge cote maxime. Glasurile şi gesturile mulţimii nu mai pot fi oprite. Osana, binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului – izbucnesc însoţitorii. Pelerinii veniţi şi ei în Ierusalim li se alătură, iar frenezia e de neoprit. I se cere lui Isus să-i oprească, dar n-o face. Oraşul este asediat de iubirea întrupată, de prezenţa nemijlocită a lui Dumnezeu. Dacă pruncii n-ar face-o, ar face-o pietrele. Dacă n-ar pricepe oamenii marea chemare, ar pricepe natura. Dar nu numai cuvintele vorbesc. Vorbesc şi gesturile. Ramuri de finic sunt tăiate şi fluturate deasupra capului, pelerinii îşi scot hainele şi le aştern în calea lui Isus. O dăruire totală, necondiţionată şi plină de emoţie.
    Un alt element se cere menţionat. Potrivit lui Iosif Flaviu, cu ocazia Paştelui intra în Ierusalim şi Pilat din Pont. Folosea acest prilej pentru a se face plăcut evreilor, locuia în fostul palat al lui Irod cel Mare şi-i dădea în chip simbolic întreaga autoritate marelui preot Caiafa. Doar că el intra dintr-o altă direcţie, anume dinspre Cezareea. Putem presupune că cele două intrări – a lui Isus şi a lui Pilat – au avut loc aproximativ în acelaşi timp. O sincronizare cu profunde semnificaţii, dar şi o antiteză de proporţii. Vremelnicia şi eternitatea pătrund în inima Iudeii. Fără să ştie atunci, Pilat va fi direct implicat în evenimentele ce vor urma. Galileeanul ce a stat până acum departe, se aproprie vertiginos şi ireversibil. Mai bine de trei ani Şi-a dovedit divinitatea, acum însă o va face într-un mod unic.
    Acum, după ce mulţimea Îl aclamase, iar liderii începeau să se îngrijoreze, Isus Se retrage din Ierusalim. Era deja pe însearate, iar prietenii din Betania Îl aşteptau cu nerăbdare. Pe cât de glorioasă intrarea lui Isus în Ierusalim, pe atât de scurtă. Nu săvârşeşte nici o acţiune în sine, decât Îşi face cunoscută prezenţa. Zilele următoare vor fi cu totul altfel. Tumultul acestei săptămâni va creşte exponenţial, culminând cu Patimile şi Învierea. Dar până atunci trebuie să ne mulţumim cu această arătare discretă şi uimitoare în acelaşi timp.
    Intrarea lui Isus în Ierusalim a fost una adevărat triumf. Fariseii au exclamat uimiţi: Vedeţi că nimic nu folosiţi! Iată, lumea s-a dus după El (Ioan 12.19). Până şi grecii doreau să-L vadă, iar Isus nu pregetă să le vorbească. O voce se aude din cer care autentifică divinitatea lui Isus. Un glas care – după cum afirma Domnul – n-a fost pentru El, ci pentru cei ce-L înconjurau. Această apariţie publică şi angajantă a lui Isus era o proclamare a Împărăţiei Sale. O împărăţie ce trece dincolo de graniţele Ierusalimului, ajunge până la greci, iar apoi se extinde – prin Biserică – în toată lumea.
    comments
    1. Cora Conway spune:
    29 aprilie 2013 la 21:31
    În pericopa supusă analizei sunt prezentate două evenimente succesive care sunt legate între ele prin intermediul celor trei fraţi din Betania pe care Evanghelia îi numeşte prietenii Domnului: Marta, Maria şi Lazăr. Avem de a face cu două evenimente care inaugurează ultima etapă a vieţii şi misiunii lui Isus Cristos pe pământ. Observăm mai întâi că primul eveniment se petrece în spaţiul intim al casei prietenilor lui Isus, iar al doilea se realizează în spaţiul public şi implică o mare mulţime de oameni. De asemenea, observăm că autorul dă semnificaţii evenimentelor prin apelul la două niveluri de sens: un nivel este dat de contextul şi de înţelegerea celor implicaţi în evenimente, iar cel de-al doilea este legat de iconomia lui Dumnezeu şi de dimensiunea ei profetică, amplificând şi clarificând semnificaţiile mai profunde ale celor întâmplate. În cele ce urmează, vom stărui asupra semnificaţiilor celor petrecute în Betania, încercând să surprindem sensurile pe care le sugerează textul, precum şi câteva gânduri care pot provoca cititorul contemporan al acestei Evanghelii.
    o gmocan spune:
    29 aprilie 2013 la 22:29
    Mă bucur să constat că subiectul interesează. Interesante detaliile, mai ales elementul legat de iconomia lui Dumnezeu.

    LUNI: Curăţirea Templului

    Posted on 29 aprilie 2013 by gmocan
    Această zi se deschide cu blestemarea smochinului (Mc. 11.12-14). Era dimineaţă, iar Isus parcurgea drumul dintre Betania şi Ierusalim. Episod bizar din perspectiva interpretării imediate, smochinul trebuie citit în cheie simbolică. El devine o metaforă a uscăciunii lui Israel. Apatia şi rebeliunea se instalaseră demult şi la cel mai înalt nivel. Peste doar câteva ore Isus se va confrunta în mod deschis cu întreaga realitate. Deocamdată iată-L păşind hotărât înspre marea cetate unde, cu o zi înainte, fusese primit cu entuziasm şi interogaţie.
    Epicentrul vieţii evreieşti era Templul care aduna în fiecare an zeci de mii de pelerini, ca să nu mai spunem de evreii veniţi din largul ţării. Era una dintre cele mai măreţe clădiri ale lumii antice, un adevărat complex arhitectural. O piaţă masivă, suspendată, acoperea aproximativ 14 hectare, ceea ce însemna cam 12% din suprafaţa oraşului. Spre deosebire de alte temple din lumea greco-romană, spre Templu nu exista o cale procesională principală, deci nu exista un drum direct la sanctuar. Trebuia să mergi pe străzile înguste şi să-ţi croieşti apoi drum spre intrările principale din sud pentru a ajunge, în cele din urmă, la destinaţie.
    Evanghelistul Marcu ne prezintă trei acţiuni: Isus răstoarnă mesele celor ce schimbă bani, scaunele celor ce vând porumbei, apoi îi împiedică pe oameni să aducă lucruri în Templu. Ioan adaugă detaliu legat de biciul pe care-l foloseşte Isus. Toate acestea însoţite de strigătul autoritar: Casa Tatălui Meu este o casă de rugăciune, iar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari. Cu tot dramatismul scenei, Isus nu-şi dorea să pornească o revoltă. Acţiunea Îl privea direct şi personal, nu-i implica pe ucenici şi cu atât mai puţin pe admiratori. Nu fusese o încercare de a opri funcţionarea Templului, pentru că Isus nu ajunsese în zona altarului şi a jertfelor.
    Datorită dijmelor, taxelor şi vânzării animalelor, Templul era o maşinărie uriaşă de făcut bani. Şi trebuia să fie aşa. Pentru a funcţiona, economia Templului trebuia să producă sume imense; le dădea de lucru câtorva mii de oameni, iar funţcionarea sa era vitală pentru bunăstarea economică a oraşului. De fapt, întreaga putere economică era monopolizată aici. Să nu ne mai mirăm de abuzurile ce se puteau face în mai toate sectoarele.
    Evanghelistul Marcu nu relatează doar curăţirea Templului, ci aminteşte şi predicarea lui Isus. Aflăm că, în acel spaţiu, Fiul lui Dumnezeu îi învăţa pe oameni. Subiectul era legat de sacralitatea Templului şi de adevărata închinare. Depărtarea de Dumnezeu era o realitate evidentă, iar materialismul făcea ravagii. Cineva trebuia să atragă atenţia, cineva trebuia să fie tranşat până la sânge. Ori, nimeni altul nu era mai nimerit decât Isus, Fiul lui Dumnezeu.
    Evanghelistul Ioan mai adaugă şi atitudinea ucenicilor. Aceştia, uluiţi de-a binelea, îşi aduc aminte de un cuvânt profetic şi-l aplică lui Isus: Râvna casei Tale mă mănâncă pe Mine! Dar, să nu ne rezumăm doar la acest detaliu. Cu această ocazie au venit la Isus câţiva orbi şi şchiopi, iar El i-a vindecat. Comerţului cu animale şi afacerile cu bani sunt înlocuite cu bunătatea mântuitaore a lui Isus. El nu vine cu sabia revoluţionarului, ci cu darul vindecării. El se dedică celor care, din cauza infirmităţii lor, sunt împinşi în marginea societăţii. Într-un moment extrem de tensionat, Isus Îşi arată autoritatea prin iubire şi compasiune.
    Mântuitorul nu-Şi abandonează misiunea nici chiar în mijlocul Templului. Deşi Ierusalimul se pregătea de sărbătoare, iar pelerinii veneau tot mai mulţi, Domnul îşi exercită autoritatea fără nici o reţinere. Nimeni nu-L poate opri şi nici El nu doreşte asta. Nu se dezice de propria-I trimitere şi nici nu face concesii privitoare la mesaj. Este Isus aşa cum l-am cunoscut de-a lungul celor trei ani şi jumătate. Doar că acum fiecare gest, fiecare mesaj, fiecare atitudine au o directeţe aparte. Aşa cum vom vedea în zilele următoare, Domnul întreprinde totul cu o urgenţă nemaiîntâlnită. Mai are doar câteva zile, aşa că trebuie să lucreze.
    comments
    1. Adorian spune:
    29 aprilie 2013 la 16:50
    Din câte ştiu episodul răsturnării meselor are două mari linii de interpretare (nu neapărat divergente).
    1. (R. Schnackenburg) Gestul este unul profetic. Isus a procedat în modul specific profeţilor antici: a făcut un gest simbolic în care era anticipat un eveniment deja decretat de Dumnezeu. Prin răsturnarea meselor şi prin alungarea negustorilor, Isus a rupt acel lanţ de operaţiuni care făceau posibile sacrificiile de animale indicând astfel în mod simbolic faptul că economia (salvării) antică ajunsese la capăt. Isus a întrerupt vechea formă de cult pentru a proclama începutul iminent al unei noi forme de închinare (o nouă formă de închinare care va implica ”toate Neamurile” – Is 56,7).
    2. (E. Manicardi) Isus acţionează în curtea Neamurilor, invadată de negustori. El doreşte să restituie curţii respective atribuţia originară: un spaţiu alocat rugăciunii celor necircumcişi. Gestul exprimă preocuparea lui Isus ca şi Neamurile să aibă acces la Dumnezeul lui Israel. Scopul ultim (în economia salvării) al lui Dumnezeu cu poporul Israel a fost acela de a se face cunoscut pe sine, în istorie, tuturor popoarelor. Negustorii ocupând curtea Neamurilor făceau ca Templul să-şi piardă scopul ultim pentru care exista.
    o gmocan spune:
    29 aprilie 2013 la 16:56
    Bună completarea ta… Nu ştiu cât de bine am reuşit să subliniez acest lucru, dar e clar că Isus n-a intrat în incinta propriu-zisă a Templului. Este vorba de curtea Neamurilor, un spaţiu unde gestul lui Isus capătă valenţe universaliste.
    Cum se întâmplă cu fiecare gest din Săptămâna Mare şi aici lucrurile stau la fel. Isus nu face nimic doar pentru lucrul in sine, ci pentru a arăta mai departe, înspre realităţi mult mai profunde.
    Fie Domnul cu tine!
    2. Cecile Howe spune:
    30 aprilie 2013 la 20:39
    Stabilirea începutului erei noastre s-a făcut in secolul 6 d.C. de către Dionysius Exiguus, pe baza unui calcul aproximativ al datei naşterii lui Isus. În calculul calendaristic s-a strecurat însa o eroare de 7-8 ani. Isus s-a născut şi a activat în timpul împaraţilor romani Augustus (27 î.C.- 14 d.C.) şi Tiberius (14-37 d.C.). Pe baza evangheliilor nu se poate însă determina exact anul naşterii sale. Matei (2,1) afirmă că Isus s-ar fi născut în timpul domniei regelui iudeu Irod cel Mare (perioada de domnie: 27-4 î.C.). Aceasta înseamna că Isus trebuie să se fi născut înainte de de anul 4 î.C., anul decesului regelui Herodes cel Mare.
    o gmocan spune:
    1 mai 2013 la 2:39
    Da, aşa este.
    E bună completarea pentru cei care (încă) mai cred că Isus S-a născut exact în anul 1.

    MARŢI: începutul sfârşitului

    Posted on 30 aprilie 2013 by gmocan
    Ziua se deschide cu o observanţă. Isus şi ucenicii revăd smochinul blestemat din ziua precedentă: se uscase din rădăcini (Marcu 11.20). Priveliştea Îi oferă lui Isus ocazia să-i înveţe despre credinţă. Ajung din nou la Templu. Este spaţiul ce-I oferă Domnului cadrul să predice. De altfel, într-un Ierusalim aglomerat şi gălăgios, a găsi un loc unde să poţi predica era ceva dificil. Ni-L putem imagina pe Isus învăţând în Templu, prin comparaţie cu lejeritatea cu care predicase ani de zile în spaţiile largi şi deluroase ale Galileii. Dar, tocmai îndărătul acestui amănunt se ascundea secretul. Fiind înconjurat de mulţime, autorităţile nu îndrăzneau încă să pună mâna pe El. Aleg însă o altă variantă, pregătitoare am putea spune: discreditarea.
    În dimineaţa acestei zile, Domnului I se adresează trei întrebări fundamentale. Prima: Cu ce putere faci Tu aceste lucruri? (Mc. 11.27-33). Îi este adresată de preoţii cei mai de seamă, cărturari şi bătrâni, în timp ce Isus se plimba prin Templu. Autoritatea cu totul diferită a lui Isus produce uimire şi invidie. Oamenii recunoşteau deja diferenţa, iar divinitatea Lui nu mai poate fi contestată. Oricine ar fi fost, ei Îl remarcau. După ce Isus le pune o întrebare încuietoare, le răspunde acestora prin trei pilde: Pilda celor doi fii; Pilda lucrătorilor viei şi Pilda nunţii fiului de împărat.
    A doua întrebare adresată Domnului era următoare: Învăţătorule, se cade să plătim bir Cezarului sau nu? (Mc. 12.13-17). Aceasta vine din partea fariseilor şi irodienilor, ce căutau să-L prindă cu vorba. Răspunsul lui Isus este nuanţat. Le arată un dinar ce purta chipul lui Tiberus – cezarul vremii. Apoi le spune că, implicit, dacă au deja aceşti bani înseamnă că sunt în sistemul roman, deci trebuie să plătească. Pe de altă vreme, atâta vreme cât se pot menţine departe de mreaja economiei imperiale, nu-i datorează nimic decât lui Dumnezeu. În felul acesta Mântuitorul nu intră în conflict nici cu irodienii (care promovau plata taxelor) şi nici cu zeloţii (care n-o acceptau).
    A treia întrebare suna aşa: Învăţătorule, la înviere nevasta căruia dintre ei va fi ea? (Mc. 12.18-27); iar provocatorii sunt saducheii. Mântuitorul este atacat aici pe un domeniu strict teologic. Nu e de mirare că întrebarea vine din partea saducheilor. Dacă prima întrebare era una directă, a doua era politică, acum avem una de subtilitate religiosă. Aici Isus răspunde utilizând texte vechitestamentale de care liderii se pare că uitaseră. Familia este pentru aici, nu pentru acolo, când omul va avea o altă condiţie şi destin.
    După-amiaza, în timp ce unul dintre ucenici se lasă sedus de arhitectura Templului, Domnul Isus urma să rostească profeţia în dreptul acestui edificiu. Nu va rămânea piatră pe piatră care să nu fie dărâmată – suna sentinţa Mântuitorului. Fascinaţia estetică este o iluzie trecătoare, pentru că doar Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în veac.
    Seara zilei îl surprinde pe Isus pe Muntele Măslinilor. Împreună cu ucenicii, El traversează valea Chedron, ajung pe versantul muntelui de unde privesc Templul. Soarele apunea în spatele marelui edificiu, strălucind în nuanţe albe şi a urii. Este un moment potrivit pentru ca Isus să vorbească despre cum se va sfârşi totul. Ucenicii devin din ce în ce mai curioşi: Spune-ne când se vor întâmpla aceste lucruri şi care va fi semnul când se vor împlini aceste lucruri? Iată o întrebare ce naşte un discurs, o învăţătură profetică privitoare la viitorul lui Israel.
    Isus nu oferă o cronologie exactă a evenimentelor. El se rezumă doar să anunţe marile teme, cu referire directă la evrei. Trebuia să vină anul 70 pentru ca Ierusalimul să cadă în mâinile romanilor. Faptul că toate acestea au fost prezise de Isus pe vârful muntelui, face ca ultima săptămână să fie încărcată din punct de vedere apocaliptic. Citim despre războie şi veşti de războaie care vor cuprinde lumea întreagă, epicentrul fiind însă în Ţara Sfântă. Profeţiile rostite atunci ajung până la noi şi, chiar dacă într-un sens generic, ele ne pun în gardă.
    Întreg discursul hristic se încheie cu anunţarea Paştelui. Doar două zile îi despărţea de marea sărbătoare, iar atunci Fiul Omului va fi dat să fie răstignit – citim în Matei 26.1-2. După o turnantă profetică, Isus revine la propriul destin. Le aminteşte ucenicilor despre iminenţa patimilor. Îi surprinde cu această suprapunere a Paştelui evreiesc peste propriile Sale suferinţe. Evenimentele vor năvăli peste ei, dar ei trebuie să fie pregătiţi.
    O zi încărcată, aşadar. O zi a polemicilor cum poate n-a mai fost. O ocazie remarcabilă în care Isus îşi apără divinitatea şi-o dovedeşte prin fiecare cuvânt. Profetismul acestei zile este impresionant. Fiul lui Dumnezeu stă faţă în faţă cu elita lui Israel. Iată un spectacol care ar trebui să ne pună pe gânduri în mod serios!

    comments
    1. avram gheorghe spune:
    30 aprilie 2013 la 11:03
    ,,Fiul lui Dumnezeu sta fata in fata cu elita lui Israel – un spectacol care ar trebui sa ne puna pe ganduri in mod serios!,, Sta scris -,,ce a fost, va mai fi, si ce este, a fost si mai inainte,,.
    Cum e cu elita de azi? Teologi, pastori, misionari de tot soiul care duc oamenilor o evanghelie subtire, adesea fara legi sau porunci – de parca toti ar trebui sa fie mantuiti ca prin foc, ca si cum ar muri azi – precum talharul de pe cruce, … – vorbind doar despre adevarurile incepatoare, cantandu-I sau bocindul-L si azi, dupa 2000 de ani, desi El le spunea inca de atunci ,,-nu ma plangeti pe Mine…!,,
    O, ce pedeapsa vor primi toti acestia care ascund poporului Lui cuvintele vietii, care au cheile – dar nici ei nu intra, nici pe altii nu-i lasa sa intre in Imparatie, in viata care era la inceput si pe care Fiul ne-a adus-o… Dar slava lui D-zeu pentru o ramasita scumpa care se trezeste la realitatea fara iluzii si-L urmeaza pe Miel pe cruce, oriunde mergea El!
    o gmocan spune:
    30 aprilie 2013 la 18:54
    Realitatea despre care scrieţi e foarte tristă. Cred că există astfel de cazuri şi, din păcate, nu sunt puţine. Trebuie să fim însă pozitivi şi să sperăm în mai bine. Să sperăm ca cei compromişi să se împuţineze, iar slujitorii veritabili să fie tot mai mulţi şi tot mai influenţi.
    2. florin spune:
    2 mai 2013 la 20:16
    Realitatea despre ce s-a scris,chiar daca este trista, este necesar sa se scrie despre ea, ptr. ca cei sinceri sa nu alunece in niste “forme crestine”,sau daca sunt acolo sa se trezeasca si sa-l urmeze pe Fiul pe calea croita de El.Sa nu se lase impresionati de “maretia””elitelor” de astazi.
    o gmocan spune:
    3 mai 2013 la 14:03
    Da, pericolul formalismului ne paşte pe oricare. Câtă vreme suntem totuşi conştient de el, e bine. Să ne ajute bunul Dumnezeu să învingem şi să fim modele pentru ceilalţi.

    MIERCURI: complotul şi mirul

    Posted on 1 mai 2013 by gmocan
    Sărbătoarea pascală se apropia cu paşi repezi. Isus încă este susţinut de mulţime, iar o arestare directă ar provoca o revoltă. Evanghelilei nu menţionează să se fi întâmplat ceva important în timpul zilei de miercuri. Este posibil ca Isus să fi rămas în Betania şi să nu ajungă deloc în Ierusalim. Mai mult, El este invitat în casa lui Simon Leprosul. Leproşii (chiar dacă aici avem, probabil, un caz rezolvat de Isus) erau consideraţi necuraţi, iar a intra în casa lor te făcea incapabil de a mai intra în Templu.
    Şi iată-L pe Isus la masă, înfruptându-se din bunătăţile oferite cu generozitate. Putem bănui că meniul conţinea pâine de cea mai bună calitate, linte, fasole şi mazăre; dar să nu uităm usturoiul şi ceapa, salata, ridichile, morcovii, napii şi castraveţii. Probabil că au consumat şi carne de miel sau de capră, un obicei culinar frecvent în Palestina. Dar nu aceste detalii trebuie să ne atragă atenţia. În timpul mesei, are loc o întâmplare de o adâncă semnificaţie. Când Isus stătea la masă, o femeie se apropie de El, deschide un recipient cu ulei parfumat scump şi i-L toarnă pe cap. Cei din cameră protestează, susţinând că uleiul putea fi vândut pentru a-i hrăni pe săraci, dar Isus îi ia apărarea.
    Toţi evanghelişti povestesc întâmplarea, chiar dacă o fac în mod diferit. Marcu o plasează în Betania, în seara de miercuri, în casa lui Simon Leprosul. Matei susţine la fel, dar afirmă că discipolii au fost cei care au protestat. Ioan o plasează în casa lui Lazăr, cu Maria turnând mirul şi ştergându-l cu părul capului ei. Luca susţine că s-a petrecut în Capernaum, cu mult timp în urmă, în casa unui fariseu pe nume Simon. De fapt, avem de-a face cu două povestiri care conţin elemente similare. Luca ne prezintă o întâmplare din Galileea, iar Marcu ne prezintă întâmplarea din Săptămâna Mare. Ocazia din urmă nu are legătură de iertarea păcatelor, ci de moartea ispăşitoare a lui Hristos.
    Uleiul parfumat se folosea în mod obişnuit în lumea antică, cel puţin în rândurile clasei mijlocii. Oamenii se parfumau zilnic, iar uneori aceste alifii aveau şi valoare medicală. Mirul din acest incident este descris ca rar şi scump. Era din nard curat, iar nardul era importat din Himalaya, în India şi – după spusele lui Pliniu – era parfumul cel mai apreciat. Parfumul era extras din rădăcini de plante. Vasul din alabastru deţinut de femeie era echivalentul greco-roman al sticluţelor elegante de parfum. Faptul că l-a spart arată că a folosit conţinutul în întregime, fără rest. O dăruire totală şi necondiţionată. Un gest ce dovedea o înaltă nobleţe a spiritului.
    Deşi în acest episod femeia nu-şi răsfiră părul, faptul că iese din sfera ei anonimă şi casnică e deja un şoc cultural. La acea vreme femeile nu aveau voie să intre în conversaţie cu bărbaţii în timpul mesei. Ele trebuiau doar să prepare şi să servească. Ucenicii o ceartă pentru curajul şi gestul ei, dar Isus îi dojeneşte: Pentru ce faceţi supărare femeii? Mereu Domnul a sărit în ajutorul celor marginalizaţi, iar acest lucru se vede şi în ultima săptămână. Dacă societatea oficială nu le lăsa prea mult loc să acţioneze, iată că în relaţia cu Isus puteau fi libere şi chiar de folos.
    În seara aceleiaşi zile, când în Betania încă se mai simţea mirosul de mir, în Ierusalim Iuda se sfătuia cu preoţii. Dar cum ajunsese acest ucenic deja în Ierusalim? Probabil se strecurase afară din casă şi fugise spre capitală. Distanţa nu era mare. Dacă lucrurile au stat aşa, înseamnă că în miercurea mare, doar Iuda a fost la Ierusalim. În timp ce femeia îi aducea o asemenea ofrandă lui Isus pregătindu-L pentru patimi, Iuda se târguia asupra preţului vânzării. 30 de arginţi era plata a două luni bune de muncă. Probabil nu a fost singurul mobil al trădării, dar este singurul prezentat textual în Evanghelii. Sigur existau şi alte dezamăgiri camuflate în inima lui Iuda. Coptarea lui de către preoţii cei mai de seamă nu fusese întâmplătoare, el dăduse semne dinainte. Oricum, interesantă această suprapunere de evenimente. În aceeaşi zi, la o distanţă nu prea mare, se întâmplau două lucruri total diferite. Într-un loc întreaga casă se proşternea în închinare, în celălalt, toţi ticluiau planul prinderii lui Isus. Ambele evenimente aveau de-a face cu destinul final al Mântuitorului.
    Este o zi cu public redus. În casa lui Simon nu puteau intra prea mulţi. Dar, este o zi cu o profundă părtăşie. Este ziua gesturilor extreme: al mirungerii şi al trădării. Femeia cu vasul de alabstru ţăndări, Iuda cu arginţii sclipind. O zi în care apele se aleg, iar ceea ce va urma nu este decât curgerea logică a evenimentelor.

    JOI: Cina şi arestarea

    Posted on 2 mai 2013 by gmocan
    Ziua se deschide cu o conversaţie: Unde voieşti să-Ţi pregătim ca să mănânci Paştele? – întrebară ucenicii. Marcu şi Luca descriu Joia Mare ca prima zi a Azimilor, timp în care are loc sacrificarea mielului. Matei o numeşte la fel. Ioan însă prezintă lucrurile mult mai exact din punct de vedere procedural. El face diferenţa cuvenită între Paşte şi Sărbătoarea Azimilor. Doar că, în vremea lui Isus, seara de Paşte introducea deja Azimile. Şi iată-L, înconjurat de ucenici, Fiul lui Dumnezeu iniţiind cel mai mare sacrament al Bisericii: Cina cea de Taină sau Euharistia.
    Până la acest moment avem o succesiune de evenimente providenţiale. Petru şi Ioan sunt trimişi să găsească locul şi să-l pregătească. Li se oferă detalii precise despre proprietar şi alte elemente de o minuţiozitate uimitoare. Totul a decurs conform planului, iar acest lucru atestă – din nou – suveranitatea lui Isus. Odată ajunşi acolo, strânşi în jurul mesei, Isus dă frâu liber emoţiilor de final: Am dorit mult să mănânc Paştele acesta cu voi înainte de patima Mea. O dorinţă arzândă în inima Domnului, o dorinţă ce-i va atinge pe comeseni. Fiind o sărbătoare de familie încă de la înfiinţare, Paştele acesta era de o semnificaţie specială. Ucenicii erau familia lui Isus, iar împărtăşirea ce urma să aibă loc n-o vor uita niciodată.
    Marcu relatează despre Cină în doar 8 versete, Matei în 9, iar Luca foloseşte 24 de versete (incluzând şi alte două incidente conexe). Dintre evanghelişti, Ioan este cel mai generos: 155 de versete sau cinci capitole. Tocmai de aceea, pentru a avea tabloul complet, trebuie să-l urmăm.
    Ioan plasează Cina după momentul solemn al spălării picioarelor. Cu acea ocazie, Iuda şi Petru par a fi personajele principale. Deşi primul nu este menţionat nominal, Isus face referire la vânzător şi se înfiorează în duhul Său. Petru se opune gestului lui Isus, pentru că nu se consideră vrednic. După ce-l dojeneşte, Mântuitorul le spală tuturor picioarelor, oferindu-ne o pildă supremă de slujire şi smerenie. Niciodată ucenicii nu mai văzuseră aşa ceva. Fuseseră ocazii în care un copil era aşezat în mijlocul lor, altele în care predicile lui Isus chemau la o trăire autentică, dar acum El însuşi se oferă drept pildă.
    Toate relatările converg spre ideea de părtăşie. E greu de spus cât au priceput ucenicii din cuvintele de consacrare a pâinii şi a vinului, din spălarea picioarelor şi a gesturilor conexe, dar părtăşia au resimţit-o. Nicicând nu se mai întâmplase asta, niciodată Isus nu-i mai adunase în jurul Său în acest fel. Un sacrament se instituia chiar sub ochii lor miraţi, o nouă realitate spirituală le invada inimile tremurânde. Era un eveniment săvârşit drept model pentru viitor. Când Isus le va spune: Faceţi lucrul acesta, El oferă deja un viitor unitar şi autentic Bisericii Sale. Făcând în mod repetat acest lucru, pomenindu-I moartea şi învierea, stând într-o dulce părtăşie, ucenicii vor învăţa cât de importantă e ascultarea. Vor învăţa că evenimentul de la Calvar reverberează în sufletele lor, iar această stare trebuie s-o transmită generaţiilor ce vor veni.
    Dar, imediat după Cină, Isus şi ucenicii se retrag în grădină. Este un loc predilect al întâlnirii. Târziu în noapte, micul grup intră în Ghetsimani. Isus alege trei dintre ei – pe Petru, Iacov şi Ioan – apoi merg spre locul rugăciunii. El agonizează, ei adorm. Umanitatea lui Isus e atât de evidentă în acea rugăciune, dar şi umanitatea celor trei. Doar că în cazul Mântuitorului învinge voia lui Dumnezeu, în vreme ce în cazul ucenicilor învinge somnul. Se ridică după un ceas şi pleacă, pentru că oastea romană – în frunte cu trădătorul – se apropie.
    Şi iată-l pe Iuda care se desprinde dintre soldaţii romani. Conform planului, se apropie de Isus şi-L sărută. Acesta este probabil cel mai şocant moment al nopţii. Până şi Isus îi adresează o întrebare încărcată de uimire: Iuda, cu o sărutare vinzi tu pe Fiul Omului? Ce privelişte emoţionantă! Cultura vremii dezaproba asemenea manifestări publice de afecţiune. Aici era sărutul cel mai fals cu putinţă, paradoxul între gest şi semnificaţia din spate. Malhu pune mâna pe El, Petru scoate sabia. Dintr-o lovitură îi taie urechea soldatului ce nu-şi făcea decât datoria. Isus i-o pune la loc, apoi îl dojeneşte pe Petru. Nu de sabie era nevoie atunci… şi nici mai târziu.
    Arestat, flancat de soldaţi în zale grele, Isus este dus spre judecată. Ucenicii speriaţi îl părăsesc. Gestul lor trebuie înţeles pe fondul unei presiuni teribile. Marcu ne spune că au fugit cu toţii. Ruşinos, am spune noi grăbiţi; dar cine ar fi putut face faţă?! Într-un mod ironic, în ceata gălăgioasă doar Iuda era cu Isus. Doar trădătorul Îi merge alături, într-o companie suspectă. Această zi se încheie de fapt… în noapte. Dar, fără episodul prinderii nu putem înţelege Cina cea de Taină, nu putem înţelege restul evenimentelor. E ziua în care Isus e atât de aproape de ucenici, dar şi ziua în care ei se îndepărtează primejdios.
    comments

    1. costica h spune:
    2 mai 2013 la 9:41
    Cat de straniu rasuna aceasta afirmatie, dar era adevarata… Iuda a mers alaturi de Domnul Isus, dar nu mai era de partea Lui, nu mai era demult. Iuda era singur demulta vreme atat in grupul ucenicilor lui Isus cat si acum in ceata aceea care l-au aresta pe Domnul. Da; dar in grupul celor ce erau cu Domnul inainte de arestare, al ucenicilor, Iuda inca mai avea oportunitatea sa devina altfel, de aceasta data nadejdea s-a dus.
    o gmocan spune:
    2 mai 2013 la 12:16
    Aşa este. Deşi a primit mai multe semnale pentru o posibilă reîntoarcere… n-a făcut-o. Ce lecţie cruntă!
    2. Petre spune:
    2 mai 2013 la 23:48
    Mi se de pare extraordinar cum apare aici Domnul Isus aici: 100% om, omul plin de emotii, dar in acelasi timp 100% Dumnezeu, Cel care se afla peste toate evenimentele…!
    o gmocan spune:
    3 mai 2013 la 14:05
    Bine spus.
    Acesta este, de fapt, marea taină a Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Mintea noastră e prea mică pentru grandoarea acestui adevăr, însă credinţa en vine în ajutor. Să contăm pe ea!

    VINERI: execuţia

    Posted on 3 mai 2013 by gmocan
    Iată-L pe Isus legat şi escortat. Surprinzător, nu este dus direct la Caiafa – marele preot în exerciţiu – ci la Ana, socrul acestuia. Era un bătrân om de stat, o figură politică şi fondatorul unei dinastii. Exact genul de om care îşi păstrează influenţa şi puterea chiar după ce rolul oficial se încheie. Ana îl întreabă pe Isus despre ucenicii şi învăţătura Lui, dar Domnul nu spune prea multe. Îl trimite pe acesta la ultimii lui ascultători, cei din Templu, care-I auziseră discursurile.
    Urmează apoi procesul din timpul nopţii. Probabil acţiunea are loc în casa lui Caiafa, unde interogatoriul e mult mai amplu. Se adunaseră acolo bâtrânii poporului, o seamă de cărturari şi mulţi preoţi. Luca aminteşte că sinedriul întreg fusese convocat, ceea ce dă întâlnirii o notă cât se poate de oficială. Acuzaţia principală: Isus dorea să distrugă Templul. Ei făceau referire la o profeţie a Mântuitorului. Caiafa conduce aici interogatoriul. Îl întreabă despre pretenţiile Sale mesianice, dar Isus nu răspunde aproape nimic. Se mulţumeşte doar să-Şi afirme divinitatea, iar faptul acesta atrage o altă acuzaţie: cea de blasfemie. Toţi cei prezenţi Îl ridiculizează, îşi bat joc de El şi-L dispreţuiesc profund.
    Dimineaţa devreme, iată-L pe Isus faţă în faţă cu acuzatorii Săi. Petru reuşeşte să se strecoare înăuntru. Fusese introdus de mai tânărul Ioan, care avea o relaţie pe acolo. Imediat după acest episod, îl găsim pe Petru în curte, încălzindu-se la focul aprins acolo. Urmează scena lepădării, una dintre puţinele care apar în toate cele patru evanghelii. Dramatismul lepădării petrine trebuie înţeles ca un ecou al predicţiei lui Isus. I se profeţise acest moment, iar ucenicul cel curajos nu făcuse faţă. Întrebat de trei ori, se dezice de fiecare dată. Apoi aude cocoşul cântând. Era pentru el. Nimeni nu înţelegea misterul, dar Petru se prăbuşeşte în sine însuşi. Se retrage şi plânge cu amar. Inima lui se frânge înaintea lui Dumnezeu. Noi angajamente se rostesc acum printre lacrimi, noi decizii care-i vor afecta întreaga viaţă. Este unul dintre cele mai cunoscute întâmplări din Săptămâna Mare.
    În aceeaşi dimineaţă, procesul continuă în casa lui Caiafa. Mai fusese acolo, doar că acum participanţii sunt mai mulţi şi mai gălăgioşi. Evanghelistul Marcu ne descrie tumultul aceste întâlniri. Liderii iudaici trag de timp, încearcă să găsească varianta câştigătoare, îl tracasează pe Isus. Procesul, din punct de vedere iudaic, a fost o succesiune de întâlniri destul de haotice în care acuzaţiile se repetă cu vehemenţă şi ură. La această întâlnire îşi dau seama că au nevoie de puterea imperială. Şi iată-i ducându-L pe Isus înspre palatul lui Irod cel Mare. Aici se afla reprezentatnul roman, Pilat din Pont. Cazul Isus i se pare creat artificial. Mântuitorul este învinuit că nu se supune Cezarului, în speranţa ca Pilat să ia o decizie tranşantă. O serie de întâmplări neaşteptate îl pun pe guvernator în gardă. Inconsistenţa speţei, visul ciudat al soţiei, acuzele trase de păr, toate acestea îl fac să se reţină, să nu ia o decizie imediată. Îl salvează un obicei. Acela de a elibera un deţinut cu ocazia Paştelui. O face şi de data aceasta, punând mulţimea să aleagă între Isus şi Baraba. Spera probabil să-l poată elibera pe cel dintâi. N-a fost să fie aşa. Mulţimea l-a vrut pe Baraba, iar în dreptul lui Isus toţi strigau la unison: Răstigneşte-l! Răstigneşte-l!
    Întreaga acţiune arată cât de josnic poate să fie omul. Evreii îi urau pe romani pentru că-i cotropiseră, acum însă îi linguşeau. Doreau cu orice preţ să scape de acest învăţător pe nume Isus, iar mijloacele nu se mai puneau în discuţie. Şi lucrurile se leagă. Ei obţin din ce în ce mai multă libertate. Împletesc o cunună de spini ce I-o pun pe cap, apoi îl lovesc cu un băţ de copil. Ridiculizează regalitatea lui Isus pentru că n-o înţeleg, pentru că nu intră în cadrele înguste ale aşteptării lor.
    Undeva în jurul orei nouă dimineaţa, convoiul se îndreaptă spre Golgota. Cu crucea în spate, flancat de soldaţi în zale grele, Isus păşeşte înainte. Batjocorile se înteţesc, tumultul atinge cote maxime. Locul era în afara oraşului, aşa cum se întâmpla în toate oraşele din lumea greco-romană. De fapt era un cimitir care luase locul unei cariere de piatră, un loc plin de rămăşiţe pâmânteşti ale multor condamnaţi. Răstignit între doi tâlhari, biciuit şi dispreţuit ca un făcător de rele, Fiul lui Dumnezeu murea în cele mai groaznice chinuri. Umilit prin însăşi metoda de execuţie, umilit prin aroganţa usturătoare a participanţilor, Isus S-a stins lent, într-o agonie de nedescris. În timpul acesta a rostit cuvinte cu înaltă semnificaţie. S-a rugat pentru iertarea persecutorilor, s-a ocupat de destinul etern al unuia dintre tâlhari, S-a preocupat de soarta mamei Sale. În final, S-a făcut vulnerabil prin strigătul părăsirii, a strigat “S-a isprăvit!”, pentru ca apoi să-Şi predea duhul în mâinile Tatălui Ceresc. Împlinise tot ce trebuia împlinit, Se adusese pe Sine Însuşi drept Jertfă de răscumpărare.
    Toate acestea sunt acompaniate de evenimente nemaivăzute. La amiază se întunecă văzduhul şi un întuneric dens pune stăpânire pe ţară. Catapeteasma Templului se sfâşie când, în jurul orei 15.00, Isus Îşi dă duhul. Spre seară, un alt personaj intră în scena istoriei: Iosif din Arimateea. Avea un mormânt nou şi, cum nu era îngăduit ca răstignitul să rămână acolo în ziua Sabatului, se oferă să-l îngroape. Probabil târziu în noapte se finalizează şi înmormântarea. Trupul lui Isus este învelit în fâşii de pânză, este tratat cu uleiuri şi îngrijit în cel mai nobil mod cu putinţă. Femeile participă cu inima frântă la tot acest procedeu. Nicodim intervine şi el, tot noaptea, aducând miresme. Mormântul se sigilează, iar la gura lui o oaste înarmată stă de strajă.
    Sub aceste auspicii sumbre se încheie această zi. Plină de evenimente, martoră a atâtor atitudini diferite, ea face dovada sacrificiului suprem. O piatră imensă e răsturnată până la intrarea în mormânt, nesiguranţa se va înteţi, iar lacrimile vor curge şuvoi. Dar, slavă Domnului că nu se termină aici Marea Săptămână!
    comments
    1. Dubei Timotei spune:
    18 aprilie 2014 la 16:02
    Când Domnul Isus a rostit “S-a isprăvit!”, dându-Şi apoi duhul, se încheia viaţa Sa pământească, cu limitarea auto-impusă ca şi Dumnezeu înomenit. Prin Înviere, Omul Isus urma să experimenteze o viaţă proslăvită, ca Om proslăvit, culminând prin Înălţare, cu revenirea Sa în slavă, la dreapta Tatălui, şi cu reluarea slavei şi a prerogativelor dumnezeieşti de care Se dezbrăcase la Întrupare. O nouă epocă se deschidea, o epocă a harului… în care ne aflăm şi noi şi de care beneficiem şi noi, la două mii de ani distanţă de-atunci…
    2. Traian Dominte spune:
    18 aprilie 2014 la 16:12
    Amin! E încă har, şi e binecuvântare, datorită Celui ce a isprăvit lucrarea de mântuire prin moartea şi învierea Lui.

    SÂMBĂTĂ: tăcerea

    Posted on 4 mai 2013 by gmocan
    Era Sabatul evreiesc, iar toate mişcările trebuiau oprite. Era o linişte ce contrasta cu ziua dinainte, o linişte totuşi obişnuită în acele locuri. Aproape toţi evangheliştii păstrează tăcerea asupra acestei zile. Doar Matei ne oferă o informaţie pe cât de scurtă pe atât de importantă. Avem o relatare despre păzirea mormântului. O delegaţie a Templului reuşise să răzbată până la Pilat, şi-l roagă să trimită o strajă la mormânt. Umbla zvonul învierii lui Isus, iar lucrurile trebuiau ţinute sub control. În fond, liderii iudaici se temeau de vreo diversiune din partea ucenicilor. Un fapt interesant surprins de Matei este componenţa acestei delegaţii. Citim despre câţiva farisei şi ne mirăm pe bună dreptate. Până la acest moment ei nu fuseseră implicaţi în patimile Mântuitorului. E posibil să fi fost atraşi în această acţiune datorită implicării lui Nicodim ce le era, într-un fel, coleg.
    Colaborarea dintre evrei şi romani se înteţeşte. E încă o dovadă că duşmanii îşi dau mâna de îndată ce au o cauză comună. Isus devenise incomod pentru ambele tabere. Amplitudinea evenimentelor nu mai putea fi igonrată, iar măsurile de precauţie se impuneau. Nici un efort nu pare deplasat, nici un calcul nu este în plus. Orice se poate întâmpla, iar victoria de moment s-ar fi putut transforma într-un eşec de proporţii. Clasa superioară a evreimii se simţea acum stăpână pe situaţie. Dar oricând lucrurile se puteau schimba. Era nevoie de luciditate şi planuri minuţios ticluite. Aşa cum spunea Joseph Ratzinger: în momentele în care totul pare terminat, apare totuşi, în chip tainic, slava Lui.
    Nicodim, pe care tocmai l-am amintit, a adus un amestec de mir şi aloe, iar evangheliile amintesc de 100 de litri. El a luat trupul lui Isus şi l-a înfăşurat în fâşii de pânză fine şi îmbibate cu miresme. Cantitatea de miresme este extraordinară şi depăşeşte orice măsură obişnuită: este o înmormântare regală. Dacă la tragerea la sorţi a hainelor L-am întrevăzut pe Isus ca Mare Preot, acum felul înmorântării Sale îl manifestă ca Rege. Procedura înbălsămării, valoarea miresmelor şi implicarea unor oamenii din elita lui Israel dovedesc toate acest lucru. Rezumând, Isus nu este înmormântat ca un criminal, în mod umilitor, deşi înmormântarea I se face cu un amestec de iubire şi stinghereală: tot ce s-a întâmplat a fost cutremurător şi există sentimente opuse faţă de această moarte, nedreaptă (e moartea unui nevinovat) şi, în acelaşi timp, de neînţeles (în ultimă instanţă, Dumnezeu nu a făcut nimic ca s-o împiedice). Oricum, totul pare sfârşit, exceptând preocupările câtorva oameni pentru îmbălsămarea Domnului.
    Revenind la gardă, putem bănui că era alcătuită din soldaţi romani. Legătura între liderii iudaici şi Pilat este atât de puternică în aceste zile. Faptul că după Înviere aceşti soldaţi se întorc direct la preoţii cei mai de seamă, spune ceva. Ei devin, în felul acesta, primii care vor constata învierea şi încă într-un mod dramatic. Vor fi intrat apoi într-o complicaţie întreagă cu aristocraţia Templului, iar soarta lor va fi puternic amprentată de acest eveniement. Ei vor răspândi cei dintâi zvonul că trupul lui Isus a fost furat de ucenici. O soartă ingrată, aşadar.
    Dacă ucenicii au aflat despre toate aceste detalii, dacă au ajuns până lângă mormânt şi au văzut ostaşii, atunci dezamăgirea trebuie să fi fost cruntă. Isus nu mai este nici măcar pe Cruce, nu mai poate fi privit nici măcar mort. Acum este ascuns în chip nemilos de mormântul rece, uitat parcă în spatele unei lespezi de piatră.
    Mai găsim un amănunt legat de Sâmbăta Mare, doar că acesta apare în Evanghelia după Marcu. Deşi toţi evangheliştii – cu excepţia lui Matei – tac în ceea ce-i priveşte pe soldaţi, iată că nu tac atunci când e vorba de femeile pioase care-L caută în continuare pe Isus. De data aceasta acţiunea se petrece seara, după apusul soarelui. Trei dintre femeile din Galileea – Maria Magdalena; Maria, mama lui Iacov şi Salomeea – se duc şi cumpără mirodenii pentru ungerea trupului Mântuitorului. Aşadar, după terminarea repausului sabatic, ele vor prelua iniţiativa curajoasă de a reveni la mormânt. Au de gând să ungă trupul Domnului cu uleiuri frumos mirositoare, să pună un fel de balsam peste plăgile abia cicatrizate. Or, această acţiune face trecerea spre marea zi a învierii.
    Dar până atunci, trebuie să ne mulţumim cu tăcerea mormântală a acestei zile. O tensiune crescândă în micul grup al ucenicilor, o durere sfâşitetoare în inima femeilor pioase. Pe cât de prezent fusese Isus în ultimele zile, cum adunase în juru-I atât de mult norod, iată-L acum părăsit, înconjurat de străini care-şi fac doar datoria. Un tablou trist, sinistru şi descurajant. Este, în fond, o parabolă a multor oameni care n-au văzut în Isus decât un personaj istoric imaculat. Este ziua în care poţi privi retrospectiv spre întreaga săptămână, dar şi ziua în care te poţi îndârji să crezi că – în ciuda aparenţelor – Dumnezeu rămâne Dumnezeu.

    DUMINICA ÎNVIERII

    Posted on 5 mai 2013 by gmocan
    Probabil în jurul orei 5:00 dimineaţa, femeile pornesc spre mormânt. Marcu ne descrie trei femei care, după ce ajung, găsesc acolo piatra funerară înlăturată. Ele pătrund înăuntru şi găsesc un tinerel îmbrăcat în alb, care le spune că Isus din Nazaret a înviat. Primesc mandatul de a spune ucenicilor şi lui Petru, iar apoi pleacă îngrozite spre Galileea. Evanghelistul ne spune că au rămas înmărmurite, se temeau şi n-au putut duce vestea.
    Schiţa lui Matei este diferită. El descrie două femei – Maria Magdalena şi cealaltă Marie – în drum spre mormânt. Apoi are loc un cutremur şi un înger coboară de înlătură piatra şi se aşează pe ea. Gărzile cad în leşin, dar când ajung femeile îngerul vorbeşte. Primesc acelaşi mesaj precum scrie şi Marcu, doar că de data aceasta, când femeile se întorc, Îl întâlnesc pe Isus cel Înviat. El le spune acelaşi lurcu: să meargă în Galileea şi să ducă vestea învierii.
    La Luca femeile merg spre mormânt, găsesc lespedea ridicată, intră şi întâlnesc doi îngeri care le amintesc despre profeţia învierii. Ele se întorc pentru a sune celorlalţi ucenici, care nu dau crezare în prima instanţă. Petru aleargă spre mormânt, priveşte înăuntru (fără să intre) şi vede că mormântul este gol. Doar giulgiul a mai rămas să mărturisească despre cadavrul ce-l învelise cândva.
    În relatarea lui Ioan exsită o singură femeie: Maria Magdalena. Ea se duce la morânt fiind încă întuneric şi-l găseşte deschis. Se întoarce şi-i alertează pe Petru şi pe Ioan, care o pornesc într-acolo. Ioan ajunge primul dar îl aşteaptă pe Petru. Privesc amândoi şi constată acelaşi lucru. Se întorc înspre casă, în vreme ce Maria rămâne lângă mormânt plângând. Se uită şi ea înăuntru şi vede doi îngeri care-o întreabă de ce plânge. După ce le spune, aceştia devin mesagerii învierii lui Hristos. Cu entuziasm ei îi transmit marea veste. Dă să plece şi ea când, în mod surprinzător, Isus o întâmpină. Crede că-i grădinarul şi-l roagă s-o ducă la Isus, dar Mântuitorul o cheamă pe nume. Acest moment este unul dintre cele mai întălţătoare din evanghelie. Ar vrea să mai rămână cu Domnul, ar vrea să nu mai plece, dar I se cere să meargă în Galileea. Acolo va veni şi El, acolo se vor reîntâlni cu toţii.
    Cam acestea sunt acţiunile de dimineaţă. În fond, avem o succesiune de evenimente cu personaje variabile dar care – toate – sunt din anturajul intim al lui Isus. Învierea Lui trebuia constatată în primul rând de cei care-I fuseseră apropiaţi. De fapt întregul răstimp dintre Înviere şi Înălţare Isus îl va folosi pentru a se arăta ucenicilor. În acelaşi registru încadrăm şi arătarea din seara zilei Învierii. Doi ucenici mergeau spre Emaus, întorcându-se de la Ierusalim. Inimile lor erau răvăşite de durere şi nesiguranţă. I se destăinuie străinului pe de-antregul. Îi spun despre aşteptările legate de viitor, despre simţămintele lor atât de tumultoase.
    De-a lungul drumului Fiul lui Dumnezeu le vorbeşte despre înviere. Le deschide Scripturile tălmăcinduri-le sensurile privitoare la El. Ei încep să priceapă în timp ce drumul se scurtează, iar Emausul se arată la orizont. Pe când ajung în dreptul casei aproape că au înţeles. Ba mai mult. Parcă o legătură nevăzută şi inexplicabilă se produsese între ei şi misteriosul străin. Aşa că-L invită la ei. Insistă cât e nevoie, iar străinul intră. Se aşează la masă, El binecuvintează pâinea iar atunci ochii lor se deschid. Revelaţia este savurată în mod deplin, iar emoţiile ating cote maxime. Dar străinul dispare, iar ei îşi dau seama că se întâlniseră cu Hristosul Înviat. Pornesc în grabă spre Ierusalim, ajung la ucenici şi povestesc. Între timp află că şi ucenicilor li se arătase Isus, iar părtăşia lor se transformă într-o veritabilă proclamare a Învierii.
    Mărturiile despre Înviere vorbesc despre un lucru paradoxal, despre ceva ce dăpăşeşte orice experienţă şi care totuşi este prezent în mod absolut real. Dacă îi ascultăm pe martori cu inimă atentă şi ne deschidem la semnele cu care Domnul îi acreditează iarăşi şi iarăşi pe ei şi pe Sine, atunci ştim: El a înviat cu adevărat. El este viu. Lui ne încredinţăm şi ştim că suntem pe drumul cel bun – spunea Joseph Ratzinger. Împreună cu ei, noi cei care nu vedem ci doar credem, ne ridicăm braţele spre Dumnezeu lăudându-L. Învierea trebuie să ne acapareze în mod deplin. Ea nu reprezintă doar un adevăr dogmatic sau narativ, ea face posibilă însăşi mântuirea noastră. Propovăduirea Evangheliei se bazează pe ea, învierea noastră o are drept temelie.
    De atunci încoace, în fiecare dumnică – ziua dintâi a săptămânii în calendarul evreiesc – noi celebrăm victoria vieţii asupra morţii. În primul rând a vieţii spirituale asupra morţii păcatului, apoi a atotputerniciei lui Dumnezeu asupra limitelor noastre şi, în definitiv, a învierii noastre de apoi. Se cuvine să fim plini de speranţă. Se cuvine să ne ridicăm glasurile mărturisindu-L pe El. Se cuvine să luptăm până la sfârşit, orice ce ar fi să însemne asta. HRISTOS A ÎNVIAT!

  2. CORNELIA GALIS
    apr. 21, 2014 @ 11:19:16

    PASTE FERICIT CU SANATATE SI PROSPERITATE!DOMNUL SA FIE CU NOI CU TOTI!

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari

%d blogeri au apreciat asta: