Mina Ianovici – ÎNTRE PESIMISM ŞI OPTIMISM

Alte articole de Mina Ianovici-

PAGINA Florin Ianovici PREDICI/MESAJE

Că pesimismul este rău, e de la sine înţeles. Că optimismul este bun, din punctul meu de vedere, este discutabil.

Luna trecută a murit de cancer un tânăr de treizeci şi ceva de ani. Era în fază terminală. Sub tratament boala a intrat într-o remisie uşoară. Se întâmplă uneori ca la final, bolnavii de cancer să aibă şi câteva zile mai bune, după care boala se năpusteşte mai tare, pentru ultima dată. Deşi medicii ştiau cum stau lucrurile, au găsit cu cale, în lumina mult lăudatului optimism să dea omului şi familiei speranţe deşarte şi au deturnat într-o oarecare măsură gândurile lui de la pregătirea pentru ce va urma, de la împăcarea cu Dumnezeu şi cu ceea ce i s-a întâmplat, înspre o luptă lipsită de şanse, de a rămâne în viaţă.

Probabil că generaţiile acestea de adolescenţi, dacă nu ar avea un optimism nefondat, în cea mai mare parte, ar învăţa mai mult, şi-ar organiza mai bine vieţile, s-ar împrieteni mai tare cu munca. Dar ei sunt optimişti: „Va fi bine.”

Vi s-a întâmplat vreodată să aveţi un necaz, o problemă aparent fără ieşire, să vă spuneţi şi voi sufletul cuiva, care să vă trântescă un „va fi bine” aşa , dezlegat de orice logică şi de orice context? Cum v-aţi simţit?

Uneori optimismul denotă superficialitate, lipsă de logică şi de înţelegere a vieţii, încredere nefondată în forţele proprii, iar pentru creştini, în particular, o înţelegere greşită a lui Dumnezeu.

Dacă a fi cu Dumnezeu ar însemna să îţi meargă bine pe pământul acesta, în sensul comun acceptat, ar însemna ca toţi miliardarii să fie credincioşi, politicienii, toţi cei cu o sănătate de fier, cu servicii foarte bune, cu copii premianţi, toţi care ar câştiga la loto, care ar primi moşteniri uriaşe, etc. Dar lucrurile stau altfel, aproape invers. Dumnezeu nu ne lasă, ne ajută în greul nostru, dar în modul în care vede El rezolvarea problemei cu care ne confruntăm, care nu seamănă întotdeauna cu ceea ce înţelegem noi prin rezolvare.

Pentru divinitate binele pământesc se află în subsidiarul binelui ceresc. Dar pentru noi, de multe ori, într-o înţelegere firească a lucrurilor, aici e începutul, aici e sfârşitul. În ochii lui Dumnezeu, viaţa omului este pregătirea pentru rai. El lasă uneori pe câte cineva să ne dea cu rigla peste degete, ca să ne scriem mai frumos povestea vieţii.

Preamărirea optimismului a apărut ca un curent inspirat din religii orientale, în care se consideră că mintea omului influenţează realitatea obiectivă, pe de-o parte, iar pe de altă parte, tot ele consideră că este discutabil dacă ceea ce numim realitate este chiar realitate sau doar o iluzie. Vă sună cunoscut? „Oare…cu adevărat….?”

Punând un semn de întrebare după fiecare lucru bun şi adevărat şi aşezând totul pe temelia găunoasă a probabilităţii, se alege praful de sistemul nostru de înţelegere a vieţii: „Oare de ce m-aş mai strădui, dacă toate încep cu oare”?

Pesimismul, ştim toţi, că seacă forţele omului. Pentru orice lucru este nevoie de determinare şi de credinţă. Şi ca să poţi trece strada trebuie să fii hotărât să treci şi să crezi că poţi face asta. Nu se poate să te opreşti în mijlocul străzii şi să te gândeşti că poate nu e bine ce faci, că te lovesc maşinile. Dacă ai început să treci, trebuie să te grăbeşti şi să te duci până la capăt.

Între pesimism şi optimism se află realismul. Iubesc realismul. Iubesc să înţeleg viaţa în lucrurile ei mari şi mici, să mă înţeleg pe mine, să ştiu cine sunt cu adevărat, să ştiu ce e bun şi ce e rău în mine şi după ce înţeleg toate acestea, să sper, să aspir într-un mod fondat, nu naiv. Vreau să ştiu că am o şansă la ceea ce sper. De fapt vreau să ştiu că am mai multe şanse şi dacă se poate aş vrea să ştiu şi procentual ce şanşe am.

Transpus în viaţa mea, „a aspira” înseamnă „a avea sens să muncesc pentru ceva”. Şi, ca orice om , am în faţă două categorii obiective, de lucruri de înfăptuit:

  1. Cele pentru care trebuie să lupt, să muncesc, indiferent de situaţie, dacă am înzestrare sau nu, dacă îmi face plăcere sau nu, etc. Trebuie să îmi fac datoria pe unde sunt, trebuie să am grijă de casă şi de familie, material şi spiritual, să fac tot ce pot, iar uneori, mai mult decât pot, să îmi forţez barierele. Aici nu îmi pun întrebări, că nu are sens. Mă agăţ de poala lui Dumnezeu, cer inspiraţie, ajutor în tot ce fac, milă şi binecuvântare.
  2. A doua categorie o reprezină lucrurile pe care am dreptul să aleg sau nu să le fac. Mă orientez spre ceva la care să mă pricep şi aleg o cale care să aibă o poartă deschisă. E foarte importantă poarta. Apropo, mi-am dorit „de-a dreptul eroic” în urmă cu câţiva ani să scriu texte pentru cântece creştine. Doar că un cântec are nevoie şi de melodie, şi de interpret. Iar pentru a ieşi o treabă bună, fiecare trebuie să fie bun în ceea ce face. M-a durât sufletul când am renunţat să mai sper că ar putea ieşi ceva frumos şi util. Pur şi simplu, nu am avut o poartă deschisă. Aşa că m-am reorientat, cu voie, fără voie…

Există oameni care înafară de faptul de a munci ca nişte robi, de a rezolva problemele lor şi ale altora, de a fi mereu presaţi să facă una sau alta, nu au nimic altceva pentru care să poată opta liber.

Totuşi există o poartă deschisă pentru oricine, care se închide în faţa sau în spatele nostru doar în momentul morţii. Aşa că oricine are cel puţin o unică posibilitate de a alege. Şi mai e ceva: oricâte ne-ar lua oamenii, viaţa, mai ştiu eu cine, pe gândurile şi sufletele noastre suntem stăpâni. Până şi Dumnezeu ne-a dat posibilitatea de a alege, poate fiindcă „dragoste cu forţa nu se poate”.

Să fim înțelepți,
Mina Ianovici

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari

%d blogeri au apreciat asta: