OMUL ȘI SOȚIA LUI LA ÎNCEPUT – Pastor Sorin Sabou

 

Sorin Sabou

OMUL ȘI SOȚIA LUI LA ÎNCEPUT

Facerea omului este apogeul lucrării lui Dumnezeu în creație.
La început când Dumnezeu a făcut cerul și pământul, lucrarea lui Dumnezeu în creație este descrisă având în vedere binele omului.

În prima relatare a creației, în Geneza 1, avem această lucrare la sfârșitul creației de la început, în ziua a șasea. Cerul și pământul sunt aduse în existență, iar omul are un loc aparte în ele. Omul a fost făcut parte bărbătească și parte femeiască. Atât bărbatul, cât și femeia sunt creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. În acest fel ei se deosebesc de restul creației.

Chipul lui Dumnezeu în om arată spre faptul că omul este reprezentantul lui Dumnezeu în mijlocul creației sale, că face parte atât din lumea creată cât și că îl oglindește pe Dumnezeu. Caracterul personal și rațional al bărbatului și femeii face ca în și între cei doi să se poată discerne chipul lui Dumnezeu. Ei au responsabilitatea să crească, să se înmulțească, să umple pământul și să-l stăpânească. Toate viețuitoarele sunt sub stăpânirea lor.

În cea de a doua relatare a creației, în Geneza 2, avem detaliile acestei priviri de ansamblu. Ni se spune că omul a fost făcut din țărâna pământului. Astfel se arată legătura omului cu restul creației, cu pământul. Suflarea de viață din partea lui Dumnezeu arată legătura sa cu Dumnezeu.

Faptul că actul creației are în vedere pe om se vede clar în faptul că Dumnezeu sădește o grădină pentru a-l pune pe om în ea. Această grădină este bogată în resurse minerale și oferă un context în care omul trebuie să-și dovedească ascultarea față de Dumnezeu.

Lucrarea și păzirea grădinii sunt însoțite de interdicția de a mânca din pomul cunoștinței binelui și răului. Această poruncă proteja pe om de experimentarea răului, și presupune existența acestuia. În schimb el avea acces la pomul vieții. Omul va experimenta moartea dacă nu va asculta de porunca primită.

În grădină, inițial, omul a fost singur. Dumnezeu vede acest lucru și îi face acestuia un ajutor potrivit. Ajutorul potrivit este o femeie, pe care Dumnezeu a făcut-o din coasta omului. Astfel se arată legătura strânsă între bărbat și femeie, natura lor comună.

Femeia, ca ajutor potrivit pentru om, este căutată de acesta. Când omul dă nume viețuitoarelor nici una dintre acestea nu i se potrivește, dar când femeia este adusă la om, el o recunoaște ca fiind os din oasele lui, și carne din carnea lui.

Comentariul făcut de autor, la acest punct, este esențial pentru că arată felul în care, în generațiile ulterioare, s-a înțeles narațiunea creației pentru natura familiei. Omul v-a lăsa pe tatăl său și pe mama sa, și se va lipi de soția sa, și cei doi vor fi un singur trup (2.24).
Întemeierea unei familii este un act responsabil între un bărbat și o femeie care ies din casele părinților lor și își încep viața împreună unul cu celălalt. Legătura dintre ei este o legătură puternică așa ca legăturile dintre membrele unui trup.

Aceasta este instituția familiei așezată de Dumnezeu la începutul creației. Tot ce se întâmplă ulterior în istoria pământului are la bază familia alcătuită din soț și soția acestuia. Dar pentru că omul va fi neascultător, aceast început al creației va fi stricat, și, în ce privește familia, lucrurile se vor deteriora.

Pastor Sorin Sabou

via Prodocens Media

Reclame

TABLOUL UNEI FAMILII FERICITE – Concepţia sănătoasă despre familie – Daniel Chereji

Am impartit mesajul in trei: Aceasta este prima parte, partile 2 si 3 vor urma in urmatoarele doua zile.

Va urma Partea a 2-a – Capacitatea dezvoltării relaţiilor armonioase

Va urma Partea a 3-a – Îndrăzneala unor visuri măreţe

happy family

Photo credit www.amazon.com

Titlul predicii: TABLOUL UNEI FAMILII FERICITE
Text biblic: Rut 4: 13-17
Schiţa predicii:
1. Legătura profundă cu Domnul
2. Concepţia sănătoasă despre familie
3. Capacitatea dezvoltării relaţiilor armonioase
4. Îndrăzneala unor visuri măreţe
Predicator: pastor Daniel Chereji

Biserica Baptistă ”Biruinţa” Baia Mare – http://biruinta.ro
– http://facebook.com/pages/Biserica-Crestina-Baptista-Biruinta-Baia-Mare/155667301168226?ref=ts&fref=ts
Daniel Chereji

Ce ati aseza intre ramele unui tablou care ar avea tema: Familia Fericita? Daca ar trebui sa puneti, intre acele rame, pe propria voastra familie, oare s-ar potrivi cu tema „Familia Fericita”? Care credeti ca sunt elementele care intrunesc tabloul unei familii fericite? Credeti-ma, ca probabil, alaturi de voi, am auzit tot felul de teorii. Sunt multe familii care traiesc cu amagirea si zic asa: Daca intre ramele acelea pui un teanc gros de bani, eu cred ca ala=i tabloul. Dar am vazut familii cu multi bani, bani pe care noi nici nu-i putem visa. Si stiti foarte bine ca celebritatile multimilionari au divorturile care numara 5, 6, 7, 8, 10 si chiar mai mult. Celebritatea, afirmarea profesionala sau distractia, sunt unii care asa cred ca acestea sunt conditii esentiale care sa intregeasca tabloul familii fericite.

Cartea asta incepe cu o familie care a vrut sa fie fericita cu orice pret. Dar n-a tinut cont de voia lui Dumnezeu. Si din cauza ca a cautat, familia aceea, fericirea departe de Domnul, prin metodele lor, spune Biblia, din motivul acesta a ajuns sa fie cea mai nefericita familie. Asa ca am putea spune ca aceasta carte, cartea Rut, incepe cu descrierea familiei care cauta fericirea in felul ei, dar se incheie cu tabloul unei familii dupa placul Domnului.

Si aici, as vrea sa repar oarecum, in aceasta dimineata, sa zicem, un neajuns. Cele mai multe predici despre familie la nunta sau se adreseaza mirelui si miresei. Eu cred ca asta este o parte importanta din tablou, dar dupa stiinta mea, tabloul familiei fericite nu este compus numai dintre sot si sotie. Mai sunt acolo, dupa nunta, copii, familia extinsa si cred ca acela este tabloul complect ale familiei fericite. Fericirea familiei, dragii mei, nu se poate obtine in mai multe feluri, prin mai multe metode. Ci exista un tablou a familiei fericite, dupa tiparul lui Dumnezeu.

1. Legătura profundă cu Domnul – Prima imagine a familiei fericite este legatura profunda cu Domnul. Indraznesc sa spun, bazat pe Cuvantul lui Dumnezeu, ca o familie, ca sa aiba fericire 100%, sa experimenteze aceasta implinire, cu adevarat, pe care Dumnezeu a intentionat-o, nu se poate obtine decat in bratele Domnului.

2. Concepţia sănătoasă despre familie – Cum vedea Naomi familia? Conceptia ei despre familie era una, ca o femeie, in familie va gasi satisfactie. Va gasi odihna. Vedeti, cu ce conceptie de familie ai fost crescut, conceptia aceea o vei transmite mai departe. Din multe familii, lipseste fericirea deplina pentru ca membrii acelei familii nu au o conceptie sanatoasa despre familie. Si, de unde iti poti forma o conceptie despre familie sanatoasa? Din legatura cu Dumnezeu.  Daca nu ai o legatura profunda cu Domnul, daca nu ai Cuvantul lui Dumnezeu, asa cum il avem noi astazi, ca ei nu-l aveau cum il avem noi, revelatia nu era complecta. Dar acuma, sotul, daca si-a auzit mereu tatal afirmand: „Mai, eu is seful!” Va dati seama, ce reactie va fi, prima lui reactie? Sa se comporte ca atare. Daca sotia si-a vazut mama ca incearca sa controleze  mai mult decat trebuie, va fi invatata cu acelasi stil. Deci, daca tiparul din familia ta nu a fost unul dupa Dumnezeu, atunci, ce sa faci? Opreste-te! Schimba-l. Renunta la el. Lasa-l sa piara si tu sa fii ascultator. Sa zici: „Doamne, iti multumesc,” ca asta iti da crestinismul, sansa sa ai un nou inceput. Deci, daca tiparul din familia ta nu a fost unul dupa voia lui Dumnezeu, trebuie sa-l schimbi.

Tocmai fiindca familiile pereptueaza principii nesanatoase in randul lor, in zilele noastre, viata de familie (asta este un motiv), a ajuns sa fie dispretuita si ironizata. Si pe drept cuvant. Vedeti, ce facem. Noi ne anatemizam si ne impotrivim. Ar trebui sa ne impotrivim alternativelor care vin la familie, de astea cu femeie cu femei, care sunt nelegiuri demne de Sodoma si Gomora. Dar, acuma este prilejul sa ne intrebam: Oare nu cumva, unii oameni, nu ca asa s-au nascut, nimeni nu se naste asa. Nu cumvas-au deprins asa din cauza a ceea ce au vazut in multe familii? Sa nu-mi spuneti ca in majoritatea familiilor unde-s sot si sotie, toate lucrurile merg OK, ca sunt in ordine. In multi s-au nascut astfel de ganduri mizerabile si practic murdare, pentru ca au vazut ce nu este de vazut in familie. N-au vazut dragoste, intelegere si familia, asa cum este, a ajuns subiect de batjocura si de bancuri. Foarte multi tineri prefera concubinajul. Refuza sa se implice in viata de familie, privind-o ca ceva primitiv si aducatoare de nefericire, numai de probleme. Este o conceptie nesanatoasa despre familii.

Conceptii sanatoase despre familii este ca in sanul ei, sotul si sotia, pot sa gaseasca odihna. Din pacate, femeia zilelor noastre, intalneste tot mai rar odihna, in sanul proprii familii. Asa ca, societatea din zilele noastre a fost nevoita sa construiasca adaposturi pentru femei abuzate. Ca sa se odihneasca in aceste adaposturi, cand ar fi trebuit sa gaseasca odihna in propriu camin. Dincolo de odihna capatata in urma confortului fizic, ca nu ca familia numai sa doarma, nu la asta se refera. Scriptura are in vedere odihna si siguranta sufleteasca. Adica, odata ce se casatoreste  femeia, trebuie sa se bucure de protectie, siguranta si ocrotirea sotului.

Care este conceptia care o transmitem mai departe despre familie? Credem cu toata increderea, bazati pe Cuvantul lui Dumnezeu, ca familia este experimentarea coltului de rai. Credem ca familia este locul unde fiecare trebuie sa experimenteze puterea lui Dumnezeu si sa-L faca cunoscut pe Domnul celuilalt, sa reflectam impreuna chipul lui Hristos, ca familia este locul dragostei, al pacii, al sigurantei si a odihnei. Stie sotul, sotia? Vad ca  este obligatia lor sa creeze pentru partenerul de viata, pentru sotul si sotia lui, un astfel de climat? Daca da, aceasta este conceptia sanatoasa despre familie. Asa arata tabloul unei familii fericite, in care sotul nu are mai mare ideal decat sa spuna: Sotia mea scumpa, Il vei cunoaste pe Domnul prin mine.” Domnul sa ne ajute.

VA URMA partea a 2-a….

Corina Petre – Dorința mea [Official Video]

Corina Petre – o voce unica…

Corina Petre – Dorința mea [Official Video]
Emi Boldan & Adi Roman | Imagine și montaj video
Director Executiv: Radu Almasan – Studio Speranta
Director Proiect si Producator: Gabriel Gorcea – Studio Speranta http://www.sperantamedia.ro

Speranta si Gabi Zagrean – Sens Unic Spre Cer [Chiesd] VIDEO 21 iulie 2015

Turneul Speranta ‘Sens Unic Spre Cer’ –

VIDEO by Speranta Media

Sunetul vantului solar si alte sunete din spatiul cosmic (VIDEO)

Photo credit www.madoc.mobi

Honor Harger, a carui profesie artistica este „de a asculta sunetele emise de corpurile cerești magnifice care constituie universul,”  descrie sunetele universului ca si „ciudate si minunate”.

Explica Harger cum am ajuns sa descoperim sunetele universului:

Radioastronomii studiază undele radio din spațiu cu ajutorul antenelor și al receptoarelor sensibile care le oferă informații exacte despre ce este un obiect astronomic și despre locul pe care se află el pe cer. Și așa cum facem cu semnalele pe care le trimitem și le recepționăm aici pe pământ, putem converti aceste transmisii în sunet cu ajutorul unor tehnici analoage. Astfel, prin intermediul ascultării am ajuns să descoperim unele din cele mai importante secrete ale universului – dimensiunea sa, din ce este compus și chiar vârsta sa.

Space.com ne prezinta un video cu o colectie de sunete mai mult ciudate, alese din inregistrarile facute de sonde spatiale, printre care si Cassini, a vanturilor solare. Fluxul de plasma ce vine de la Soare este cunoscut sub numele de vant solar. Ascultati, in primul video:

Bone-Chilling Sounds Picked Up by Spacecraft

Here are some downright chilling sounds recorded by several spacecraft. The sounds come from radio signals that are created by solar winds interacting with plasma that is wafting through our solar system.

Honor Harger: O istorie a universului în sunet

Astfel, azi vă voi spune o scurtă poveste despre istoria universului prin ascultarea sa. Aceasta este marcată de trei scurte întâmplări care ne arată cum întâlniri accidentale cu sunete ciudate ne-au oferit unele dintre cele mai importante informații pe care le avem despre spațiu. Această poveste nu începe cu telescoape mari sau navete spațiale futuriste, ci mai degrabă cu un mediu mai umil – care este de fapt chiar mediul care ne-a adus nouă revoluția telecomunicațiilor din care facem parte în ziua de azi: telefonul.

4:43 Este 1876, în Boston, și acesta este Alexander Graham Bell care lucra împreună cu Thomas Watson la inventarea telefonului. O parte esențială a echipamentului lor tehnic era un cablu de 800 m, trecut pe deasupra acoperișurilor câtorva case din Boston. Linia transmitea semnalele telefonice care vor face mai târziu numele Bell un accesoriu pentru fiecare casă. Dar, ca orice cablu încărcat de lungime mare, a devenit accidental și o antenă. Thomas Watson a petrecut ore ascultând zgomotele de pocnituri, fâșâieli țârâituri și șuierături pe care le-a detectat antena sa accidentală. Să nu uităm că aceasta se întâmpla cu 10 ani înainte ca Heinrich Hertz să dovedească existența undelor radio – cu 15 ani înainte de circuitul acordat cuadruplu al lui Nikola Tesla – și cu aproximativ 20 de ani înainte de prima transmisie a lui Marconi. Deci Thomas Watson nu ne asculta pe noi. Noi nu aveam tehnologia necesară pentru a transmite.

5:50 Deci ce erau acele zgomote ciudate? Watson asculta de fapt emisiuni radio de frecvență foarte joasă cauzate de natură. Unele dintre pocnituri erau fulgere, însă șuierăturile stranii și țârâiturile de melodicitate ciudată aveau o origine mult mai exotică. Folosind primul telefon, Watson, de fapt, a apelat în ceruri. După cum a ghicit în mod corect, unele din acele sunete erau create de activitatea de la suprafața soarelui. Era un vânt solar care interacționa cu ionosfera noastră ceea ce auzea el – un fenomen pe care îl putem observa la latitudinile nordice și sudice extreme ale planetei noastre drept aurora. Astfel, în timpul inventării tehnologiei care va duce la revoluția în telecomunicații, Watson a descoperit faptul că steaua din centrul sistemului nostru solar emitea unde radio puternice. El a fost, accidental, prima persoană care să le recepționeze.

6:58 50 de ani mai târziu, tehnologia lui Bell și Watson a tranformat complet comunicațiile globale. Dar trecerea de la câteva cabluri peste acoperișurile din Boston la mii și mii de km de cablu prin oceanul Atlantic nu este un lucru simplu. De aceea, Bell a început să caute tehnologii noi care să optimizeze revoluția. Radioul putea transmite sunete fără ajutorul cablurilor. Dar mediul nu este perfect – poate conține mult zgomot și interferențe. Astfel Bell a angajat un inginer care să studieze acele zgomote și să încerce să afle de unde provin pentru a crea un dispozitiv codificator-decodificator perfect care să le elimine, astfel încât să poată folosi radioul pentru telefonie.

7:50 Majoritatea zgomotelor pe care le-a investigat inginerul Karl Jansky aveau o origine destul de prozaică. Acestea erau produse de fulgere sau de surse de energie electrică. Cu toate acestea, exista un zgomot persistent pe care Jansky nu îl putea identifica și care părea să apară în căștile sale radio cu patru minute mai repede în fiecare zi. Orice astronom vă poate spune ca acesta este semnul clasic al ceva ce nu are originea pe pământ. Jansky a făcut o descoperire istorică și anume că obiectele celeste emit unde radio pe lângă undele de lumină. La 50 de ani după întâlnirea accidentală a lui Watson cu soarele, ascultarea atentă a lui Jansky a dus la o nouă eră în explorarea spațiului: era radioastronomiei. În următorii ani astronomii și-au conectat antenele la boxe și au început să învețe despre partea radio a cerului, despre Jupiter și Soare, prin ascultare.

8:54 Să mergem iară mai departe. Este 1964 și suntem înapoi la Laboratoarele Bell. Și, încă odată, doi oameni de știință au început să aibă probleme cu zgomotele. Arno Penzias și Robert Wilson foloseau antena Horn de la Laboratorul Holmdel al Bell pentru a studia Calea Lactee cu o precizie extraordinară. Ei ascultau galaxia la calitate superioară. În coloana lor sonoră exista o problemă. Un zgomot misterios persistent interfera cu cercetările lor. Zgomotul se afla în intervalul de microunde și părea că vine simultan din toate direcțiile. Lucrul acesta nu avea niciun sens. Și, ca orice inginer sau om de știință rezonabil, au presupuns că problema trebuie să fie de la tehnologie în sine, adică de la antenă. Pe antenă erau porumbei care se adăposteau. Deci au considerat că odată ce vor curăța mizeria de la porumbei și antena va deveni operațională din nou, funcționarea acesteia va reveni la normal.

9:55 Însă zgomotul nu a dispărut. Zgomotul misterios pe care îl ascultau Penzias și Wilson s-a dovedit a fi cel mai vechi și mai important sunet pe care l-a auzit cineva vreodată. Era radiație cosmică rămasă chiar de la nașterea universului. Aceasta a fost prima dovadă experimentală a faptului că Big Bang-ul a existat și că universul s-a născut într-un moment precis acum aproximativ 14,7 miliarde de ani. Deci povestea noastră se termină la început – începutul tuturor lucrurilor, Big Bang-ul. Acesta este sunetul pe care l-au auzit Penzias și Wilson – cel mai vechi sunet pe care îl veți auzi vreodată, radiația de fond a microundelor cosmice rămase de la Big Bang.

Noua cazuri de lepra in Florida

Armadillo – animalul responsabil pentru cazurile de lepra. Photo credit kdvr.com

Un număr tot mai mare de cazuri de lepră a fost înregistrat în Florida. Potrivit experţilor, boala ar fi fost răspândită de tatu, animale cu care ar fi intrat în contact persoanele care au fost diagnosticate cu lepră până în prezent.

Cu toate că numărul de cazuri de lepră este neobişnuit de mare, Joshi consideră că o explicaţie ar putea fi dezvoltarea imobiliară în ritm alert din Florida. „Este o explicaţie clară pentru care se întâmplă acest lucru în Florida. (…) Noi case au fost construite şi distrugem casele animalelor tatu în acest proces de dezvoltare. Acum aceste animale ies în timpul zilei şi oamenii care sunt expuşi la ele sunt cei care lucrează afară”, precizează Joshi.
Lepra poate fi tratată dacă este descoperită la timp, dar dacă nu este tratată poate fi fatală.

Citeste mai mult: adev.ro/nrvywl

Simbioza creştină e ca acul cu aţa – Nicolae.Geantă

Photo credit meseriadeparinte.ro

Simbioza creştină e ca acul cu aţa.

Numai împreună pot face o lucrare trainică; despărţite ele nu-s decât un ţepuş, sau un fir moale. (Acum înţeleg de ce unii fraţi înţeapă bine!).

Citeste editorialul aici – SIMBIOZA CREŞTINĂ – Nicolae Geantă

VIDEO FULL – Concertul Dincolo de Frontiere – Cluj-Napoca – 6 iunie

Acest eveniment a fost live streamed si incepe la minutul 28:50

VIDEO by Dincolo de Frontiere

Rodica si Marian Volintiru despre Misiune, la Credo TV

Rodica si Marian Volintiru (1)

VIDEO by Credo TV

Rodica Volintiru (2)

Rodica Volintiru (3)

Dragostea Ca Primavara – Berci Sisters

VIDEO by Berci Sisters

Sunt sigura ca v-a fost de cantarea aceasta de la o conventie veche:

CANTARI CRESTINE(surorile Berci) –

AZI VIN SI EU / ACELASI DUMNEZEU

John Gibson Paton

Articol in Limba Romana….

IN ENGLISH – 

click here – Free Online Book – Biography – John G. Paton – You Will Be Eaten By Cannibals!

Photo Wikipedia

Pe data de 24 mai 1824, la o fermă lângă Kirkmahoe. Scoţia, s-a născut John G. Paton. El a fost al treilea copil într-o familie cu 5 băieţi şi 6 fete. Tatăl său, James a avut un atelier de confecţionat ciorapi, pe care îi vindea magazinelor de la oraş. El era un bun credincios şi, din când în când, se retrăgea într-o cameră pentru rugăciune. Atunci, copiii ştiau să umble în vârful degetelor, ca să fie linişte, să nu-l conturbe pe tatăl lor. Casa mamei, înainte de a se mărita, era lângă pădurice. Ea a observat cum tânărul James Paton obişnuia să se strecoare, ca pe furiş, în pădurice, cu o carte subsuoară. Curiozitatea de a vedea ce face el în pădurice, a determinat-o să-l pândească în ascuns. El mergea sub un copac mare, se aşeza jos, îşi punea pălăria sa mare la o parte, deschidea cartea, citea, medita, apoi îngenunchea şi se adâncea în rugăciune. Odată ea a venit tiptil, i-a furat pălăria şi a agăţat-o în ramura altui copac. Când s-a ridicat de la rugăciune, a vrut să-şi ia pălăria, dar nu mai era unde o pusese. A ieşit de sub acel copac şi a văzut-o atârnată în celălalt copac. Era nedumerit, nu ştia ce înger a venit de i-a luat pălăria. Într-o altă zi, s-a întâmplat acelaşi lucru. În timp ce era îngenuncheat şi se ruga, el n-a auzit nimic, dar pălăria nu mai era acolo. O găsi în altă parte. Se miră din nou şi nu ştia ce să creadă. Fata însă, dându-şi seama că prin aceasta a conturbat intimitatea lui cu Dumnezeu, a mers în locul acela şi a pus un bilet pentru ziua următoare, pe care erau scrise cuvintele:

„Celei care ţi-a furat pălăria îi este ruşine de ceea ce a făcut. Ea are un profund respect pentru tine şi îţi cere să te rogi şi pentru ea să devină o credincioasă tot aşa de bună ca şi tine”.

Când el a venit la rugăciune în locul lui obişnuit, a citit biletul şi acum era şi mai nedumerit. Se mira cine a descoperit locul său tainic sub crăcile mari ale copacului. După ce s-a rugat, chiar în acea zi, a descoperit taina. La căsuţa de la marginea pădurii văzu o tinerică ce purta cântând o cană mare cu lapte. Imediat şi-a dat seama că ea a fost îngerul care i-a furat pălăria. Dar prin aceasta, ea i-a furat şi inima, furt de care nici unuia nu i-a părut rău niciodată.

Tatăl său se predase Domnului când era în vârstă de 17 ani. De atunci, obişnuia în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară să citească o porţiune din Biblie, să cugete asupra celor citite, să cânte, să se roage cu toată familia şi încheia punându-şi mâinile pe capul copiilor săi, cerând binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lor. Nici unul din cei unsprezece copii nu a uitat aceasta. Când era timpul de rugăciune, nu era nici o grabă să meargă după cumpărături, că au sosit musafiri sau altceva. Nimic nu putea împiedica îngenuncherea familiei în rugă către Domnul.

Într-o aşa familie a crescut John Paton. Nu e de mirare că el şi alţi doi fraţi ai săi au devenit misionari. De la căsuţa lor până la biserică aveau de parcurs vreo 6 km pe jos, dar timp de 30 de ani numai de trei ori au absentat: odată au plecat, dar zăpada a fost mult prea mare; altădată a fost un polei ca sticla, ei totuşi au plecat, dar au căzut mereu şi au fost nevoiţi să se întoarcă acasă în coate şi în genunchi; şi a treia oară au fost împiedicaţi de izbucnirea unei groaznice holere în localitatea unde era biserica. Toţi considerau ca o mare bucurie să fie la biserică.

De la vârsta de 12 ani, John a învăţat meseria tatălui său. În atelier se muncea de la ora 6 dimineaţa până la ora 10 seara, cu o întrerupere de jumătate de oră la micul dejun, o oră pentru masa de prânz şi jumătate de oră pentru masa de seară. În acest timp liber, John îşi lua cărţile lui de limba latină şi greacă şi se adâncea în studiu. În această vreme, el şi-a predat viaţa sa Domnului. Îndată după aceasta, dorinţa de a deveni misionar a pus stăpânire pe inima sa. El s-a înscris la cursurile Academiei din Dumfries. Apoi, spre a-şi continua educaţia, a urmat cursurile unui seminar teologic. Fiindcă era sărac, ca să-şi poată plăti taxele şcolare şi cărţile, a luat un serviciu de colportor. Când prindea puţin timp liber, mergea şi vindea cărţi religioase pe la casele oamenilor.

Din pricină că el era puţin mai rămas în urmă cu educaţia şi că din timpul liber trebuia să rupă pentru serviciu, a trebuit să facă un deosebit efort la învăţătură, să stea noaptea până târziu. Din lipsă de bani, mânca porţii reduse, mâncări mai slabe, astfel că înainte de a încheia anul şcolar, s-a îmbolnăvit grav. Îl chinuia o tuse şi a început să scuipe sânge. Medicul a poruncit ca imediat să plece acasă la ţară. Acolo, aerul curat de la dealuri şi laptele băut fără măsură l-au ajutat să se refacă. Din nou s-a dus să studieze, dar acum la Glasgow. În acest timp a fost acceptat să lucreze ca misionar în mahalalele oraşului Glasgow. Pe lângă vizitele şi împărţirea de tratate pe la casele oamenilor, ale săracilor, ale beţivanilor, el îi invita la o lecţie biblică şi la un serviciu de închinăciune, duminica dimineaţa la ora şapte. Acest serviciu a ajuns să fie frecventat de 70 până la 100 de persoane. Treptat, treptat aceştia se converteau, apoi fiindcă nu-şi mai risipeau banii pe băutură, se îmbrăcau mai frumos şi aveau acum o comportare mai frumoasă. Aceasta a fost cea mai bună reclamă de ceea ce poate face Dumnezeu cu păcătoşii care se pocăiesc. Mărturia aceasta vizibilă, care era dovada schimbării lăuntrice, a făcut pe alţii să vină la aceste servicii de închinăciune. Natural, aceasta a stârnit ura cârciumarilor, a necredincioşilor şi a catolicilor, care au început să-i pricinuiască multe necazuri. Totuşi, el nu s-a dat bătut, ci timp de zece ani a lucrat cu mult sârg şi totodată şi-a terminat studiile teologice, a făcut medicina şi şi-a luat licenţa de doctor în medicină.

În 1857, el a citit un anunţ că se caută un misionar pentru insulele Noile Hebride. Acolo erau canibali şi nimeni nu s-a găsit să fie gata a merge pe aceste insule. Atunci, un gând i-a străfulgerat mintea: „Fiindcă nimeni altul mai pregătit decât el nu se găseşte, ce ar fi să se ofere el?” S-a rugat un timp pentru aceasta, dar se gândea şi la lucrarea misionară de aici. Totuşi, a primit un fel de asigurare că Domnul se va îngriji de lucrarea aceasta şi chemarea să meargă la canibali a devenit tot mai insistentă. Atunci, s-a dus şi s-a oferit ca misionar pentru Noile Hebride din Marea Sudului.

Când s-a întors acasă, era plin de bucurie şi seninătate că a luat această decizie, întrucât ştia că aceasta e voia lui Dumnezeu pentru el. Întâlnind pe fostul său coleg Joseph Copeland, cu care şi-a făcut toate studiile, i-a spus: „Mi-am semnat exilul. Am fost de m-am oferit ca misionar pentru insulele Noile Hebride”. Colegul a stat tăcut o vreme, apoi a zis: „Dacă m-ar accepta, şi eu aş fi gata să merg”. Numaidecât s-a apucat şi a scris în sensul acesta lui Dr. Bates. După scurt timp au fost chemaţi amândoi, au fost examinaţi şi rezultatul a fost că i-a acceptat pe amândoi cu condiţia să urmeze încă nişte cursuri speciale timp de un an, ca să poată fi puşi la curent cu toate situaţiile critice de pe câmpul de misiune şi cum trebuie să facă faţă, atât din punct de vedere medical, cât şi evanghelic.

Când s-a aflat că se pregăteşte pentru misiunea în străinătate, aproape toţi de la misiunea locală i-au fost împotrivă. Când a scris însă părinţilor, răspunsul lor a fost: „E mult de când noi te-am predat Domnului şi în această chestiune noi te lăsăm la dispoziţia Lui”.

Insulele Noile Hebride au fost descoperite de căpitanul Cook şi puse pe hartă. Ele se află în emisfera sudică, aproape de Australia. Locuitorii erau canibali. În 1839, Societatea Misionară Londoneză a vrut să evanghelizeze populaţia şi a trimis ca misionar pe John Williams cu însoţitorul său Harris, dar cum au debarcat pe insula Erromanga, au fost omorâţi cu ciomegele şi apoi mâncaţi. Alţi misionari din Samoa au încercat să pătrundă pe insulă, dar au avut aceeaşi soartă. În 1842, misionarii Turner şi Nisbet au debarcat pe insula Tana. N-au împlinit şapte luni de grele suferinţe şi au trebuit să fugă ei şi soţiile lor, ca să-şi scape viaţa.

În 1848, John Geddie cu soţia sa, ambii din Noua Scoţie, s-au stabilit pe insula Aneityum. Au fost confruntaţi cu pericole incredibile din partea sălbaticilor şi cu opoziţie mare din partea unor negustori albi ce se ocupau cu aducerea şi distribuirea de băuturi, tutun şi praf de puşcă. Aceştia nu doreau nici o religie acolo, dar misionarii nu s-au dat bătuţi. Cu multă răbdare şi suferinţă, prin dragoste, ei au câştigat inima câtorva băştinaşi. În 1852, un alt misionar, John Inglis cu soţia, au pătruns pe insulă la celălalt capăt. Prin eforturile acestor pionieri, mai mulţi canibali au fost câştigaţi pentru Dumnezeu. Astfel, insula Aneityum a devenit baza de operaţii pentru aducerea canibalilor la picioarele Domnului Isus.

Biserica ce îl suporta pe John Paton ca misionar în mahalale la fel a fost împotrivă. Ei au fost gata să-i ofere un salariu mai mare, numai să nu plece. Şi bătrânul Dickson, care îi era vechi prieten, a intervenit să nu meargă. El a zis: „La canibali?! Vei fi mâncat de canibali!” Acestuia, Paton i-a răspuns: „Dumneata eşti acum înaintat în vârstă, curând corpul îţi va fi depus în ţărână spre a fi mâncat de viermi. Dacă eu pot să-L servesc pe Cristos Domnul prin viaţă sau prin moarte, nu este mare diferenţă pentru mine că sunt mâncat de canibali sau de viermi”. – „După aceasta – zise bătrânul – nu mai am ce să-ţi spun”. Răspunsul lui Paton arăta o hotărâre de nezdruncinat.

La 1 decembrie 1857, când a împlinit 33 de ani, a fost un serviciu special pentru dedicarea lor ca misionari, iar pe data de 6 aprilie 1858, s-au îmbarcat pe corabia „Clutha” pentru Oceanul Pacific. Acea corabie i-a dus însă în Australia, la Melbourne. Acolo au fost aşteptaţi de prieteni. John Paton cu soţia s-au dus pentru câteva zile la o familie ce locuia la Geelong, iar Copeland a rămas să găsească o altă corabie, care să-i ducă la Aneityum, în Noile Hebride. Pe data de 12 august 1858, s-au îmbarcat pe corabia americană „F. P. Sage”, dar din cauza unei furtuni, n-au putut pleca până la 17 august. Şi atunci, călătoria a fost teribilă, dar după 12 zile au ajuns la destinaţie. Căpitanul însă n-a vrut să se apropie de insulă, ci s-a oprit la 10 mile de ţărm şi a trebuit să vină o altă corabie să-i ia. Au avut o seamă de peripeţii, soţia lui Paton cât pe-aci să fie omorâtă de căderea unui catarg, dar la 30 august, după patru luni şi patrusprezece zile, au fost bine primiţi de misionarii de acolo şi de câţiva băştinaşi convertiţi.

Imediat, au discutat unde să se stabilească. O altă insulă mare e Tana, la vreo 96 km. de Aneityum, şi au hotărât ca familia Paton să încerce să se stabilească acolo. Tana avea o rea reputaţie. Băştinaşii au alungat doi misionari britanici şi au omorât pe câţiva veniţi din Samoa. Soţia lui Paton a fost lăsată la baza misiunii din Aneityum, iar John Paton cu Inglis au pornit pe mare, să vadă dacă vor fi primiţi de canibalii din Port Resolution de pe Tana şi dacă vor fi gata să le vândă o bucată de teren să-şi poată construi o căsuţă.

Prima impresie a lui Paton, când i-a văzut pe băştinaşi goi şi cu totul vopsiţi, a fost de oroare şi de milă. În Glasgow el a avut de-a face cu oameni drăguţi şi apoi a venit aici. Dar oare cu aceşti degradaţi să-şi petreacă viaţa? Oare va putea să-i înveţe ce e bine şi ce e rău? Îi va putea întoarce la Dumnezeu şi la o viaţă civilizată?

Când au debarcat la Tana, ei au pricinuit curiozitatea şi teama băştinaşilor. Grupuri, grupuri de oameni înarmaţi veneau şi plecau într-o stare de tensiune. Cineva le-a spus să nu se teamă, căci tensiunea e din pricină că ei sunt pe picior de război cu un alt trib. Într-o zi, cele două triburi ostile s-au întâlnit şi s-a declanşat lupta. Oamenii furioşi, vopsiţi unii cu roşu, alţii cu negru, alţii cu alb, alergau în toate părţile. Ţipete, aruncări de suliţe, împuşcături cu muschetele lor vechi, era o mare învălmăşeală. Luptele au fost crâncene. Misionarii Inglis şi Paton s-au retras într-o casă a unui băştinaş care a primit să-i găzduiască. Ei au îngenuncheat şi au strigat către Dumnezeu să-i ocrotească de furia războinicilor. Au sosit acolo într-un moment extrem de critic. După-masă, cei din interiorul insulei s-au retras. Vreo cinci-şase au fost omorâţi şi, după ce i-au alungat departe, cei de pe ţărm s-au întors, au luat cadavrele celor omorâţi, le-au prăjit şi s-au ospătat cu mari strigăte.

La încetarea luptelor, misionarii au reuşit să cumpere o bucată de teren pentru casă, apoi s-au întors la Aneityum ca Paton să-şi ia soţia şi bagajele şi pe 5 noiembrie 1858, au sosit la Port Resolution. Casa şi-au construit-o pe locul care altădată a fost al misionarilor Turner şi Nisbet, aproape de ţărm, deci uşor de a debarca materialele. Era o poziţie frumoasă, cu briză de la ocean. În spate un deal abrupt, iar de jur împrejur erau copaci mari.

Mulţimi de băştinaşi veneau să-i vadă, dar ei nu ştiau să le spună o vorbă în limba lor. Unul a luat un lucru şi a zis către altul: „Nungsi nari enu?” Paton a presupus că e întrebarea „Ce e aceasta?” De aceea, a luat o bucată de lemn şi a zis: „Nungsi nari enu?” Cei doi au zâmbit şi au zis ceva unul către altul, apoi au răspuns, dând astfel lui Paton denumirea lemnului. Aşa a început Paton să achiziţioneze primele cuvinte în limba lor. În altă zi, doi bărbaţi s-au apropiat de el şi unul arătând cu degetul spre Paton, a zis: „Se nangin”. El a presupus că îi cere numele, apoi a arătat el cu degetul spre celălalt şi a zis: „Se nangin” – şi acela şi-a spus numele. Cei din Noile Hebride nu aveau nici un fel de literatură, nici măcar alfabet. Astfel, Paton a fost nevoit să ia pe câţiva pe care i-a găsit mai deştepţi şi a început să culeagă de la ei denumiri şi cuvinte pe care le-a aşternut pe hârtie. Nu o dată s-a întâmplat să-l înşele. El îi întreba una şi ei răspundeau cu denumirea altui lucru. Abia mult mai târziu, când au ajuns ei interesaţi în scrierea limbii lor, a putut primi toate răspunsurile corecte. De mult ajutor i-au fost doi şefi de trib: Nowar şi Nouka, care se deosebeau de ceilalţi, căci aveau un suflet nobil şi erau foarte respectaţi, dar şi ei erau supuşi unui alt şef mai mare de trib numit Miaki, om foarte războinic, un fel de rege-diavol peste mai multe sate şi triburi.

Tanezii aveau o sumedenie de idoli de piatră, de vrăjitori şi obiecte sacre în care se încredeau şi de care purtau mare teamă. Ei, ca şi romanii, şi-au zeificat şefii lor de trib, aşa că fiecare sat îşi avea un „om sacru”, ba alţii aveau chiar mai mulţi. Vrăjitorii spuneau că ei pot să alunge bolile şi duhurile rele. Nu aveau nici o idee despre Dumnezeul milei şi al dragostei. Toţi erau robii superstiţiilor. Lucrarea lui Paton a fost foarte grea, mai ales la început. Ei nu ştiau limba, populaţia era suspicioasă, iar vrăjitorii, mari împotrivitori. Totuşi, au muncit de zor la învăţarea limbii, fără să aibă vreo carte cu reguli gramaticale, ci doar pe furate, şi căutau să le împărtăşească prin grai şi prin trai câte ceva despre Dumnezeul lor.

Casa ce şi-au făcut-o s-a dovedit a fi într-o zonă nesănătoasă. Malaria cu frigurile ei a început să-i chinuiască. Soţia a fost foarte sănătoasă, dar şi ea a fost doborâtă de malarie. Era tocmai însărcinată şi, cu câteva zile înainte de a naşte, a făcut o criză puternică de friguri. Pe data de 12 februarie 1859, a născut un băieţel şi după vreo trei zile a făcut un nou atac cumplit de friguri. A doua zi, s-a repetat cu simptome de pneumonie, febră mare cu delir la anumite intervale. Toate încercările lui medicale au fost zadarnice şi pe 3 martie a plecat în veşnicie. Culmea întristării a fost că după o săptămână şi băieţelul a murit.

În această stare de durere şi singurătate, a fost şi el apucat de frisoanele malariei. A slăbit mult şi se părea că şi el va pleca în veşnicie. Dar Domnul l-a întărit să biruie întristarea şi boala.

După aceasta, a vrut să-şi îngrădească terenul cumpărat, dar şefii care i-au vândut parcela de pământ n-au mai vrut să recunoască târgul făcut şi i-au spus să nu o îngrădească, altfel va fi omorât. Fiind ameninţat, a renunţat la îngrădire.

La câteva săptămâni după aceasta, a venit o secetă, tocmai când trebuia să crească cartofii galbeni şi bananele. Îndată, vrăjitorii au pus vina pe Dumnezeul lui Paton. S-a făcut multă întărâtare pe chestiunea aceasta. S-au adunat satele şi au cerut ca şefii de trib să omoare pe misionar sau să-l expulzeze. A doua zi, însuşi Nouka, marele şef, cu Miaki, şeful războinic, şi cu nepotul său au venit să-l informeze pe Paton că doi şefi puternici au declarat public, că dacă locuitorii ţărmurilor nu-l omoară imediat, sau dacă nu-l fac să părăsească insula, ei vor veni şi-l vor omorî şi pe el şi pe şefii de trib de aici. Numai în caz că plouă vor fi scăpaţi. Dumnezeul cel plin de îndurare a intervenit cu o ploaie bogată în zilele următoare, aşa că s-au întrunit din nou şi au hotărât că poate să rămână pe insulă.

În urma ploii au apărut însă boli printre care şi malaria. Din nou, vrăjitorii au învinuit pe Paton, că din pricina lui au venit aceste urgii. Apoi a venit un uragan, care le-a stricat căsuţele, a doborât fructele, şi vrăjitorii, ca să nu fie ei acuzaţi că n-au putut opri aceste rele, arătau cu degetul spre Paton, că el e vinovatul. Zi de zi viaţa îi era în pericol de moarte.

La o întrunire la care a fost acuzat, Paton le-a pus întrebarea: „Nu cumva voi sunteţi cauza morţii soţiei mele şi a copilului meu? Noi am venit aici pe teritoriul vostru pe deplin sănătoşi, de ce mi-aţi pricinuit această mare pierdere?” Atunci au început să cugete şi ei. Apoi i-au trimis următorul răspuns: „Noi nu te mai acuzăm, dar nici tu să nu ne acuzi pe noi pentru necazurile acestea şi pentru moarte. Noi credem că cineva o fi luat o porţie din ceea ce noi am mâncat şi o fi aruncat-o spiritului rău din vulcan şi acela aduce asupra noastră toate necazurile şi blestemele acestea”.

Alt şef, dezvinovăţindu-se pe sine şi pe ceilalţi, a zis: „Karapanamun, Aurumanu sau spiritul rău din Tana, căruia noi ne închinăm şi de care ne temem, a cauzat acestea. El ştie că dacă noi începem să ne închinăm Dumnezeului tău, noi nu ne vom mai teme de el şi nu-i vom da ce avem mai bun, aşa cum i-au dat părinţii noştri. De aceea, el e furios împotriva ta şi a noastră”. Astfel, pentru o vreme s-au liniştit cu toţii.

N-a trecut mult timp şi a venit un bătrân şef cu cel mai mare rang din Aneityum, care vorbea limba taneză şi era foarte respectat de băştinaşi. Venise să-i viziteze pe cei din Tana. S-a întâmplat însă că, îndată după sosirea sa acasă, s-a îmbolnăvit grav şi după câteva zile a murit. Atunci, locuitorii insulei au hotărât să dea foc casei misionarului, iar pe el să-l omoare. Auzind de aceasta, fratele bătrânului şef a venit să-i potolească, dar el nu ştia bine limba taneză. Şi după două zile, el a avut un grav atac de friguri. Acum locuitorii insulei în loc să fie potoliţi, au devenit mai furioşi împotriva lui Paton. Au avut o serie de întruniri agitate, au fost date serbări, câteva femei au fost sacrificate, prăjite şi mâncate, intrând astfel toţi în legământ împotriva misionarului. Populaţia pe mai multe mile de jur împrejur s-a unit pentru pierzarea lui Paton, dar Dumnezeu a hotărât salvarea lui.

La o altă întrunire a duşmanilor s-a hotărât ca o grupă să meargă şi să omoare nu numai pe misionar, ci pe toţi prietenii misiunii. Au fost ţipete sălbatice, o incitare de nespus. Se părea că acum îi vor bea sângele. Deodată, sub un impuls care a venit de la Dumnezeul milei, s-a ridicat un şef dintre cei mai războinici, a făcut linişte, a ridicat un ciomag greu şi a strigat: „Omul care îl omoară pe Paton, întâi trebuie să mă omoare pe mine. Cei ce vor să omoare pe învăţătorii de la misiune, trebuie întâi să mă omoare pe mine şi pe poporul meu, căci noi suntem alături de ei şi îi apărăm cu preţul vieţii noastre”.

Îndată după aceasta, un alt şef a tunat cu o declaraţie asemănătoare. Atunci marea întrunire s-a împrăştiat. Dumnezeu, prin oamenii lor, le-a răsturnat tot planul lor diabolic şi şi-a apărat slujitorul său. Paton şi cu învăţăceii săi a petrecut tot timpul acela pe genunchi, în rugăciuni cu multe lacrimi, căci ei nu aveau nici o altă apărare.

După aceste izbăviri, un lucru a început să-l preocupe pe misionar: să se ridice împotriva obiceiului lor de a-şi bate soţiile şi de a ştrangula pe văduvele rămase în viaţă la moartea soţilor lor. El a căutat să vorbească şefilor despre aceasta şi a convins pe zece din ei care s-au unit să interzică aceste practici. La fel, a reuşit prin ei să impună respectarea zilei Domnului, să nu se muncească duminica.

După puţin timp, două triburi au început să se războiască, dar n-au fost decât doi sau trei morţi, căci a intervenit Paton şi i-a împăcat pe cei doi şefi, ba chiar i-a pus să facă un legământ că nu se vor mai lupta între ei.

În vremea aceasta, mulţi au început să vină la misiune să înveţe, dar de frică sau de ruşine nu veneau ziua, ci seara. Atunci Paton închidea uşile, acoperea ferestrele şi ore întregi le vorbea din Evanghelie. Un şef i-a spus: „Eu aş vrea să devin creştin, dacă ceilalţi n-ar râde de mine, căci eu nu pot suporta aşa ceva”. Un alt şef, Nowar, a început să se roage şi nu se ruşina să vorbească despre Dumnezeul cel adevărat.

Odată a murit soţia unui alt şef. Acesta a venit la Paton şi a spus că şi el ar vrea să-şi înmormânteze soţia în felul cum Paton şi-a înmormântat soţia. În scopul acesta a cumpărat nişte haine cu care a îmbrăcat-o, iar Nowar a mers să facă un serviciu de înmormântare, să le vorbească despre Dumnezeu şi să se roage. A fost primul serviciu de înmormântare la canibali. Paton s-a bucurat de lucrul acesta şi ori de câte ori avea prilejul, le vorbea despre Domnul Isus şi moartea Sa în locul păcătoşilor.

O familie s-a convertit şi i-a fost de mult ajutor. Pe el îl chema Avram şi pe soţie Nafatu. Schimbarea vieţii lor, de la canibalism la adevăratul creştinism, a fost aşa de izbitoare, încât cei mai mari necredincioşi şi cei mai înfocaţi atei, spunea Paton, ar fi rămas fără grai, ar fi trebuit să recunoască puterea transformatoare a Duhului Sfânt. Ei au devenit ca doi îngeri ai lui Dumnezeu pentru misionar. Ei l-au ajutat la clădirea unei alte case într-o zonă mai sănătoasă. Când a suferit un straşnic atac de friguri încât şi-a pierdut şi cunoştinţa, ei l-au hrănit şi l-au ajutat să revină la viaţă. Ei au fost alături de el în lucrarea de învăţare a băştinaşilor, l-au sprijinit în greutăţi şi în desele primejdii de moarte.

Paton îşi amintea bine de cincizeci de situaţii când era să fie omorât de canibali, dar în chip minunat Domnul mereu l-a izbăvit. Odată, i-au ucis învăţătorii, ajutoarele ce le avea de la Aneityum, dar el a scăpat. Într-o dimineaţă, şi-a văzut casa înconjurată de oameni înarmaţi. Şeful a spus că au venit să-i ia viaţa. Îndată, el a îngenuncheat în mijlocul lor şi a început să se roage şi să-şi încredinţeze sufletul în mâinile Domnului Isus. După ce şi-a terminat rugăciunea, şeful a recunoscut comportarea lor rea şi a promis că de acum ei se vor lupta cu cei ce vor să-l omoare, dar Paton l-a apucat strâns pe şef şi nu l-a lăsat, până ce n-a promis, că nu va omorî pe nimeni din pricina lui.

Dar n-a trecut mult timp şi din nou s-au adunat şi au hotărât să-l omoare. Ei au spus că urăsc închinăciunea, dar că îl lasă în viaţă, dacă el le promite că nu va mai vizita satele lor, ca să-i înveţe şi să se roage cu ei. El le-a spus că cel ce l-a păstrat în viaţă în mijlocul lor, a fost Dumnezeu şi că el trebuie să-i înveţe, că face aceasta nu pentru bani, ci pentru ca ei să ajungă să cunoască pe adevăratul Dumnezeu. Atunci s-au potolit şi s-au împrăştiat.

Au trecut doar câteva zile de la acea întrunire, şi pe când erau adunaţi mai mulţi băştinaşi în casa lui, un om furios a venit în goană nebună să-i dea în cap cu o secure. Dar un şef de trib care era acolo a apucat un hârleţ şi l-a scăpat pe misionar de la o moarte sigură. Toate aceste circumstanţe l-au făcut pe Paton să fie mai consacrat, mai dependent de Domnul, căci îşi dădea seama că nu ştie când şi cum ar putea fi atacat.

Într-o altă zi, un şef foarte sălbatic, timp de patru ore, a stat lângă el cu arma încărcată, pe care a îndreptat-o, de mai multe ori, spre capul lui Paton, gata să tragă, dar Dumnezeu i-a reţinut mâna. În tot timpul acesta, Paton şi-a văzut liniştit de lucrul său, ca şi când acela n-ar fi fost acolo. Din experienţele avute, el primise încredinţarea că nu poate fi omorât, până ce îşi împlineşte misiunea. Toate aceste încercări au fost înspăimântătoare, dar ele i-au întărit mai mult credinţa lui în Dumnezeu şi l-au pregătit pentru cele ce aveau să urmeze.

Într-o seară a auzit de trei ori cum un şef cu oamenii săi au încercat să-i spargă uşa, dar căţeluşul său dinăuntru a început să latre şi atunci au fugit. A doua zi se vorbea că au fost loviţi de spaimă şi că nu îl vor împuşca. Atunci, au făcut planul să-i dea foc casei şi când vor încerca să fugă, îi vor omorî. Dar unul din învăţătorii de la misiune a auzit. Când ei au aflat că planul lor secret a fost dat în vileag, au renunţat să-i pună foc. Ce minunat răstoarnă Domnul planurile duşmanilor Săi!

Unul din învăţătorii de la Aneityum, numit Namuri şi-a făcut o căsuţă în satul vecin şi locuia acolo cu soţia sa. Fără carte, el căuta prin grai şi prin trai să-i înveţe pe băştinaşi calea Domnului. Un preot al lor, văzând influenţa ce o are asupra sătenilor, într-o dimineaţă, a luat o piatră mortală care e în formă de disc şi pe care ei o aruncă cu mare precizie putând reteza capul, şi a aruncat-o spre Namuri, dar acesta şi-a ferit capul şi a primit doar o tăietură la mână. Atunci preotul a sărit asupra lui cu ciomagul, i-a dat o lovitură şi l-a doborât la pământ. Jos i-a mai dat câteva lovituri, dar Namuri s-a putut ridica şi a fugit la casa misiunii. Preotul şi alţi câţiva erau după el. Paton a auzit gălăgie, ţipete, şi ieşind afară, l-a văzut pe Namuri căzut acolo lângă un copac, plin de sânge. De acolo de jos, când l-a văzut pe Paton, a început să strige: „Fugiţi să vă scăpaţi viaţa! Vin să vă omoare! Au spus că ne omoară pe toţi astăzi, căci ei urăsc pe Dumnezeu şi închinăciunea”. Dar Paton n-a fugit, ci liniştit l-a pansat şi l-a dus înăuntru. Urmăritorii s-au răzgândit şi s-au împrăştiat printre tufişuri. Dumnezeu l-a ajutat pe Namuri şi în vreo patru săptămâni s-a refăcut. Unii i-au cerut să se reîntoarcă în sat, dar Paton a spus că întâi şefii de trib să pedepsească pe cel ce a săvârşit atacul. Ei au vrut să-i dea lui Namuri drept despăgubire un porc, dar Paton n-a acceptat. El a spus că cel rău trebuie pedepsit. După trei săptămâni de discuţii, şefii l-au prins pe respectivul, l-au legat cu o frânghie şi l-au chemat pe Paton să-l vadă pedepsit. El s-a dus ca astfel să pună capăt atacurilor. După ce a vorbit cu ei şi au promis că aşa ceva nu se va mai întâmpla, el le-a cerut să-l dezlege şi să-i dea drumul.

Pentru o vreme toţi păreau mai prietenoşi. Namuri dorea acum să se întoarcă în satul lui. Paton insista să mai rămână, dar el a zis: „Misi (prescurtarea cuvântului misionar), când îi văd atât de dornici după sângele meu, eu mă văd pe mine însumi cum am fost când ceilalţi misionari au venit pe insulă. Doream să-i omor, întocmai cum ei doresc să mă omoare pe mine. Dacă misionarul s-ar fi întors înapoi din cauza unui aşa pericol, eu aş fi rămas păgân. Dar un misionar a venit şi a continuat să ne înveţe până ce, prin harul lui Dumnezeu, eu am fost schimbat în ceea ce sunt astăzi. Acum, acelaşi Dumnezeu care m-a schimbat pe mine, îi poate schimba şi pe aceşti tanezi, ca să-L iubească şi să-L servească. Eu nu pot să stau departe de ei, dar voi dormi la casa misiunii şi ziua voi face tot ce pot, ca să-i aduc la Domnul Isus”. Faţă de o aşa motivare, Paton nu a mai putut să-l reţină. El s-a dus în sat şi acum parcă avea mai mare influenţă. Dar într-o dimineaţă, în timp ce Namuri era îngenuncheat şi se ruga în casa sa, preotul păgân, plin de invidie a venit cu un ciomag mare, i-a dat în cap, crezând că l-a omorât dintr-o lovitură. Văzându-l doborât, toţi au fugit. După o vreme, Namuri şi-a revenit în fire şi s-a târât până la casa misiunii. Era în pragul morţii. Avea dureri mari, dar nu se văicărea: „Sunt pentru Numele Domnului! Nu sunt pentru el!” Cu vocea stinsă se ruga mereu: „O, Doamne Isuse, iartă-i, căci ei nu ştiu ce au făcut! O, nu-Ţi lua robii Tăi din Tana! Nu-Ţi lua închinăciunea de pe această insulă întunecată! O, Dumnezeule, fă ca toţi tanezii să-L iubească şi să-L urmeze pe Domnul Isus!” Pentru el, Cristos Domnul era totul. Aşa, rugându-se a trecut în veşnicie. El a fost om umil, dar un om mare în slujba Domnului şi a intrat în rândul martirilor pentru o slavă eternă.

Într-o zi, în timp ce Paton lucra, s-a pomenit înconjurat de şeful de război, cu frate-său şi cu o mulţime de oameni înarmaţi şi toţi şi-au îndreptat armele spre el. El nu le-a spus nici o vorbă, ci şi-a văzut mai departe de lucru, ca şi când ei n-ar fi fost acolo. În gândul său însă se ruga ca Domnul să-l izbăvească sau să-l treacă deodată în glorie. Apoi, ei s-au tras un pas înapoi şi îşi făceau semne unul altuia să tragă primul glonte, dar nimeni n-a tras. O mână nevăzută i-a reţinut. După ce au mai stat puţin în aceeaşi poziţie de tragere, şi-au lăsat armele în jos şi l-au părăsit, dându-i prilej misionarului să mulţumească Dumnezeului său şi să se încreadă şi mai mult în El.

Timp de trei luni, cu ajutorul unor oameni plătiţi, a ridicat un locaş de închinăciune. Avea 16 metri în lungime şi 7 metri în lărgime. Duminica, acolo avea serviciul de închinăciune, iar în cursul săptămânii acolo ţinea şcoală cu băştinaşii. Şeful Nowar îi devenise bun prieten. El a influenţat pe ceilalţi şefi, pe o distanţă de vreo 16 km de la ţărm, să facă o sărbătoare pentru Iehova-Dumnezeu şi să vină cu tot poporul la închinăciune. Când s-au adunat toţi, Nowar a trimis un grup de şefi de trib să-l escorteze pe Paton şi pe învăţătorii de la şcoală, aducându-i la locul de adunare. A fost cea mai mare întrunire de pe insulă. Patrusprezece şefi au vorbit mulţimii. Ei toţi au cerut, ca războaiele să înceteze pe insula Tana, nimeni să nu mai fie omorât, să nu mai dea ascultare vrăjitorilor, că sunt nişte mincinoşi, căci ei nu pot opri vântul, nu pot aduce ploaie, nu pot înlătura bolile, nici foametea; că întunericul păgânismului trebuie să înceteze şi că toţi ar trebui să adopte închinăciunea lui Iehova-Dumnezeu învăţată de misionar; că toate triburile alungate de ei să fie chemate să se reîntoarcă la pământul lor şi să trăiască în pace.

Vorbirile lor au fost frumoase. Ele n-au stârnit nici o opoziţie. Dar din fire ei erau foarte schimbători. Ei au ajuns să-şi dea seama de anumite rele, dar viaţa lor nu era încă schimbată de Duhul Sfânt şi curând toată sărbătoarea lor a luat forma unei ceremonii idolatre. O cantitate imensă de mâncare a fost pregătită, îndeosebi porci şi păsări. Paton şi-a dat seama ce urmează. El a păşit în mijlocul cercului şi le-a prezentat nişte daruri, mai ales cuţite şi furculiţe, cerând la doi şefi să le împartă pe triburi, dar el a refuzat să rămână la mâncare. Nu voia să încurajeze nici un act de închinăciune diavolească, cu toate că i se părea că aceasta va stârni o reacţie. Şefii Nowar şi Nerwangi au explicat poporului, au distribuit cadourile lui şi toţi au fost pe deplin satisfăcuţi. Paton a plecat, iar ei în continuare au procedat aşa cum erau obişnuiţi la serbările lor: muzică şi dansuri, dar s-au făcut în ordine. Apoi, bărbaţii ajutaţi de soţii şi-au pus mâncarea în coşuri şi au plecat acasă.

N-a trecut însă mult şi într-o dimineaţă a fost trezit de strigăte de război. Două triburi se certau pentru o femeie. Şi o parte şi alta se ameninţau cu ciomegele lor. Imediat, Paton a alergat în mijlocul lor şi i-a potolit înainte de a-şi da în cap unii altora.

Abia au trecut câteva zile liniştite şi într-o dimineaţă, înainte de a se face ziuă, a auzit o împuşcătură, apoi alta. Unul din învăţători a venit să-l scoale. Era îngrozit. În acea dimineaţă era să fie o serbare de împăcare cu un trib care fusese alungat de ei. Şefii s-au înţeles între ei să sacrifice câteva persoane. Au fost alese victimele şi la uşa fiecăruia preoţii-vrăjitori au aşezat câte un ucigaş, care trebuia înainte de a se face ziuă, să-şi doboare victima spre a o oferi ca sacrificiu zeului lor. Printre victime trebuia să fie şi Paton cu învăţătorii săi, dar ei erau încuiaţi în casă şi călăul nu şi-a putut îndeplini misiunea. Primprejurul casei ei au auzit mişcări, şoapte, dar ei n-au ieşit afară. După ce s-a făcut ziuă, toţi s-au retras. Cadavrele celor omorâţi erau sub un pom sacru lângă casa misiunii. După ce s-au retras de la casa misiunii, au luat cadavrele le-au prăjit şi le-au mâncat, făcând astfel legământ de pace între cele două triburi.

La scurt timp, a izbucnit un alt război între triburile din interiorul insulei şi cele de pe ţărm. Misionarul a făcut tot efortul să împiedice ostilităţile, vărsările de sânge şi a reuşit.

Într-o zi, Paton s-a dus într-un sat unde se adunau câteva triburi şi le-a spus că dacă ar asculta de Iehova-Dumnezeu, ei ar putea scăpa de războaie şi ar trăi o viaţă mai fericită. De faţă erau şi trei preoţi-vrăjitori, oameni sacri ai lor. Aceştia au spus că nu vor să creadă în Dumnezeu, căci ei au puterea lui Nahak, domnul vrăjitorilor, şi că ei pot să-l omoare fără arme, numai că le trebuie o mică bucăţică din ceea ce Paton a mâncat, o coajă de portocală sau banană şi atunci, prin descântecele lor, îl vor putea omorî. Paton s-a gândit că e momentul ca acum, în faţa mulţimii, să-i dovedească mincinoşi şi să rupă laţul spaimei cu care subjugaseră pe băştinaşi. Văzu acolo o femeie care avea nişte fructe şi i-a cerut să-i dea trei. El a muşcat din ele şi restul l-a dat celor trei preoţi, cerându-le să-l omoare prin farmecele lor, dar nu cu suliţa. Toată mulţimea a privit îngrozită scena aceasta. De obicei, ceremonia către Nahak se făcea în secret, căci toţi păgânii fugeau înspăimântaţi. De data aceasta, Paton le-a cerut să nu fugă nici unul. Cei trei s-au ridicat şi au început descântecele lor. Fiecare şi-a înfăşurat fructul din care muşcase Paton în nişte frunze luate din pomul lor sacru şi i-au dat forma de lumânare. Au aprins un foc la rădăcina pomului sacru, descântau, aprindeau acele frunze, le învârteau deasupra capului, suflau în ele, le aprindeau iarăşi, invocau duhurile, făceau gesturi, arătau spre Paton şi teroarea vrăjitoriilor stăpânea mulţimea, dar Paton era calm, doar din când în când îi aţâţă, strigând: „Haideţi mai repede! Provocaţi-l pe zeul vostru să vă ajute! Eu încă nu sunt mort! Din contră, sunt foarte bine!”

Lumânările lor de frunze au ars, descântecele s-au terminat, dar nici un rezultat. Atunci au spus că trebuie să amâne şi să facă acelaşi lucru toţi vrăjitorii lor, aşa că până duminică Paton va fi mort. În faţa mulţimii, Paton le-a cerut să se unească şi prin Nahak să-l omoare până duminică, iar dacă duminică el vine sănătos în mijlocul lor, înseamnă că Nahak nu are nici o putere, ci Iehova-Dumnezeul cel viu are puterea şi îl păzeşte. Tot restul săptămânii a fost de muncă intensă pentru toţi preoţii-vraci ai triburilor; sunau din scoici, invocau spiritele, îşi rosteau descântecele, săreau, dansau la pomul sacru, dar totul în zadar. Vrăjitoriile şi farmecele lor s-au dovedit mincinoase. Duminică, Paton, liniştit s-a dus în acel sat. Când l-au văzut, toţi se uitau unii la alţii uimiţi. Nu le venea să creadă ochilor. Cum erau toţi adunaţi, el i-a salutat, zicându-le: „Primiţi dragostea mea, prietenii mei! Am venit din nou să vorbim despre Iehova-Dumnezeu şi despre închinăciune”.

Cei trei preoţi-vrăjitori erau acolo. Ei au recunoscut că au încercat să-l omoare prin Nahak, dar n-au reuşit. Întrebaţi fiind de ce nu au reuşit, ei au recunoscut că Dumnezeul care-l protejează pe Paton este mai puternic decât zeii lor. Atunci misionarul le-a spus: „Da, cu adevărat Iehova-Dumnezeu este mai puternic decât toţi zeii voştri. El m-a ocrotit şi El mă ajută, căci numai El este Dumnezeul cel viu, singurul Dumnezeu care poate auzi rugăciunea şi îţi răspunde, dacă tu îţi dai viaţa Lui şi-L slujeşti numai pe El. El vă devine prieten, dacă vreţi să ascultaţi de El”. Zicând acestea, el se aşeză pe trunchiul unui copac căzut şi le zise: „Veniţi şi aşezaţi-vă aici în jurul meu, şi vă voi învăţa despre dragostea lui Dumnezeu şi cum să vă închinaţi ca să-I fiţi plăcuţi Lui”.

Doi dintre vraci au venit şi s-au aşezat jos, la fel şi poporul, iar Paton a început să le vorbească despre Domnul Isus. Cel de al treilea vraci, care era mai mare în rang şi înalt de statură, bine dezvoltat, a plecat şi după puţin timp s-a întors cu suliţa lui de luptător cu care făcea gesturi războinice şi mereu o îndrepta spre misionar. Când a sosit, Paton a zis mulţimii: „Desigur el mă poate omorî cu suliţa, dar el a spus că mă omoară prin Nahak şi a promis că nu va folosi armele de război împotriva mea. Dacă îl lăsaţi să mă omoare, vă omorâţi prietenul vostru, care a trăit printre voi şi a încercat să vă facă numai bine, aşa cum bine ştiţi cu toţii”. El a încercat să tulbure adunarea, dar ceilalţi doi au stat lângă misionar şi la fel poporul s-a strâns mai mult în jurul lui. Văzând situaţia încordată şi, ca să evite vărsări de sânge, Paton a încheiat şi împreună cu învăţătorii s-au retras şi au ajuns acasă cu bine. Vraciul acesta, lezat în mândria lui, l-a urmărit timp de câteva săptămâni cu o suliţă mare, ca a lui Goliat. Dumnezeu însă l-a împiedicat s-o arunce. Acolo nu era lege sau tribunal de care să se teamă, şi totuşi nu i-a cauzat nici un rău. Misionarul se făcea doar că nu-l vede, îşi căuta liniştit de drumul sau de lucrul său, lăsând paza sa cu totul în mâna cea bună a Domnului. Incidentul acesta a dat pe faţă în ochii tuturor neputinţa vrăjitorilor şi a lui Nahak şi i-a descătuşat în parte de această superstiţie.

Traficanţii de tutun, băuturi alcoolice şi praf de puşcă mereu născoceau ceva nou, ca să-i distrugă pe băştinaşi, pentru ca insula să o poată popula cu albi. Într-o dimineaţă, patru corăbii au intrat în port şi au aruncat ancora. Căpitanul a chemat pe misionar şi l-a înştiinţat că ei au introdus pe insulă, în patru puncte, patru oameni contaminaţi de pojar, boală ce va face ravagii între ei. Băştinaşii erau seceraţi de pojar. Paton i-a mustrat aspru, dar cum ei erau doar nişte beţivani, se distrau de îngrijorarea misionarului. Şi nu a trecut mult până ce pojarul a cuprins insula. În fiecare zi mureau cu zecile. În unele case erau bolnavi şi părinţii şi copiii. Groaza i-a cuprins pe toţi. Chiar şi dintre băştinaşii credincioşi care au intrat în slujba misiunii au murit 13 persoane. Cei veniţi din Aneityum să ajute misiunea, s-au împachetat să plece de pe insulă din cauza molimei. Când misionarul a spus că el nu pleacă, unii i-au atras atenţia că băştinaşii se vor răzbuna pe el, dar fermitatea hotărârii sale i-a făcut să renunţe şi ei la plecare.

Înainte cu ceva de molimă, Paton fusese de partea cealaltă a insulei spre a aşeza acolo un misionar cu soţia abia sosiţi din Noua Scoţie, dar după ce molima de pojar a decimat o treime din populaţia insulei, au trebuit să renunţe la acest plan. Furia celor rămaşi în viaţă împotriva oamenilor albi, care le-au adus boala, a fost grozavă. Ea s-a răsfrânt în mod direct asupra misionarului, căci el era singurul om alb pe insulă. Traficanţii au ştiut cum să dea lovitura.

Ziua de Anul Nou 1861, Paton a petrecut-o în casa sa cu soţii Johnston, noii misionari. Au citit Biblia, şi-au reînnoit consacrarea lor în faţa Domnului şi s-au rugat pentru păgânii de pe insulă. Seara, când soţii Johnston au vrut să plece la locuinţa lor, s-au reîntors alarmaţi de la uşă, spunând că doi bărbaţi cu feţele vopsite în negru, având fiecare câte o măciucă grea sunt la ferestre. Îndată, Paton a ieşit la ei afară şi i-a întrebat ce caută. Ei au zis că ar avea nevoie de medicamente. Atunci Paton i-a invitat în casă şi a căutat să le pregătească medicamentele necesare. Dar când au fost gata, nu au vrut să le ia şi nu se grăbeau să plece. Fiindcă era seară târziu, Paton le-a zis că trebuie să plece că iată pleacă şi soţii Johnston. Apucându-şi fiecare măciuca lui au ieşit şi ei pe uşă, dar afară unul a ridicat măciuca să-l lovească pe Johnston în cap, însă acesta grijuliu, l-a observat şi s-a ferit, apoi a început să strige. Cei doi dulăi ai misionarului au văzut pericolul şi au sărit la feţele mascate ale celor doi, care ridicaseră măciucile a doua oară să-l lovească pe Johnston. Numaidecât Paton a fost afară şi a strigat la ei, dar acum vroiau să-i dea lui în cap, dacă n-ar fi sărit câinii la ei. Lovitura a primit-o unul din câini, care a fost grav rănit, cealaltă măciucă a nimerit în pământ. Dacă-l lovea pe Paton l-ar fi trecut în veşnicie. Văzându-se atacat, Paton a asmuţit amândoi câinii asupra lor şi speriaţi au luat-o la fugă. Îndată, din tufişuri au ieşit alţii şi au luat-o la fugă şi ei. Aceştia erau oameni veniţi de la vreo 16 km. Înadins să-l omoare, încă o dată mâna cea bună a Domnului s-a dovedit protectoare pentru misionari. Paton, care era obişnuit cu aşa scene, s-a dus la culcare şi a dormit liniştit, dar Johnston, îngrozit de ce i se întâmpla-se, n-a putut să mai doarmă. După 16 zile de nesomn, era extenuat de puteri şi a trimis la Paton după o sticluţă de laudanum. Trei seri la rând a luat câte o doză şi a dormit adânc. În timpul acesta, Paton însuşi suferea de febră şi n-a putut să vină la el. Într-o zi la amiază, soţia lui Johnston a venit plângând că nu îşi poate trezi soţul. Deşi se afla în cel mai critic stagiu al bolii, Paton s-a dus şi l-a găsit pe Johnston în comă. Avea dinţii încleştaţi şi abia cu o lingură şi cu o bucată de lemn i-a putut deschide gura să-i dea un medicament şi astfel l-a readus la cunoştinţă. Timp de 12 ore a stat lângă el, ajutându-i să nu cadă iarăşi în comă. A doua zi, s-a sculat, a umblat şi a vorbit. Două zile s-a părut că îi este mai bine, dar pe 21 ianuarie, la ora 2 după-masă, Johnston a trecut în veşnicie. Abia sosise pe câmpul de misiune şi devenise martir. Munca de săpare a gropii pentru înmormântarea lui Johnston a înrăutăţit mai mult starea sănătăţii lui Paton. Şi el a căzut în comă, dar după puţin timp şi-a revenit, însă era foarte slăbit. Tocmai în acea perioadă a pierdut pe Konia, un şef de trib ce a devenit creştin şi care a fost unul din ajutoarele sale în lucrare, dar boală l-a trecut în veşnicie.

În mai 1861 s-a auzit vestea că misionarul G. N. Gordon şi soţia au fost ucişi pe insula Erromanga. Îndată, unul din traficanţii albi a venit noaptea cu o barcă la Tana, aducând cu sine o grupă de luptători. El a chemat în secret pe şefii de triburi şi le-a cerut să le dea voie să omoare pe misionari, ca să nu fie pe insulă închinăciune lui Dumnezeu. Dar şefii nu au admis aceasta. Probabil că s-au gândit că nu e bine să lase altora pricina aceasta de laudă, ci se gândeau ei să facă o aşa bravură. Îndată, a doua zi, casa misiunii a fost înconjurată de oameni înarmaţi, care strigau unii la alţii: „Cei din Erromanga au ucis pe misionari. Şi noi am ucis pe învăţătorii Evangheliei veniţi din Rarotonga şi din Samoa. Acum să vedem dacă vine cineva să-i pedepsească. Noi am omorât pe mulţi albi şi nimeni nu ne-a pedepsit. Să ne vorbim cum să-l omorâm pe misionarul Paton şi să alungăm închinăciunea la Dumnezeu de pe insulă”. Un şef de trib a strigat tare spre a auzi Paton: “Îmi place de cei din Erromanga! Ei sunt tari şi bravi! Ei au ucis pe misionar şi pe soţia lui, iar noi numai vorbim despre aşa ceva”.

Paton a auzit totul, dar a stat liniştit în casă. După un timp, s-au retras şi seara au făcut o mare serbare cu dansuri războinice şi strigăte în care lăudau fapta celor din Erromanga. Şeful de trib Miaki a venit cu un grup la casa lui Paton şi i-a zis: „Tu şi închinăciunea la Dumnezeu sunteţi cauza tuturor relelor, a bolilor şi a morţii pe insula Tana. Oamenii din Erromanga au omorât pe misionarul Gordon. Pe noi ne omoară închinăciunea. Cei din interiorul insulei ne vor omorî pe noi, dacă vă lăsăm aici. Noi trebuie să vă omorâm şi atunci scăpăm de toate”. Dar numai l-au înştiinţat, nu l-au omorât, apoi au plecat.

Într-o aşa situaţie, cu pericole şi ameninţări din toate părţile, cel mai simplu lucru era să părăsească insula. Aşa l-au sfătuit toţi prietenii. El însă vorbea limba lor cursiv şi câştigase o mare influenţă între băştinaşi, mulţi erau ataşaţi de el şi veneau la închinăciune. Să-i părăsească i se părea o dezertare de la datorie şi ştia că toţi se vor risipi. De aceea, cu toată situaţia gravă, el a hotărât să rămână în lucrare în Tana. A riscat totul pentru Mântuitorul său. Era descendent din înaintaşi care au suferit mari persecuţii pentru Domnul.

Într-o altă zi, în timp ce învăţa pe unul din Evanghelie, un altul a vrut să-i fure ceva. Paton a observat şi a vrut să-l oprească, dar el şi-a rotit măciuca să-l lovească în cap. Paton a prins măciuca cu amândouă mâinile şi apoi i-a vorbit frumos. Omul a stat ca încremenit, apoi a plecat, lăsându-i în pace.

Printre toate aceste pericole, soţia lui Miaki cu doi băieţi, alţi nouă şefi şi cu oameni de ai lor luau parte în mod regulat la serviciile de închinăciune. În fiecare duminică erau peste 60 de persoane la ascultarea Evangheliei. Aceasta l-a încurajat mult.

Într-o seară, a auzit câteva împuşcături în uşa casei sale. După câteva zile, în port au sosit câteva corăbii engleze. Comandorul Seymour, căpitanul Hume şi Dr. Geddie au venit la el şi l-au îndemnat să-şi facă bagajul şi să plece cu ei. El încercase înainte în câteva rânduri să-şi facă bagajul, dar sufletul lui ardea pentru Tana. De aceea, nici de data aceasta n-a fost gata să plece.

După plecarea corăbiilor cu cei vreo trei sute de marinari, pe insulă au început să circule zvonuri de război. Toţi se pregăteau intens. S-au făcut mereu întruniri cu discuţii aprinse. La o mare întrunire a fost invitat şi Paton. El a căutat să-i liniştească, spunându-le că trebuie să trăiască în pace. Erau două tabere: una în frunte cu Ian, care ţinea la misionar, alta care voia să-l omoare. Ian a păşit spre Paton în faţă şi i-a spus: „Aceştia sunt oamenii mei şi prietenii tăi, ceilalţi sunt duşmanii tăi şi ai noştri. Spune un cuvânt şi îi vom ucide pe toţi. Dacă refuzi, ei te vor omorî pe tine, iar pe noi ne vor persecuta pentru că ne închinăm Domnului”.

Paton însă a zis: „Eu vă iubesc pe toţi şi sunt aici să vă învăţ să vă întoarceţi de la răutatea voastră la Dumnezeu. Puteţi să mă omorâţi, dar eu sunt cel mai bun prieten al vostru. Nu mi-e teamă să mor…”. Atunci au acceptat să se împace şi şi-au făcut daruri unii altora. Însă ei erau foarte schimbători. Nouka şi Miaki au declarat că se vor răzbuna pe Ian, care era foarte războinic, nu cu armele, ci prin vrăjitorie şi farmece. După câteva zile, Ian a căzut bolnav foarte grav. Unii presupuneau că a fost otrăvit, lucru care era foarte obişnuit la ei. Toate eforturile misionarului au rămas zadarnice şi se vedea că e pe moarte. Într-o seară, fratele şefului Ian a venit cu o grupă după Paton să-l ducă la bolnav, dar misionarul a refuzat să meargă noaptea şi s-a dus dimineaţa. Când a ajuns în tribul lui, a găsit multă lume adunată la casa lui Ian. El a intrat, s-a apropiat de muribund şi s-a rugat. La terminarea rugăciunii, a observat că toată mulţimea a fugit. Ian l-a invitat să stea pe marginea patului său. În timp ce Paton îi vorbea, Ian se părea pierdut în meditaţie, dar deodată a scos un cuţit mare şi l-a pus la inima lui Paton. Acesta n-a îndrăznit să se mişte, ci doar şi-a îndreptat ruga către Domnul. Tăcerea de mormânt făcea ca secundele să pară ani. Ian era agitat şi tremura din tot corpul. Apoi îşi smuci mâna şi puse cuţitul la loc, strigând: „Pleacă! Pleacă de aici!” În clipa următoare Paton a şi fost afară. Nici acolo însă nu mai era nimeni. Aceasta i-a dat de înţeles că Ian spusese la ai lui că îl omoară pe misionar, de aceea, toţi au plecat. Atunci a luat-o la fugă şi deşi era o distanţă de vreo şapte km, nu s-a oprit până la casa misiunii. Acolo a mulţumit pentru izbăvirea de sub cuţitul muribundului.

După moartea lui Ian, fratele său a adunat câteva mii de luptători şi a căutat să se răzbune pe ceilalţi. Paton a vrut să-i liniştească, dar n-a fost chip. Sâmbătă 18 ianuarie 1862, au început războiul. Miaki a cerut ajutoare de la triburi din interior, cu făgăduinţa că îl vor prăji pe misionar şi le va trimite şi lor câte o porţie. Aceştia, cu trupuri de oţel, au venit şi au dat atacul la casa misiunii. Au fost dansuri şi ţipete de război de îţi ţiuiau urechile. Apoi, au început cu măciucile lor să lovească în ziduri şi în uşă, ca să o spargă. Au reuşit însă să intre în magazie şi au prădat totul, au rupt cărţile şi le-au împrăştiat, au pătruns şi în casă, dar Paton se încuiase în dormitor. Au tras cu muschetele, dar n-au reuşit să spargă uşa dormitorului. Atunci Paton a luat un pistol pe care i-l lăsase cineva, a scos mâna pe fereastră şi a tras câteva focuri în aer. Când au auzit împuşcăturile dinăuntru, toţi s-au aruncat cu burta la pământ. După ce s-a făcut linişte, s-au ridicat şi au fugit cu prada luată.

A doua zi, au închis uşa misiunii şi doar cu hainele ce au rămas pe ei, cu Biblia şi cu traducerile ce le făcuse în limba taneză, Paton cu doi dintre ajutoare au fugit la şeful de trib Nowar, care fusese rănit în război. Au apucat printre tufişuri, dar un văr al lui Miaki, care şi el era în tufişuri la pândă, i-a oprit şi era să-l lovească pe Paton cu măciuca, dar Paton şi-a ferit capul şi a strigat la el că are să fie pedepsit de Dumnezeu. Tremurând el s-a uitat împrejur să vadă pe Dumnezeu, iar în acel moment Paton şi ceilalţi doi au fugit. La casa lui Nowar i-a găsit pe toţi în panică. Cum ei erau ceva mai pe înălţime, jos ţărmul se vedea plin de luptători. Ei au zis: „Azi toţi vom fi omorâţi şi mâncaţi”. Atunci s-au rugat ca din gura morţii. Trupele s-au îndreptat spre casa misiunii, dar negăsindu-i, s-au îndreptat spre casa lui Nowar. Un alergător le-a adus un mesaj şi deodată şi-au schimbat direcţia. Toţi au zis: „Domnul v-a ascultat rugăciunea!” Noaptea următoare, Nowar le-a cerut să plece de la el, căci altfel şi ei vor fi omorâţi din pricina lui. Totuşi, ca să-l scape pe Paton, a trimis pe fiul său să-l conducă la plantaţia sa, căci acolo avea nişte castani uriaşi, în care să se urce pentru a nu fi văzut. Acolo, Paton era singur în castan, dar el mărturiseşte că niciodată n-a simţit prezenţa Domnului mai reală ca atunci. Numai mâna cea bună a Domnului l-a scăpat. Duşmanii l-au căutat cu înverşunare, au pătruns în casă, au prădat totul, au dat foc casei, dar pe el nu l-au găsit. El stătea liniştit în castan. Într-o zi, a coborât şi cu alţi patru a încercat să plece noaptea cu o canoe, însă marea a fost foarte furtunoasă şi după cinci ore de luptă teribilă cu valurile, uzi leoarcă, s-au întors înapoi şi pe ţărm au îngenuncheat, cerând putere pentru pericolele şi peripeţiile ce aveau să urmeze. Într-adevăr, au urmat zile critice. Duşmanii îl căutau, îl pândeau, iar prietenii se temeau să-i ofere adăpost. După atâta hărţuială, obosit în trup, lihnit de foame, i se părea că nu mai poate. Dar în aşa situaţii critice şi ultima fibră îşi dă aportul la realizarea scăpării. În rătăcirile lor pe insulă, au întâlnit patrule ale duşmanilor, care şi-au îndreptat spre ei muschetele, dar au fost reţinuţi, nimeni n-a tras. Întâlnind o altă grupă de luptători, unul a aruncat piatra mortală care e în formă de disc şi a nimerit pe unul din ajutoare, făcându-i o tăietură adâncă pe faţă, dar nu l-a doborât. Fugind au putut ajunge la cealaltă staţie misionară din capătul insulei. De acolo, în februarie 1862 a mers la Aneityum, apoi la Sydney în Australia.

După puţină odihnă şi refacere, a luat o corabie şi s-a reîntors în Scoţia. În 1865 s-a recăsătorit şi a recrutat alţi şapte misionari pentru insulele Noile Hebride, iar el cu soţia au luat câmpul de misiune la Aniwa, o altă insulă nu departe de Tana. Aici lucrarea a progresat mult mai bine şi a ajuns să vadă aproape pe toţi locuitorii la picioarele Domnului.

Paton a făcut mai multe călătorii misionare în Marea Britanie, în Statele Unite, în Canada şi Australia. Greutăţile îndurate, pericolele ce le-a înfruntat cu atâta eroism în timpul celor 30 de ani de vestire a Evangheliei printre canibali, au determinat pe mulţi alţii să devină misionari în străinătate sau să desţelenească terenuri noi în ţara lor. Dacă Paton a putut să predice Evanghelia la canibali, oare tu nu o poţi vesti fraţilor tăi?

La 28 ianuarie 1907, la Canterbury, Australia, Paton, în vârstă de 83 de ani, a plecat în veşnicie să se odihnească de ostenelile sale pentru propăşirea Împărăţiei lui Dumnezeu.

Lumini peste veacuri – Vol. 2  Autor: Petru Popovici

(Material preluat de pe www.theophilos.3x.ro)

How do the Jewish marriage customs of Jesus’ day help us understand the Rapture?

Many Christians expect Jesus to return in their lifetime. Why? Because Jesus promised, “I will come again and receive you unto Myself.” At the rapture, the apostle Paul writes Christians will be caught up from the earth, or raptured, to meet Christ in the air, and to travel with Him to His father’s house in heaven. But at Christ’s second coming, different events happen. The Bible says Jesus will come all the way down to planet earth, where His feet will stand on the Mount of Olives. He will rescue believers and usher them into His millennial kingdom on earth. What are the eight differences the Bible teaches will occur at the rapture that will not happen at the second coming? And what are the eight different things that will happen at the second coming that will not occur at the rapture?
My guests today are: Dr. Renald Showers, widely recognized as one of the most distinguished theologians in America, and author of numerous books. My second guest is international journalist and prophecy scholar Dr. Jimmy DeYoung, who has lived and worked in the Middle East for over 20 years. He will report on how events in our world today are rapidly leading toward the events the ancient Jewish prophets predicted will come about in the last day

What do we know about the Antichrist?

Many Christians expect Jesus to return in their lifetime. Why? Because Jesus promised, “I will come again and receive you unto Myself.” At the rapture, the apostle Paul writes Christians will be caught up from the earth, or raptured, to meet Christ in the air, and to travel with Him to His father’s house in heaven. But at Christ’s second coming, different events happen. The Bible says Jesus will come all the way down to planet earth, where His feet will stand on the Mount of Olives. He will rescue believers and usher them into His millennial kingdom on earth. What are the eight differences the Bible teaches will occur at the rapture that will not happen at the second coming? And what are the eight different things that will happen at the second coming that will not occur at the rapture?
My guests today are: Dr. Renald Showers, widely recognized as one of the most distinguished theologians in America, and author of numerous books. My second guest is international journalist and prophecy scholar Dr. Jimmy DeYoung, who has lived and worked in the Middle East for over 20 years. He will report on how events in our world today are rapidly leading toward the events the ancient Jewish prophets predicted will come about in the last day.

VIDEO by John Ankerberg

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari