Iosif Ton despre dogma: „nu există mântuire decât prin Biserică”

Ca unul ce am fost preot ortodox,va indemn sa cititi acest articol. E uimitor! In urma lecturarii sigur nu ve-ti mai fugi la preoti pentru dezlegare si iertare. Ve-ti intelege ceea ce poate nu ati inteles pana acum.
Cu drag, Daniel-Cristian.

Fragment din cartea Credinta Adevarata,editura Cartea Crestina,Oradea,autor Iosif Ton,Cap.8. Mantuirea in Biserica Ortodoxa,pag.37-40.

Dogma zice că „nu există mântuire decât prin Biserică”.

Iosif Ton Cluj Napoca dec 2014Are oare această dogmă o bază în Biblie? Teologii ortodocşi îşi bazează crezul acesta pe trei texte din
Evanghelii. Primul este în Evanghelia după Matei 16:19, unde Domnul nostru Isus Cristos îi spune lui Petru:
“Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri”. Al doilea este în Evanghelia după Matei 18:15-20, un text care se referă la rezolvarea de către Biserică a certurilor dintre fraţi, la care vom reveni să-l analizăm mai îndeaproape. Al treilea este în Evanghelia după Ioan 20:22-23, unde Isus Se arată apostolilor după înviere: „După aceste vorbe, a suflat peste ei şi le-a zis: ‘Luaţi Duh Sfânt! Celor ce le veţi ierta păcatele vor fi iertate şi celor ce le veţi ţinea vor fi ţinute’”. Teza Bisericii Ortodoxe este că cele spuse de Domnul Isus apostolilor s-au transmis apoi şi episcopilor şi preoţilor, care alcătuiesc aparatul Bisericii; şi atunci, spune teza ortodoxă, este evident că i se dă Bisericii autoritatea de a ierta oamenilor păcatele şi de a le deschide acestora cerul, iar Biserica realizează acest lucru prin preoţii ei.

Să vedem dacă aceasta este interpretarea corectă a acestor texte din Biblie. Un principiu fundamental de
interpretare a textelor din Sfânta Scriptură este că niciodată un text nu trebuie luat singur. Fiecare text trebuie interpretat în lumina tuturor celorlalte părţi din Sfânta Scriptură. Să vedem deci ce ne spun alte texte din Biblie, care aruncă o lumină asupra acestor texte prin care Domnul Isus le dă autoritate apostolilor Lui să ierte păcatele.

Primul text explicativ este cel din Evanghelia după Matei 18:15-20. Aici Domnul Isus îi explică lui Petru cum trebuie să fie rezolvate de către Biserică conflictele dintre fraţi:
„Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai
câştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş.
Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe pământ, va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer. Vă mai spun iarăşi, că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri. Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor”.

Să interpretăm exact ce spune Domnul Isus în acest text. Biserica este chemată să judece între doi membri ai ei care sunt în conflict. După ce Biserica decide care este vinovatul, ea trebuie să-i poruncească acestuia să repare ceea ce a stricat. Dacă acel membru al Bisericii nu ascultă de această dispoziţie a Bisericii, Biserica îl exclude din sânul ei şi prin aceasta “îl leagă”. Autoritatea pe care o dă Domnul nostru Bisericii este într-adevăr mare:
ceea ce leagă Biserica aici rămâne legat în ceruri. Dar vă rog să observaţi că această instrucţiune nu se referă la mântuirea celor din afară, ci se referă la felul de viaţă al celor deja mântuiţi, al celor ce deja au devenit membri ai Bisericii. Observaţia aceasta este de importanţă vitală.

Faptul că aşa trebuie interpretată această autoritate dată de Domnul Isus Bisericii se vede din modul în care a aplicat-o însuşi apostolul Pavel. Lui i s-a ivit un caz grav în biserica din Corint, pe care el a întemeiat-o. S-a aflat că un membru al bisericii trăieşte în adulter cu soţia tatălui său (evident o nouă căsătorie a tatălui său).

Apostolul Pavel aude acest lucru când este departe într-un alt oraş. Şi el scrie bisericii instrucţiuni ca să-l dea afară din biserică pe omul acesta. Această excludere va avea consecinţe pe plan spiritual, spune apostolul Pavel: când omul este exclus din biserică, el este „dat pe mâna lui Satan”, care îi va nimici trupul, dar totuşi spiritul acestui om va fi mântuit “în ziua Domnului Isus” (Întâia epistolă a lui Pavel către Corinteni 5:1-5). Omul care a fost astfel exclus din biserică şi-a dat seama că a păcătuit şi s-a pocăit de păcatul lui. În consecinţă, în a doua epistolă scrisă bisericii din Corint, apostolul Pavel le dă instrucţiuni să-l reprimească pe acest om în mijlocul lor: „…ca să nu-l lăsăm pe Satan să aibă un câştig de la noi; căci noi nu suntem în necunoştinţă de planurile lui”
(A doua epistolă a lui Pavel către Corinteni 2:11). Apostolul, în mod evident, îi dă bisericii adunate în plenul ei dreptul de excludere sau de legare: “În Numele Domnului Isus, voi şi duhul meu, fiind adunaţi laolaltă, prin puterea Domnului nostru Isus, am hotărât ca un astfel de om să fie dat pe mâna lui Satan” (Întâia epistolă a lui Pavel către Corinteni 5:4-5); şi tot astfel, apostolul Pavel îi dă bisericii adunate în plen autoritatea de a-l ierta pe acest om după ce s-a pocăit: „Dar pe cine iertaţi voi, îl iert şi eu. În adevăr, ce am iertat eu – dacă am iertat ceva

– am iertat pentru voi, în faţa lui Cristos” (A doua epistolă a lui Pavel către Corinteni 2:10).
Vedem deci că şi în Evanghelia după Matei 18, în învăţătura Domnului Isus, şi în întâia şi în a doua epistolă a lui Pavel către Corinteni, în practica apostolului Pavel, legarea şi apoi iertarea de păcate este o problemă de disciplină bisericească, şi se referă la autoritatea Bisericii de a veghea ca membrii ei să ducă o viaţă morală curată. Din păcate, Biserica Ortodoxă nu exercită o asemenea funcţie, ci şi-a asumat o altă funcţie, şi anume aceea de a distribui har mântuitor oricui i-l cere. Această autoritate nu i-a fost dată Bisericii. Această autoritate o menţine direct Domnul Isus. Şi Domnul Isus ne este prezentat în Noul Testament cum se apropie de fiecare individ, bate la uşa inimii lui, şi-i oferă mântuirea. Şi fiecare individ trebuie să-I răspundă direct Domnului Isus şi să-L primească pe Isus în viaţa lui. Primindu-L pe Isus, omul primeşte mântuirea. Şi o primeşte de la Isus, nu de la Biserică. Este adevărat însă că atunci când un individ Îl primeşte pe Domnul Isus în viaţa lui, Domnul Isus
îl încorporează pe acel om în Biserica Sa. Omul mântuit de Isus trebuie să facă parte din Biserica lui Isus, deoarece Biserica este Trupul Domnului Isus.

Mai trebuie explicat aici ceva deosebit de important, ceva ce merge la inima subiectului pe care-l discutăm aici şi la esenţa vieţii spirituale creştine: problema preotului şi a preoţiei. Ce este un preot? Ca să înţelegem esenţa preoţiei, trebuie să ne întoarcem înapoi la problema accesului omului la Dumnezeu. Am arătat cum toate religiile intuiesc faptul că accesul la Dumnezeu îi este barat omului. În foarte multe religii, accesul la Dumnezeu este rezervat unor persoane consacrate special pentru acest rol: preoţii. Aşa este cazul şi în Vechiul Testament, în religia pe care Dumnezeu i-a dat-o poporului Israel prin Moise, prin revelaţie specială.

În această religie numai preotul putea aduce jertfa lui Dumnezeu. Omul laic trebuia să-i aducă preotului
animalul de jertfă şi să-i spună preotului cu ce scop vrea să-I ofere lui Dumnezeu acea jertfă; iar preotul era cel ce prezenta jertfa lui Dumnezeu. Altarul pentru jertfă era plasat chiar în faţa Templului propriu-zis. În Templu nu puteau să intre decât preoţii, şi chiar şi aceştia erau aleşi special pentru a intra în prima sală a Templului, pentru slujba de tămâiere. Templul era însă împărţit în două săli, printr-o perdea masivă şi groasă. Dincolo de perdea, în ultima sală a Templului era „Sfânta Sfintelor”, adică sanctuarul cel mai sacru, în care era simbolizată prezenţa lui Dumnezeu Însuşi. În acel sanctuar avea dreptul să intre numai marele preot, o dată pe an, după ce făcea ritualuri speciale de curăţire.

Prin toate acestea se simboliza – li se indica oamenilor – că accesul la Dumnezeu nu este simplu, şi că nu le este deschis tuturor oamenilor. Numai preoţii puteau avea acces, până la un punct, şi numai marele preot avea acces până la Dumnezeu. Putem deci să spunem că preot este un om care are acces la Dumnezeu.
Să vedem acum ce se întâmplă în Noul Testament. Când Domnul nostru Isus Cristos a murit pe cruce pentru
păcatele noastre (care erau zidul sau perdeaua de despărţire între noi şi Dumnezeu), citim în Evanghelie că „Perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două de sus până jos” (Evanghelia după Marcu 15:38; Evanghelia după Matei 27:51; Evanghelia după Luca 23:45). Era normal ca atunci când păcatele omenirii erau ispăşite pe cruce, perdeaua care simboliza în Templu aceste păcate să fie ruptă. Dar ce simboliza această rupere? Aşa cum perdeaua simboliza blocarea accesului nostru la Dumnezeu, ruperea perdelei simbolizează deschiderea drumului nostru la Dumnezeu. Acest fapt ne este explicat clar în Epistola către evrei: „Astfel dar, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare liberă în Locul Preasfânt, pe calea cea nouă şi vie pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său, şi fiindcă avem un Mare Preot [Isus] pus peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţite de un cuget rău şi cu trupul spălat cu o apă curată” (Epistola către evrei 10:19-22).

Pe crucea de la Calvar, trupul Domnului nostru a fost încărcat de păcatele noastre şi a fost frânt pentru noi. Prin frângerea aceasta, păcatele noastre au fost ispăşite, şi intrarea noastră sau accesul nostru la Dumnezeu a fost deschis. Pentru noi toţi. Adică pentru toţi cei ce-L primesc pe Isus Cristos ca să le fie Mântuitor şi Domn personal. Şi toţi aceştia, adunaţi laolaltă, alcătuiesc Trupul lui Cristos, care este Biserica.

Dar, fiindcă toţi credincioşii creştini care s-au unit cu Isus au acces la Dumnezeu, au intrare liberă la Dumnezeu – fapt care era o prerogativă a preotului – înseamnă că acum toţi sunt preoţi! Şi într-adevăr în Noul Testament ni se spune explicit şi fără echivoc că toţi creştinii sunt preoţi. Iată câteva texte revelatoare. Apostolul Petru le scrie unor credincioşi din Asia Mică şi iată ce le spune: „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; pe voi, care odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare” (Întâia epistolă sobornicească a lui Petru 2:9-10). Şi iată ce se spune în Apocalipsa despre toţi aceia care au fost mântuiţi prin sângele Domnului Isus: „A făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său” (Apocalipsa lui Ioan 1:6). Tot în această carte se spune mai pe larg ce a realizat Domnul nostru Isus Cristos:
„Ai fost junghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice popor şi de orice naţiune. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi ei vor împăraţi pe pământ” (Apocalipsa lui Ioan 5:9-10).

Este semnificativ să vedem că nicăieri în Noul Testament nu se spune că Biserica creştină ar avea preoţi.
Biserica creştină din Noul Testament are episcopi (cuvântul înseamnă „supraveghetori”), prezbiteri cuvântul înseamnă „bătrâni”), păstori şi diaconi. Biserica nu are preoţi, deoarece ea este alcătuită din preoţi: toţi membrii Bisericii au acces direct la Dumnezeu prin Domnul Isus, şi deci toţi sunt preoţi.
Ajunşi la acest punct trebuie să semnalăm o anomalie în Biblia tipărită la Bucureşti de Biserica Ortodoxă în anul 1968. În cartea Faptele apostolilor, cap. 20, v. 17-38 ni se povesteşte cum apostolul Pavel se pregătea de o călătorie la Ierusalim, şi pentru aceasta a convocat o întâlnire la Milet cu prezbiterii bisericii din Efes. În traducerea ortodoxă însă, în Faptele 20:17 citim că apostolul Pavel i-a chemat acolo pe preoţii bisericii din Efes.

L-am întrebat pe un înalt prelat al Bisericii Ortodoxe de la Bucureşti de ce şi-au luat libertatea de a schimba textul Sfintei Scripturi. Iată ce mi-a răspuns:
„Este adevărat că la data la care s-a scris cartea Faptele apostolilor slujitorii Bisericii se numeau prezbiteri. Dar mai târziu Biserica a găsit de bine că ei trebuie să fie numiţi preoţi: şi deci, chiar dacă la data aceea ei nu se numeau preoţi, pe baza deciziei de mai târziu a Bisericii, noi îi numim preoţi”.

Aici se vede şi mai clar cum tradiţia este pusă deasupra Sfintei Scripturi: pe baza unei decizii omeneşti, cuprinsă azi în tradiţie, se schimbă însuşi textul Sfintei Scripturi.
Schimbarea însă nu este numai de formă. Căci dacă Biserica are preoţi, deci oameni care singuri au acces la Dumnezeu, înseamnă că ceilalţi credincioşi nu au acces la Dumnezeu. Ei au nevoie de mijlocirea preotului ca să ajungă la Dumnezeu. Şi prin aceasta, clerului ortodox i se dă monopol asupra accesului la Dumnezeu şi, implicit, monopol asupra vieţii spirituale a poporului.

Când, prin această tradiţie, s-a creat o clasă specială de preoţi în Biserica creştină, s-au creat automat o serie de probleme. Una dintre ele este aceea că individul nu mai este încurajat să aibă o viaţă spirituală personală. El nu mai trebuie să citească pentru sine Sfânta Scriptură şi alte cărţi de viaţă spirituală. El trebuie doar să se ducă la preot şi să-şi mărturisească păcatele. Preotul ştie restul şi preotul face restul. Faptul că individul nu mai este încurajat să aibă o relaţie personală cu Dumnezeu şi să se dezvolte astfel spiritual are consecinţe catastrofale pentru viaţa naţiunii. Poporul este ţinut în întuneric şi niciodată nu este stimulat la viaţă spirituală.

O altă consecinţă este aceea că, din moment ce preoţii administrează harul mântuitor, tentaţia comercializării acestui har este inevitabilă. Astfel s-a ajuns ca Biserica să aştepte ca individul să plătească pentru harul iertării.

Culmea acestei comercializări a harului (care prin esenţa lui este gratuit!) a fost lansarea indulgenţelor care trebuiau cumpărate pentru iertarea păcatelor. Scandalul indulgenţelor a fost faptul imediat care l-a determinat pe Martin Luther să înceapă acţiunea de reformare a Bisericii.

O altă consecinţă este aceea că, dacă preotul poate să dea iertare pentru păcate, atunci individul poate duce o viaţă confortabilă în toate păcatele: singurul lucru de care trebuie să aibă grijă este să se ducă periodic la preot, să-şi mărturisească aceste păcate şi să dea un dar Bisericii. Biserica, prin preotul ei, are putere şi are grijă să-l absolve de toate păcatele. Situaţia aceasta nu încurajează o viaţă curată, o viaţă sfântă. Lucrul acesta a fost sesizat de Biserică şi de aceea dogma mântuirii prin Biserică şi de către Biserică nu a fost difuzată oamenilor de rând, nu le-a fost predicată şi explicată. Ea este ţinută mai mult ca învăţătură pentru preoţi şi pentru aceia dintre indivizi care, dintr-un motiv sau altul, vor să aprofundeze dogmele Bisericii. Pentru ca oamenii să fie stimulaţi să trăiască o viaţă decentă, pentru oamenii de rând se predică o altă învăţătură referitor la calea mântuirii şi anume că omul este mântuit de păcatele sale prin fapte bune.

Daniel Cristian Florea
Reclame

Statele Unite se apropie de propria epoca intunecata

În această perioadă a anului americanii au sărbătorit importanța țării lor, țară care se apropie de declin. Aceasta este concluzia la care au ajuns cercetătorul George Barna și istoricul David Barton în cartea lor ”U-Turn: Restoring America to the Strength of Its Roots”.

Acești autori spun că SUA se apropie de propria sa epocă întunecată. Orice civilizație care merge în direcția în care America merge se apropie de prăbușire.

”Părinții fondatori ne-au oferit o temelie extraordinară. Este prostesc să o călcăm în picioare și să spunem că puteam avea una nouă”, spunea George Barna.

Autorii spuneau că părinții fondatori au fost modelați de Biblie și de perspectiva iudeo-creștină.
”Aceștia spuneau că fiecare american trebuie să citească Biblia o dată pe an. Asta am învățat la școală, la biserică. Asta făceau și liderii politici. Dar nu și în zilele noastre. Nici măcar pe creștini nu-i putem convinge să citească Biblia”, spunea David Barton.

În zilele noastre, numai 30% dintre creștini citesc din Biblie și mai puțin de 10% o citesc în totalitate. Rezultatul e vizibil.

”Numai 9% dintre creștinii născuți din nou și numai 51% dintre pastori dețin o perspectivă biblică”, spunea David Barton.

Acest lucru a dus la o schimbare completă a valorilor în ultimii 240 de ani. Slujirea s-a schimbat.
”Ordinea responsabilităților este: Dumnezeu, țara și familia. Această ordine făcea parte din gândirea biblică pe care o aveau. Părinții fondatori știau de la școală că dacă cineva vine la tine și îți cere să candidezi pentru o funcție publică nu îți este permis să refuzi. Aceștia spuneau că viața nu îți aparține”, spunea David Barton.

Astăzi, totul se rezumă la propria persoană.
”Acum ne gândim numai la propriul confort, la experiențe, la relaxare, la siguranță”, spunea David Barton.

Acest lucru a dus la un univers al lucrurilor ce implică datorii ce pot distruge o țară.
”O familie obișnuită caută un împrumut ipotecar de 130 000 de dolari, o carte de credit de 21 000 de dolari, un împrumut pentru mașină de 23 000 de dolari, un împrumut pentru studii de 24 000 de dolari… Avem atât de multe datorii încât mai putem accepta și altele”, spunea David Barton.

Cum este și cazul guvernului federal.
”Va fi nevoie de 107 ani pentru a plăti datoria pe care o avem în momentul de față. În momentul de față, 60% dintre americani primesc mai mult de la guvern decât oferă. Nu putem susține așa ceva”, a afirmat David Barton.

Comparați situația cu cuvintele lui Thomas Jefferson…
”’Putem să trăim în datorii și extravaganță, dar vom fi sclavi. Sau putem să fim liberi, dar va trebui să fim cumpătați”. George Washington spunea că trebuie să evităm cheltuielile dacă vrem să stăm departe de datorii. Părinții fondatori spuneau foarte clar că datoriile pot distruge o națiune”, mărturisea David Barton.

Încotro se îndreaptă America?
”Înspre groapa de gunoi a istoriei”, spunea Sam Rohrer
Reverendul Sam Rohrer i-a invitat pe Barton și Barna să vorbească la această întâlnire a pastorilor din Pennsylvania deoarece își dorește ca rezultatul să fie unul diferit.”
”Judecata lui Dumnezeu pentru America, care este destul de evidentă, ne va pleca pe genunchi până când vom privi înspre El”, spunea Sam Rohrer.

Creștinii deseori spun: ”Priviți ce fac acești oameni. Ne distrug țara.” Cei doi autori au descoperit că membrii bisericilor sunt la fel de vinovați ca membrii guvernului, ca necreștinii pentru un comportament dezastruos care afectează negativ națiunea.

”Într-o țară în care între 78%-80% dintre oameni se declară creștini, numai 44% dintre ei cred în adevărul moral absolut”, spunea David Barton.
Barna îi întreabă mereu pe creștini și necreștini despre 70 de categorii morale. În momentul de față nu găsește nicio diferență semnificativă, statistic vorbind, între creștini și necreștini când vine vorba de majoritatea problemelor morale.
Stire difuzata in Mapamond crestin 575 -iulie 2015 – ultimele stiri crestine: http://alfaomega.tv/stiri/

„Inca 40 de Zile Si Ninive Va Fi Nimicita”!!

NINIVE
TATALUI, FIULUI, DUHULUI SFANT,                      ​
Toata Gloria in Veci !!!

„Inca 40 de Zile Si Ninive Va Fi Nimicita” !!

 „Cuvantul Domnului a vorbit a doua oara lui Iona, astfel: „Scoala-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare, si vesteste acolo strigarea pe care ti-o voi da!” Si Iona s-a sculat si s-a dus la Ninive, dupa cuvantul Domnului. Si Ninive era o cetate foarte mare, cat o calatorie de trei zile. Iona a inceput sa patrunda in oras, cale de o zi, strigand si zicand: „Inca 40 de zile si Ninive va fi nimicita!” 

​ ​Pe ​P​amantul pe care Dumnezeu i l-a dat sa-l lucreze si sa-l stapaneasca, omul, in decursul istoriei, a avut parte de multe amenintari (din partea fiarelor salbatice, a focului, a apelor, a bolilor, a foametei, a lipsei de apa, a fenomenelor naturale, precum si din partea altor semeni de ai sai). Cele mai mari si mai multe amenintari insa sunt astazi, cand ​P​amantul sta ca pe un butoi de pulbere gata sa explodeze, din cauza enormei cantitati de bombe de toate felurile, produse ca urmare a neintelegerilor​​ ​d​intre natiuni, nationalitati, confesiuni religioase, etc. Aceste amenintari pot oricand deveni realitate care sa duca la distrugeri sau dezastre de bunuri materiale, vieti omenesti, etc. Distrugerile sau catastrofele pot avea loc, sau uneori pot fi oprite la timp prin unele metode folosite de catre unii oameni care stiu, pot si vor sa le opreasca. Putem spune ca azi se fac eforturi deosebite si de diferite feluri pentru prevenirea sau stoparea raului in general.

​ ​Amenintarea din titlu (ce altceva poate fi decat amenintare?), e una cu totul deosebita. O amenintare mai mare decat aceasta nu poate exista, pentruca ea vine din partea lui Dumnezeu, care este de fapt Stapanul Universului. Dumnezeu este ​atotputernic​ si de El nu poti scapa; n-ai cum si n-ai unde. Nu exista persoane, obstacole, entitati, care sa-l poata opri sa-si duca la indeplinire planul. Amenintarea aceasta era indreptata impotriva unei cetati mari in vremea aceea. Numele cetatii era Ninive, iar intamplarea e prezentata in cartea lui Iona capitolele 3 si 4.

Photo credit etc.usf.edu

​ ​Capitolul 3 incepe asa:

„Cuvantul Domnului a vorbit a doua oara lui Iona, astfel: „Scoala-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare, si vesteste acolo strigarea pe care ti-o voi da!” Si Iona s-a sculat si s-a dus la Ninive, dupa cuvantul Domnului. Si Ninive era o cetate foarte mare, cat o calatorie de trei zile. Iona a inceput sa patrunda in oras, cale de o zi, strigand si zicand: „Inca 40 de zile si Ninive va fi nimicita!” 

​In aceste prime 4 versete din capitolul 3, vedem ca Dumnezeu trimite pe slujitorul Sau, nu numai sa-i ameninte, ci sa le dea si o sentinta din partea Lui. Aceasta sentinta data in urma unei judecati, nu era una de achitare, de gratiere, ci una de condamnare. Prin ea era rostita o pedeapsa si nu una oarecare, ci pedeapsa capitala, moartea, nimicirea totala a intregii cetati.

​ ​De ce daduse Dumnezeu aceasta sentinta si pedeapsa atat de aspra? Raspunsul e tot in cartea lui Iona, capitolul 1, versul 2: „… rautatea ei s-a suit pana la Mine!”, zice Dumnezeu. Aceasta arata ca raul pe care il fac oamenii, nu ramane la nivel de ​P​amant, ci este cunoscut de Dumnezeu, este impotriva lui Dumnezeu, si vine o vreme cand Dumnezeu nu mai tolereaza infaptuirea pacatului si ii pedepseste pe cei ce-l fac. Asa se intampla cu toti cei ce fac raul, care se indeparteaza de Dumnezeu, sau chiar lupta impotriva lui Dumnezeu, a cuvantului Sau – Biblia -, sau a oamenilor Sai pe care ii trimite (ca pe Iona altadata), sa spuna ca Dumnezeu exista, ca El nu doarme, ca-i vede tot ce fac, ii aude ce vorbesc si stie ce gandesc si ca ii va judeca pentru viata lor pacatoasa.    ​

Trimisul lui Dumnezeu, Iona, intra in cetate si incepe sa strige nu cuvinte de apreciere, de lauda la adresa lor, ci striga impotriva lor. Si este interesant ca oamenii aceia „pagani”, care nu erau din poporul lui Dumnezeu Israel, nu-l omoara pe Iona, nu-l bat, nu-l batjocoresc, nu-l iau peste picior, nu rad de el, asa cum fac multi astazi cu oamenii lui Dumnezeu in multe locuri din lume si chiar in tara noastra. Nu numai in Romania socialista de dinainte de 1989, ci si in Romania declarata a fi crestina, de dupa 1989.

Au fost multe cazuri, unele stiute de mai multi, altele de mai putini, cand oameni care au vestit cuvantul lui Dumnezeu au fost batjocoriti si chiar batuti de catre unii care pretindeau ca sunt crestini. Ba unii capi religiosi care i-au intaratat pe oameni la aceasta, declarau cu mandrie religioasa, in ziare si chiar la televiziune, ca au facut asta si e bine, ca sa-i invete minte si sa stie acei oameni ca poporul roman e un popor crestin, nu de azi, nu de ieri, ci de doua mii de ani! Bine-ar fi! Sa dea Dumnezeu ca intreg poporul roman sa fie crestin! Numai ca termenul „crestin” inseamna „urmas al lui Cristos” si e un termen prea pretentios pentru cei ce fac astfel de fapte. Acesti oameni dovedesc ca nu-L urmeaza pe Cristos, pentruca Domnul Isus Cristos nu i-a batut pe cei ce predicau cuvantul lui Dumnezeu. La acest capitol cu crestini batuti de alti „crestini” as dori sa amintesc un singur caz, relatat si de presa, cel de la Ruginoasa.

Iona Ninive

Photo credit www.artbible.net

Ninivenii nu numai ca nu l-au batut pe Iona si n-au ras de el, dar au luat foarte in serios strigarea lui si au crezut-o! Versetul 5 din capitolul 3 spune asa:

„Oamenii din Ninive au crezut in Dumnezeu”.    ​

Si ca sa arate ca au crezut, fac si pasul urmator: 

„si s-au imbracat cu saci, de la cei mai mari pana la cei mai mici”. In continuare versetul 6,7 si 8, spune ca: „Lucrul a ajuns la urechea imparatului din Ninive; el s-a sculat de pe scaunul lui de domnie, si-a scos mantia de pe el, s-a acoperit cu un sac, si a sezut in cenusa. …”

Auzi ce a facut un popor pagan, a carui rautate ajunsese pana la Dumnezeu? Nu era un popor crestin, cum sunt declarate multe popoare astazi, si cum e declarat si poporul roman. Cei din Ninive, de la cel mai mare, pana la cel mai mic si-au dat seama de pericolul care-i pandea. Imparatul acela care era seful acelor oameni rai, dintr-o data isi da seama ca e pe o cale gresita care duce la moarte, se da jos de pe scaunul sau de domnie, isi scoate hainele sale imparatesti, se acopera cu sac si sade in cenusa, ca semn al unei smeriri profunde inaintea lui Dumnezeu. 

Domnul Isus spune asa: 
„Oricine se va inalta va fi smerit; si oricine se va smeri, va fi inaltat”(Matei 23:12).   ​

Ba mai mult, acel imparat da porunca pentru intreaga Ninive, ca toti oamenii si chiar vitele sa faca la fel, sa nu manance, nici sa nu bea apa postind si rugandu-se la Dumnezeu, strigand cu putere catre Dumnezeu si sa se intoarca de la calea lor cea rea si de la faptele de asuprire de care le erau pline mainile! Nu era vorba de o rugaciune formala, ci „sa strige cu putere catre Dumnezeu …”, sa arate ca o fac din toata inima, din toata fiinta lor; ca le pare rau de ceea ce au facut, si ca nu vor sa piara in starea aceea rea in care erau. Nu era vorba nici de un post formal adica sa nu manance „de dulce”, deci sa nu manance anumite mancari, ci sa tina un post „negru”, cum zic romanii. Prin post si rugaciune voiau sa potoleasca mania aprinsa a lui Dumnezeu impotriva lor (versetul 9). Si toate acestea dupa prima zi de strigare a lui Iona, fara nici o amanare.

Cati dintre „crestinii” romani credeti ca fac asta, sau ar fi in stare, sau ar dori sa faca asta? Oare cati dintre cei ce conduc destinele Romaniei si aprind lumanari prin biserici sa-i vada lumea ca acum au devenit crestini (dupa revolutie), s-ar smeri, ar posti si s-ar ruga din toata inima catre Dumnezeu? Poate ar fi prea mult si prea greu pentru multi dintre ei, pentruca si asa multi nu cred cu adevarat in lucrurile astea, nu sunt crestini adevarati care sa se teama de Dumnezeu si sa-i intereseze ce vrea Dumnezeu de la ei, ei pe care i-a pus, sau le-a ingaduit sa fie pusi in frunte! S-ar putea ca multi sa considere acest lucru demodat. Unora le-ar fi rusine sa faca asa ceva, pe altii nu i-ar lasa mandria sa se coboare atat de jos, altii s-ar teme ca ar crede lumea ca si-au pierdut mintile, lucru care i-ar duce la pierderea inaltelor functii si desigur, a banilor aferenti acestor functii.​ ​

Lucrul cel mai grav insa, este ca multi dintre romani, mari sau mici, cu functii sau fara, care sunt pe o cale gresita nici macar nu-si dau seama ca sunt pe o cale rea si ca fac lucruri neingaduite de Dumnezeu! Asa ca ei considera ca nu au de ce sa se intoarca din calea lor. Le place mai mult aceasta cale a lor, decat calea lui Dumnezeu. Nu-si vad nici mainile murdare de fapte cu care asupresc sau nedreptatesc pe semenii lor. Nu-si fac probleme nici ca gura le este plina de injuraturi si vorbe urate. 

In plus am citit de curand ca in Oltenia (dar probabil ca nu numai acolo), nu prea exista sat in care sa nu fie si un vrajitor, sau vrajitoare, adica oameni care s-au dat in stapanirea Diavolului, si la care alearga alti oameni, care zic ca sunt crestini, cu problemele lor si a familiilor lor, pentru a fi rezolvate, de cine altcineva, decat de Satana! Printre cei ce apeleaza la vrajitori, scria ca sunt si oameni cu functii inalte, tot numiti, crestini, desigur! Oamenii nu mai alearga la Dumnezeu, pentruca Dumnezeu nu accepta o viata traita oricum, El ne vrea sa fim pe deplin ai Lui, fara rezerve, sa aratam prin fapte ca suntem crestini.

In versetul 5 din textul citat este scris: „Oamenii din Ninive au crezut in Dumnezeu”! Ceea ce au facut ei dupa strigarea lui Iona, a fost o dovada practica, faptica, a credintei lor in Dumnezeu. S-a vazut din faptele lor ca ei cred in existenta lui Dumnezeu; ca El stie ce au facut ei si ca poate sa aduca la indeplinire ceea ce a spus, adica sa-i nimiceasca. Ei nu au fost nepasatori sau impotrivitori mesajului transmis de Dumnezeu prin Iona. Dimpotriva ei isi vad starea lor pacatoasa, nu neaga, nu merg nici la vrajitori sa le rezolve problema pe care o au. Asta arata ca erau constienti de faptul ca nu ai unde si cum sa te ascunzi de Dumnezeu si nu exista nici o alta forta sau persoana care sa-L poata opri sa duca la indeplinire ce El a hotarat (Satana exista si pe vremea lor si avea si atunci oamenii lui). 

Mai mult, ei gasesc si aplica metoda cea mai buna posibila in acel moment si in acea situatie, unica metoda salvatoare atunci, pentru ei si cetatea lor! Aceasta metoda L-a satisfacut pe Dumnezeu si L-a facut sa-si schimbe decizia luata, sentinta data de El, cu toate ca din mesajul transmis de Iona nu reiesea ca ar fi posibila o schimbare a sentintei date; hotararea era luata si ei mai aveau de trait 40 de zile! 

Metoda prin care ninivenii au reusit sa schimbe, nu hotararea unui om, sau a unui tribunal inalt, ci sentinta lui DUMNEZEU,  a Judecatorului Suprem, a fost POCAINTA; adica parerea de rau, cainta pentru relele facute. Pocainta cuprinde deci: recunoasterea greselilor, parerea de rau pentru ceea ce ai facut; cererea iertarii de la Dumnezeu si de la cei impotriva carora ai gresit; si a nu mai face raul [„sa se intoarca de la calea lor cea rea”(versetul 8)].

Textul spune mai departe in versetul 10:

„Dumnezeu a vazut ce faceau ei si ca se intorceau de la calea lor cea rea …​”​​

Daca Dumnezeu i-a vazut atunci cand faceau raul, El i-a vazut si atunci cand s-au pocait de relele pe care le-au facut. El n-a ramas indiferent la asta si cu toate ca luase hotararea de condamnare la moarte, fara nici o portita de iesire, de recurs, El o schimba brusc in gratiere; si nici nu-i pare rau de asta. Dimpotriva, Dumnezeu se bucura impreuna cu cerul intreg, cand oamenii se intorc la El determinandu-L sa le dea salvarea si fericirea vesnica. El se va bucura si de intoarcerea ta.​   ​

In capitolul 4, versetul 11 din cartea lui Iona, Dumnezeu insusi marturiseste ca Lui ii pare rau cand trebuie sa condamne oamenii, ca doar suntem coroana creatiunii Sale pe pamant. Iata ce zice El: 

„Si Mie sa nu-mi fie mila de Ninive, cetatea cea mare in care se afla mai mult de 120.000 de oameni, … „ 

El nu ne pedepseste cu placere. Lui ii este mila de noi, El ne iubeste mai mult decat isi iubeste un parinte proprii copii. Pentruca ne iubeste L-a dat pe unicul Sau Fiu, pe Domnul Isus, sa moara in locul nostru (Ev.Ioan 3:16). Dumnezeu iubeste oamenii, dar uraste pacatele lor.

Iona nu le-a spus ninivenilor ca ar avea vreo sansa si nu gasim in text nici ca le-ar fi spus ce trebuie sa faca. Cu toate acestea vedem ca ei au stiut si ce-au avut de facut. Atatia oameni azi, stiu ca fac raul, stiu ce ar trebui sa faca pentru a fi pe placul lui Dumnezeu (si daca nu stiu sunt atatia slujitori ai lui Dumnezeu care le pot spune, sau pot citi ei insasi in Biblie), si totusi nu o fac.

Textul acesta prezinta un crampei din istoria unui popor care a trait cu mii de ani in urma. Cu toate ca a fost mult mai inapoiat decat noi, totusi a descoperit si a folosit metoda cea mai eficienta prin care a sensibilizat inima lui Dumnezeu. Domnul Isus insusi are cuvinte de apreciere (si nu numai atat) la adresa lor. In evanghelia dupa Matei, capitolul 12, versetul 41 El zice: 

„Barbatii din Ninive se vor scula alaturi de neamul acesta, in ziua judecatii si-l vor osandi , pentruca ei s-au pocait la propovaduirea lui Iona. Si iata ca aici este Unul mai mare decat Iona”

Ninivenii s-au pocait la strigarea lui Iona, „crestinii” de azi nu se pocaiesc la chemarea Fiului lui Dumnezeu, facuta prin Evanghelie. Cei condamnati la moarte au schimbat sentinta aceasta in salvare, prin credinta si pocainta. Acelasi lucru il recomanda si apostolul Petru in predica de la Rusalii, cand s-a pogorat Duhul Sfant pe pamant, celor ce l-au intrebat ce sa faca pentru a fi salvati:

„Pocaiti-va, le-a zis Petru, … ” ​

(Faptele Apostolilor capitolul 2, versul 38). Cei 3000 ce s-au pocait si s-au botezat atunci au format prima biserica crestina. Tot in cartea Faptele Apostolilor capitolul 17, versetele 30 si 31, Dumnezeu insusi aduce pocainta la nivel de porunca:

„Dumnezeu nu tine seama de vremurile de nestiinta si porunceste acum tuturor oamenilor de pretutindeni sa se pocaiasca, pentruca a randuit o zi, in care va judeca lumea dupa dreptate, prin Omul pe care L-a randuit pentru aceasta si despre care a dat tuturor oamenilor o dovada netagaduita prin faptul ca L-a inviat din morti. …”

Acest Om este Domnul Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, care pentru o perioada de 33 de ani si jumatate a fost om ca si noi (dar fara pacat), a suferit ca noi si pentru noi, si a murit pentru noi. A platit pretul pentru iertarea pacatelor oricarui om care crede in El si se pocaieste de pacatele sale. Traind in pacat mania lui Dumnezeu se aprinde impotriva ta si Cel ce-a murit in locul tau, Domnul Isus, te va judeca in ziua randuita de Dumnezeu Tatal si te vei duce in Iad, in chin vesnic. Daca insa te intorci la Dumnezeu de pe calea ta cea rea, de la faptele rele pe care le faci, Il faci pe Dumnezeu sa-si schimbe hotararea fata de tine. Ca si fata de cei din Ninive, El isi anuleaza sentinta de condamnare, dandu-ti gratierea, salvarea de la chinul vesnic. Ba chiar mai mult, El Iti da viata fericita in Rai cu Fiul Sau, cu cerul intreg.

Crezi ca pocainta-i grea si rusinoasa? Nu-i grea. Au facut-o ninivenii si multi altii. E posibila, accesibila si mult mai preferabila unei pedepse aici pe Pamant si apoi in Iad. O viata traita curat e mult mai frumoasa decat o viata pacatoasa; o viata traita corect, in adevar, in pace, in curatie, duce la progres spiritual dar si material.

„Inca 40 de zile si ……………….va fi nimicit (sau nimicita)!” 

Ce-ai zice daca in locul punctelor de suspensie Dumnezeu ti-ar trece numele tau, al cuiva din familia ta, a localitatii in care traiesti, sau chiar al tarii? Crezi ca Dumnezeu nu poate face sau ingadui asta? Uita-te la televizor si ai sa vezi cu ochii tai ca-i posibil, chiar cu o tara intreaga care-i vecina cu Romania! Nu stiu cate zile ti-a mai dat Dumnezeu ca sa te intorci la El.

  Daca nici acum cand se aude zanganit de arme foarte aproape de granitele Romaniei nu ne pocaim, nu ne lasam de pacate, nu strigam la DUMNEZEU dupa ajutor, cand in orice moment poate incepe razboiul care poate foarte repede cuprinde si Romania si care poate fi nu numai un razboi obisnuit, ci unul…NUCLEAR, cand seismologii prezic pentru coasta de vest a Americii un cutremur iminent de 9,2 grade, cu posibile scufundari de teren, cu tsunami, adica intrarea unui val de apa din Oceanul Pacific inalt de vreo 30 de metri pe uscat, maturand in cale vreun milion de case, masini si punand capat vietii a zeci, poate sute de mii de oameni, cand oamenii fac si aproba faradelegi cu homosexualii, impotriva legilor Lui DUMNEZEU, cand Microcipul bate la usa, atunci cand vrem sa ne pocaim, cand aceste lucruri vor fi incepute deja si va fi prea tarziu?! Pentru ca exista si aceasta varianta:  PREA TARZIU, cu regretele si suferintele aferente! Unele lucruri, stiti bine, ca sunt incepute deja; ce dovezi mai vrem?​

Daca ninivenii ar fi amanat​ si ar fi depasit cele 40 de zile ar fi fost pentru ei PREA TARZIU sa se intoarca de la calea lor cea rea, pentru ca DUMNEZEU i-ar fi distrus!

​ Noi nu dorim distrugerea Romaniei, si de aceea trebuie sa ne pocaim, sa ne lasam de pacate, sa ne intoarcem cu toata inima, in mod sincer la DUMNEZEU si EL va ocroti Romania!​ Sa ne rugam pentru toata zona respectiva , pentru Europa, America, Rusia si toata lumea, sa nu ingaduie DUMNEZEU dezastre!

​ ​Evita dezastrul pamantesc si vesnic, intorcandu-te la Dumnezeu, acum! Nu amana, pentruca nu stii daca ziua de maine mai e a ta! Chiar daca esti tanar, sanatos, puternic, inteligent, frumos si cu multi bani, nu se stie ce va fi maine!

​ ​In incheiere as dori ca toti compatriotii nostri, Romania intreaga sa fie ferita de pedeapsa si relele care ​ar putea sa ​vin​a​ asupra ei. Dumnezeu sa aduca in schimb binecuvantarile spirituale si cele materiale. Pe baza ​C​uvantului Sau sunt incredintat ca El poate si vrea sa faca asta, dar depinde de mine, de tine, de noi toti!

Sa ne-intoarcem la Dumnezeu, 

​toata Romania, toti romanii de pretutindeni, ​

pentru fericirea noastra pamanteasca si vesnica! Amin!

​                                                 Ioan Burca – robul DOMNULUI
                                                         Doctor in Teologie ​
 
DOAMNE bun, asculta rugaciunea mea! – Cor Biserica „Betania” -Arad

Trezeste, DOAMNE, Romania!
Canta: Fratii Sfara​

 
​DOAMNE, binecuvanteaza Romania!

Canta: Ligia Bodea

   ​

Fratilor, Credinta Noastra s-o Pazim!
Canta: Grup „Speranta”

Asociatia Internationala a Preotilor Convertiti: Inchinarea la morti este o contradictie flagranta cu credinta crestina

Asociatia Internationala a Preotilor ConvertitiAsociatia Internationala a Preotilor Convertiti,crede ca inchinarea la morti este o contradictie flagranta cu credinta crestina.
Crestinismul inseamna cultul vietii,nu al mortilor!
Autor: Romulus Popescu, parapsiholog

Omenirea, din cele mai vechi timpuri, a avut credinţa existenţei spiritului şi supravieţuirii lui după ce părăseşte corpul fizic. Din această cauză, despărţirea de cei care părăseau această lume materială era şi este şi astăzi însoţită de unele ritualuri specifice religiei fiecărei civilizaţii.

Egipteni, babilonieni, persani, chinezi
Egiptenii antici considerau că omul este compus din corpul material, sufletul invizibil, imaterial şi aşa-numitul Ka, un fel de fantomă vizibilă care are forma omului, dar este nepalpabilă. Acest Ka îl însoţeşte pe om întreaga viaţă, iar după moartea acestuia supravieţuieşte, fiind interesat în continuare de trupul şi sufletul său. Din această cauză mormintele egiptene aveau aspectul unor adevărate locuinţe amenajate cu cele necesare vieţii, în care depuneau corpul conservat prin îmbălsămare pentru a rămâne indestructibil. Dacă mumia s-ar fi distrus, în cel mai rău caz, s-ar fi depus în mormânt o statuie a mortului executată din piatră, lemn sau teracotă, ce-ar fi reprezentat o garanţie că viaţa celui decedat va continua. Mumia era pregătită cu grijă, pentru ca sufletul să poată reintra în ea. Pregătirea ei începe cu extragerea creierului şi a viscerelor, care erau impregnate cu parfumuri şi păstrate în patru urne (pentru ficat, intestine, plămâni şi inimă). În locul inimii se punea un scarabeu (ce simboliza reînnoirea) din argilă sau piatră dură, ce avea pe el gravată o formulă magică. Aceasta l-ar fi ajutat pe cel decedat în faţa tribunalului instituit de zeul Osiris. Corpul era acoperit cu răşini şi arome (smirnă, tămâie, scorţişoară) şi era ţinut 70 de zile într-o soluţie de carbonat de sodium, ca apoi să fie înfăşurat în mai multe fâşii de pânză de in îmbibate în clei aromat. Mumia se introducea într-un sicriu din lemn cu forma trupului, pictat la exterior cu portretul defunctului. Lângă sicriu se aşezau obiecte de uz casnic, mâncare şi o serie de figurine din argilă sau lemn, ce reproduceau chipurile celor apropiaţi (rude, servitori, sclavi, etc.) de compania cărora avea nevoie defunctul în viaţa sa viitoare. Cultul morţilor mai includea ofrande şi ceremonii.

Babilonienii aveau şi ei credinţa într-o viaţă de dincolo de mormânt. Şi aceştia îngropau lângă mort obiectele sale personale. Dacă înmormântarea nu s-ar fi făcut cu întregul ritual, se credea că spiritul mortului se va desprinde de trup ca un fel de umbră şi va tulbura viaţa celor vii, rătăcind fără odihnă. Altfel, spiritul liniştit ar fi coborât în regatul întunecat al morţilor. Ghilgameş scria că pe cei ce au părăsit această viaţă un barcagiu îi va trece un râu, ducându-i pe „tărâmul” din adâncuri, în ţara de unde nu se mai întorc. La babilonieni se întâlneşte, pentru prima dată în istorie, ideea că durerea fizică şi suferinţa morală sunt consecinţele păcatului.

Persanii considerau că judecata, ce va încheia ciclul existenţei universale, va pedepsi ori va răsplăti pe om după faptele sale. Ştiind că cele mai mari păcate se fac cu gândul, vorba şi fapta, ei povăţuiau oamenii să aibă „cugetări bune, cuvinte bune şi fapte bune”. Ei considerau că omul are trei virtuţi principale: pietatea, cinstea şi spiritul de dreptate în vorbă şi faptă. Datoria lui este să transforme duşmanul în prieten, omul rău în unul bun şi drept, iar ignorantul în instruit. După decesul corpului, sufletul se află în preajma trupului timp de trei zile, după care este purtat de vânt în faţa a trei judecători. După judecată, sufletul va trece pe „puntea alegerii” către „Lăcaşul Cântărilor” sau „Lăcaşul Suferinţei” pe veci. Păcătoşii care au făcut şi fapte bune vor rămâne într-un purgatoriu timp de 12.000 de ani.

Chinezii îşi înhumau morţii în locuri alese de magi ghicitori. Concepţia lor din antichitate era că un stăpân suprem recompensează sau pedepseşte după cuviinţă. Despre suflet se credea că are un dublu aspect, unul vegetativ, care rămâne ataşat de corp şi după moarte, şi altul aerian, care după părăsirea corpului va merge fie alături de Stăpânitorul Suprem, fie în Împărăţia „Fântânilor Galbene”. Cel vegetativ se considera că trebuie alimentat cu ofrande aduse celui dispărut, astfel se va transforma în strigoi şi va produce mult rău celor rămaşi în viaţă.

La cretani
Civilizaţia cretană credea în viaţa de după moarte „trăită” într-o lume plină de frumuseţe şi bucurie. Şi ei aduceau morţilor onoruri, îmbunându-i ca mai târziu să nu cumva să le facă rău ca spirite rele. La ei, îngroparea se făcea în interiorul casei sau lângă aceasta ori în peşteri. Morţii unui clan erau îngropaţi într-un mormânt comun. Pentru a-şi continua viaţa dincolo de moarte, celor dispăruţi li se puneau de gât sigiliul personal şi alături hrana, băuturi, veşminte de in, bijuterii, vase, opaiţe şi statuete ce reprezentau soţiile acestora. Şi toate acestea erau făcute pentru, spuneau ei, lungul drum spre Insula Fericiţilor. Pentru a ajunge acolo, în mormânt se mai aşeza şi o barcă, pentru a se putea deplasa până la această insulă. La înmormântare erau bocitoare care jeleau mortul, după care avea loc prânzul funerar desfăşurat într-o atmosferă cu fum de tămâie.

La greci şi etrusci
Grecii antici aveau, de asemenea, credinţa vieţii după moarte. Ei considerau că sufletul mortului este purtat de un luntraş, Charon, peste râul morţilor Styx. Îmbrăcat în veşminte albe, cu o cunună de flori pe cap şi cu o monedă în gură pentru a-l plăti pe Charon, mortului i se mai punea o turtă de miere pentru a-l domoli pe Cerber, câinele monstru care păzea palatul zeilor Hades şi Persefona. Timp de două zile, mortul era jelit de rude şi prieteni care, în semn de doliu, îşi tăiau părul, se loveau cu pumnii în piept şi îşi zgâriau obrajii. Bocitoarele îl jeleau, înmormântarea făcându-se noaptea, departe de razele Soarelui. Peste mort se turnau vin şi untdelemn, iar pe mormânt se plantau pomi pentru ca sufletul să se odihnească la umbră. Locuinţa celui decedat era apoi stropită cu apa de la un izvor sacru.

Civilizaţia etruscă îşi desfăşura ceremoniile funerare astfel: mama sau soţia defunctului îi închideau pleoapele, corpul neînsufleţit era îmbrăcat cu veşmintele cele mai bune şi era stropit cu arome plăcute. Peste mort erau depuse apoi coroane de flori şi crengi verzi. Carul mortuar era însoţit de muzicanţi, bocitoare, rude şi prieteni. În funcţie de dorinţa defunctului sau de obiceiurile familiei, acesta era înmormântat sau incinerat. Mormântul era fie în formă de puţ adânc, de groapă sau de cameră în cavou, fie săpat în stâncă sau clădit. Dacă se practica incinerarea, aceasta se făcea pe rug împreună cu obiectele preferate în viaţă de cel decedat. Focul era stins apoi cu apă sau cu vin, iar cenuşa era strânsă într-o urnă, fiind apoi depusă în puţul funerar, în groapă sau în cavou. Urnele, făcute din lut ars, aveau capacul ce copia figura mortului. Dacă defunctul nu era incinerat, el era depus pe un pat, pe o bancă sau într-un sicriu alături de el fiind aşezate diferite obiecte de uz pentru viaţa de dincolo. După înmormântare, se desfăşura ospăţul funerar în apropierea mormântului, căci exista credinţa că la el lua parte şi defunctul. Sarcofagele erau executate din argilă sau marmură, având sculptate pe capac figura defunctului, cu corpul în mărime naturală, fie pe jumătate culcat, fie pe jumătate ridicat, sprijinit pe cotul stâng sau împreună cu soţia sa.

La romani
Cultul morţilor la romani se păstrează în parte şi în zilele noastre. Muribundul era aşezat pe pământ, iar un membru al familiei îl săruta pe gură când îşi dădea ultima suflare, după care cei din casă îi strigau numele. Apoi corpul neînsufleţit era spălat, uns cu mirodenii, sub limbă i se punea o monedă potrivit obiceiului grecilor şi era depus pe un pat funebru înconjurat de făclii care ardeau. Corpul acoperit de flori şi coroane era expus timp de două-trei zile. Cei săraci erau înmormântaţi însă în noaptea ce urma. Cortegiul, în cazul celor avuţi, era însoţit de cântăreţi la flaut, corn şi trompetă, purtători de făclii, bocitoare şi un grup de mimi, care dansau şi făceau glume, pe seama mortului, raportate la viaţa pe care o dusese. Urmau grupul cu măştile strămoşilor decedatului, sicriul şi familia. Săracii şi sclavii erau depuşi în gropi comune, în timp ce familiile bogate îşi construiau mausolee.

Am trecut în revistă câteva aspecte legate de cultul morţilor la cele mai importante civilizaţii ale Antichităţii, după ce am studiat scrieri despre istoria religiilor ale lui Mircea Eliade, Ovidiu Drâmba şi Aurel Popescu-Bălceşti. În toate aceste scrieri am găsit ideea supravieţuirii spiritului după moartea corpului fizic, fapt ce întăreşte teoriile legate de existenţa spiritului despre care am scris în numerele trecute ale Jurnalului de sănătate. În numărul viitor al revistei,voi continua să prezint cultul morţilor practicat pe teritoriul României în perioada geto-dacilor şi astăzi, conform religiei creştin-ortodoxe, în care descoperim ritualuri asemănătoare celor prezentate pana acum.
Vorbim despre cultul morţilor, de această dată, practicat pe un teritoriu cunoscut şi sub numele de Grădina Maicii Domnului, spaţiu în care au trăit, conform afirmaţiilor unor iniţiaţi, primii locuitori ai Pământului.

Vorbim despre spaţiul pe care s-au descoperit de curând scrieri mai vechi decât cele sumeriene (care datează de 5.000 de ani) şi anume cele de pe Tăbliţele de la Tărtăria (care datează de 8.000 de ani). Vorbim despre una dintre civilizaţiile importante ale Pământului, cea geto-dacică şi nu în ultimul rând vorbim despre prima ţară creştinizată.
Conform credinţei religioase, la geto-daci cultul morţilor cuprindea ritualuri specifice, asemănătoare celorlalte civilizaţii antice. Astfel, înmormântările celor bogaţi se făceau după ce decedatul se ţinea la vedere timp de trei zile, perioadă în care era jelit, după care urma un prânz funerar. Apoi, acesta era incinerat sau îngropat în pământ, iar peste mormânt se spărgeau vase folosite de el în viaţă. Lângă mormânt se găseau gropile pentru ofrandă, în care i se puneau pâine şi oasele animalelor sacrificate pentru prânzul funerar, aşezate în vase de lut ars. Incinerarea era făcută cu un ritual purificator de esenţă spirituală, iar aceasta se făcea în antichitate pe ruguri, în aer liber, iar mai târziu în cuptoare speciale. Geto-dacii credeau şi ei într-o existenţă de după moarte, fapt pentru care lângă rămăşiţele pământeşti ale celui decedat se aşezau obiectele necesare vieţii ca alimente, podoabe, obiecte de uz casnic, monede şi arme.

Mărturisirea şi lumina

Cultul morţilor la creştinii ortodocşi începe prin acordarea unei atenţii deosebite faţă de trupul lipsit de viaţă al celui ce a purtat spiritul în viaţa pământească. Creştinii cred că trupul lipsit de viaţă va reînvia la Judecata de Apoi, când el se va reuni cu spiritul, refăcând persoana care se va înfăţişa în faţa lui Hristos pentru a fi trimisă în Rai sau Iad.
Când omul este în pragul morţii, se aduce un preot spre a-l mărturisi şi a-l împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, garanţia vieţii veşnice. Din punct de vedere al credinţei creştin-ortodoxe, spovedania şi împărtăşirea în pragul morţii sunt necesare pentru că mărturisirea păcatelor ar aduce celui aflat pe moarte iertarea acestora şi împăcarea cu Dumnezeu şi cu semenii pe care i-a nedreptăţit sau cu care a fost certat. Apoi i se pune în mână o lumânare aprinsă sau aceasta este ţinută de cei apropiaţi muribundului, pentru ca lumina să alunge întunericul din drumul pe care-l va străbate spiritul său după moarte. Pe de altă parte, lumânarea reprezintă pe Iisus şi Evanghelia Sa, căci El a spus: „Eu sunt lumina lumii, cel ce-mi urmează mie, nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieţii”. (Ioan 8-12).

Acasă

Imediat după moarte, rudele apropiate spală trupul neînsufleţit (de obicei bărbaţii spală cadavrul unui bărbat, iar femeile pe cel al femeii decedate). Corpul mortului se spală în semn de curăţire cu apă curată, care aduce aminte de apa botezului, arătând că mortul a trăit creştineşte. Apoi mortul este îmbrăcat cu haine noi, i se pune încălţăminte nouă, acoperământ pentru cap, după care este aşezat întins pe o masă, cu picioarele către uşă, semn că va ieşi din casă şi va pleca undeva.
Sicriul se aşterne cu pânză curată, cu panglici lungi de culoare roşie şi albastră, iar sub capul mortului se aşază o pernă. Acesta este aşezat în sicriu cu mâinile încrucişate pe piept, cu capul la răsărit pentru că de la răsărit a venit Iisus, lumina cea adevărată. Apoi este anunţat preotul despre deces şi paracliserul sau cântăreţul bisericii trage clopotele rar, în semn de doliu, de trei ori pe zi până la înhumare. Clopotele bisericii se trag pentru a vesti celorlalţi membri ai parohiei că unul dintre dânşii i-a părăsit şi pentru a-i îndemna să se roage lui Dumnezeu, pentru iertarea păcatelor lui. La casa defunctului se adună lume pentru a-l jeli, seara se fac mici slujbe funerare citindu-se din Evanghelie pasaje referitoare la Învierea lui Hristos şi la apariţiile Sale după Înviere.
Mortul este permanent supravegheat de rude şi prieteni. În a treia zi de la deces are loc slujba de înmormântare. Conform tradiţiei creştine, în a treia zi, sufletul mortului părăseşte pentru totdeauna corpul fizic.

La biserică şi cimitir

După slujba de la casa decedatului, cu crucea (pe care s-au scris numele şi prenumele, data naşterii şi data morţii decedatului) înainte se porneşte către biserică, unde se oficiază slujba propriu-zisă a înmormântării. Se citesc rugăciunile de dezlegare şi după ce fiecare îşi ia rămas bun de la răposat (semn al iertării şi al împăcării), cortegiul porneşte spre cimitir, tot cu crucea înainte, unde este pregătită groapa. Biserica creştină nu are aceeaşi slujbă a înmormântării pentru toţi morţii. Există patru rânduieli deosebite ale slujbei înmormântării, şi anume: una pentru credincioşii laici în vârstă, a doua pentru prunci şi copii până la 7 ani, a treia pentru diaconi şi preoţi de mir şi a patra pentru călugări şi arhierei.
După o mică slujbă la marginea gropii, mortul este învelit în totalitate cu un giulgiu, după care preotul toarnă „pausul” (vin amestecat cu untdelemn) peste trupul mortului, în formă de cruce, şi presară ţărână şi cenuşă, apoi se închide coşciugul şi apoi se lasă în groapă. Untdelemnul reprezintă semnul şi pecetea lui Hristos la fel ca şi untdelemnul de la botez, vinul este simbolul sângelui, al sevei de viaţă care curge prin trupul omenesc şi-l însufleţeşte.
Preotul pecetluieşte groapa în cele patru laturi cu pământ luat din marginea gropii, iar ceilalţi aruncă pământ în groapă, după care se acoperă bine groapa cu pământ, iar la capătâi se pune crucea cu scrisul către apus, mortul fiind aşezat cu faţa spre răsărit. Preotul aruncă peste sicriu prima lopată de pământ sub forma unei cruci pentru a ne aminti cuvântul Domnului: „pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facerea III 19). Apoi întreg alaiul merge la casa răposatului pentru masa de pomenire. Pentru odihna sufletului acestuia se fac pomeniri la trei zile, la nouă zile, la trei săptămâni, la 40 de zile, la trei luni, la şase luni, la un an şi apoi din an în an până la şapte ani.

ÎNVIEREA. Coliva, care se face la înmormântare şi parastase, reprezintă însuşi trupul mortului şi este totodată un semn de înviere şi nemurire, deoarece este făcută din boabe de grâu pe care Domnul le-a înfăţişat ca purtând în ele icoana sau asemănarea învierii trupurilor. Aşa cum bobul de grâu, ca să încolţească şi să aducă roade, trebuie să se îngroape mai întâi în pământ şi apoi să putrezească, tot aşa şi trupul omenesc mai întâi se îngroapă şi putrezeşte pentru ca apoi să învie (Ioan XII 24).

Daniel Cristian Florea

Florin Ianovici – Dumnezeul lui oricine, oricand si oriunde – Biserica Elim Nurnberg

Photo credit Florin Ianovici

Photo credit Florin Ianovici

TEXT Ioan 8:1-11

1 Isus S-a dus la Muntele Măslinilor.
2 Dar, dis-de-dimineaţă, a venit din nou în Templu; şi tot norodul a venit la El. El a şezut jos şi-i învăţa.
3 Atunci, cărturarii şi fariseii I-au adus o femeie prinsă în preacurvie. Au pus-o în mijlocul norodului
4 şi au zis lui Isus: „Învăţătorule, femeia aceasta a fost prinsă chiar când săvârşea preacurvia.
5 Moise*, în Lege, ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel de femei: Tu dar ce zici?”
6 Spuneau lucrul acesta ca să-L ispitească şi să-L poată învinui. Dar Isus S-a plecat în jos şi scria cu degetul pe pământ.
7 Fiindcă ei nu încetau să-L întrebe, El S-a ridicat în sus şi le-a zis: „Cine* dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea.”
8 Apoi, S-a plecat iarăşi şi scria cu degetul pe pământ.
9 Când au auzit ei cuvintele acestea, s-au simţit mustraţi* de cugetul lor şi au ieşit afară, unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni până la cei din urmă. Şi Isus a rămas singur cu femeia, care stătea în mijloc.
10 Atunci, S-a ridicat în sus; şi, când n-a mai văzut pe nimeni decât pe femeie, Isus i-a zis: „Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nimeni nu te-a osândit?”
11 „Nimeni, Doamne”, I-a răspuns ea. Şi Isus i-a zis: „Nici* Eu nu te osândesc. Du-te şi să** nu mai păcătuieşti.”)

Mesajul incepe la minutul 7 (Multumim fratilor din Nurnburg pentru video!)

Facebook –  Crestini Din Nurnberg

VIDEO by Speranata Elim

CUM SĂ-L TRIMITEM PE DIAVOLUL ÎN ȘOMAJ TEHNIC…? Samy Tuțac

CUM SĂ-L TRIMITEM PE DIAVOLUL ÎN ȘOMAJ TEHNIC…?

Samy Tutac Photo credit http://www.baptist-tm.ro

Samy Tutac Photo credit http://www.baptist-tm.ro

Am vazut zilele trecute apelul disperat al unor tineri:”În timp ce pastorii noștri se ocupă doar de bătrâni ca nu cumva aceștia să se deprindă cu drogurile, prostituția sau alcoolul, Diavolul, foarte inteligent, a abandonat bătrânii și face ravagii în rândul tinerilor din Biserici.”

Știu că pentru unii tinerii nu contează (mai ales că nici nu votează) prea mult, dar vă asigur că ei își doresc să se știe utili. Implicați-i în slujire altfel îi va implica Diavolul în proiectele lui:”Hoțul nu vine decât ca să fure, să înjunghie și să distrugă.” (Ioan 10:10 NTR)

Dați-le responsabilități, dați-le lucrări importante, mergeți împreună cu ei la evanghelizare, în tabere, în misiuni pe termen scurt, în proiecte sociale. Dați jos cravata, sacoul si pantalonii la dungă și îmbrăcați o pereche de blugi și-un tricou, sau chiar niște pantaloni scurți pe căldurile astea, și mergeți cu ei.

Rugați-vă cu ei, încurajați-i din Scripturi. Sunt importanți și ei, chiar dacă nu vin, deocamdată, la adunările generale ale Bisericii. Am fost cu ei la Negrești în Vaslui, am fost cu ei la Comanda în Mehedinți, i-am vazut cum lucrează, cu ce pasiune.

Îi văd ce fac acum în Bihor, abia aștept să fiu din nou cu ei la Sasca Montană, la Brădățel sau la Vadul lui Vodă. Implicați tinerii în slujire, dar mai ales iubiți-i și veți vedea ce poate face Dumnezeu în ei și prin ei. Și Diavolul va intra în șomaj tehnic. Când va aduce Domnul trezirea, cu ei va începe…cârcotașii și bârfitorii de profesie, sunt prea ocupați cu lucrările Diavolului.

Samy Tuțac

 

Poze de la Tabăra ITPB de rugăciune „Bătălia pentru sfinţire” 30 iunie – 05 iulie 2015

Cu ajutorul lui Dumnezeu, în perioada 30 iunie – 05 iulie a.c., la Dezna, jud. Arad, a fost organizată prima tabără de rugăciune pentru studenții Institutului Teologic Penticostal din Bucureşti. În tabără au fost organizate o serie de activităţi spirituale prin care a fost urmărită creşterea spirituală a studenților ITPB, precum şi motivarea acestora în ceea ce priveşte devoţiunea personală şi lucrarea de slujire.Tabăra a fost organizată din inițiativa Rectorului ITPB, Pastor Ioan Brie, împreună cu Pastor Emil Meștereagă, Pastor Eugen Jugaru și Pastor Vladimir (Mirel) Neamțu. Alături de cadrele didactice ale ITPB au mai slujit și alți frați din ComunitateaRegională Penticostală  Arad, împreună cu președintele acesteia fr. Pastor Nelu Filip. De asemenea, într-una dintre zile, Preşedintele Cultului Creștin Penticostal din România, fr. Pastor Moise Ardelean, a fost prezent în tabără, slujindu-le studenților printr-un cuvânt de învățătură duhovnicească.Dorim ca Dumnezeu să-i binecuvânteze pe studenții ITPB și să le de-a mult har în slujirea de peste vară!
 
* * *
La finalul ostenelilor din acest an universitar, am pornit cu o mare parte a familiei Institutului Teologic Penticostal din București, către poalele munților Apuseni  (Dezna, jud. Arad), pentru a încununa prin rugăciune munca noastră, a tuturora.
Aici am fost primiți bine de gazdele noastre, care ne-au privit ca pe niște robi ai lui Hristos. Chiar și munții s-au bucurat de venirea noastră, devreme ce au revărsat peste noi belșug de răcoare și de aer curat…

Însă, cea mai mare binecuvântare a fost dată de faptul că Dumnezeu a mărturisit încă o dată pentru școala noastră… în ceasurile lungi de rugăciune am simțit pe deplin prezența Sa și am trăit bucurii cum rar îi este dat unui muritor să trăiască. Aceasta a fost pentru noi o confirmare clară a faptului că suntem încă în planul lui Dumnezeu și că El recunoaște lucrarea care se desfășoară la Institutul Teologic Penticostal. Pentru întărirea acestei convingeri, Dumnezeu ne-a vorbit limpede și prin cuvânt profetic.

În timpul petrecut în tabără, nouă, studenților, ni s-a întărit și mai mult convingerea că suntem o familie, o armată strânsă laolaltă gată să lupte pentru binele lucrării lui Dumnezeu. Am simțit încă o dată că cei puși mai mari peste noi ne iubesc cu adevărat și se ostenesc mult, pentru ca să putem deveni lucrători „destoinici pentru orice lucrare bună.” Activitățile susținute în cadrul taberei au fost o mare binecuvântare pentru noi, pentru că au întărit atât relațiile dintre studenți, cât și părtășia frățească dintre studenți și profesori.

Totodată, ne-a bucurat mult și vizita unor frați care ne iubesc și care veghează peste Biserica lui Hristos. Au fost cu noi și ne-au împărtășit în Cuvântul lui Dumnezeu, fratele președinte al Cultului Creștin Penticostal din România, frați slujitori din Comunitatea Regională Penticostală Arad și frați proroci, alături de care ne-am bucurat în părtășia rugăciunii.
    
Cu mulțumiri, pentru cei ce ne susțin și se roagă pentru noi!
Dumnezeul nostru să fie binecuvântat pentru toate!
Cuvânt scris de absolvent, Luigi Răducanu
Institutul Teologic Penticostal Bucuresti

Marius Livanu – Ce să fac atunci când sunt ispitit

Filipeni 2:11

marius livanuSunt intrebari pe care tinerii si le pun si nu numai tinerii. Fiecare dintre noi ne punem aceste intrebari legate de ispita. Aceste intrebari suna cam asa:

  1. De unde vin ispitele?
  2. Ce sunt ispitele?
  3. De ce ingaduie Dumnezeu ispitele?
  4. Care este rolul lor?
  5. Ce ar trebui sa fac atunci cand sunt ispitit?
  6. Ce ar trebui sa fac atunci cand am cazut intr-o ispita?
  7. Cum pot sa biruiesc ispita?

Ca sa biruiesti, ca sa stii impotriva cui lupti si asupra ceea ce lupti, trebuie mai intai sa cunosti. Sa-l cunosti pe Dumnezeu, sa cunosti Cuvantul lui Dumnezeu, voia lui Dumnezeu. de aceea, as vrea in primul rand sa stim ce este ispita….

Interviu cu Ariana Roşiu (Moraru)

Ariana

A venit ziua în care mi-am pus problema sinuciderii.

Am nevoie de linişte, de dragoste şi de fericire.

Prin Cristos mi-am găsit sensul în viaţă.

Esenţa Evangheliei este transformarea.

Întâlnirea unui om în mod personal cu Dumnezeu, prin Isus Cristos, nu lasă viaţa acelui om neschimbată.

Biblia nu este o sumă de doctrine seci, fără substanţă, sau câteva învăţături morale şi etice de genul: „Asta să faci, asta nu!”. Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, pornit din inima plină de dragoste a lui Dumnezeu.

Odată ce L-am întâlnit pe Dumnezeu în mod personal şi am înţeles că Isus Cristos – Fiul lui Dumnezeu – a fost crucificat pentru păcatele noastre, nu mai putem continua să ne trăim viaţa în minciună, în curvie, în vrăjitorii, în hoţii, în beţie, în idolatrii şi în altele de felul acesta.

Apostolul Pavel spune: „Căci dacă este cineva în Cristos este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi”.

…………………………………………………………………………….

Ariana este medic, este căsătorită cu Adrian şi are 2 copii. A învăţat foarte bine şi era mereu prima.

Ariana Roşiu (Moraru):

Fiind mereu prima, oamenii m-au izolat puţin, eu m-am izolat şi mai mult şi eram destul de singură acolo„sus”.

Reporter:

Cum  vedeai tu relaţia cu Dumnezeu?

Ariana Roşiu (Moraru):

Ştiam că există Dumnezeu şi că El a creat lumea, dar pentru mine Dumnezeu era undeva foarte sus, iar eu eram aici jos. Părinţii mei nu credeau, ci erau atei.

Ştiam că este bine să te rogi des, dar să mă rog eu, cu cuvintele mele, n-am găsit de cuviinţă. Aveam impresia că aş vorbi singură. Spuneam: „Cine, pereţii să mă audă?”.

Reporter:

Crezi acum că Dumnezeu îţi ascultă rugăciunea? Ce te-a determinat să-ţi schimbi părerea despre Dumnezeu?

Ariana Roşiu (Moraru):

Sunt convinsă că mă ascultă. La liceu eram foarte singură, nu puteam discuta cu nimeni. Părinţii mei erau ocupaţi, ca fiecare din ziua de azi, stresaţi, pentru că… trebuia să avem bani în casă, nu? Iar eu nu puteam vorbi cu nimeni.

Astfel a venit ziua în care mi-am pus problema sinuciderii. Părea că nimic nu mă mai opreşte s-o fac. Era tot mai rău – mă surprindeam cu diverse obiecte ascuţite în mână. Nu mă mai interesa nici religia, nici conştiinţa că Dumnezeu mă condamnă pentru asta. Dar ceva mă oprea.

Aveam un coleg care, la un moment dat, era singurul om căruia îi păsa de mine. Aveam zile în care eram prost dispusă, iar el mă întreba: „Ce mai faci? Cum te simţi?”.

El era pocăit şi asta mă deranja. În mintea mea acesta era locul cel mai de jos pe care-l poate ocupa un om în societate:  SĂ  FII  POCĂIT!  Mândria şi orgoliul mă opreau să discut cu un astfel de om, dar când am avut acele gânduri de sinucidere mi-am călcat orgoliul şi mândria în picioare şi am stat de vorbă cu el.

Mi-a spus despre Dumnezeu şi m-a întrebat: „Ce ştii tu despre Isus Cristos?”. Ştiam eu ceva de pe la biserică. Ştiam că este o cruce mare pe care era El răstignit. Dar care era legătura mea cu crucea? Habar n-aveam…

Aveam o cruce în cameră, dar era doar un obiect frumos la care ţineam ca obiect, dar atât.

Atunci el mi-a spus cam aşa: „Fii atentă! În momentul acesta un cer întreg stă, se uită la tine şi aşteaptă. Dumnezeu îţi spune: ‘Uită-te la viaţa ta. Încotro mergi? Pentru ce trăieşti? Eu sunt aici şi te iubesc. Te iubesc atât de mult, încât Mi-am sacrificat propriul Meu Fiu – pe Isus Cristos – pentru tine!’ ”.

Eu mă întrebam de unde ştie toate astea. Atunci el a scos Biblia. Ştiam că există o carte numită Biblia, dar… era în bibliotecă şi eu nu aveam nici o legătură cu Biblia…

Mi-a spus: „Dumnezeu îţi oferă posibilitatea să alegi. El, care a creat întregul univers, îţi spune ţie, care eşti o fărâmă din materia aceasta: Alege! Cu El sau fără El! Cale de mijloc nu există !”.

Mi-a fost foarte clar atunci că, dacă Dumnezeu există, nu-mi pot permite să umblu fără El în lumea aceasta.

Chiar atunci am spus: „Da, Doamne, vreau să fiu a Ta. Fă din mine ceea ce eu n-am fost în stare să fac! Dă-mi Tu fericirea pe care eu singură nu mi-o pot clădi”.

Reporter:

De ce ai avut nevoie de această schimbare în viaţă?

Ariana Roşiu (Moraru):

Asta n-au înţeles părinţii mei niciodată. Ce mi-a lipsit? Mi-a mers foarte bine şi am avut tot ce-mi doream.

Discotecile nu m-au pasionat niciodată. Citeam foarte mult şi îmi plăcea să cânt la pian. Eram un copil cuminte şi ai mei n-au avut probleme cu mine. Învăţam foarte bine şi eram – aşa cum probabil toţi elevii îşi doresc să fie cel puţin o dată – acolo „sus”. Eu am fost „sus” tot timpul.

Problema era că şi eu sunt om. Am nevoie de linişte, de dragoste şi de fericire. Aceea a fost ziua în care mi-am găsit sensul în viaţă. Până atunci mergeam spre nicăieri, dar atunci am înţeles că Dumnezeu are un plan cu mine.

Reporter:

Mulţi oameni aleargă după diferite lucruri: bani, poziţie socială, titluri şi glorie. Crezi că acestea pot aduce în viaţa cuiva împlinirea pe care o ai tu, fericirea interioară?

Ariana Roşiu (Moraru):

O, nu. Eu am avut succesul pe care oricine şi-l poate dori. Dar succes nu înseamnă linişte şi nici împlinire !

Reporter:

Pe de altă parte, după ce L-ai întâlnit pe Isus Cristos şi ai ajuns la o relaţie bună cu Dumnezeu, crezi că ar trebui să renunţi la dorinţa de a avea o oarecare poziţie socială?

Ariana Roşiu (Moraru):

Nu! Am fost acuzată de multe ori de fanatism, însă ştiu că Dumnezeu ne-a creat şi a pus în noi dorinţe bune.

A pus în noi dorinţele de bine şi de dragoste, care nu sunt rele în sine. Ele devin, însă, rele în momentul în care începi să le cauţi unde nu trebuie, sau te implici în lucruri care ai impresia că-ţi vor aduce fericirea şi echilibrul.

Cuvântul lui Dumnezeu ne spune clar ce e bine pentru noi. Trebuie doar să-l citim şi să-l credem.

Reporter:

Ce sfat ai pentru cititori, ştiindu-ţi viaţa de acum?

Ariana Roşiu (Moraru):

„Pocăit” nu este noţiunea aceea de care eu m-am ferit şi am fugit. Ce înseamnă a te pocăi? Înseamnă să te căieşti pentru ceea ce ai făcut, deoarece eşti un om trecător şi păcătos, chiar dacă nu vrei să recunoşti. Vine ziua în care îţi dai seama că  aŞa  nu  mai  merge.

Domnul Isus mi-a spus: „Eu îţi dau viaţa. Şi vreau ca tu să ai viaţă din belşug!”. Aceasta poate însemna şi să am bunuri materiale, dar fericirea şi belşugul sufletesc nu stau în materie, nu înseamnă ceva palpabil. Fericirea şi pacea sufletească sunt în sufletul tău şi nu ţi le mai poate lua nimeni.

Poate sunt oameni care cred că le merge foarte bine fără Dumnezeu şi nu au nevoie de El. El e bine acolo sus – asta dacă ei cred că există Dumnezeu – şi noi aici, dar nu-i chiar aşa. Mi se pare important să înţelegi că, pe lângă faptul că te-a creat, El are o mare dragoste pentru tine.

El este permanent lângă tine, mai mult decât părinţii sau familia ta. El îţi ştie fiecare gând, fiecare dorinţă. Dacă vrei linişte sufletească, numai la Dumnezeu o poţi găsi.

Reporter:

Ce s-a schimbat în relaţiile tale cu familia?

Ariana Roşiu (Moraru):

Când părinţii mei şi-au dat seama că se întâmplă ceva şi că eu merg cam des la Biserică, au început scandalurile.

Dar a venit şi ziua când a trebuit să învăţ să stau înaintea Domnului şi să vorbesc cu El, să depind total de El. Apoi am acceptat că părinţii îmi vor binele, chiar dacă nu mă înţeleg. Am învăţat să-i iubesc şi să mă apropii de ei, să fiu o mărturie bună în casa mea, să fiu eu lumina.

Reporter:

Crezi că Dumnezeu, care este atât de măreţ şi de minunat, Se implică în micile noastre probleme şi necazuri?

Ariana Roşiu (Moraru):

Asta mă întrebam şi eu. El fiind acolo sus, atât de mare, ce treabă are cu mine? Cum are timp pentru un om, din miliardele care sunt pe planeta aceasta? Dar există un verset, în 1 Petru 5:7, care spune:„Aruncaţi asupra Lui” – adică a lui Dumnezeu – „toate îngrijorările voastre, căci El Însuşi îngrijeşte de voi”.

Mă rog lui Dumnezeu şi vorbesc cu El. Când     accept că Dumnezeu e Tatăl meu, mă şi comport ca atare.

Reporter:

O relaţie personală cu Dumnezeu înseamnă şi o viaţă diferită de viaţa pe care o trăiesc majoritatea oamenilor?

Ariana Roşiu (Moraru):

Când te apropii de Dumnezeu, înţelegi că El iubeşte unele lucruri, iar pe altele le dispreţuieşte. Sunt lucruri în care încercăm să ne găsim refularea în timpurile acestea agitate, dar El ne oferă singura soluţie eficientă: rugăciunea şi Biblia.

În momentul în care te întorci la Dumnezeu şi îţi predai viaţa în mâna Lui, implicit se produce schimbarea. Nu mai găseşti plăcere în anumite lucruri de pe pământ.

Reporter:

Când citeşti Biblia? Când te rogi?

Ariana Roşiu (Moraru):

Zilnic. Mai demult citeam doar întâmplător, dar Dumnezeu spune: „Cartea aceasta a legii să nu se depărteze de gura ta. Cugetă asupra ei zi şi noapte!”.

De ce spune Dumnezeu aşa? Pentru că El ştie ce este cel mai bine pentru noi. El îmi spune ce am de făcut, chiar dacă am impresia că nu este aşa de important. Acum văd că viaţa mea e mult mai bogată şi împlinită din ziua în care am început să citesc Biblia şi să mă rog regulat.

Nu mai am zile în care să nu-mi găsesc rostul, să umblu fără sens pe stradă sau să mă simt singură. Dumnezeu este cu mine mereu, mă întăreşte, mă ajută şi mă încurajează.

Reporter:

Citind Biblia zi de zi, nu te-ai săturat de ea?

Ariana Roşiu (Moraru):

Nu, n-am cum. Mereu  găsesc ceva  nou, ceva minunat. Ştie Dumnezeu de ce a scris Cartea aşa cum a scris-o.

Chiar dacă unii cititori acum nu cred, sper să vină ziua când vor înţelege că Dumnezeu există. El vrea să fie aproape de noi. Chiar dacă acum crezi că n-ai nevoie de El, adu-ţi aminte că atunci când eşti singur, mai singur ca oricând, când nu mai ai pe nimeni lângă tine, Dumnezeu este lângă tine. El vrea să intre în inima ta şi să îţi fie aproape, să te învăluie în dragostea Lui.

El ne spune în Isaia, capitolul 41, versetul 10: „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijinesc cu dreapta mea biruitoare”. Doar cu Dumnezeu poţi fi biruitor în viaţa aceasta.

Ioan Ciobotă, RVE

Referinţă Bibliografică: 
Interviu – ARIANA ROŞIU (MORARU) – Vieti transformate / Ioan Ciobota : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 304, Anul I, 31 octombrie 2011, Bucureşti, România.

Albert Mohler: The Disappearance of God

Al Mohler Moody's Founders Week 2013Albert Mohler: I bring you an emphatic word, that God has not disappeared. But the knowledge and consciousness of God has disappeared from many of our neighbors and their lives and from the consciousness of the society around us. Being Christian in a post-Christian culture is no easy task.

~~

G.K. Chesterton once said that when people stop believing in God, they don’t believe in nothing, they believe in anything. The rejection of Christianity by our culture has resulted in a spiritual vacuum that is being filled by all manner of aberrant teachings. In this session, Dr. Albert Mohler will provide guidance to Christians who are confused by all the falsehoods swirling around them every day.

This message is from the 2010 Washington, D.C. Conference, Being a Christian in a Post-Christian Culture: http://www.youtube.com/playlist?list=…

Purchase this conference as a digital download: http://www.ligonier.org/store/being-a…

R.C. Sproul: Cosmic Treason

Man did not remain in the state of righteousness in which he was created. He sinned against God and fell, becoming dead in sin and defiled in every faculty of soul and body. Most people today deny this fact, believing that man is by nature good. R.C. Sproul looks at how it is incumbent upon faithful Christian leaders therefore to teach the truth about the Fall and about the true nature and evil of sin.

This message is from the 2009 Leadership Conference, Pillars of the Christian Faith: http://www.youtube.com/playlist?list=…

Purchase this conference as a digital download: http://www.ligonier.org/store/pillars…

VIDEO by Ligonier Ministries

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari