Traian Dorz, prietenul spinilor ~ Nicolae.Geantă

Cum adică să fi prieten cu spinii? Cu ţepii aceia ascuţiţi care zgârie pielea până la sânge imediat ce-i atingi. Cu acele mănunchiuri de ace care incomodează. Cu mărăcinii care şi când vor să te iubească te umplu de sânge. Plăcerea lor e doar să şicaneze, să fie bariere, să nu-ţi permită să mişti, darămite să înaintezi.

Cu spinii nu-i de joacă. Dacă umbli printre ei, vei avea tot timpul răni. Usturimi. Dureri. Suferinţă. Sânge şiroind. Pielea nu-ţi va mai fi catifelată. Şi nici mâinile albe şi moi…

Traian Dorz în schimb, le-a devenit prieten. Atât de mult a fost înţepat, încât pişcăturile lor i-au betonat pielea. Şi credinţa.

Poetul Golgotei, s-a născut chiar în ziua de Crăciun, în satul Râturi din Bihor (Livada de Beiuş, actual) în anul 1914. Toată copilăria a crescut cu ţepuşul în coastă. Părinţii nu l-au iubit. Tatăl său nu l-a luat niciodată în braţe. Nu i-a spus niciodată “dragul tatei”. Mama sa, nu i-a arătata niciodată răbdare, înţelegere. Trăiau toţi trei, dar despărţiţi. “Trei străini împreună”, scrie psalmistul spinilor. “Când eşti singur dacă n-ai pe nimeni e suportabil, dar să fi singur când îi ai pe toţi…”. A fost pus la muncile cele mai asidue. Sub o continuă asprime şi pedeapsă.

La 4 ani, micul Dorz şi-a tăiat ambele tălpile într-o coasă, la câmp. A stat câteva săptămâni în agonia morţii. Singur, fără cunoscuţi la şcoală în 1921, trebuia să plătească cu mere copiii, ca să le fie prieten. Şi când n-a mai avut mere…

De Rusalii, în 1930, la premierea de final de şcoală (cls. VII-a), Traian Dorz a primit o carte: “Corabia lui Noe”, scrisă de părintele Iosif Trifa. A fost ziua când s-a întors la Domnul. Plângând, ascuns într-o claie de fân!

Imediat, vrăjmaşul a scos mărăcinii în cale. Părinţii, bunicii, vecinii, satul i-a fost împotrivă. Ba mai mult, s-a îmbolnăvit de friguri şi malaria. Oriunde priveam, aveam vedenii”, istorisea Dorz în mărturia sa. “Într-o zi, am văzut pe fundul râului, un pat şi pe mine în el. La căpătâi erau nişte fiinţe urâte, negre. Dar a venit Isus. Făpturile negre au fugit”. Imediat, tânărul s-a vindecat pe loc!

Nu a putut să meargă mai departe la şcoală. Nici la o professională în Beiuş, nici la Liceul Militar din Tg. Mureş, unde fusese admis. Părinţii nu i-au permis! Totuşi a evoluat autodidact. A început să scrie poezii (“numai din inima mea, fiindcă experienţă nu aveam”, mărturiseşte poetul), pentru publicaţiile Oastei Domnului, al cărui membru devenise. A început să fie colportor de Biblii ori literatură creştină şi un misionar neobosit. Familiei nu i-a plăcut aceste “călătorii” pentru Domnul, aşa că i-a forţat o căsătorie, imediat ce-a împlinit 18 ani, sperând ca soţia să- l poată opri de pe această “cale”. (18 ani nici părinţii, nici soţia “nu l-au înţeles”! Chiar dacă aceasta se convertise înainte de nuntă!). Încolţit de cei dragi, Traian Dorz a fugit de acasă la Oradea, la o şcoală de cântăreţi bisericeşti, unde a suferit de foame şi frig, dar şi asprimea unui personal nemilos. De aici a ajuns la spital, grav bolnav, la numai 20 de ani.

În decembrie 1934, Iosif Trifa l-a chemat de urgenţă la redacţia Oastei Domnului, la Sibiu. Aici a lucrat 4 ani fără salariu, fără haine de schimb, dormind numai câteva ore pe noapte, împingând pe şinele de tramvai din oraş un căruţ uriaş cu reviste spre trenurile dimineţii. La Sibiu a asistat la represaliile mitropilitului, care a reuşit să scindeze Oastea Domnului, să impună cenzură revistelor preotului Trifa, să sigileze tipografia Oastei… Aici a asistat şi la moartea lui Trifa, predicatorul ce-a declanşat cea mai mare trezire spirituală în România.

În 1942, poetul este anchetat de poliţie, deoarece publicase, la sfatul lui Richard Wurmbrand o broşură intitulată “Păcatele Evreilor”, scrisă de pastor dar cu numele de Dorz. După 3 zile de audieri, a scăpat fiind luat pe front, unde ajunge până la Cotul Donului, însă datorită bolii de inimă a fost demobilizat. Frontul i-a oferit distincţia “Crucea slujitorului credincios”.

Spinii s-au îndesit după 1948, odată cu instalarea la cârma ţării a Partidului Comunist. În anul 1947, comuniştii i-au interzis să mai scrie, deoarece era un “mistic retrograd”. Metaforic, a devenit o “harfă spânzurată de streaşina închisorii”. De Anul Nou, 1948, a ajuns după gratii. Iarăşi foame, iarăşi frig. Şi multă, multă bătaie. Cu pulanul de cauciuc peste mâini, peste ceafă, peste cap. Lovit cu cismele în rinichi. În ianuarie ’48 a fost scos în curte, la execuţie. Cu pistolul în ceafă, şi-a văzut sfârşitul. Însă Mântuitorul nu l-a chemat. Pentru că mai avea de înruntat şi alţi spini. Mulţi.

Începând din 1948 şi până în 1989, cel mai renumit poet al creştinilor din România, a fost continuu în vizorul comuniştilor.

Pentru continuare click aici – http://nicolaegeanta.blogspot.ro/2012/02/traian-dorz-prietenul-spinilor.html

Un comentariu (+add yours?)

  1. costeldragusanu
    dec. 28, 2015 @ 08:12:06

    Sunt multe intrebări….totuși…cum de nu s-a găsit o haină pentru T. Dorz, despre salariu, bine, ok,vremuri f. grele -intre ’34 și ’38- de către Iosif Trifa /conducerea Oastei Domnului? In 4 ani?!!!

    Aplicație; să nu lăsam lucrarea Domnului nefăcută dar să fim atenți și la astfel de situații, recte, semeni fără pâine și haină , de lângă noi!!!!!!!!!!!

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari

%d blogeri au apreciat asta: