S-au întors în România de frică să nu le ia statul copiii

Ați auzit și de cazuri în care statul ia copiii din familii?  Da, la acea vreme, știam două cazuri mediatizate în presa românească, care se întâmplaseră în Norvegia și Suedia, însă toate aceste țări scandinave au legislație similară. Impresia mea de atunci era că părinții sunt vinovați flagrant și că au bătut copiii, i-au trimis la cerșit, i-au ținut în condiții necorespunzătoare de hrană și igienă și tot felul de motive de genul. Însă, când mi s-a întâmplat mie, în special, după ce am primit cel de-al doilea raport, am realizat că situația se poate usor complica din nimicuri. Am simțit că ceea ce li s-a întâmplat acelor familii mi se poate întâmpla și mie și nu puteam trăi cu acest gând.

GIURGIU ELENA – 21 ianuarie 2016

Sunt psihopedagog și când e vorba de copii, intru în priză și devin instant foarte curioasă. Zilele trecute, când un prieten a venit să-și ia copilul, cu care fac terapie logopedică, din vorbă în vorbă, am ajuns să discutăm de cazul familiei Bodnariu. Știam că și ei fuseseră într-o țară scandinavă și eram curioasă dacă au auzit de astfel de cazuri. Însă, am fost uimită să descopăr că ei s-au întors în România de frică să nu le ia statul copiii.

           Eu nu am copii, încă, dar știu că aș fi o veritabila leoaică dacă cineva ar încerca măcar să se atingă de ei. Sunt momente când mă implic foarte mult în educația copiilor cu care lucrez, însă dacă ar mai fi și ai mei, cu siguranță, situația ar fi și mai profundă.

Stând de vorbă cu el, am fost șocată să descopăr ce practici aiuristice, ce motive fără sens au cei de acolo și cât de diferite pot fi două culturi și am exclamat bucuroasă: Doamne, îți mulțumesc că trăiesc în România! Așa cum e, cu bune și cu rele, sunt mulțumită de țara mea și acesta e unul din cazurile în care sunt bucuroasă că sunt româncă.

Dar ca să înțelegeți mai bine la ce mă refer, m-am gândit să-i iau un interviu și să împărtășesc cu voi cazul lor.

Elena Giurgiu: Bună ziua, domnule Tudor S.! În primul rând, vă mulțumesc că ați acceptat să-mi acordați acest interviu și să împărtășiți cu o țară întreagă ceea ce vi s-a întâmplat în Danemarca. Pentru început, vă rog, să-mi spuneți: când ați ajuns în Danemarca și de ce?

T.S.: Bună, Elena! Și eu îți mulțumesc pentru oportunitatea de a spune prin ce am trecut. În Danemarca am ajuns, în primăvara anului 2008, cu un contract de muncă încheiat la o firmă daneză. În acel moment, nu eram căsătorit, însă am mers acolo cu viitoarea soție.

E.G.: In acel moment, aveați copii?

T.S.: Nu, primul copil a venit la doi ani după momentul sosirii în Danemarca.

E.G.: Copilul a fost născut acolo?

T.S.: Da. Controalele periodice și tot sistemul de control al sarcinii sunt programate de medicul de familie într-un regim riguros, stabilit de legi, la care părinții trebuie să se supună negreșit și la care nu au un cuvânt de spus. Practic, te înscrii în sistem și totul e bine stabilit, ți se dictează unde să mergi, ce analize să faci etc. Singurul lucru pe care l-am putut alege a fost spitalul în care urma să nască. Mai întâi, medicul de familie constată sarcina și repartizează familia unei moașe care urmărește sarcina și stabilește programul de întâlniri pentru consultații și teste.

E.G.: Au fost ceva probleme în acest proces?

T.S.: Nu. Monitorizarea era destul de bine efectuată. Toate mamele aveau parte de același set de teste și analize corespunzătoare perioadei de sarcină.

E.G.: Cum a decurs nașterea?

T.S.: În general, ei sunt tributarii nașterii naturale. Moașa de serviciu este cea care te ajută să naști, ea având în subordine două asistente și o studentă stagiară. Ce e diferit la ei față de ce se întâmplă la noi în astfel de situații – tatăl este invitat să asiste și să ajute la procesul nașterii.

E.G.: Waw! La noi sunt persoane care asistă și leșină, nici nu-mi închipui ce-ați trăit când a și trebuit să ajutați. Cum ați perceput și cum v-ați descurcat în această situație?

T.S.: În sala de naștere, moașa mi-a arătat un scaun, care era destinat tatălui, și mi-a explicat cum trebuia să procedez. În primul rând, datoria tatălui era să respire în tandem cu mama pentru că nașterea e foarte dificilă și respirația extrem de importantă.

E.G.: Cred că v-a unit foarte mult acest proces?

T.S.: Da. Mai mult, travaliul a durat 2 zile.

E.G.: De ce? Ce s-a întâmplat?

T.S.: A fost o naștere foarte dificilă. Copilul avea capul într-o parte și la începutul contracțiilor, am făcut împreună, noi doi și moașa, câteva proceduri, exerciții fizice, care să miște copilul în poziția optimă. Plus acupunctură și masaje.

E.G.: Acupunctură?! Interesant! E prima oară când aud de o astfel de procedură la naștere. Care este rolul acesteia?

T.S.: Contracțiile erau foarte puternice și ei considerau că această metodă ajută la diminuarea durerii. Și fiindcă a durat 42 de ore de la începutul contracțiilor până la momentul nașterii, în această perioadă, i s-a permis să doarmă și i s-a administrat morfină ca să poată dormi. Problema a fost că avea contracții puternice, dar nu avea dilatație și nici copilul nu era în poziția optimă pentru naștere. În tot acest proces, eu am stat alături de soție și am urmat tot ce îmi spunea moașa.

E.G.: S-a întâmplat ceva deosebit sau ciudat din punctul dvs. de vedere atunci?

T.S.: Da. Când eram în sala de naștere, după 2 ore, nu se întâmpla încă nimic, mi s-a făcut foame și am decis să mă duc să mănânc ceva și să-i cumpăr un buchet de flori soției. După ce am ieșit din sală, moașa a întrebat-o pe soția mea: dacă eu sunt tatăl și a manifestat dezaprobare față de faptul că am părăsit sala. Mie nu-mi spusese nimeni că nu trebuie să părăsesc sala și nici când am dat semne că vreau să plec, nu m-a oprit nimeni. Deși nu-mi spusese nimeni, ea a considerat că trebuia să știu lucrurile astea. Pierdea din vedere faptul că nu eram baștinaș și n-aveam cum să știu toate obiceiurile lor.

E.G.: Mai e ceva de menționat legat de momentul nașterii?

T.S.: Da, după ce soția a născut, mi s-a dat o foarfecă și mi s-a spus să tai cordonul ombilical al copilului. A fost un pic cam mult pentru mine, în acele momente, și am preferat să-l taie dânsa. Emoțiile erau copleșitoare și îmi tremura tot corpul.

E.G.: E de înțeles. Mama mea a asistat la nașterea nepoatei ei și a leșinat. Deci, nu este ușor de loc, oricum ați fost curajos. Ce s-a întâmplat după?

T.S.: După naștere, copilul și familia sunt monitorizate de o asistentă social. Aceasta face vizite la domiciliu, lunar, în primele 6 luni, când părinții nu știu prea multe. Vizitele sunt decise în funcție de mai mulți factori de risc: dacă ești danez / străin, dacă e primul / al doilea copil, dacă părinții muncesc sau nu etc. Ce e ciudat în aceste momente e că îți spune și când să alăptezi și ce căciuliță să-i pui pe cap. Acolo copilul nu trebuie legat la gât. La fiecare vizită, asistenta făcea un raport scris. Dacă nu urmai întocmai, erau considerate lucruri negative, de neglijență a copilului cu repercursiunile legale aferente. Ce zicea ea era lege. Și ca să-ți dau un exemplu: dacă eu îi puneam un alt tip de căciulă, îmi facea raport de neglijență.

E.G.: Pentru o căciulă?

T.S.: Da, oricât ar părea de ciudat, dacă eu nu făceam ce zicea ea, nota în dosarul familiei și rămânea în istoricul nostru, iar oricând se întâmpla ceva, adăuga și acest detaliu minor.

E.G.: Când ați întâmpinat primele dificultăți cu sistemul?

T.S.: Primele dificultăți cu sistemul le-am întâmpinat când i-am dus la creșă. Aveam atunci 2 copii: cel mare avea 2 ani și 6 luni, cel mic 1 an și 2 luni.

E.G.: Ce s-a întâmplat?

T.S.: Am fost invitat la creșă, la o ședință cu părinții. Însă, acolo m-am trezit că era o întâlnire organizată special pentru mine.

E.G.: De ce nu v-au informat corect?

T.S.: Bănuiesc că nu au vrut să mă pregătesc cu răspunsuri privitor la agenda întâlnirii. Eu nu am știut despre ce era vorba. M-au luat ca din oală.

E.G.: V-au chemat pe amândoi?

T.S.: Da, însă soția a rămas acasă să aibă grijă de copii.

E.G.: Despre ce era întâlnirea?

T.S.: În primul rând, ce m-a șocat și nu am înțeles a fost când mi-au spus că copilul cel mare nu pune paharele pe masă, iar eu nu știam despre ce pahare e vorba. Eram nedumerit și translatorul a trebuit să-mi explice că, în fiecare zi, era responsabilizat câte un copil să pună paharele de apă, la masa de prânz. Copilul meu refuzase să facă acest lucru. Până la această discuție, nici mie, nici soției nu ni se adusese la cunoștință acest fapt, deși noi întrebam zilnic cum au fost copiii și ce-au făcut.

E.G.: A fost singurul lucru care ți s-a reproșat?

T.S.: Nu, alte motive au fost: că nu stă la coadă când se dau pe tobogan, că vorbește tare și că a lovit alți colegi. Insinuau că ar fi violent din cauza părinților.

E.G.: Ce i-a făcut să tragă astfel de concluzii?

T.S.: N-am nici cea mai vagă idee. Eu am rămas mască și mă întrebam cum pot fi eu judecat prin prisma acțiunilor unui copil de 2 ani și jumătate. El nu a văzut în familie acțiuni violente. Nu l-am bătut nici pe el și nici între noi nu au existat astfel de comportamente.

E.G.: V-au mai reproșat și altceva?

T.S.: Da, m-au întrebat din ce bea copilul cel mare apă. Am fost sincer și le-am spus că încă folosea biberonul, la care ele au exclamat: GRAV! Se uitau la mine de ziceai că cine știe ce făcusem și mi-au impus să schimbăm imediat biberonul cu o cană. Din punctul lor de vedere, biberonul îi induce ideea că e copil mic, iar cana l-ar face să se considere băiat mare.

Văzând că am întârziat cu biberonul, m-au întrebat dacă l-am înțărcat pe cel mic, care avea atunci 1 an și 2luni. Cu aceeași sinceritate, i-am spus că încă mai suge țâță și mi-au spus că trebuia înțărcat deja.

E.G.: La ei există date conform cărora toți copiii de o anumită vârstă trebuie să facă toți aceleași lucruri?

T.S.: Da.

E.G.: Cum adică?! Toți copiii sunt unici și diferiți. E aberant să-i tratezi pe toți la fel!

T.S.: Ei nu consideră acest lucru aberant, toți asistenții sociali recomandă anumite lucruri să se facă stas în toată țara, la toți copiii. Urmează toți aceleași reguli.

E.G.: E strigător la cer!

T.S.: Obligația ta e să faci ce-ți spune asistentul maternal și dacă nu o faci, ți se consemnează la dosar că ai refuzat și ești considerat ca având intenții rele.

E.G.: Ce s-a întâmplat mai departe?

T.S.: Ni s-a recomandat să mergem regulat, de 2 ori pe săptămână, cu toată familia, la un psiholog, care să ne consilieze în educarea copiilor. Eu am refuzat motivând că nu putem lipsi de la serviciu atât de des.

E.G.: Ce-au spus ei în această situație? V-au dat și alte variante?

T.S.: Nu. În acel moment, întâlnirea s-a terminat. După 3 săptămâni, am primit un raport de circa 10 pagini în care erau cuprinse însemnări ale asistentului social.

CITESTE mai mult aici – http://www.e-ro.org/2016/01/s-au-intors-in-romania-de-frica-sa-nu-le-ia-statul-copiii-4/