Consecințele deciziilor CEDO privind reglementarea parteneriatelor civile în dreptul român

cedo

Jurisprudența CEDO

În primul rând este important a preciza că CEDO a evidențiat în jurisprudența sa recentă privind încălcarea art. 8 din Convenție, dreptul imuabil al statelor membre de a proteja căsătoria și familia în conformitate cu realitățile sociale specifice fiecărui stat și cu nevoia fiecărei națiuni de a-și proteja valorile sociale fundamentale. De asemenea, instanța europeană a confirmat că dreptul de a se căsători și întemeia o familie înglobează conceptul tradițional de căsătorie dintre un bărbat și o femeie.

Cu toate acestea putem observa, cu îngrijorare, jurisprudența recentă a CEDO care identifică, în unele cazuri particulare, o obligație pozitivă a statelor aduse în litigiu de a asigura un anumit cadru legislativ și altor forme de conviețuire socială, printr-o interpretare extinsă a art. 8 al Convenției. Astfel de decizii pot duce în acele state față de care ele sunt obligatorii, la adoptarea unor acte normative cu scopul de a permite recunoașterea parteneriatelor civile, inclusiv în ceea ce privește persoanele de același sex.

În Oliari c. Italia, CEDO reține în mod explicit că reglementarea și protejarea căsătoriei ca uniune rezervată exclusiv bărbatului și femeii nu reprezintă în sine o încălcare a art. 8 și/sau 12 din Convenție, în măsura în care și celelalte forme de conviețuire socială se bucură de o recunoaștere și protecție legislativă și dacă o astfel de protecție nu afectează un interes public și general al statului respectiv.

Cu toate acestea, se poate constata ca CEDO nu ține seama de realitățile sociale ale Republicii Italiene și de opinia majorității cetățenilor acestui stat, mai relevantă fiind constatarea Curții cu privire la existența unei tendințe majoritare la nivelul statelor membre in favoarea recunoașterii și a altor forme de conviețuire socială, cum ar fi parteneriatele civile.

Foarte surprinzător este că CEDO, în analiza ei privind balanța între interesele individuale și interesul comunității, hotărăște să dea câștig intereselor individuale (cuplurile de același sex) desconsiderând interesul comunității pentru a putea opera o comparație echitabilă între cele două. Astfel, Curtea nu purcede la identificarea și evaluarea intereselor unei comunități catolice și a unei realități sociale diferite. Considerăm că această decizie a CEDO nu este conformă cu propria ei jurisprudență – care odinioară susținea nevoia fiecărei națiuni de a-și proteja valorile sociale fundamentale. În speță, în cazul Italiei, CEDO admite necesitatea asigurării unui cadru juridic pentru persoanele de același sex, apreciere fundamentată pe cazul particular al aplicanților.

În Pajic c. Croația, CEDO își menține această viziune recentă și largă asupra instituției familiei și susține că, în speță, refuzul autorităților croate de a acorda un permis de ședere reclamantei homosexuale de origine bosniacă, este discriminatoriu și constată astfel o încălcare a art. 8 și 14 al Convenției. În speță, s-a reținut că reclamanta a demonstrat ca are o relație de același sex cu o cetățeană croată, solicitând pe cale de consecință acordarea unui permis de ședere pe motivul reunificării familiale. Surprinzător, Curtea susține acest punct de vedere și, bazându-se pe art. 14 al Convenției ce interzice orice formă de discriminare, creează o legătură familială între persoane de același sex. Acest artificiu legal este susținut de Curte în situația în care Croația, prin modificarea recentă a Constituției, a exprimat o viziune complet diferită și conservatoare asupra familiei prin definirea căsătoriei doar între persoanele de sex opus.

Poziția CEDO în această speță, nu doar contrazice o jurisprudență proprie vastă, dar poate crea unele absurdități juridice prin raportare la dreptul comunitar în vigoare. Astfel, în baza aceluiași art. 14 al Convenției ce interzice discriminarea de orice fel, dacă am aplica criteriile utilizate de Curte în această speță, ne-am regăsi în situația în care, un bărbat musulman cu cetățenie europeană să-i fie recunoscută reunificarea cu soțiile lui din căsătoria poligamă din state terțe. Totuși, acest lucru nu este posibil pentru simplul fapt că poligamia nu este recunoscută în sistemul nostru de drept. Prin urmare ni se pare surprinzător că atunci când parteneriatul civil și nici căsătoria de același sex nu sunt recunoscute în Croația, pe motiv de nediscriminare, Curtea permite reunificarea familială dintre două persoane de același sex.

Totuși faptul că în unele cazuri particulare Curtea aderă la o viziune excepțională a familiei, nu înseamnă că deciziile ei ar obliga toate Înaltele Părți Contractante la modificarea dreptului intern pentru a recunoaște parteneriatele civile. Așa cum am menționat anterior, Art. 46 (1) al Convenției Europene a Drepturilor Omului iterează faptul o hotărâre CEDO nu este obligatorie decât pentru statul implicate în litigiu. Cu alte cuvinte, deciziile Curții nu au un caracter erga omnes ci doar unul inter partes.Acest caracter al deciziilor CEDO este crucial în a înțelege că România nu are absolut nici o obligație în a se conforma unor decizii în care nu a fost parte.

Concluzie

Parlamentul României nu are nici o obligație izvorâtă din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nici dintr-o jurisprudență CEDO de a asigura un cadru legislativ pentru parteneriatele civile. Mai mult, dreptul comunitar recunoaște competența exclusivă a statelor membre în domeniul stării civile…..

Citeste mai mult – http://www.culturavietii.ro/

Anunțuri

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari

Click pe harta pt ora actuala

%d blogeri au apreciat asta: