H.R. Patapievici (1995), texte mereu actuale, azi cu atât mai mult: „Comunismul american”. Ce este corectitudinea politică

h-r-patapievici-foto-ioana-chirit%cc%a6a%cc%86

Corectitudinea politică este, în fond, comunismul american

Acum câteva săptămâni am întâlnit o profesoară care predă la o prestigioasă universitate în Statele Unite. Discuţia noastră a evoluat repede de la chestiunii ştiinţific neutre la luări de poziţie privind politica ştiinţei care nu mai erau neutre şi care mi-au strânit, pe rând, stupoare, indignarea şi, în cele din urmă, o stare de senină jubilaţie interioară. Despre ce este vorba? Conlocutoarea mea era adeptă militantă a ceea ce americanii numesc political correctness, adică a acelei atitudini mentale care e obsedată de limbajul prin care majoritarii îi desemnează pe minoritari. […..]

Programul corectitudinii politice

Mania persecutorie preventivă şi caracterul sistematic al aberaţiei corectitudinii politice, ca şi vocaţia sa de a impune prin terorism intelectual şi agresiune instituţională m-au făcut deodată să înţeleg că pasiunea rectificării limbajului nu e ridicolă şi nici inofensivă. Spre deosebire de feminismul extremist de la sfârşitul secolului trecut, unde, între alte tâmpenii, puteai auzi sloganul „să nu mai naştem!” argumentat prin împrejurarea că sarcina este o discriminare a bărbaţilor împotriva femeii, întrucât aceştia pur şi simplu sunt scutiţi de ea, ca şi când starea de fapt a naturii ar putea fi schimbată prin ucazuri votate prin adunări, spre deosebire deci de acest feminism, adepţii corectitudinii politice pot, într-adevăr, impune ceea ce vor. Programul lor, ca şi cel nazist, este realist: aberaţia poate prinde trup şi poate ucide perfect de bine o societate dispusă să se lase impresionată de propaganda lor. Programul lor, după spusele profesoarei americane, e vast şi universal. El implică, pentru început, trasnformarea societăţii americane bazate pe fuziune şi integrare (melting-pot) într- societate multiculturală şi multilingvistică ferm compartimentată.

Noţiunea de „american” e bastardă: există numai negri, irlandezi, letoni, polonezi, asiatici, etc. care întâmplător trăiesc în America de Nord. Şi noţiunea de morală e bastardă, pentru că uniformitatea acestei idei îşi trage obârşia din pretenţia universalităţii creştinismului, care este o religie discriminatorie. Nu există un comportament social universal: există moravurile homosexualilor de ambe sexe, ale feluritelor comunităţi culturale etc. Noţiunea de cultură integratoare este, potrivit corectitudinii politice, imperialistă: nu există nici literatură universală, nici valori universale; tot ce are această pretenţie, cu excepţia aspiraţiei eliberării negrilor de sub dominaţia albilor, trebuie sistematic interzis şi discreditat. Nimeni, mi s-a spus, nu mai îndrăzneşte în mediile universitare din zona Bostonului să susţină că studiul lui Shakespeare este mai important decât studiul cărţilor lui Frantz Fanon sau că teologia creştină are mai multe drepturi să fie predată decât, să zicem, miturile polineziene.

Cum eu făcusem deja imprudenţa de a mărturisi că obiectul cercetărilor mele era opera lui Pierre Duhem (1861 – 1916), eminent fizician, filosof şi istoric al ştiinţei, care se întâmplase să mai fie şi un catolic practicant, cu luări de poziţie publice proregaliste şi antimasonice, am fost cu severitate somat să declar cum de am ajuns să am preocupări atât de reacţionare (a fost cuvântul folosit). Or, trebuie să declar cu sinceritate, mie opera şi activitatea lui Pierre Duhem nu mi se par „reacţionare” (lui Lenin, în greşit orientatul opuscul Materialism şi empiriocriticism, i se păreau). Mai mult, şi aceasta este grăitor pentru convingerile mele, a fi creştin practicant, regalist şi, după gust, anti sau francmason nu mi se pare un lucru condamnabil.

Fireşte, ajunsă în acest punct, discuţia a devenit opacă. Mi s-a spus că în Statele Unite nu aş putea accede la o carieră universitară normală, pentru că obiectul meu de studiu, ca şi convingerile mele personale (în chestiune era internalismul* meu) mă compromit ireversibil în ochii oamenilor „progresişti” de acolo. Simţeam că visez: vasăzică corectitudinea politică e progresistă, exact aşa cum clasa muncitoare era pe la noi prin anii ’50 progresistă; a gândi că albul e rău, iar negrul e bun se cheamă a fi progresist şi nu ceea ce în fond este, adică un rasism pur şi simplu. Eu, pentru că m-am declarat oripilat de agresivitatea obtuză şi periculoasă a acestui nou tip de rasism leninisto-nazist, pe care militanţii corectitudinii politice caută să îl impună întregii universităţi şi vieţi publice americane, prin intimidare şi terorism intelectual, ei bine, eu eram cel reacţionar.

Ca de obicei când e vorba de amestecul acesta hidos dintre minciună şi violenţă, căruia ideologiile totalitare ale secolului nostru i-au dat o interpretare deopotrivă isterică şi criminală, trebuia susţinut sus şi tare că albul e negru. Progresist era acest nou obscurantism născut din frustrare şi revanşă, şi nu gândul că există valori universale, că fuziunea rasială este de dorit, că istoria umanităţii are un sens ascendent (poate chiar anagogic) şi că deci creştinismul aeste o religie universală de un alt tip decât animismul polinezian, că , în fine, la unitate nu se ajugne prin segregare agresivă şi că esenţial în om nu este ceea ce îl identifică prin separere, ci ceea ce îl identifică spre integrare. Totul mi s-a părut a fi cu fundul în sus în programul trufaş al corectitudinii politice.

Rasismul egalităţii

Dar când profesoara americană a remarcat cu regret că prăbuşirea sistemului comunist a dat apă la moară capitalismului şi „inumanului liberalism” şi că „generoasele” idei ale stângii trebuie până la urmă să triumfe, „cu orice preţ”, atunci am trecut de la indignare şi stupoare la jubilaţie. Am simţiti cum sunt cuprins, pe dinlăuntru, de o lumină senină şi calmă, care m-a smuls brusc din îmbrăţişarea toxică a indignării neputincioase şi mi-a redat harul preţios al distanţei. Întelesesem. Puteam din nou dispreţui cu seninătate.

Aşa cum orice organism viu conţine în mod natural germenii cancerului, tot aşa şi orice societate secretă continuu agenţii propriei distrugeri. Între aceşti agenţi patogeni, ispita comunismului (sau a nazismului: pentru mine e acelaşi lucru) este latentă în orice societate. Întocmai cum sufletele sunt ispitite de Nefârtat, la fel sunt societăţile ispitite de recuzita magică a comunismului: adică de visul egalizării cu orice preţ a societăţii (care la români e cunoscut sub forma zicalei „să moară şi capra vecinului”), de mitul rezolvării definitive a conflictelor sociale (la nazişti – rasiale) prin magia violenţei fizice, de ideea că bunăstarea materială e o stare naturală, în vederea căreia nu trebuie decât să planifici, şi aşa mai departe. Fireşte că aceste idei au căutat să macine şi măruntaiele societăţii americane, care s-a dovedit până acum cea mai rezistentă la elecubraţiile de acest tip. Dar numai până când de curând: agentul patogen s-a travestit în haine dragi mentalităţii americane, şi anume în straiele luptei împotrivat tuturor discriminărilor, ale luptei pentru drepturile tuturor minorităţilor; s-a deghizat, adică, în corectitudine politică.

Corectitudinea politică este, în fond, comunismul american. Ea combină perfect tradiţia atenţiei faţă de cuvânt a filosofiei analitice americane cu rasismul egalităţii, care e forma cea mai condensată în care comunismul se poate manifesta. Stilul inevitabil al corectitudinii politice este dictatura furios-resentimentară a minorităţii decretate progresiste, prin procedeele, azi legitimate, ale aberaţiei numite discriminare pozitivă. În anumite medii, În Statele Unite, se va vorbi de faptele tale culturale numai dacă ai norocul să fii sau homosexual, sau femeie, sau negru, sau mexican. În general, e decisiv să aparţii vreun minorităţi cu identitate agresiv afişată şi care să se fi făcut deja auzită printr-o campanie împotriva dictaturii culturii creştinilor albi. Etc.

Cu riscul de a părea un „inamic al umanităţii”, trebuie să declar că eu sunt împotrivă. Am scris cândva un elogiu al marginalităţii **, în care vedeam un principiu creator. În lumina experienţei corectitudinii politice, trebuie scris acum împotriva pretenţiei marginalilor de a impune societăţii criteriile marginalităţii lor. Întrucât mă priveşte, cartea mea de identitate este următoarea: sunt alb, român, creştin ortodox şi heterosexual; sunt mândru că aparţin unei culturi şi civilizaţii fundate în valorile creştine, cum se întâmplă să fie cea europeană; iubesc modernitatea timpului meu, nu cred că substanţa lumii suferă alterări de la o epocă la alta, cred că secolul nostru este la fel de plin de Dumnezeu ca şi cel al capadocienilor; mai cred că există valori universale, că Shakespeare este superior descântecelor polineziene, că civilizaţia noastră merită să luptăm pentru ea, că progresul nu constă în convertirea noastră la teologia dogonilor şi că Summa theologiae a lui Toma d’Aquino reprezintă o reflecţie mai valoroasă decât teologia acelor canibali, pe care Eliade, admirativ, o compara cu filosofia lui Hegel. Mai cred că este moral să nu ne sfâşiem între noi, dar şi că nu suntem şi nici nu trebuie să fim egali altfel decât în faţa legii şi a lui Dumnezeu. Am, adică, în termenii corectitudinii politice, identitatea tipică a detestatei culturi a albului creştin şi de dreapta. Ei bine, da. M-am despărţit de profesoara americană jubilând (ea era furioasă). În definitiv, stângismul, cum ne învăţase Max Scheler, e alimentat din subteranele resentimentului.

* În istoria ştiinţei, internalistă este poziţia care admite că aspectele economice, sociale şi instituţionale sunt secundare şi nerelevante pentru evoluţia internă a ştiinţei.
** Cerul văzut prin lentiă, Editura Nemira, Bucureşti, 1995, pp. 39-44‎

 

Comments are closed.

Zilele trec…

Blogosfera Evanghelică

Vizite unicate din Martie 6,2011

free counters

Va multumim ca ne-ati vizitat azi!


România – LIVE webcams de la orase mari

Click pe harta pt ora actuala World Time Click on map for timezone

%d blogeri au apreciat asta: